ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1601/2025

Ședința publică din data de 11 noiembrie 2025

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului constată următoarele:

Reclamantul A. a depus cerere precizatoare prin care a indicat câtimea daunelor materiale, solicitând obligarea pârâtei la plata sumei totale de 52.075 euro, pentru perioada cuprinsă între 24.06.2016-28.02.2021, a sumei de 930 euro/lună și la plata daunelor morale în sumă de 100 euro/lună, cu cheltuieli de judecată în cuantum total de 7.000 RON.

Prin sentința civilă nr. 798 din 15 aprilie 2022, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, a fost respinsă excepția prescripției dreptului material la acțiune invocată de pârâtă, a fost admisă, în parte, cererea precizată, fiind obligată pârâta la plata către reclamant a sumei de 52.075 euro la cursul B.N.R. de la data plătii, reprezentând contravaloare lipsă de folosință pentru perioada 24.06.2016-28.02.2021, a sumei de 930 euro/lună echivalent în RON de la data plătii la cursul B.N.R. reprezentând contravaloarea lipsei de folosință calculată de la data de 01.03.2021 până la data predării imobilului către reclamant, a fost respins capătul de cerere având ca obiect plata daunelor morale și a fost obligată pârâta la plata către reclamant a sumei de 8.431,15 RON cu titlu de cheltuieli de judecată (onorariu de avocat) și 3.000 RON onorariu de expert.

Prin decizia civilă nr. 180/2025 din 13 februarie 2025 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a fost admis apelul, fiind schimbată în parte sentința atacată, în sensul obligării pârâtei să plătească reclamantului suma de 34.410 euro în echivalent RON la data plății, reprezentând contravaloare lipsă de folosință a imobilului pentru perioada 01.03.2021-05.04.2024. A fost respinsă cererea de obligare a pârâtei la plata contravalorii lipsei de folosință pentru perioada 06.04.2024 și până la predarea imobilului, ca neîntemeiată, fiind menținute în rest dispozițiile sentinței apelate.

Prin aceeași decizie apelanta-pârâtă a fost obligată să plătească intimatului-reclamant suma de 1.500 RON cheltuieli de judecată în apel.

Memoriul de recurs a fost întemeiat pe motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ.

Din perspectiva motivelor de casare întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C. proc. civ. s-a invocat depășirea limitelor învestirii și fundamentarea soluției pe dispoziții legale străine de contractul de mandat încheiat cu reclamantul. În opinia recurentei, instanța a extins în mod nepermis prevederile referitoare la organizarea și funcționarea A.N.L. asupra obligațiilor contractuale, deși simpla existență a unor atribuții instituționale nu creează automat obligații în sarcina pârâtei. Totodată, instanța de apel ar fi impus în mod eronat obligații suplimentare - precum realizarea unor lucrări de infrastructură și utilități - prin raportare la norme legale fără legătură cu contractul litigios. Recurenta a subliniat că aceste dispoziții nu au stat la baza învestirii instanței de fond și nici nu pot fi deduse din contractul de mandat, astfel încât completarea acestuia cu prevederi legale externe este nejustificată.

În cadrul motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. s-a invocat, într-o primă critică, soluționarea greșită a excepției prescripției dreptului material la acțiune. În acest sens, a susținut recurenta-pârâtă că obligația de predare a locuinței nu are caracter de inacțiune continuă, cum greșit a reținut instanța de apel, ci reprezintă o obligație uno ictu, scadentă la data finalizării construcției (02.11.2009). Potrivit recurentei, din acel moment reclamantul putea cere despăgubiri pentru întârziere, având posibilitatea de a constata atât prejudiciul, cât și entitățile responsabile. Or, interpretarea contrară ar permite reclamantului să beneficieze de propria pasivitate și să obțină nejustificat despăgubiri. Cum nu a fost invocată nicio cauză de suspendare sau întrerupere, termenul de prescripție de 3 ani, prevăzut de art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, s-a împlinit la 02.11.2012, conform art. 7 alin. (1) coroborat cu art. 8 alin. (1) din același act normativ.

Sub un alt aspect, recurenta a susținut că instanța de apel a interpretat și aplicat greșit dispozițiile Legii nr. 152/1998, admițând în mod eronat că acestea se completează cu prevederile contractului de mandat. Potrivit acesteia, faptul generator de obligații în sarcina sa este doar contractul de mandat încheiat cu reclamantul, care constituie temeiul juridic al acțiunii. Or, instanța de apel a încălcat principiul consacrat de art. 969 C. civ. de la 1864, întrucât obligațiile constructorului nu se pot confunda cu cele ale mandatarului și nici nu pot fi transferate ori extinse în afara limitelor mandatului expres acordat.

Recurenta a mai arătat că obligațiile sale contractuale erau limitate la supravegherea executării și finalizării lucrărilor, ceea ce califică răspunderea A.N.L. ca obligație de diligență, și nu de rezultat, cum greșit a reținut instanța de apel. În plus, conform Legii nr. 152/1998 și H.G. nr. 862/2001, A.N.L. nu are atribuția de a finanța sau executa lucrări de construcții ori utilități, astfel încât obligațiile de viabilizare a terenurilor reținute de instanță nu îi puteau reveni. Aceste atribuții aparțin altor autorități, aspect confirmat de probele dosarului, dar ignorat de instanța de apel. Mai mult, A.N.L. nu a fost mandatată să reprezinte reclamantul în raporturile cu entitățile semnatare ale Convenției MM 1909/2004.

De asemenea, titulara memoriului de recurs a susținut că instanța de apel a interpretat și aplicat greșit contractul de mandat raportat la celelalte contracte încheiate de reclamant. Potrivit acesteia, A.N.L. nu poate fi ținută răspunzătoare pentru neexecutarea sau executarea necorespunzătoare a obligațiilor aparținând altor autorități. Conform art. 1 din contractul de mandat, rolul A.N.L. era strict acela de a reprezenta mandantul în relația cu proiectantul și antreprenorul general, pentru a urmări respectarea proiectului tehnic și a autorizației de construire. În realitate, A.N.L. nu și-a asumat obligația de a executa ori finaliza, într-un anumit termen, lucrările de construire, infrastructură sau utilități și nici nu a garantat predarea locuinței în 24 de luni de la emiterea ordinului de începere a lucrărilor, această obligație revenind exclusiv antreprenorului general prin art. 8 din contractul de construire.

Recurenta a susținut că, într-o obligație de diligență, răspunderea debitorului intervine numai în caz de neglijență sau imprudență, sarcina probei revenind creditorului, debitorul neputând fi prezumat în culpă. Chiar dacă reclamantul ar fi suferit un prejudiciu, lipsa vinovăției împiedică acordarea de daune-interese. Termenul depășit fără finalizarea și predarea locuinței nu generează prezumția de culpă în sarcina A.N.L., deoarece debitorul efectiv este constructorul, care și-a asumat expres respectarea termenelor contractuale. În lipsa unor clauze penale sau sancțiuni prevăzute în contractul de mandat, A.N.L. nu poate fi obligată la plata despăgubirilor.

A precizat recurenta că instanța de apel nu a diferențiat natura și obiectul contractelor și a ignorat clauzele specifice care le disting. De asemenea, nu există legătură de cauzalitate între neexecutarea altor obligații de către autorități și comportamentul A.N.L., care și-a îndeplinit integral obligațiile contractuale.

În final, recurenta a precizat că a inițiat demersuri la instanțele de judecată având ca obiect obligarea autorităților la respectarea Convenției și realizarea utilităților în cartierul Henri Coandă, sens în care a făcut trimitere la hotărârile pronunțate în dosarul nr. x/2008, prin care Primăria Municipiului București a fost obligată să lanseze procedura de atribuire, prin licitație publică, a lucrărilor de utilități.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă la 19 iunie 2025.

Prin întâmpinare, intimatul-reclamant A. a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea deciziei recurate ca fiind legală, cu mențiunea că va pretinde cheltuielile de judecată pe cale separată.

Prin rezoluție a fost stabilit termen de judecată pentru soluționarea recursului la 11 noiembrie 2025, cu citarea părților în ședință publică.

Înalta Curte, examinând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și dispozițiilor legale incidente, reține următoarele:

Cu titlu preliminar se impune a se arăta că, fiind o cale extraordinară de atac, recursul poate fi exercitat numai pentru motivele de nelegalitate anume prevăzute de lege.

Sub acest aspect, prevederile art. 483 alin. (3) și art. 488 C. proc. civ. permit ca pe calea recursului să fie dedusă analizei numai conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, ca urmare a faptului că instanțele de fond au asigurat deja situația premisă pentru judecata în recurs, stabilind situația de fapt pe baza probelor administrate.

Faptele așa cum au fost determinate de instanțele devolutive se consideră câștigate cauzei, astfel că instanța de recurs este învestită să verifice numai dacă normele de drept procesual sau material au fost corect alese, interpretate și aplicate la faptele deja constatate, fără să aibă posibilitatea de a reaprecia situația de fapt sau probele administrate, aceste aspecte vizând temeinicia hotărârii atacate.

Prin urmare, în aceste limite trasate de lege vor fi analizate criticile formulate în cauză de titulara căii extraordinare de atac.

Recurenta și-a întemeiat memoriul de recurs pe cazurile de nelegalitate reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., prevederi legale potrivit cărora casarea unei hotărâri se poate cere atunci când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității ori când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, respectiv dacă a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Circumscris motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C. proc. civ., recurenta a invocat nelegalitatea soluției pronunțate de instanța de apel sub aspectul pretinsei depășiri a limitelor învestirii și al existenței unor vicii de motivare prin utilizarea unor considerente străine cauzei.

Subsumat primului motiv de recurs, recurenta invocă o neregularitate de ordin procedural, cu referire la încălcarea principiului disponibilității părților, ce guvernează procesul civil, fiind consacrat expres prin dispozițiile art. 9 C. proc. civ. și care presupune că părțile stabilesc, prin cererile și apărările lor, obiectul și limitele procesului.

În conformitate cu dispozițiile art. 22 alin. (6) C. proc. civ., judecătorul se pronunță asupra a tot ceea ce i-au cerut părțile, fără să poată depăși limitele învestirii, decât în cazurile prevăzute de lege.

Pe de altă parte, atât pretențiile cât și apărările părților se fundamentează întotdeauna pe o stare de fapt, iar aceasta nu se confundă cu pretenția dedusă judecății și nici cu ceea ce înseamnă calificarea juridică dată de parte ori de instanță, în virtutea rolului activ.

În cauza de față, curtea de apel, ca primă instanță de control judiciar, în raport de criticile formulate prin apelul pârâtei (recurenta în cauză), a analizat cauza în fapt și în drept, potrivit art. 476 C. proc. civ.. A procedat la verificarea limitelor învestirii sale stabilite în calea de atac în conformitate cu dispozițiile art. 477 și art. 478 C. proc. civ. și a aplicării normelor de către prima instanță de fond care admisese acțiunea reclamanților, în raport cu care a și admis apelul pârâtei, iar acțiunea a fost admisă în parte.

Examinarea acestei critici de nelegalitate presupune verificarea limitelor învestirii primei instanțe sub aspectul obiectului demersului judiciar promovat de reclamant și a limitelor judecății din calea de atac devolutivă.

Înalta Curte constată că, prin cererea introductivă, reclamantul A. a solicitat, în temeiul contractului de mandat nr. x/05.06.2007, obligarea pârâtei Agenția Națională pentru Locuințe la plata unor despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului creat prin lipsa de folosință a locuinței din cartierul Henri Coandă, ca urmare a neexecutării obligațiilor contractuale, constând în urmărirea executării și finalizării lucrărilor de construire la termen.

În acest cadru procesual, instanța de apel era ținută, potrivit art. 477 alin. (1) C. proc. civ., să reanalizeze fondul litigiului în limitele determinate de criticile formulate de apelanta-pârâtă, iar, conform art. 22 alin. (6) C. proc. civ., să se pronunțe asupra tuturor aspectelor deduse judecății, fără a depăși obiectul și cauza cererii, avându-se în vedere și dispozițiile art. 478 C. proc. civ.

Or, verificarea în cadrul acțiunii în răspundere a existenței și naturii neexecutării obligațiilor contractuale impunea, în mod necesar, stabilirea în prealabil a conținutului și întinderii obligațiilor asumate de pârâtă prin contractul de mandat încheiat în temeiul Legii nr. 152/1998 privind înființarea A.N.L., astfel încât analiza dispozițiilor acestui act normativ și ale H.G. nr. 962/2001 nu a echivalat cu extinderea nelegală a cadrului procesual sub aspectul denaturării raportului juridic dedus judecății, ci a fost justificată în vederea aprecierii temeiniciei motivelor de apel, precum și a apărărilor reclamantului.

De asemenea, referirea la prerogativele și atribuțiile A.N.L. cuprinse în art. 1-6 din Legea nr. 152/1998 a fost relevantă pentru a stabili dacă recurenta dispunea, potrivit legii, de mijloacele necesare executării obligațiilor asumate, element esențial pentru calificarea naturii acestora.

În consecință, instanța de apel a procedat la rejudecarea cauzei cu respectarea limitelor învestirii, fundamentând soluția pe dispozițiile legale incidente raportului juridic dedus judecății.

Sub același aspect, se constată că recurenta invocă și cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. potrivit căruia casarea hotărârii se poate dispune când hotărârea cuprinde numai motive străine de natura cauzei.

Or, identificarea dispozițiilor legale incidente raportului juridic de răspundere dedus judecății, în apel, astfel cum rezultă și din considerentele expuse anterior, nu se încadrează în ipoteza avută în vedere de motivul de recurs invocat, hotărârea atacată conformându-se cerințelor instituite prevederilor dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Prin urmare, în raport de considerentele precedente, Înalta Curte constată că sunt nefondate criticile subsumate de recurentă dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C. proc. civ.

În cadrul motivului de recurs întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a supus controlului de legalitate, cu titlu de primă critică, soluționarea excepției prescripției dreptului material la acțiune, susținând că instanța de apel ar fi interpretat și aplicat greșit dispozițiile legale incidente.

Examinând decizia recurată, Înalta Curte constată că instanța de apel a validat dezlegarea dată de tribunal acestei excepții, reținând că fapta ilicită imputată pârâtei A.N.L. constă într-o inacțiune cu caracter continuu, corespunzătoare neexecutării obligației contractuale de a urmări executarea și finalizarea lucrărilor de construire, iar prejudiciul invocat - lipsa de folosință a locuinței - se produce succesiv, pe întreaga perioadă în care reclamantul a fost lipsit de utilizarea efectivă a imobilului.

De asemenea, instanța de apel a arătat că, deși reclamantul a cunoscut sau trebuia să cunoască persoana responsabilă de paguba pretinsă încă de la data expirării termenului contractual de predare a locuinței, respectiv 02.11.2009, prejudiciul invocat nu s-a produs integral la acel moment, ci s-a generat progresiv, pe măsura trecerii timpului în care locuința nu a fost predată, astfel încât termenul de prescripție nu putea fi considerat împlinit la 02.11.2012 pentru prejudiciile patrimoniale și nepatrimoniale produse ulterior acestei date.

În acest context, instanța de apel a reținut că termenul general de prescripție de 3 ani, prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958, curge conform art. 8 alin. (1) și art. 12 din același act normativ, concluzionând că pretențiile reclamantului nu sunt prescrise, fiind formulate în termenul legal de 3 ani de prescripție, față de data introducerii acțiunii, respectiv 25.06.2019.

În legătură cu această chestiune, Înalta Curte constată că dreptul reclamantului la despăgubiri este un drept la reparație ca urmare a pagubei suferite prin inacțiunea ilicită a recurentei-pârâte, care nu și-a îndeplinit obligația contractuală de a preda la scadență o locuință funcțională, lipsindu-l de folosința imobilului contractat. Sub aspectul regimului juridic al prescripției, sunt incidente dispozițiile art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, potrivit cărora termenul de prescripție curge de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea.

Prin motivele de recurs, se susține, în esență, că obligația de predare a locuinței ar avea caracter de prestație instantanee, uno ictu, scadentă la data finalizării construcției, respectiv 02.11.2009, moment de la care reclamantul ar fi cunoscut atât prejudiciul, cât și persoanele pretins responsabile, recurenta apreciind că dreptul material la acțiune s-ar fi stins prin împlinirea termenului general de prescripție de 3 ani prevăzut de art. 1 alin. (1) și art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958. În susținerea acestei teze, recurenta a invocat considerentele Deciziei nr. 2304/06.12.2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțată în dosarul nr. x/2016.

Înalta Curtea respinge aceste critici și reține că, prin acțiunea introdusă, reclamantul s-a prevalat de dreptul la repararea prejudiciului cauzat prin executarea cu întârziere a contractului, în condițiile în care depășirea termenului de predare nu a determinat încetarea raportului contractual și nici nu a fost contestată, mandatul continuând să fie în derulare, sub forma unei executări necorespunzătoare a pârâtei.

Dispozițiile art. 1, art. 3 și art. 8 din Decretul nr. 167/1958 se opun tezei recurentei de a fixa începutul curgerii prescripției exclusiv la termenul finalizării locuinței stabilit prin contract, respectiv 02.11.2009, pentru prejudiciul produs reclamantului ulterior, prin lipsirea de folosință a imobilului contractat.

Potrivit art. 1082 C. civ. de la 1864, debitorul obligat contractual este ținut de plata daunelor-interese pentru executarea necorespunzătoare sau cu întârziere a obligației, obligație de dezdăunare care există alături de obligația de executare a contractului, așa cum a fost asumată convențional.

Prin urmare, nu poate fi primită teza recurentei în sensul relevanței momentului nașterii dreptului material la acțiune al reclamantului odată cu expirarea termenului de predare a imobilului. Obligațiile contractuale ale recurentei subzistă și ulterior acestui moment, în lipsa manifestării de voință a părților, în sens contrar.

Astfel cum au reținut instanțele devolutive în cadrul situației de fapt, fapta ilicită a pârâtei constă într-o inacțiune imputabilă continuă cu privire la urmărirea executării și finalizării lucrărilor de constituire a locuinței și a asigurării accesului la infrastructură și a utilităților necesare utilizării imobilului, conform destinației sale.

Nu poate fi primită nici invocarea de către recurenta-pârâtă a Deciziei nr. 2304/06.12.2019, pronunțată într-un alt litigiu, având un obiect diferit și părți fără legătură cu raportul juridic dedus prezentei judecăți, respectiv cu executarea contractului de mandat analizat în cauză.

În aceste condiții, criticile recurentei-pârâte sunt nefondate, dezlegările instanței de apel sub aspectul prescripției dreptului material la acțiune fiind corecte.

Totodată, sunt lipsite de temei și susținerile din cadrul ultimului set de critici întemeiate pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin care recurenta-pârâtă pune în discuție conținutul și natura obligațiilor asumate față de intimatul-reclamant, invocând o pretinsă încălcare a principiului forței obligatorii a contractului, consacrat de art. 969 C. civ. de la 1864. În esență, recurenta reproșează instanței de apel că ar fi extins nepermis obligațiile sale dincolo de limitele contractului de mandat, prin completarea acestuia cu dispozițiile Legii nr. 152/1998 și prin contopirea obligațiilor asumate cu cele izvorâte din alte raporturi contractuale la care nu a fost parte. Totodată, recurenta a criticat calificarea obligației sale ca fiind una de rezultat, iar nu de diligență, invocând lipsa atribuțiilor legale privind finanțarea ori executarea lucrărilor de construcții și utilități, precum și inexistența unui mandat de reprezentare a reclamantului în raporturile cu celelalte entități implicate în proiect.

În legătură cu aceste critici, Înalta Curte reține că mandatul încheiat între părți este supus dispozițiilor C. civ. de la 1864, precum și dispozițiilor Legii nr. 152/1998, act normativ special prin care a fost înființată Agenția Națională pentru Locuințe, având ca scop dezvoltarea construcției de locuințe la nivel național, prin îmbinarea mecanismelor financiare și prin atragerea și administrarea resurselor necesare construirii, cumpărării, reabilitării, consolidării și extinderii de locuințe, inclusiv a celor exploatate în regim de închiriere. În același sens, potrivit art. 1 alin. (2) lit. b) din Normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 962/2001, astfel cum au fost modificate prin H.G. nr. 592/2006, Agenția Națională pentru Locuințe coordonează constituirea și atragerea resurselor de finanțare, pe care le administrează în cadrul unor montaje financiare destinate dezvoltării, prin programe proprii, a proiectelor imobiliare pentru construirea de locuințe proprietate privată prin credit ipotecar.

În raport de aceste dispoziții legale, rezultă că Agenția Națională pentru Locuințe are calitatea de instituție de interes public cu atribuții în domeniul dezvoltării construcțiilor de locuințe, având rol de dezvoltator și coordonator al programului de construire a locuințelor la nivel național, precum și de garant al statului pentru realizarea proiectelor guvernamentale, astfel cum rezultă din prevederile art. 1-6 din Legea nr. 152/1998.

Totodată, art. 1 alin. (4) din Normele metodologice stabilește că Agenția Națională pentru Locuințe monitorizează sau, după caz, dezvoltă proiecte pentru viabilizarea terenurilor destinate construcțiilor de locuințe, prin programe proprii ori guvernamentale, iar art. 2 alin. (4) din același act normativ impune ca dezvoltarea proiectelor imobiliare privind construirea de locuințe prin credit ipotecar să se realizeze pe terenuri viabilizate sau a căror viabilizare este corelată cu termenele de recepție și punere în funcțiune a locuințelor.

Prin urmare, este lipsită de temei susținerea recurentei potrivit căreia obligațiile sale ar fi fost limitate exclusiv la coordonarea formală a executării lucrărilor de construire, fără a include și componenta de infrastructură și utilități, în termenul asumat prin contractul de construire.

În acest context, în mod corect instanța de apel a calificat contractul de mandat ca fiind un act juridic complex, și nu un mandat clasic de drept comun, având ca obiect exclusiv încheierea unor acte juridice pe seama mandantului. Prin acest contract, reclamantul a împuternicit Agenția Națională pentru Locuințe să îl reprezinte în relațiile cu proiectantul și cu antreprenorul general, în vederea urmăririi executării și finalizării lucrărilor, astfel încât acestea să fie realizate conform proiectului tehnic și autorizației de construire, precum și să utilizeze sumele din conturile de avans și de credit ale reclamantului în vederea recuperării cheltuielilor avansate de Agenție pentru deschiderea amplasamentului, executarea lucrărilor, derularea execuției și acoperirea costurilor incluse în prețul locuinței.

În consecință, rolul A.N.L. în realizarea ansamblului de locuințe din care face parte imobilul ce trebuia predat reclamantului nu a fost acela al unui simplu mandatar, ci al unui veritabil dezvoltator și coordonator al proiectului imobiliar, astfel cum rezultă atât din clauzele mandatului, cât și din cadrul legal în care acesta a fost încheiat. O interpretare contrară ar goli de conținut dispozițiile Legii nr. 152/1998 și ar ignora caracterul interdependent al raporturilor juridice stabilite pentru realizarea proiectului "Henri Coandă".

Împrejurarea că singura convenție încheiată direct cu reclamantul este contractul de mandat nu justifică analizarea acestuia în mod izolat, ci impune raportarea sa la ansamblul raporturilor juridice născute în cadrul realizării Proiectului "Henri Coandă", astfel cum, în mod corect, a procedat instanța de apel. Prin urmare, stabilirea conținutului obligațiilor asumate de Agenția Națională pentru Locuințe impunea o interpretare sistematică a clauzelor mandatului, coroborată cu atribuțiile legale ale instituției și cu actele juridice conexe, în temeiul cărora aceasta a acționat efectiv ca inițiator, coordonator și dezvoltator al proiectului.

În aceste circumstanțe, sunt neîntemeiate susținerile recurentei-pârâte potrivit cărora și-ar fi asumat exclusiv o obligație de diligență, constând în depunerea tuturor demersurilor necesare obținerii rezultatului, fără a se obliga la atingerea rezultatului stabilit prin contract, respectiv finalizarea lucrărilor de construire a locuinței. Din clauzele contractului de mandat rezultă fără echivoc că obligația asumată este una de rezultat, constând în urmărirea executării și finalizării lucrărilor la termen și în condițiile de calitate stabilite prin contractul de construire, predarea "la cheie" având semnificația unei locuințe apte de folosință potrivit destinației sale.

Aceeași soluție se impune și cu privire la critica vizând angajarea răspunderii recurentei pentru neexecutarea unor obligații asumate prin alte contracte. La stabilirea naturii juridice a obligațiilor ce reveneau A.N.L., instanța de apel nu a nesocotit principiul relativității efectelor contractului de mandat, consacrat de art. 973 C. civ. de la 1864, și nici dispozițiile art. 1073 din același cod privind executarea obligațiilor, nefiind realizată vreo confuzie între obligațiile constructorului și cele ale mandatarului și nici vreun transfer asupra recurentei al obligațiilor asumate de terți, cum fără fundament susține recurenta. Răspunderea A.N.L. a fost angajată exclusiv pentru neexecutarea obligațiilor proprii izvorâte din contractul de mandat, determinate în considerarea rolului său legal și contractual în realizarea proiectului.

În ceea ce privește modalitatea de executare a obligațiilor asumate și angajarea răspunderii contractuale a recurentei, Înalta Curte constată că, în considerarea rolului atribuit prin legea specială, Agenția Națională pentru Locuințe dispunea de toate mijloacele necesare pentru aducerea la îndeplinire a obligațiilor stabilite prin contractul de mandat, inclusiv a celor privind corelarea programelor de investiții destinate viabilizării terenurilor cu programele de investiții aferente construcției de locuințe.

În calitate de mandatar, recurenta era obligată să își execute mandatul întocmai și corespunzător și să răspundă pentru modul de îndeplinire a acestuia, potrivit art. 1539 C. civ. de la 1864, dispoziție corect aplicată în cauză.

Nefinalizarea la termenul scadent a construcției, deși recurenta a deținut toate pârghiile și mecanismele legale necesare pentru realizarea acesteia, constituie o încălcare culpabilă a obligațiilor contractuale față de mandant, aptă să atragă răspunderea sa patrimonială, astfel cum corect a reținut instanța de apel, în urma constatării îndeplinirii tuturor condițiilor răspunderii civile contractuale. În aceste condiții, Agenția Națională pentru Locuințe nu se poate exonera de răspundere prin invocarea neexecutării obligațiilor de către antreprenorul general.

De altfel, prin Convenția MM nr. 1909/06.05.2004, la art. 2 lit. b), recurenta-pârâtă și-a asumat obligațiile care decurg din calitatea de conducător al Consiliului de coordonare responsabil de realizarea utilităților, în exercitarea atribuțiilor sale de coordonator și dezvoltator al proiectului imobiliar.

Cu alte cuvinte, obligațiile de rezultat asumate de Agenția Națională pentru Locuințe prin contractul de mandat, în calitate de dezvoltator și coordonator al proiectului imobiliar, includeau executarea și finalizarea lucrărilor atât pe componenta de construire propriu-zisă a locuințelor, cât și pe cea de viabilizare a terenurilor din perspectiva infrastructurii și utilităților, în termenul asumat prin contractul de construire încheiat direct cu antreprenorul.

Prin urmare, instanța de apel a efectuat o analiză detaliată și completă a raporturilor juridice contractuale deduse judecății, stabilind în mod corect atât conținutul, cât și efectele contractului de mandat, stabilind în mod corect că obligația asumată de mandatară era una de rezultat, iar nu o simplă obligație de diligență, fără ca obligațiile pârâtei să fi fost extinse nejustificat, cum se susține prin recurs.

Nu în ultimul rând, susținerile recurentei-pârâte referitoare la diligențele depuse pe lângă constructor și autoritățile locale, inclusiv promovarea unor acțiuni în justiție împotriva unor părți semnatare ale Convenției MM nr. 1909/2004, sunt lipsite de relevanță, câtă vreme obligațiile de rezultat asumate în raportul juridic dintre părțile în litigiu nu au fost aduse la îndeplinire. De altfel, aprecierea modului concret de executare a obligațiilor contractuale și a culpei recurentei reprezintă chestiuni de fapt, ce nu pot face obiectul cenzurii instanței de recurs, în conformitate cu dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

În acest context al analizei, Înalta Curte reamintește că în recurs se exercită strict un control de legalitate al hotărârii atacate, niciunul din motivele de casare prevăzute expres și limitativ la art. 488 din C. proc. civ. nefiind conceput astfel încât să permită reanalizarea mijloacelor de probă și/sau reevaluarea situației de fapt.

Pentru aceste considerente, constatând că motivele de nelegalitate invocate nu au aptitudinea de a atrage casarea hotărârii, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul pârâtei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta AGENȚIA NAȚIONALĂ PENTRU LOCUINȚE împotriva deciziei civile nr. 180/2025 din 13 februarie 2025 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 11 noiembrie 2025.