ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1669/2025

Ședința publică din data de 13 noiembrie 2025

Asupra recursului de față;

Examinând actele și lucrările dosarului constată următoarele:

Totodată, în măsura în care executarea în natură nu este posibilă, reclamanții au solicitat să se dispună obligarea societății-pârâte la executarea prin echivalent, în condițiile art. 1530 și urm. din C. civ.

Prin sentința civilă nr. 641 din 31.03.2022, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2019, a fost respinsă ca nefondată cererea de chemare în judecată.

De asemenea, au fost obligați reclamanții la plata către societatea-pârâtă a sumei de 17.592,7 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Prin decizia nr. 1071 din 11 iulie 2024, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, s-a admis apelul promovat de reclamanți, a fost schimbată în parte sentința civilă apelată, în sensul că s-a admis în parte cererea de chemare în judecată.

A fost obligată pârâta B. la înlocuirea tractorului achiziționat de reclamanți prin contractul de vânzare-cumpărare nr. TA2017-913 din 17.11.2017, încheiat între părți, cu un tractor de același tip, neafectat de vicii ascunse.

În măsura în care înlocuirea bunului menționat nu este posibilă, a fost obligată pârâta B. la achitarea de daune-interese către reclamanți în cuantumul echivalent prețului de vânzare al tractorului, respectiv în cuantumul echivalent sumei de 163.050 Euro, în RON, la cursul oficial din data plății efective.

S-a admis în parte cererea de majorare a onorariului expertului formulată de expert tehnic D. și s-a stabilit onorariul expertului la suma de 15.000 RON, urmând ca diferența de 13.000 RON neachitată să fie stabilită în sarcina apelanților-reclamanți A. și A..

Au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței apelate.

A fost obligată intimata-pârâtă B. la plata către apelanții-reclamanți a sumei de 57.916,25 RON cu titlu de cheltuieli de judecată constând în taxa de timbru achitată în fond și apel, onorariul de avocat achitat în fond și apel și onorariile de expert achitate în fond și apel.

Prin decizia nr. 102 din 30.01.2025, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, s-a admis cererea de completare a dispozitivului deciziei civile nr. 1071 din 11.07.2024, formulată de apelanții- reclamanți, s-a dispus completarea dispozitivului în sensul că s-a constatat nulitatea absolută parțială a clauzei prevăzută la art. 7.1 teza finală din contractul de vânzare-cumpărare nr. TA2017-913 din 17.11.2017.

În motivare, recurenta a susținut aplicarea greșită de către instanța de apel a dispozițiilor art. 2531 alin. (1) lit. a) coroborat cu alin. (4) C. civ. privind termenul de garanție pentru vicii ascunse.

Sub acest aspect, recurenta a arătat că din dispozițiile legale evocate rezultă că termenul de 1 an care curge de la data predării bunului este un termen de garanție, în cadrul căruia viciul trebuie să se manifeste. Dacă viciul nu se manifestă în interiorul termenului de garanție de un an de la data predării bunului se consideră că bunul a fost exploatat conform destinației sale și nu se mai poate invoca vreun viciu ascuns ci eventual un defect rezultat din exploatare.

Prin urmare, susține recurenta că în cazul în care nu se manifestă vreun viciu în cadrul termenului de garanție, atunci nu mai începe cursul termenului de prescripție. Or, în cauză apariția presupusului viciu ascuns a avut loc ulterior împlinirii termenului de 1 an de la data predării bunului, cumpărătorul fiind decăzut din dreptul de a mai invoca răspunderea pentru vicii ascunse.

În opinia recurentei, instanța de prim control judiciar a încălcat prevederile art. 2531 alin. (1) lit. a) și alin. (4) C. civ. întrucât a analizat termenul de prescripție de 3 ani în locul celui de garanție de un an.

În continuare, recurenta a susținut că s-au aplicat greșit dispozițiile art. 1708 alin. (2) C. civ., întrucât instanța de apel a prezumat că vânzătorul este de rea-credință.

Sub acest aspect, recurenta a susținut că potrivit art. 249 C. proc. civ. reclamantul avea obligația să aducă dovezi care să răstoarne prezumția de bună-credință a vânzătorului și să demonstreze că vânzătorul ar fi cunoscut viciile ascunse încă de la încheierea contractului, astfel încât modificarea convențională a răspunderii pentru vicii nu ar fi avut alt scop decât exonerarea de răspundere pentru vicii tăinuite față de cumpărător.

Deși reclamanta avea obligația de a face dovada contrară, instanța de apel a suplinit această sarcină cu o prezumție judiciară. Așadar, instanța de apel a răsturnat o prezumție legală cu una judiciară, fără a exista vreun temei.

De asemenea, împotriva deciziei civile nr. 102 din 30.01.2025, pârâta B. a declarat recurs, prin care a menționat că prin cererea de recurs inițială a prezentat argumentele pentru care instanța de apel a dispus anularea în mod neîntemeiat a clauzei 7.1 din contract.

Prin întâmpinare, intimații-reclamanți A. și A. au solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Totodată, recurenta-pârâtă B. a depus răspuns la întâmpinare.

Cauza a fost înregistrată la 3 aprilie 2025 pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, sub același număr, iar prin rezoluția din 9 septembrie 2025 s-a fixat termen la 13 noiembrie 2025.

Înalta Curte, analizând deciziile atacate, în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și temeiurilor de drept invocate, va respinge ca nefondate recursurile declarate pentru următoarele considerente:

Criticile privind greșita aplicare a prevederilor art. 2532 alin. (1) coroborate cu art. 2532 alin. (4) C. civ. de către instanța de apel, critici subscrise motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., nu pot fi primite.

În speță, instanțele devolutive au fost învestite cu o acțiune în garanție pentru vicii ascunse ale bunului vândut, în condițiile în care lucrul a pierit din cauza acestor vicii. Urmare manifestării dreptului de opțiune al cumpărătorului, acesta a solicitat și obținut, în condițiile art. 1710 alin. (1) lit. b) C. civ., înlocuirea tractorului cu un bun de același fel, însă lipsit de vicii.

Potrivit recurentei, atâta vreme cât viciul ascuns trebuia să se manifeste înăuntrul termenului legal de garanție, de 1 an de la data predării bunului, iar bunul în litigiu a pierit ulterior, cumpărătorul este decăzut din dreptul de a mai invoca răspunderea în temeiul garanției pentru vicii ascunse.

Contrar susținerilor recurentei, termenul de garanție legal, de 1 an, este reglementat prin norme dispozitive. Așa cum rezultă, în mod explicit din prevederile art. 2531 alin. (4) C. civ., termenele legale de garanție prevăzute de acest articol au caracter subsidiar, în sensul că ele sunt aplicabile ori de câte ori prin convenția părților nu au fost stabilite alte termene de garanție.

Mai mult, dispozițiile acestui articol se aplică, în mod corespunzător, și în cazul bunurilor pentru care există un termen de garanție pentru buna funcționare, potrivit alin. (6) al art. 2531 C. civ.

Astfel, fiind vorba de o vânzare realizată de un profesionist, în vederea atragerii și fidelizării clientelei, vânzătoarea-recurentă a acordat cumpărătorului garanția de bună funcționare a bunului vândut, denumită de părți garanție tehnică, pentru o perioadă de 12 luni de la data punerii în funcțiune a utilajului, acordată de către producătorul acestuia, și, în continuare, de către vânzător, pentru încă 24 de luni (art. 1 lit. b) din Anexa 3 la contractul de vânzare-cumpărare).

Prin acordarea unei garanții de bună funcționare a utilajului, pentru o perioadă de 3 ani, părțile au stipulat, practic, o clauză de agravare a obligației de garanție a vânzătorului, extinzând-o la orice vicii (inclusiv cele aparente sau de bună funționare), precum și prin majorarea termenului de descoperire a viciilor, de la 1 an la 3 ani.

Faptul că reclamanta și-a întemeiat acțiunea de față pe răspunderea pentru vicii ascunse, iar nu pe răspunderea pentru buna funcționare a bunului vândut înăuntrul termenului de garanție, nu poate conduce la concluzia că viciul ar fi trebuit descoperit înăuntrul termenului legal, de 1 an, iar nu înăuntrul termenului stabilit convențional, de părți, de 3 ani. În aceste condiții, stipularea unei clauze de agravare a răspunderii, pentru orice vicii (inclusiv de bună funcționare, pe lângă cele ascunse), în cadrul unui termen mai lung decât cel legal, ar conduce la contrariul ei, prin interpretarea eronată a unei atare clauze de agravare.

De altfel, contrar susținerilor recurentei, clauza cuprinsă în art. 7.1 din contractul de vânzare-cumpărare încheiat de părți reprezintă o clauză de agravare a răspunderii vânzătorului pentru vicii, iar nu de exonerare a sa de garanția (legală) pentru vicii ascunse. În esență, prin garanția "tehnică" contractuală s-a stipulat o clauză de agravare a răspunderii pentru orice vicii, incluzând, pe lângă viciile ascunse, și pe cele aparente sau de bună funcționare și s-a prevăzut un termen de garanție mai mare decât cel legal. Teza ultimă a aceluiași articol, potrivit căreia "în afară de garanția tehnică, vânzătorul nu datorează nicio altă garanție cumpărătorului, inclusiv garanția pentru funționare sau garanția pentru viciile ascunse ale echipamentului", nu poate fi interpretată în sensul unei clauze care înlătură răspunderea vânzătorului pentru viciile ascunse.

O atare susținere, ar nega obligația interpretării clauzelor unele prin altele, dând fiecăreia înțelesul ce rezultă din ansamblul contractului. În esență, doar prin luarea acestei prevederi contractuale din context s-ar putea reține că dispozițiile noului C. civ. privind garanția pentru viciile bunului sunt supletive și că, prin urmare, părțile au convenit exonerarea vânzătorului de garanția contra viciilor ascunse. În realitate, sensul tezei finale a articolului 7.1 este acela că, prin stipularea unei clauze de agravare a răspunderii pentru orice vicii, pentru un termen de garanție mai mare decât cel legal, este înlăturat de la aplicare termenul legal stabilit pentru descoperirea viciilor ascunse fiind aplicabil termenul convenit de părți convențional.

În sfârșit, nici criticile privind greșita aplicare a dispozițiilor art. 1708 alin. (2) C. civ. nu pot fi primite.

Ceea ce a reținut instanța de apel, în mod judicios, este faptul că dispozițiile noului C. civ. privind garanția pentru viciile bunului sunt supletive și că, prin urmare, părțile pot să convină chiar exonerarea vânzătorului de o asemenea garanție, însă în anumite limite. Limita este cea prevăzută de alin. (2) al art. 1708 C. civ., în sensul că o atare clauză de limitare a răspunderii pentru vicii este nulă în privința celor pe care vânzătorul le-a cunoscut ori trebuia să le cunoască la data încheierii contractului. Din această perspectivă, în mod corect a statuat instanța de apel că o clauză precum cea cuprinsă în art. 7.1 teza finală din contractul încheiat de părți, care, potrivit interpretării recurentei, ar exonera vânzătorul de orice garanție pentru vicii ascunse, chiar și cunoscute la data perfectării convenției, este nulă de drept.

În rest, probatoriul pe baza căruia instanța de apel a stabilit că viciul ascuns care a condus la pieirea lucrului vândut trebuia să fie cunoscut de vânzător la data perfectării vânzării nu poate fi reevaluat în cadrul prezentei căi de atac extraordinare a recursului. Interpretarea probatoriului, inclusiv modul în care instanțele devolutive stabilesc situația de fapt pe baza unor prezumții judiciare, reprezintă o chestiune de temeinicie, iar nu de legalitate.

Pentru considerentele evocate, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondate recursurile declarate de pârâta B. împotriva deciziei civile nr. 1071 din 11 iulie 2024 și a deciziei civile nr. 102 din 30 ianuarie 2025, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Referitor la cererea intimaților-reclamanți A. și A. privind obligarea recurentei-pârâte B., la plata cheltuielilor de judecată, Înalta Curte reține următoarele:

Prin raportare la art. 452 și art. 453 C. proc. civ., aplicabile și în recurs în temeiul art. 494 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că intimații-reclamanți au depus la dosarul cauzei dovezi privind cheltuielile de judecată reprezentând onorariul de avocat în cuantum de 11.900 RON, potrivit facturii nr. x din 30.07.2025 emise de E. - S.P.A.R.L. și extrasului emis de F. S.A. din 12.11.2025.

În consecință, constatând că recurentei-pârâte i-a fost respinsă calea extraordinară de atac și în raport cu solicitarea intimaților-reclamanți privind acordarea cheltuielilor de judecată aferente acestei etape procesuale, urmează să fie admisă cererea referitoare la cheltuielile de judecată și să fie acordată intimatei-reclamante A., cea care a efectuat plata onorariului, suma de 11.900 RON.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de pârâta B. împotriva deciziei civile nr. 1071 din 11 iulie 2024 și a deciziei civile nr. 102 din 30 ianuarie 2025, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, ca nefondate.

Obligă recurenta-pârâtă să plătească intimatei-reclamante A. suma de 11.900 RON, cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 13 noiembrie 2025.