ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 337/2022

Ședința publică din data de 25 ianuarie 2022

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal la data de 28.02.2019, sub nr. x/2019, reclamantul Spitalul Clinic Județean de Urgență Sfântul Apostol Andrei Galați a formulat contestație împotriva Deciziei nr. 18903/7.02.2019 emisă de Fondul de Garantare a Asiguraților, solicitând admiterea contestației, desființarea deciziei F.G.A. si obligarea acestuia la plata sumei de 1524,06 RON către instituție.

Prin sentința civilă nr. 277 din 14 iunie 2019 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal s-a admis cererea de chemare în judecată promovată de reclamantul Spitalul Clinic Județean de Urgență Sfântul Apostol Andrei Galați, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților.

S-a anulat decizia nr. 18903/07.02.2019.

A fost obligat pârâtul să emită o nouă decizie prin care să dispună plata sumei de 1.524,06 RON reprezentând contravaloarea cheltuielilor de spitalizare.

Împotriva sentinței menționate la pct. 2 a formulat recurs pârâtul criticând-o pentru motive de nelegalitate, circumscrise, în drept, dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

A invocat pârâtul faptul că instanța de fond a soluționat cauza cu aplicarea greșita a dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. a) si b) din Legea 213/2015, art. 313 alin. (1) din Legea 95/2006, art. 3 alin. (1) lit. h) din Legea 503/2004 si art. 222 alin. (1) lit. a) si art. 230 alin. (1) din Legea 95/2006, republicata.

S-a arătat că Fondul de Garantare a Asiguraților efectuează plați din disponibilitățile sale către creditorii de asigurări, deținători ai unei creanțe de asigurare, conform art. 4 alin. (1) lit. a) si lit. b) din Legea nr. 213/2015.

Or, nu toate creanțele asigurătorului în faliment sunt creanțe de asigurări, ci numai cele expres reglementate de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, celelalte creanțe urmând a fi obținute de către creditorii societății de asigurare în cadrul procedurii falimentului, prin formularea unei cereri de înscriere la masa credală.

Dovada ca legiuitorul a înțeles sa reglementeze o categorie extrem de restrictiva a creditorilor de asigurări, F.G.A. fiind înființata ca instituție de drept public ca ultim resort de a obține despăgubiri, rezultă și din dispozițiile art. 17 din Legea nr. 213/2015, potrivit cărora creditorii de asigurări pot urma, la alegere, fie procedura prevăzută de legea speciala, fie procedura falimentului.

Unitatea medicala nu se încadrează în categoria persoanelor îndrituite sa solicite direct despăgubiri de la asigurător (formulând o acțiune în pretenții civile sau o cerere de despăgubire), nefiind o persoana păgubită prin vătămare corporala sau deces ori prin avarierea sau distrugerea de bunuri.

Tocmai de aceea conform art. 313 alin. (1) - art. 320 în forma actuala a legii- din Legea 95/2006 spitalul în cauza de față a furnizat asistență medicală în temeiul contractului de asigurare medicala de sănătate pe care Casa de asigurare de sănătate îl are încheiat cu victima accidentului rutier, iar în temeiul acestui contract poate solicita, prin subrogare în locul Casei de sănătate contravaloarea cheltuielilor efectuate, iar nu în temeiul contractului RCA al vinovatului de producerea accidentului.

Or, în baza art. 320 din Legea nr. 95/2006, unitățile spitalicești vor putea obține (în măsura în care dovedesc că suma respectiva a fost decontată de Casa de asigurări de sănătate) o creanță ce nu reprezintă creanță de asigurări, ci o creanța împotriva persoanei vinovate de producerea vătămării.

Instanța de judecata a încălcat dispozițiile art. 222 alin. (1) lit. a) si art. 230 din Legea 95/2006, republicata, stabilind fără nicio dovada, că în cauza nu există asigurare sociala de sănătate, în temeiul căreia victima ar fi fost tratata de către intimata-reclamanta, deși textul legal invocat stabilește prezumția legala de asigurat pentru toți cetățenii romani, cu domiciliul în tara.

In interpretarea si aplicarea unitara a dispozițiilor art. 320 alin. (1) din Legea nr. 95/2006, ICCJ prin decizia nr. 22/2017 (Complet RIL) a admis recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curții de Apel Constanta, si a stabilit că persoana care a suferit o vătămare corporala prin fapta altuia nu poate fi obligata, către furnizorul de servicii medicale, la plata cheltuielilor de spitalizare si tratament medical de care a beneficiat în cadrul unității medicale respective, potrivit legii, în limitele pachetului de baza ori minimal, după caz, în situațiile în care autorul vătămării nu a fost identificat sau persoana vătămata nu a formulat sau si-a retras plângerea prealabila ori a intervenit împăcarea pârtilor.

Răspunderea asigurătorului este una contractuala, în baza contractului de asigurare al cărui conținut (obiect, valabilitate, drepturi si obligații ale părților) este reglement de Normele aprobate prin ordinul CSA 5/2010. Prin art. 49 pct. 1 lit. d) se dispune asupra cheltuielilor prilejuite de accident si care au legătura cu starea de sănătate a victimei accidentului, astfel asigurătorul în calitate de contractant despăgubește eventualele cheltuieli prilejuite de accident (cheltuieli cu transportul persoanei accidentate, de tratament, de spitalizare, pentru recuperare, pentru proteze, pentru alimentație suplimentara conform prescripțiilor medicale) probate cu documente justificative și care nu sunt suportate din fondurile de asigurări sociale prevăzute de reglementările în vigoare.

Față de aceste motive și față de toate actele si lucrările dosarului, s-a solicitat admiterea recursului astfel cum a fost formulat, casarea sentinței atacate si, pe cale de consecința, respingerea contestației formulate de intimatul-reclamant Spitalul Clinic de Urgenta Sfântul Apostol Andrei Galați împotriva deciziei nr. 18903/07.04.2019 emisă de pârâtă.

Intimata reclamată a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, arătând că prin sentința penală nr. 447/13.03.2018 a Judecătoriei Galați, A. S.A. a fost obligată să achite instituției, cu titlu de daune materiale, suma de 1524.06 RON, iar calitatea de garant al Fondului, în vederea plătii despăgubirii creditorilor de asigurare este evidențiată prin dispozițiile art. 2 din Legea nr. 213/2015.

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârât este nefondat, pentru următoarele considerente:

Argumente de fapt și de drept relevante

Prin Cererea de plată înregistrată la Fondul de Garantare a Asiguraților sub nr. x/13.11.2018, petentul a solicitat plata din disponibilitățile FGA a sumei de 1524,06 RON, sumă stabilită în dosarul penal nr. x/2017

Potrivit sentinței penale nr. 447/12.03.2018, pronunțate de Judecătoria Galați în dosar nr. x/2017, definitivă prin decizia penală nr. 847/18.09.2018 a Curții de Apel Galați, instanța a dispus obligarea asigurătorului de răspundere civila S.C. A. S.A., prin lichidator judiciar CITR, la plata către spital a sumei de 1524,06 RON cu titlul de daune materiale. În fapt, s-a reținut că, la data de 12.08.2016, numitul B., în timp ce conducea autoturismul cu numărul de înmatriculare x, a accidentat pe victima C.. Autoturismul era asigurat RCA la data evenimentului de către societatea de asigurări A. S.A.. Urmare a avizării daunei a fost constituit dosarul de dauna nr. x.

Prin Decizia nr. 18903/07.02.2019, F.G.A. a respins solicitarea petentului formulată prin cererea de plată înregistrată cu nr. x/13.11.2018, cu motivarea că Spitalul Clinic Județean de Urgență Sfântul Apostol Andrei Galați nu are calitatea de creditor de asigurare conform prevederilor art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraților coroborate cu prevederile art. 22 din Norma A.S.F. nr. 16/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraților.

Prin criticile formulate în susținerea motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât a arătat, în esență, că instanța de fond a interpretat și aplicat greșit dispozițiile art. 4 alin. (1) lit. a) și b) din Legea nr. 213/2015, art. 320 din Legea nr. 95/2006 și art. 3 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 503/2004, critici pe care Înalta Curte le apreciază ca fiind neîntemeiate.

Astfel, potrivit dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 în categoria creditorilor de asigurări, în cazul asigurării de răspundere civilă, intră și persoanele păgubite, respectiv persoana îndreptățită să primească despăgubiri pentru prejudiciul suferit ca urmare a producerii unui risc acoperit printr-un contract de asigurare de răspundere civilă.

Sub acest aspect, Înalta Curte constată că prin sentința penală nr. 447/12.03.2018 pronunțată de Judecătoria Galați s-a dispus obligarea asigurătorului de răspundere civilă S.C. A. S.A. la plata despăgubirilor materiale.

În raport cu aspectele relevate, rezultă că Spitalul Clinic Județean de Urgență Sfândul Apostol Andrei Galați are calitatea de persoană păgubită în sensul art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2005, astfel că în acest temei este parte în raportul de drept administrativ cu Fondul de Garantare al Asiguraților.

De asemenea, potrivit art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004 creanțele de asigurări sunt definite ca reprezentând "creanțele creditorilor de asigurări, care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru acești creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanțe de asigurări creanțele Fondului de garantare, precum și primele datorate de către societatea de asigurare/reasigurare debitoare, rezultate din încetarea ori, după caz, din anularea contractelor de asigurare sau operațiunilor efectuate, conform legii aplicabile acestora, înainte de intrarea în procedura falimentului".

Totodată, art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 acordă creanței de asigurare aceeași definiție, respectiv "creanțele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru acești creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanțe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilitățile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizații, precum și primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare".

În raport cu aceste norme, care reprezintă o transpunere în dreptul național a Directivei 2009/138/CE, în mod just a reținut instanța de fond că producerea riscului asigurat, respectiv producerea accidentului rutier anterior descris, a fost cauza determinantă în efectuarea de către spital a cheltuielilor de spitalizare cu victima accidentului, instanța penală valorizând acțiunea civilă exercitată de Spitalul Clinic Județean de Urgență Sfândul Apostol Andrei Galați în contradictoriu cu societatea de asigurare a persoanei vinovate de producerea accidentului.

Prin urmare, despăgubirea menționată este o obligație izvorâtă din contractul de asigurare obligatoriu încheiat de conducătorul auto culpabil (asiguratul) cu asigurătorul în faliment, pârâtului în calitate de parte civilă fiindu-i recunoscută ca atare o acțiune directă împotriva asigurătorului întemeiată pe clauzele contractului de asigurare deținut de autorul prejudiciului.

Instanța de control judiciar observă că aspectele dezlegate prin sentința penală nr. 447/12.03.2018 pronunțată de Judecătoria Galați în dosarul penal nr. x/2017, se impun cu putere de lucru judecat și în acest dosar.

De asemenea, deși dispozițiile Legii nr. 213/2015 și ale Legii nr. 503/2004 operează în aparență cu noțiuni autonome, acestea au același înțeles și întindere cu cele prevăzute de C. civ. și de Legea nr. 136/1995 privind asigurările și reasigurările din România. Noțiunile de persoană îndreptățită să primească despăgubiri sau de creanță de asigurare au fost analizate de instanța penală, care a stabilit că intimatul -reclamant este îndreptățit a primi despăgubiri decurgând din contractul de asigurare încheiat de autorul prejudiciului.

Înalta Curte constată că, într-adevăr, recurentul-pârât nu a fost parte în acel litigiu, însă dezlegările îi sunt opozabile și acestuia în calitate de garant al despăgubirii rezultate din contractul de asigurare obligatoriu încheiat, în condițiile legii, de autorul prejudiciului, în cazul falimentului societății A. S.A., în baza art. 2 din Legea nr. 213/2015.

Așa fiind, în temeiul obligației de garanție legală pentru plata de indemnizații/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii, încheiate în condițiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, recurentul Fondul de Garantare a Asiguraților are obligația plății despăgubirilor stabilite pe cale amiabilă și cu atât mai mult a celor stabilite pe cale judiciară, principiul securității juridice opunându-se a mai pune în discuție în procedura administrativă de executare în concret a acestei obligații legale, calitatea de creditor de asigurare a solicitantului sau de creanță de asigurare a sumei pretinse, chestiuni dezlegate deja de o instanță judecătorească cu exigențele procesuale specifice.

Într-adevăr, plata despăgubirii se face în mod direct terței persoane prejudiciate, în măsura în care aceasta nu a fost despăgubită de către asigurat și asiguratului numai în cazul în care acesta dovedește că a despăgubit terța persoană prejudiciată, în conformitate cu art. 2226 din C. civ., însă Spitalul este terța persoană prejudiciată, a cărei despăgubire pentru cheltuielile de spitalizare suportate din cauza faptei ilicite a unei persoane, care reprezenta un risc asigurat, nu a fost făcută.

In ceea ce privește decizia de recurs în interesul legii nr. 22/2017, Înalta Curte reține că aceasta are în vedere ipoteze de drept care nu au legătură cu speța dedusă judecății, respectiv situația în care autorul vătămării nu a fost identificat și situația în care acesta este cunoscut, însă nu răspunde penal din cauza faptului că a intervenit împăcarea părților.

Prin urmare, Înalta Curte constată că refuzul pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraților de a acorda despăgubiri în temeiul sentinței penale, este nelegal, astfel că hotărârea instanței de fond care a sancționat această conduită este dată cu interpretarea și aplicarea corectă a normelor de drept material aplicabile, iar, în condițiile în care cuantumul creanței este unul cert și necontestat, se încadrează în limitele art. 18 din Legea nr. 554/2004.

Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare a sentinței prin prisma dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților împotriva sentinței civile nr. 277 din 14 iunie 2019 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 25 ianuarie 2022.