ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 800/2023

Ședința publică din data de 11 mai 2023

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă la data de 01 august 2019, sub nr. x/2019, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională pentru Locuințe (ANL), ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să fie obligată pârâta, în temeiul răspunderii civile contractuale, la plata sumei de 600 euro/lună (din care 100 euro/lună daune morale), începând cu 23 iulie 2011 până la data predării la cheie a locuinței, după recepția la terminarea lucrărilor și a finalizării complete a cartierului B., din care face parte și blocul A10, situat pe parcela nr. 2005, în municipiul București, cu număr cadastral x și înscris în CF individuală nr. x, conform încheierii nr. 182076/19.03.2008, cu titlu de daune-interese, contravaloare lipsă de folosință.

Prin sentința civilă nr. 330 din 05 martie 2021, Tribunalul București – secția a IV-a civilă a admis, în parte, excepția prescripției dreptului material la acțiune, în ceea ce privește sumele pretinse pentru perioada anterioară datei de 01.08.2016; a respins capetele de cerere având ca obiect contravaloarea lipsei de folosință și daune morale pentru perioada 23.07.2011 – 01.08.2016, ca prescrise; a admis în parte cererea, astfel cum a fost precizată și a obligat pârâta la plata către reclamant a sumei de 16.709 euro, echivalent în RON la data plății, pentru perioada 01.08.2016 – 18.09.2020, precum și la plata în continuare a sumei de 341 euro/lună, echivalent în RON la data plății, până la data predării locuinței și finalizării cartierului B., cu titlu de contravaloare lipsă de folosință; a respins, ca nefondat, capătul de cerere privind daunele morale pentru perioada 01.08.2016 – data predării locuinței și finalizării cartierului B. și a obligat pârâta la plata către reclamant a sumei de 7.650 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Prin decizia civilă nr. 225A din 28 februarie 2022, Curtea de Apel București – secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins, ca nefondate, apelurile formulate de către reclamant și de către pârâtă împotriva sentinței.

Împotriva deciziei civile nr. 255A din 28 februarie 2022, pronunțată de Curtea de Apel București – secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a declarat recurs pârâta Agenția Națională pentru Locuințe.

Prin memoriul de recurs, întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și pct. 8 C. proc. civ., pârâta a solicitat, în principal, casarea hotărârii recurate și trimiterea cauzei, spre rejudecare, iar, în subsidiar, admiterea recursului, casarea deciziei instanței de apel și reținerea cauzei, spre rejudecare, în sensul respingerii acțiunii formulate de reclamant, ca prescrisă, respectiv ca neîntemeiată.

4.1. Privitor la critica de nelegalitate întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., referitoare la încălcarea normelor de drept material cu ocazia soluționării excepției prescripției dreptului material la acțiune

Susține că reclamantul a formulat o acțiune în răspundere civilă contractuală, prin care a solicitat obligarea sa la plata de despăgubiri pentru lipsirea de folosință a imobilului contractat, începând cu data de 23 iulie 2011, precum și în continuare, până la predarea imobilului "la cheie".

Față de această solicitare, arată că este de necontestat că termenul de prescripție aplicabil este cel general de 3 ani, prevăzut de art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, respectiv "de la data la care păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea".

Invocă faptul că reclamantul cunoștea, în mod evident, că, prin neefectuarea lucrărilor (de construcții și utilități) până la termenul de predare convenit, 23 iulie 2011, s-a creat un prejudiciu în patrimoniul lui.

Susține că aceasta este data reprezentând începutul termenului de prescripție, atât prin raportare la data comiterii pretinsei fapte ilicite, cât și data cunoașterii prejudiciului, indiferent de tipul răspunderii (contractuală sau delictuală).

Precizează, de asemenea, și că fapta ilicită nu are caracter continuu, contrar celor reținute de instanța de apel, ci a fost săvârșită și consumată la data de 23 iulie 2011.

Arată și că prejudiciul invocat are natură unică, chiar dacă se prelungește în timp, acest fapt atrăgând doar modificarea valorii despăgubirilor, iar nu și momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție.

Prin urmare, invocă faptul că dreptul la acțiune s-a născut la data de 23 iulie 2011, iar reclamantul putea să cunoască orice daună cauzată în legătură cu nepredarea corespunzătoare a imobilului la momentul la care locuința contractată trebuia predată către acesta.

Susține că, la momentul în care începe să curgă termenul de prescripție extinctivă, conform art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, păgubitul nu trebuie să cunoască întinderea prejudiciului, ci numai existența acestuia, întrucât întinderea urmează a fi stabilită prin învoiala părților sau prin hotărâre judecătorească.

Apreciază ca fiind greșită motivarea instanței de apel, întrucât, în prezenta cauză, nu există ipoteza unor prestații succesive, care presupune ca obligația să aibă caracter recurent. Realizarea unor lucrări reprezintă o obligație uno ictu, independent de durata necesară realizării acestora.

Mai susține și că validarea posibilității reclamantului, astfel cum a dispus instanța de apel, de a solicita despăgubirile în orice moment ulterior expirării termenului de predare a locuinței, echivalează cu recunoașterea, în beneficiul acestuia, a unei imprescriptibilități a acțiunii în despăgubiri, sub aspectul perioadei aflate la dispoziția sa, de a ieși din pasivitate, perioada care, în condițiile arătate, ar fi nelimitată, accepțiune ce nu poate fi primită.

Prin această reglementare, legiuitorul a urmărit să atingă un echilibru între, pe de o parte, necesitatea de a proteja interesul privat al celui care se consideră îndreptățit să obțină concursul forței coercitive a statului pentru realizarea dreptului său de natură patrimonială și, pe de altă parte, interesul public al eliminării incertitudinilor din circuitul civil.

Drept urmare, date fiind prevederile art. 1 din Decretul nr. 167/1958, precum și faptul că reclamantul a introdus acțiunea prin care solicită despăgubiri după expirarea termenului de prescripție, susține că aceasta este prescrisă în totalitate, instanța de apel interpretând în mod greșit dispozițiile legale aplicabile.

4.2. Privitor la critica de nelegalitate întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., constând în nerespectarea normelor de drept material, de către instanța de apel, cu privire la acordarea prejudiciului viitor, reprezentând contravaloarea lipsei de folosință, care se va acumula în continuare până la predarea locuinței reclamantului și finalizarea cartierului B.

În dezvoltarea acestei critici, pârâta a invocat că, pentru a se putea solicita declanșarea răspunderii contractuale pentru repararea prejudiciului viitor, trebuie dovedită îndeplinirea condițiilor răspunderii contractuale, inclusiv existența faptei ilicite și a vinovăției în producerea acesteia.

Or, în speță, fapta ilicită invocată constă în neexecutarea obligațiilor contractuale, astfel că nu se poate susține și dovedi că aceasta nu va fi executată în viitor și că neexecutarea presupusă va fi culpabilă.

Mai susține și că nici cuantumul prejudiciului viitor nu poate fi stabilit, acesta neavând caracter cert.

Pârâta invocă și faptul că întinderea prejudiciului nu poate fi determinată cu certitudine, prin utilizarea criteriului de cuantificare a prejudiciului, propus de reclamant, reprezentat de chiria pentru un imobil similar, din moment ce cuantumul chiriei practicate pe piața liberă fluctuează în funcție de evoluția pieței imobiliare.

Arată că acest criteriu putea fi utilizat doar pentru perioada în care prejudiciul s-a produs efectiv, nu și pentru determinarea prejudiciilor viitoare.

Drept urmare, afirmă că nu este întrunit caracterul real al șansei raportat la admiterea capătului de cerere privind contravaloare lipsă de folosință ce se va acumula în continuare până la data predării efective a imobilului reclamantului.

În aceste condiții, susține că prejudiciul nu are caracter cert și determinabil, prejudiciul viitor nefiind cuantificabil, nefiind îndeplinite nici condițiile răspunderii contractuale în ceea ce o privește pe pârâtă.

În concluzie, afirmă că hotărârea prin care au fost acordate despăgubiri reclamantului și pentru viitor, fără a exista dovezi clare ale caracterului cert al prejudiciului viitor, în raport de fluctuația cererii și a ofertei pe piața chiriilor, este nelegală.

4.3. Privitor la motivul de casare întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., constând în schimbarea naturii și a conținutului actului juridic, implicit a efectelor sale, care a avut drept rezultat aplicarea greșită a legii

În dezvoltarea acestei critici, pârâta susține neefectuarea unei distincții după natura și obiectul contractelor deduse judecății și neacordarea relevanței clauzelor specifice ale acestora, care le diferențiau, conform legii, sub aspectul naturii, obiectului și efectelor actului juridic.

Așadar, arată că, aplicând raționamentul instanței de apel, pârâta, în calitate de mandatar, este obligată la plata despăgubirilor pentru lipsa de folosință a imobilului (nepredarea imobilului "la cheie" cu utilități și finalizarea cartierului), în temeiul răspunderii contractuale, în condițiile în care există o relație contractuală distinctă, pentru obținerea rezultatului, între reclamant și constructor, contractul de construire fiind ulterior contractului de mandat (deci reclamantul a înțeles să-și stabilească o relație contractuală proprie, exclusivă cu debitorul obligației de rezultat), iar mandatarul nu a încasat prețul rezultatului, dar este răspunzător de nerealizarea lui.

Mai susține și că a încasat doar o anumită cotă, de 5%, parte componentă a prețului locuinței, reprezentând acoperirea cheltuielilor necesare obținerii avizelor si autorizațiilor.

Precizează că acest aspect rezultă fără dubiu din "Devizul general privind cheltuielile necesare realizării construcției" reclamantului, deviz ce cuprinde componența prețului pe casă și pe categorii de lucrări, fiind inclusă și cota datorată pârâtei.

Cu toate acestea, prețul locuinței, contractate de reclamant, este plătit constructorului.

Invocă și că reclamantul este obligat să achite cota legală de 5%, întrucât nu a achiziționat un imobil de pe piața liberă ci, cunoscând și acceptând termenii și condițiile acestui program, a solicitat înscrierea în programul dezvoltat de pârâtă și contractarea acestui imobil prin intermediul pârâtei.

Precizează și că specific acestui program este faptul că prețul locuinței corespunzător proiectului și opțiunii reclamantului este format din avansul depus de către beneficiar și din creditul ipotecar acordat, precum și că o facilitate, de care a beneficiat reclamantul, a fost accesul la terenul pentru construcția locuinței.

Prin urmare, reclamantul nu a achiziționat un imobil de pe piața liberă ci, cunoscând și acceptând termenii și condițiile acestui program, a solicitat înscrierea în programul dezvoltat de pârâtă și contractarea acestui imobil prin intermediul acesteia.

Susține că este greșită argumentația instanței de apel potrivit căreia: "chiar apreciind că în discuție este o simplă obligație de diligență, se reține că în situația mandatului cu titlu oneros, răspunderea mandatarului se apreciază cu mai multă rigurozitate, raportat la standardul unei persoane prudente și diligențe", din moment ce împrejurarea că beneficiarii datorează pârâtei cota de 5% nu schimbă în niciun fel natura juridică a contractului de mandat încheiat între părți.

Arată că limitele exprese ale mandatului sunt cele stabilite de comun acord, prin semnarea contractului nr. x/11.08.2008.

Afirmă și că, în realitate, nu a existat o analiză a situației de fapt, a probelor administrate și a aplicării dreptului, încălcându-se astfel dreptul la un proces echitabil.

De asemenea, mai invocă și că instanța a ignorat regulile referitoare la interpretarea convențiilor și nu a avut în vedere contractele încheiate între părți, contracte prin care s-au stabilit drepturi și obligații specifice fiecărui raport juridic pe care acestea îl guvernau, fiind încălcate prevederile art. 1532 raportat la art. 1539 C. civ.

Susține că, în baza contractului de mandat, pârâta și-a asumat obligația de a depune toate diligențele necesare obținerii rezultatului constând în finalizarea lucrărilor de construcție a locuinței reclamantului, fără a se obliga la obținerea rezultatului stabilit prin contractul de construire, respectiv executarea construcției.

Precizează că trimiterea instanței la existența unui mandat sui generis, unde obligațiile pârâtei trebuie înțelese și în lumina Legii nr. 152/1998 nu poate fi primită în sensul în care este afirmată.

Este suficient, din acest punct de vedere, să se arate că sistemul de drept trebuie înțeles coerent, iar înlăturarea regulii de la art. 1540 alin. (2) C. civ. de la 1864 nu poate fi decât rodul unei stipulații exprese, câtă vreme acest text dă naștere unui drept în patrimoniul pârâtei (de a nu răspunde decât pentru culpă gravă).

Din această perspectivă, afirmă că se impune a fi subliniat că răspunderea contractuală a pârâtei nu poate fi angajată nici pentru pretinsa nerespectare, de către aceasta, a obligațiilor legale sau a obligațiilor stabilite prin contractele încheiate de reclamant cu terți (la care pârâta nu este parte) sau prin contractele încheiate de pârâtă cu terți (la care reclamantul nu este parte), nici pentru pretinsa nerespectare a îndatoririlor revenind atreprenorilor sau altor terți semnatari ai convențiilor arătate prin decizia recurată.

Astfel, susține că prevederile contractului de mandat nu se completează cu obligațiile legale și cu obligațiile cuprinse în contractele de antrepriză și de construire, în condițiile în care contractul de mandat nu conține nicio stipulație în acest sens.

Din această perspectivă, simpla trimitere pe care părțile au facut-o, în preambulul contractului de mandat, la prevederile Legii nr. 152/1998, ale Legii nr. 190/1999 și ale contractului de antrepriză generală nu echivalează cu instituirea unei derogări de la principiile reglementate de art. 1073 și art. 973 C. civ. de la 1864.

Susține că răspunderea contractuală a pârâtei trebuie să fie analizată doar din perspectiva convenției pe care a încheiat-o, în calitate de mandatar, cu reclamantul, în calitate de mandant, respectiv a contractului de mandat nr. x/15.09.2006 și din perspectiva art. 1532 și urm. C. civ. de la 1864.

În continuare, privitor la fapta ilicită și la culpa pârâtei, arată că, prin art. 1 din contractul de mandat nr. x/11.08.2008, mandantul l-a împuternicit pe mandatar să îl reprezinte în relațiile cu proiectantul și antreprenorul general în vederea urmăririi executării și finalizării lucrărilor de construire, pentru ca lucrările să fie realizate conform proiectului tehnic și autorizației de construire obținute de mandatar, la termen și în conformitate cu condițiile de calitate stabilite prin contractul de construire.

Așadar, contractul de mandat stabilește în sarcina pârâtei obligația unică de urmărire, din perspectiva execuției și finalizării lucrărilor, astfel încât să fie respectate condițiile stabilite prin contractul de construire, pârâta obligându-se doar la urmărirea respectării contractului de construire.

Invocă faptul că este greșită interpretarea instanței de apel, în sensul că art. 1 al contractului de mandat stabilește o obligație de urmărire a executării lucrărilor (obligație de diligență) și o obligație de finalizare a lucrărilor (obligație de rezultat).

Afirmă că, pentru a fi aplicat acest raționament, ar trebui să existe o delimitare clară a celor două obligații, pentru a putea determina până unde poate fi antrenată răspunderea constructorului și din ce punct intervine răspunderea mandatarului.

Mai arată pârâtul și că nici ipoteza unei solidarități pasive între pârâtă și constructor nu poate fi aplicabilă atât timp cât cele două contracte au obiecte diferite, iar, prin contractul de mandat, reclamantul împuternicește pârâta să îl reprezinte în relația cu constructorul.

În aprecierea caracterului unei obligații ca fiind de rezultat sau de diligență, nu ar trebui aplicată doar interpretarea gramaticală a clauzei respective, ci ar trebui avute în vedere contractele încheiate, modul de derulare a obligației și natura contraprestației.

Afirmă că îi revenea doar obligația de a urmări modalitatea în care constructorul realizează locuința și de a se asigura că realizarea locuinței respectă autorizația de construire.

Or, precizează că probele aflate la dosarul cauzei nu conturează încălcarea, de către pârâtă, a acestor obligații.

Drept urmare, arată că, de vreme ce obligațiile stabilite în sarcina sa, de urmărire a executării și finalizării lucrărilor de construire, au fost îndeplinite, în mod greșit a fost reținut prin decizia recurată că este probată o culpă a pârâtei, actele îndeplinite de aceasta fiind suficiente pentru a nu se reține o culpă în sarcina sa.

Mai arată și că obligația de mijloace asumată a fost îndeplinită cu suficientă diligență, motiv pentru care neatingerea rezultatului în termenul de 24 luni este indiferentă.

Pârâta își continuă criticile prin trimiteri la art. 8 și art. 54 alin. (1) din contractul de antrepriză generală, încheiat de reclamant cu constructorul.

Susține, de asemenea, că, în lipsa oricărui suport probator care să ateste că locuința pârâtului ar fi fost predată, în termenul contractual, de antreprenorul general sau că acesta ar fi notificat pârâtei faptul că locuința este finalizată, acesteia nu îi poate incumba obligația de nepredare la termen a locuinței.

Arată și că nu și-a asumat obligația de a executa și de a finaliza lucrările într-un anumit termen, contrar argumentației instanței, respectiv nu a garantat îndeplinirea obligației de a realiza locuința în termen de 24 luni de la emiterea ordinului de începere a lucrărilor, această obligație fiind asumată de constructor prin art. 8 din contractul de construire, situație ce nu dovedește neîndeplinirea obligației de urmărire a execuției lucrărilor de construire.

Astfel, nu trebuie confundată obligația mandatarului, de supraveghere a execuției lucrării, cu cea a constructorului, de execuție a lucrării.

Or, întârzierea executării lucrării privește obligația de realizare a lucrărilor de construire, ce izvorăște din contractul de construire, iar nu obligația de supraveghere, ce revenea mandatarului ANL.

Continuă prin a afirma că neîndeplinirea rezultatului ce reprezintă scopul mediat al contractului nu dovedește neîndeplinirea obligației de diligență, respectiv neluarea tuturor măsurilor corespunzătoare pentru realizarea acestui scop, precum și faptul că nu se prezumă culpa debitorului prin simpla nerealizare a rezultatului.

De asemenea, susține și că obligațiile enumerate de instanță nu au fost asumate de către pârâtă (finalizarea locuinței și a utilităților în termen de 24 luni ori finalizarea cartierului B.) prin contractul de mandat, iar încheierea contractelor dintre pârâtă și terți (autorități publice, furnizori de utilități, antreprenori/constructori) nu s-a făcut în considerarea raportului contractual dintre Agenție și reclamant, contractul de mandat fiind ulterior contractelor respective.

Arată că în mod greșit s-a reținut de către instanța de apel faptul că prevederile contractului de mandat se completează, din punct de vedere al obligațiilor, cu obligațiile legale și cu cele cuprinse în contractele de antrepriză generală și de construire, în condițiile în care contractul de mandat nu conține nicio stipulație în acest sens.

Totodată, mai invocă și faptul că este eronată reținerea instanței de apel, în sensul nerespectării unor obligații de realizare a cartierului B., ce trebuia să includă străzi și utilități, în condițiile în care, neexistand nicio obligație cu privire la urmărirea unor astfel de lucrări, pârâta nu poate răspunde pentru neefectuarea lor.

În acest sens, face trimitere la existența contractului de cooperare nr. x/06.03.2008, încheiat între Municipiul București și Orașul Voluntari, prin care s-a convenit realizarea de acțiuni de viabilizare a terenurilor, utilități drumuri și sistematizare verticală pentru ansamblul de locuințe B., preluând obligațiile Consiliului Local al Sectorului 1, prevăzute la art. 2 din Convenția AAM nr. 1909/2004.

De asemenea, mai invocă și că, din prevederile art. 3 din Convenția AAM nr. 1909/2004 rezultă că pârâta nu poate fi ținută să răspundă împreună cu cei care s-au obligat la realizarea utilităților, această obligație nefiind stabilită în sarcina sa.

Afirmă și că, analizând contractul dintre părți, nu se poate reține că reclamantul a mandatat pârâta să realizeze întregul cartier în lipsa unei asemenea prevederi, în acest sens, în contract și în condițiile în care niciuna din părți nu își putea imagina complexitatea raporturilor juridice specifice dezvoltării cartierului B.. Inclusiv maniera de stabilire a termenului contractual sau încheierea de către reclamant a unui contract de construire doar cu constructorul casei demonstrează că respectivul contract de mandat a privit un singur imobil, iar nu întregul cartier, pentru care solicită despăgubiri reclamantul.

Arată, de asemenea, că a formulat o cerere de chemare în judecată împotriva Municipiului București, ce formează obiectul dosarului nr. x/2020, precum și o acțiune având ca obiect obligarea autorităților la respectarea convenției și realizarea utilităților în amplasamentul B., ce formează obiectul dosarului nr. x/2009

Afirmă că reclamantul nu a mandatat pârâta să îl reprezinte în relația cu entitățile care s-au obligat a asigura proiectarea, finalizarea și execuția rețelelor de utilități, astfel încât nu se poate imputa neexecutarea vreunei obligații a pârâtei în acest sens.

Arată că, în condițiile în care pârâta a întreprins demersuri și măsuri concrete în vederea îndeplinirii și realizării obligațiilor asumate, astfel încât locuințele să fie finalizate și să poată fi recepționate și predate beneficiarilor, conform contractelor încheiate, iar Primăria Municipiului București este cea care gestionează atât finanțarea, cât și realizarea utilităților în cartierul B., finalizarea imobilului aparținând reclamantului, a utilităților și a cartierului B. nu depind de voința și de puterea de decizie a acesteia.

4.4. Privitor la motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C. proc. civ., referitor la existența unei motivări superficiale a deciziei recurate și la aplicarea greșită a efectului pozitiv al autorității de lucru judecat

În dezvoltarea acestor critici, pârâta arată că nu au fost examinate faptele cauzei, existența și aprecierea lor aparținând puterii suverane a altei instanțe, deși, în dreptul romanesc, practica judiciară nu este izvor de drept.

De asemenea, arată că reținerea unei alte hotărâri, din alte dosar, în care reclamantul nu este parte și care nu a avut ca obiect dezlegarea unei chestiuni de drept, astfel încât să aibă caracter obligatoriu pentru toate litigiile ulterioare în care s-ar ridica respectiva problemă, a fost făcută de instanța de apel fără o motivare concretă.

Susține, totodată, că instanța s-a rezumat doar la a enumera o serie de obligații în sarcina/neîndeplinite de pârâtă, fără a expune, însă, un raționament logico-juridic pertinent, care să conducă la această concluzie.

Afirmă și că instanța de apel nu a justificat care este argumentul legal, potrivit căruia, analizând situații similare, pot fi avute în vedere doar unele hotărâri, nu și alte hotărâri, în care au fost cuprinse dezlegări care privesc, de asemenea, conduita pârâtei față de programul guvernamental B..

Susține că instanța de apel ar fi trebuit să aibă în vedere și hotărârile prin care s-a statuat că pârâta și-a asumat obligații de diligență și nu poate fi obligată la plata unor daune-interese pentru întârzierea în finalizarea construcțiilor sau pentru lipsa utilităților.

De asemenea, arată că, în loc a analiza probele, instanța de apel s-a rezumat la a reitera o hotărâre judecătorească anterioară, pronunțată într-o cauză care privește alte părți, deși obiectul și cauza dosarului judecat în contencios sunt diferite de cele analizate în prezenta speță, chestiunile litigioase deduse judecății în cele două dosare fiind esențialmente diferite.

Mai invocă și că nu poate fi primită argumentația instanței cu privire la dezlegările din hotărârea reținută (decizia nr. 5197/25.04.2013), în ceea ce privește îndeplinirea răspunderii civile contractuale în sarcina pârâtei, în condițiile în care, în cauza soluționată de instanța de contencios, nu a fost analizat modul de îndeplinire a obligațiilor asumate de pârâtă, prin contractul de mandat, ci modul de îndeplinire a prerogativelor legale care îi revin.

De asemenea, afirmă că reclamantul din cauza respectivă nu este și reclamant în prezenta cauză.

4.5. Privitor la motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., privitor la existența unei cauze exoneratorii de răspundere, constând în culpa creditorului, prin neasigurarea finanțării

În dezvoltarea acestor critici, pârâta invocă încălcarea prevederilor art. 982 C. civ. de la 1864, ca urmare a soluției instanței de apel, de respingere în mod greșit a excepției de neexecutare a contractului, în condițiile în care, în aplicarea principiului reciprocității și interdependenței obligațiilor, pârâta nu putea duce la îndeplinire obligația principală prevăzută la art. 1 din contractul de mandat, aceea de a urmări executarea și finalizarea lucrărilor și de a gestiona sumele din contul mandantului pentru plata lucrărilor atât timp cât mandantul nu și-a îndeplinit obligația de a asigura sursa de finanțare.

Conform art. 982 C. civ. din 1864, clauzele unui contract se interpretează unele prin altele, dându-se înțelesul ce rezultă din actul întreg, astfel rezultă în mod indubitabil că cele două obligații, cea a pârâtei, de a urmări lucrările și a efectua plățile către constructor și proiectant, și cea a reclamantului, de a asigura finanțarea, sunt interdependente.

Din înscrisurile depuse la dosar rezultă că reclamantul nu și-a respectat obligația esențială de a asigura finanțarea.

Afirmă că, potrivit dispozițiilor contractuale (art. 5-8 din contractul de mandat), reclamantul avea obligația de a asigura finanțarea lucrărilor de construcție la imobilul său de la inițierea acestora și până la finalizarea și predarea locuinței.

De asemenea, susține că reclamantul nu și-a îndeplinit obligațiile contractuale asumate, de a asigura finanțarea și de a achita debitele restante, de a reactiva creditul, și nici de a achita din fonduri proprii debitele, prin aceasta producând un prejudiciu pârâtei și determinând, prin propriul său comportament, imposibilitatea de a realiza lucrări la imobilul contractat de acesta.

Arată, în continuare, că obiectul contractului dintre părți nu putea și nu se poate realiza datorită inexistenței finanțării lucrărilor, acesta fiind motivul pentru care imobilul nu este finalizat, fiind exclusiv culpa reclamantului.

Mai susține pârâta și că, în baza contractului de mandat, obligația care îi revine este aceea de a urmări executarea lucrărilor și de a depune toate diligențele pe lângă constructor, în vederea realizării locuinței, obligație pe care aceasta a respectat-o și a dovedit-o cu înscrisurile depuse la dosar.

Însă, obligația de a construi și de a preda "la cheie" locuința revine constructorului și autorităților locale, care s-au obligat la realizarea utilităților și a cartierului B..

Afirmă și că nu se poate susține că prejudiciul este cert, neputâdându-se proba un prejudiciu real, efectiv, în condițiile în care este generat de lipsa de folosință a unei locuințe, asupra căreia reclamantul nu are atributul dreptului de proprietate.

Mai arată și că prejudiciul generat de o pretinsă lipsire de folosință a unui bun inexistent reprezintă un nonsens.

De asemenea, invocă și că prejudiciul nu a fost dovedit, situațiile avute în vedere de către expert și analizate în cadrul raportului de expertiză nereprezentând o dovadă a prejudiciului, întrucat au fost luate în considerare oferte ale proprietarilor, în cartiere deloc comparabile cu cel în discuție, fără a se avea în vedere situația concretă a zonei rezidențiale, ceea ce nu probează, însă, un prejudiciu real, efectiv.

Concluzionează prin aceea că stabilirea în sarcina pârâtei a existenței unui prejudiciu, pentru lipsa de folosință a locuinței, reprezintă o măsură nelegală, din moment ce prejudiciul nu are un caracter cert.

În data de 15 iunie 2022, în termenul legal, a formulat întâmpinare reclamantul, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Cu privire la motivul de recurs privitor la greșita soluționare a excepției prescripției dreptului la acțiune, arată că acesta este, în principal, nul și în subsidiar, nefondat.

Nulitatea este susținută de faptul că, prin memoriul de recurs, se reiau motivele de apel, cu mici schimbări de poziționare în pagină, tezele fiind identice, respectiv: faptul că fapta ilicită nu este continuă și că s-a epuizat la împlinirea celor 3 ani, calculat de la data termenului de predare, faptul că în 23 iulie 2011 reclamantul trebuia să cunoască nu doar prejudiciul și persoanele vinovate de producerea lui, ci și întinderea acestuia, faptul că obligația de a realiza o construcție la un anumit termen este prescriptibilă, în termenul general, respectiv că valorificarea dreptului la despăgubiri după împlinirea termenului de 3 ani ar echivala cu imprescriptibilitatea acțiunii.

Arată că fapta ilicită, constând în neasigurarea finalizării locuinței, prin realizarea recepției la terminarea lucrărilor și predarea la termen, conform autorizației și proiectului de execuție, reprezintă o inacțiune, cu un început cert dar încă fără sfârșit, caracterul continuu fiind asigurat de executarea și asumarea continuă a contractelor de părți.

Reclamantul își continuă argumentația prin aceea că, fiind o inacțiune continuă, în progres, prejudiciul se produce și el în mod continuu, fiind aplicabile în mod regresiv, în limita celor trei ani, dispozițiile Decretului nr. 167/1958.

De asemenea, afirmă că inclusiv din înscrisurile depuse de pârâtă, în cursul procesului, rezultă existența contractelor în derulare, nedesistarea pârâtei de obligațiile sale contractuale, fiind, astfel, asigurată în continure proba în susținerea neprescrierii extinctive a daunelor.

Cu toate că dreptul la despăgubire al reclamantului pentru întârzierea în executarea obligației pârâtei, astfel cum este prevăzut de art. 14 din contractul de mandat, este în relație cauzală cu obligația de predare a locuinței, acesta este un drept principal, distinct de dreptul de a obține executarea în natură, prin predarea locuinței.

Arată reclamantul că, nefiind un drept accesoriu, nu poate fi aplicat principiul accesorium sequitur principale pentru lămurirea aspectului privind prescripția dreptului reclamantului de a obține obligarea pârâtei la plata de daune pentru întârzierea executării obligațiilor contractuale.

Susține că instanța de apel a aplicat corect aceste reguli, cu luarea în considerare a autonomiei dreptului la despăgubire, a cărui evoluție este legată de existența legăturii contractuale dintre părțile cauzei, de caracterul continuu al faptei ilicite și de producerea continuă a prejudiciului constând în lipsa de folosință.

Mai arată și că, astfel cum rezultă din lucrările dosarului, toate contractele (atât contractul de mandat, cât și convenția MM nr. 1909/2004) sunt în derulare și în prezent.

De asemenea, susține și că este greșită afirmația pârâtei în sensul încetării existenței juridice a contractului de mandat, ca efect al împlinirii termenului de predare, cât timp părțile nu s-au desistat de contractele semnate și nici nu au cerut invalidarea lor ori încetarea pentru alte cauze.

În acest sens, arată și că, în conformitate cu prevederile art. 15 din contractul de mandat, acesta își încetează valabilitatea după recepția finală a construcției (ca etapă ulterioară recepției la terminarea lucrărilor), iar, din moment ce acestea nu au fost realizate, contractul de mandat se află în derulare.

Cu privire la motivul de casare întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., privitor la existența unor motive contradictorii, arată că acesta este nefondat.

Susține reclamantul că decizia recurată este amplu și riguros motivată, fiind eronate susținerile pârâtei, în sensul că instanța de apel doar a preluat considerentele altor hotărâri, fără să prezinte raționamentul propriu, din care să se deducă silogismul logico-juridic care a stat la baza soluției.

Precizează că se observă că, în analiza determinării regulilor prescripției extinctive, instanța de judecată a aplicat corect regulile aferente, reținând autonomia dreptului la despăgubire.

Mai susține că a fost reținută și fixată situația de fapt, sub aspectul actelor juridice și a contextului în care s-au născut raporturile contractuale între părțile cauzei.

De asemenea, afirmă că a fost făcută analiza aprofundată a obligațiilor pârâtei, cu indicarea expresă a actelor juridice și a clauzelor din contractul de mandat, din contractul de construire, precum și a modului de îndeplinire a acestor obligații, prin prisma cererii de chemare în judecată precizată, formulată de reclamant și a apărărilor pârâtei.

Mai susține și că a fost evocată absența realizării celor două recepții, conform actelor juridice, precum și că a fost motivat care este rolul contractual și legal al pârâtei, acela de dezvoltator în baza Legii nr. 152/1998 și a H.G. nr. 620/2001, de coordonator si garant al statului pentru realizarea proiectelor guvernamentale de construire de locuințe la nivel național.

Totodată, arată că a fost argumentată îndeplinirea condițiilor răspunderii civile contractuale în sarcina pârâtei, constând în fapta ilicită, de neasigurare a predării locuinței "la cheie" la termen și în conformitate cu autorizația de construire și cu documentația tehnică, cu aprecierea apărărilor acesteia referitoare la cauzele exoneratorii de răspundere evocate.

Continuă argumentația prin aceea că instanța de apel a motivat de ce demersurile pârâtei, constând în transmiterea de adrese constructorilor și semnatarelor Convenției nr. 1909/2004 nu sunt și nu pot fi utile.

În egală măsură, mai precizează și că s-a argumentat de ce sunt îndeplinite și celelalte condiții ale răspunderii civile contractuale.

Afirmă reclamantul că practica judiciară contrară, evocată de pârâtă, nu prezintă relevanță pentru că se circumscrie problematicii juridice diferite din acele dosare, având în vedere că instanțele au fost învestite cu cereri de rezoluțiune a contractului de mandat sau cu cereri în despăgubire, în cadrul cărora beneficiarii nu au pus în discuție calitatea de investitor și de entitate de stat care derulează programe naționale de construcție de locuințe ANL.

Privitor la motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., constând în greșita aplicare a legii substanțiale privind calitățile, rolul pârâtei și natura obligațiilor acesteia, afirmă că acesta este nefondat.

În dezvoltarea apărărilor formulate, reclamantul afirmă faptul că, prin memoriul de recurs, au fost reluate motivele de apel, cu mici schimbări de formă, tezele fiind identice.

De asemenea, afirmă și că se observă că lipsesc critici punctuale cu privire la considerentele deciziei civile recurate, cum ar fi, de exemplu, contestarea lipsei obligației de a asigura realizarea recepției la terminarea lucrărilor.

Reclamantul invocă prevederile art. 970, art. 977, art. 981 și art. 982 din C. civ. din 1864, precum și rolul legal și atribuțiile pârâtei, conform dispozițiilor Legii nr. 152/1998, dar și art. 1 din contractul din mandat, în argumentarea susținerii în sensul că mandatul nu a fost dat pentru încheierea unuia sau mai multor acte juridice, ci pentru asigurarea rezultatului constând în predarea locuinței la termen și în conformitate cu proiectul tehnic și cu autorizația de construire.

Precizează reclamantul că natura juridică a contractului încheiat de părți este aceea a unui contract nenumit, de aceea contractul de mandat nu a dat naștere la obligațiile de diligență pe care le reclamă pârâta.

Susține ca fiind eronată afirmația pârâtei în sensul interdicției interpretării contractului de mandat și al efectelor sale în raport de dispozițiile legislației speciale sub care funcționează ANL, pentru că așa s-ar ajunge la aplicarea regulilor răspunderii civile delictuale.

Asigurarea finalizării și predării la termen a locuinței "la cheie" este o obligație de rezultat, care derivă din poziția și atribuțiile pârâtei de investitor (dezvoltator imobiliar), coordonator al Programului de locuințe B., garant al statului și mandatar oneros, potrivit legislației speciale de înființare și funcționare, precum și din dispozițiile legale în materia construcțiiilor, sens în care face trimitere la dispozițiile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 152/1998, la art. 6

1

pct. 4 și 5 din Legea nr. 152/1998, precum și la dispozițiile art. 17.1 – art. 17.4 din Norma metodologică pentru punerea în aplicare a prevederilor Legii nr. 152/1998.

Mai precizează reclamantul și că asigurarea finalizării construcției implică atât asigurarea edificării construcției în sine, cât și a instalațiilor care o deservesc și o fac funcțională, conform art. 2 din Legea nr. 10/1995, rezultând, totodată, că mandatul funcționează și pe componenta de urbanizare, fără de care nu se poate finaliza și preda o construcție, pârâta fiind responsabilă și pe componenta de urbanizare a cartierului B..

Privitor la motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. privitor la aplicarea greșită a normelor de drept substanțial referitoare la condițiile răspunderii civile contractuale, reclamantul afirmă că și acesta este nefondat.

În dezvoltarea apărărilor, reclamantul afirmă o serie de aspecte, care conturează elementele de drept ale cauzei, respectiv: caracterul personal al acțiunii, natura juridică de drept principal al dreptului la daune pentru lipsa de folosință, caracterul de rezultat al obligațiilor pârâtei.

De asemenea, susține că efectele juridice ale încheierii contractului de mandat constau în nașterea, în patrimoniul reclamantului, a dreptului de a deveni proprietar al locuinței, a dreptului la predarea locuinței la termenul convenit și a dreptului de a fi executată construcția conform autorizației de construire, proiectului tehnic și detaliilor de execuție.

În caz de nerealizare a drepturilor anterioare, afirmă că reclamantul are dreptul la executarea în natură a obligației de predare, dreptul la rezoluțiunea contractelor, cu dreptul subsecvent și accesoriu la restituirea prestațiilor, dreptul la daune pentru prejudiciile produse prin întârzierea în predare ori pentru alte prejudicii.

Precizează, de asemenea, și faptul că pârâta are calitatea de investitor (dezvoltator) imobiliar, în sensul Legii nr. 10/1995, garant al statului privind realizarea Programului de Locuințe ANL Cartier B. (parte a Programului Național de Locuințe) și de mandatar cu titlu oneros, în conformitate cu obligațiile aferente care îi revin, conform Legii nr. 152/1998.

Susține și că, pe componenta asigurării finalizării locuinței la termen și conform autorizației de construire și detaliilor tehnice, se constată că pârâtei îi este asigurat, prin contractul de antrepriză generală, controlul asupra constructorului, iar, prin semnarea Convenției MM nr. 1909/2004, pârâta are calitatea de Președinte al Consiliului de Conducere.

Arată că fapta ilicită a pârâtei constă în neasigurarea finalizării construcției, prin realizarea recepției la terminarea lucrărilor, și finalizarea urbanizării cartierului B., precum și de a nu asigura predarea la termen a locuinței la cheie, fiind o inacțiune continuă, care nu s-a consumat la data împlinirii termenului de predare, care produce efecte juridice și în prezent, generând în continuare un prejudiciu.

Privitor la motivul de recurs referitor la existența unei cauze exoneratorii de răspundere, constând în culpa creditorului, prin neasigurarea finanțării, susține că este nefondat, întrucât asigurarea creditării, în sensul de aprobare a tragerilor, trebuia să se facă în condițiile și în termenul contractului de credit ipotecar încheiat cu C. S.A., corelat cu termenul de predare, conform art. 8 din contractul de construire.

Invocă faptul că pretenția pârâtei, de a-i fi asigurată finanțarea sine die, este nerezonabilă și nelegală, în condițiile în care finanțarea a devenit inactivă după expirarea termenului de predare.

În esență, precizează că, în absența unui raport privind repararea defectelor și neconformităților, nu se poate discuta de trecerea la finalizarea lucrărilor de construire și nici de finanțarea acestor lucrări, apărarea pârâtei fiind în afara realității factuale și de drept.

Privitor la motivul de recurs referitor la neîndeplinirea condiției existenței unui prejudiciu cert, arată că este nefondat.

Astfel, susține că prejudiciul este cert atât sub aspectul realității producerii sale, reclamantul fiind lipsit și în prezent de folosința locuinței, cât și sub aspectul determinării (cuantificării) sale, aceasta fiind realizată prin expertiza tehnică de evaluare.

Pretențiile deduse judecății sunt reprezentate de despăgubiri constând în contravaloarea lipsei de folosință, iar determinarea chiriei reprezintă doar un mod de evaluare a prejudiciului, iar nu pretenția însăși.

Afirmă și că pârâta confundă prejudiciul cu dauna, atât timp cât susține că dacă nu a fost probată existența contractelor de închiriere, nu ar exista un prejudiciu cert.

Susține că lipsirea de folosință este distinctă de prejudiciul constând în ratarea unei șanse, regimul juridic fiind diferit.

Privitor la motivul de recurs privitor la puterea de lucru judecat a deciziei civile nr. 5197/25.04.2013 pronunțată în dosarul nr. x/2011, arată că acesta este nefondat.

Precizează că instanța de apel în mod legal a reținut că, prin decizia civilă nr. 5197/25.04.2013, Înalta Curte de Casație și Justiție – secția de contencios administrativ și fiscal a constatat refuzul nejustificat al pârâtei de a întreprinde toate demersurile pentru finalizarea programului guvenamental "Cartierul de locuințe B.", incluzând imobilul de pe lotul x și a obligat pârâta să dispună toate măsurile administrative în termen de 6 luni de la data deciziei, sub sancțiunea amenzii prevăzute de art. 24 alin. (2) din Legea nr. 554/2004.

Astfel, în conformitate cu prevederile art. 431 alin. (2) C. proc. civ., a invocat faptul că respectivul litigiu are o legătură directă, organică, cu prezenta cauză, din moment ce în cadrul acestuia s-a statuat asupra condițiilor răspunderii civile a pârâtei, cu privire la întregul cartier de locuințe B., din care face parte și lotul reclamantului.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Analizând decizia recurată, precum și actele și lucrările dosarului, prin prisma criticilor formulate, se apreciază că recursul declarat în cauză este nefondat, urmând a fi respins, pentru considerentele ce urmează.

În esență, recurenta-pârâtă a criticat decizia instanței de apel din perspectiva menținerii soluției primei instanțe, de respingere a excepției prescripției dreptului material la acțiune.

În opinia recurentei-pârâte, decizia este nelegală, fiind interpretate eronat dispozițiile art. 3 alin. (1) din Decretului nr. 167/1958, termenul de prescripție aplicabil fiind cel de 3 ani, iar momentul de început al curgerii termenului fiind reprezentat de data predării efective a imobilului, respectiv 23 iulie 2011, în raport de care acțiunea a fost introdusă cu nerespectarea termenului de prescripție.

Înalta Curte va înlătura criticile reclamantului privitoare la nulitatea acestui motiv de recurs, prin aceea că pârâta s-ar fi rezumat doar la a reitera criticile formulate prin cererea de apel, din moment ce, prin acest motiv de casare, pârâta a dezvoltat inclusiv argumente privitoare la modalitatea în care instanța de prim control judiciar a înțeles să evalueze excepția prescripției dreptului material la acțiune.

Criticile au, însă, caracter nefondat, astfel cum se va arăta în continuare.

Conform cadrului factual stabilit de instanțele fondului, se observă că, în data de 11.08.2008, a fost încheiat între reclamant, în calitate de mandant, și Agenția Națională pentru Locuințe, în calitate de mandatar, contractul de mandat nr. HCA 267, în scopul construirii unei locuințe în amplasamentul B..

De asemenea, în data de 31.10.2008, reclamantul, în calitate de beneficiar, a încheiat contractul de construire autentificat sub nr. x, având ca obiect construirea, de către antreprenorul general, a unei locuințe "la cheie" în ansamblul de locuințe B..

Prealabil, se constată că în cauză sunt aplicabile dispozițiile art. 1 și 3 din Decretul nr. 167/1958, date fiind prevederile art. 201 din Legea nr. 71/2011 și art. 6 alin. (4) C. civ., care stabilesc aplicarea în timp a normelor de drept substanțial în materia prescripției extinctive.

Astfel, conform art. 201 din Legea nr. 71/2011, prescripțiile începute și neîmplinite la data intrării în vigoare a C. civ. sunt și rămân supuse dispozițiilor legale care le-au instituit, iar potrivit art. 6 alin. (4) C. civ., prescripțiile începute și neîmplinite la data intrării în vigoare a legii noi sunt în întregime supuse dispozițiilor legale care le-au instituit.

În ceea ce privește excepția prescripției dreptului material al acțiune, instanța de recurs reține că obligația pe care reclamantul pretinde că pârâta nu a îndeplinit-o și care ar da naștere dreptului său de a solicita despăgubiri pentru prejudiciul produs de această neexecutare este aceea de urmărire a execuției și finalizării locuinței contractate.

Reclamantul a solicitat despăgubiri pentru lipsa de folosință a locuinței, ca urmare a neîndeplinirii de către mandatarul ANL a obligației de a executa în mod corespunzător mandatul.

Cu alte cuvinte, lipsa de folosință a fost solicitată în raport de contractul de mandat, convenție care se află în ființă.

În fundamentarea soluției de respingere a excepției prescripției dreptului material la acțiune instanțele fondului au avut în vedere dinamica raportului contractual dintre părți.

Astfel, reclamantul prin cererea de chemare în judecată pornește de la premisa că până la predarea locuinței suferă un prejudiciu determinat de lipsa de folosință, motiv pentru care se apreciază că actul juridic este în derulare, chiar și după împlinirea termenului.

Simpla depășire a termenului contractual pentru predarea locuinței "la cheie" nu are aptitudinea de a considera contractul încetat, niciuna dintre părți neinvocând sancționarea prin reziliere/rezoluțiune a actului juridic, mai mult nu s-a negat de către părți continuarea demersurilor de executare, finalizare și predare către beneficiari a locuințelor din cartierul B..

Conform prevederilor art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, prescripția dreptului material al acțiunii în despăgubiri curge "de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea".

Această regulă de determinare a momentului de la care începe să curgă termenul de prescripție este aplicabilă ori de câte ori se exercită o acțiune în răspundere civilă, indiferent de natura acesteia (contractuală sau delictuală).

Înalta Curte are în vedere că, prin cererea de chemare în judecată, s-au solicitat daune interese pentru perioada cuprinsă între 23 iulie 2011 și până la data predării "la cheie" a locuinței.

Soluția primei instanțe, menținută prin decizia instanței de apel, a fost aceea de a considera ca neprescrise pretențiile reclamantului, formulate într-un termen de 3 ani calculat în mod regresiv de la momentul introducerii cererii de chemare în judecată (01.08.2019).

Prin urmare, se observă, că în mod corect nu s-a reținut ca fiind prescrisă, conform art. 7 din Decretul nr. 167/1958, cererea reclamantului prin care a solicitat despăgubiri, reprezentând contravaloarea lipsei de folosință pentru perioada de 3 ani anterior formulării cererii de chemare în judecată.

În acest context, nu poate fi reținut ca moment al nașterii dreptului material la acțiune al reclamantului, astfel cum susține pârâta, data expirării termenului contractual de predare a locuinței, deoarece raportarea la această dată ar fi fost corectă doar în măsura în care neîndeplinirea obligației contractuale se consuma tot la acel moment.

Din acest punct de vedere, data la care începe cursul prescripției, ca fiind 23 iulie 2011, nu poate fi reținută.

În acest context, critica recurentei-pârâte referitoare la greșita menținere, de către instanța de apel, a soluției primei instanțe cu privire la excepția prescripției dreptului material la acțiune va fi respinsă.

În esență,