ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1789/2024

Deliberând asupra recursurilor civile de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea principală înregistrată pe rolul Tribunalului București-Secția a III-a civilă la 18 noiembrie 2019, reclamanții A și B au solicitat obligarea pârâtei Agenția Națională pentru Locuințe la plata sumei de 420 euro/lună, pentru perioada 10.07.2008-18.11.2019, cu titlu de lipsă de folosință, la plata daunelor morale de 100 euro/lună pentru același interval de timp, la plata, în continuare, a daunelor materiale și morale până la predarea la cheie, cu toate utilitățile, a locuinței tip S7A, lot (...), număr cadastral (...), înscrise în CF (...), precum și la finalizarea lucrării de construire, astfel încât să se asigure predarea la cheie a locuinței și la realizarea investițiilor în cartierul C, reprezentând amenajări conexe amplasamentelor de locuit.

Prin cererea de chemare în garanție, pârâta a solicitat obligarea D S.R.L. și a Municipiului București la plata sumelor la care va fi obligată, în ipoteza admiterii cererii principale.

Prin sentința civilă nr. 1011 din 22 iunie 2021, Tribunalul București-Secția a III-a civilă a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de pârâtă prin întâmpinare, pentru perioada 10.07.2008-17.11.2016 și a respins punctul 1 al cererii de chemare în judecată, pentru acest interval, ca prescris, a respins excepția prescripției pentru rest, ca neîntemeiată, a admis, în parte, cererea principală, a obligat pârâta la plata către reclamanți a sumei de 80.534,56 euro, în lei, conform cursului BNR din data plății, reprezentând contravaloarea lipsei de folosință pentru perioada 18.11.2016-31.05.2021, a obligat pârâta să asigure finalizarea lucrărilor de construire a locuinței de tip S7A, lot (...), număr cadastral (...), înscrisă în CF (...), prin realizarea recepției la terminarea lucrărilor și predarea locuinței la cheie către reclamanți, a respins cererea privind obligarea pârâtei la plata contravalorii lipsei de folosință în continuare, până la data predării la cheie a construcției indicate la punctul 2 al acțiunii, la plata daunelor morale și punctul 3 al cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiate, a obligat pârâta la plata către reclamanți a cheltuielilor de judecată în cuantum total de 12.254,11 lei, a dispus darea în debit a reclamanților către D.I.T.L. Sector 5 cu privire la suma de 10.120,76 lei, reprezentând diferența de taxă de timbru, a admis excepția lipsei capacității de folosință, invocată din oficiu, și a respins cererea de chemare în garanție formulată de către pârâtă împotriva D S.R.L. ca fiind formulată împotriva unei persoane rămase fără capacitate procesuală de folosință, a respins excepțiile netimbrării, lipsei calității procesuale active și pasive și excepția prescripției cu privire la cererea de chemare în garanție, a admis, în parte, cererea de chemare în garanție formulată de pârâtă împotriva Municipiului București, a obligat chematul în garanție la plata către pârâtă a sumei de 80.534,56 euro, în lei, conform cursului BNR de la data executării de către pârâtă a obligației de plată către reclamanți conform cererii de chemare în judecată admise, a obligat chematul în garanție la plata către pârâtă a sumei de 12.254,11 lei, reprezentând cheltuielile de judecată la plata cărora a fost obligată pârâta către reclamanți în cadrul cererii principale, a respins cererea de chemare în garanție pentru intervalul 10.07.2008-17.11.2016, pentru contravaloarea lipsei de folosință în continuare până la predarea la cheie a imobilului indicat la punctul 2 al cererii de chemare în judecată și pentru daunele morale solicitate prin cererea de chemare în judecată ulterior datei de 18.11.2016, ca rămasă fără obiect.

Împotriva acestei sentințe civile, pârâta a formulat apel principal, iar chematul în garanție Municipiul București și reclamanții au formulat apel incident.

Prin decizia civilă nr. 1136 din 14 iulie 2022, Curtea de Apel București-Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins apelul principal, ca nefondat, a admis apelul incident formulat de reclamanți, precum și apelul incident formulat de chematul în garanție Municipiul București, a schimbat, în parte, sentința civilă apelată, în sensul că a înlăturat considerentele sentinței referitoare la natura obligației pârâtei A.N.L, pe care le-a înlocuit cu propriile considerente, și a respins cererea de chemare în garanție, ca neîntemeiată.

4.1. Împotriva acestei decizii civile, la 26 iulie 2023, pârâta a declarat recurs principal, prin care a solicitat casarea deciziei recurate și, rejudecând, respingerea cererii principale, în principal, ca prescrisă, iar, în subsidiar, ca neîntemeiată.

Recurenta-pârâtă a susținut că, prin respingerea motivelor de apel cu privire la excepția prescripției dreptului material la acțiune, instanța de apel a aplicat, în mod greșit, prevederile art. 8 din Decretul nr. 167/1958, critică pe care a subsumat-o motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. și pe care a argumentat-o astfel:

Instanța de apel a segmentat aplicarea normelor de drept material, reținând că, pentru perioada 10.07.2008-01.10.2011, sunt aplicabile dispozițiile Decretului nr. 167/1958 și că, începând cu 01.10.2011, sunt incidente prevederile noului Cod civil, deși, față de obiectul litigiului (despăgubiri pentru perioada 10.07.2008-18.11.2019), sunt aplicabile dispozițiile Decretului nr. 167/1958, cu atât mai mult cu cât contractul de mandat a fost încheiat la 06.05.2004.

Instanța de apel a interpretat și aplicat, în mod greșit, prevederile Decretului nr. 167/1958, în condițiile în care termenul de prescripție de 3 ani, prevăzut de art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, începe să curgă „de la data la care păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea”, conform art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958. Or, reclamanții cunoșteau faptul că, prin neefectuarea lucrărilor până la termenul de predare convenit, li s-a creat un prejudiciu, cunoscând și persoana responsabilă de producerea sa, astfel că termenul de prescripție a început să curgă de la 03.07.2008 (adică la 2 ani de la emiterea ordinului de începere a lucrărilor nr. 8514/03.07.2006) și a curs în mod neîntrerupt, împlinindu-se la 03.07.2011, cu mult înainte de introducerea acțiunii.

Contrar celor reținute de instanța de apel, obligația de plată a despăgubirii este o obligație unică, fiind lipsită de relevanță, din perspectiva prevederilor art. 12 din Decretul nr. 167/1958, modalitatea în care reclamanții și-au cuantificat despăgubirile solicitate. Fapta ilicită nu are caracter continuu, ci a fost săvârșită și consumată la 03.07.2008, instanța de apel reținând, în mod eronat, că este vorba despre prestații succesive. De altfel, și prejudiciul invocat are natură unică, chiar dacă se prelungește în timp, acest fapt atrăgând doar modificarea valorii despăgubirilor, nu și momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție. Nu este relevantă împrejurarea că urmările faptei ilicite s-ar produce zi de zi, atât timp cât realizarea lucrărilor are caracterul unei obligații uno ictu, iar momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție este unic, chestiune ce a fost tranșată de Înalta Curte prin decizia pronunțată în dosarul nr. x/3/2016.

Recurenta-pârâtă a susținut că instanța de apel a reținut, în mod greșit și nemotivat, efectul pozitiv al autorității de lucru judecat a deciziei nr. 5197 din 25 aprilie 2013, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție-Secția de contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2/2011, critici pe care le-a circumscris motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 6 C. proc. civ. și pe care le-a argumentat astfel:

Instanța de apel a nesocotit prevederile art. 430 C. proc. civ., atunci când a reținut efectul pozitiv al puterii de lucru judecat a unei hotărâri pronunțate în alt dosar, în care reclamanții nu au fost părți și în care nu au fost analizate obligațiile asumate prin contractul de mandat invocat în prezenta cauză, ci modul de îndeplinire a prerogativelor legale ale A.N.L.

Decizia instanței de apel este nemotivată și cuprinde unele aspecte străine de natura cauzei, în condițiile în care, prin decizia nr. 5197 din 25 aprilie 2013, Înalta Curte a analizat situația particulară a reclamantului E, neputând fi reținută puterea de lucru judecat a considerentelor prin care s-a constatat „refuzul nejustificat al pârâtei de a întreprinde toate demersurile pentru finalizarea programului guvernamental (...), incluzând imobilul de pe lotul 403”. Instanța de apel a considerat că „finalizarea programului guvernamental” este același lucru cu „finalizarea lucrărilor de construire”, deși cele două noțiuni au semnificații și implicații diferite, întrucât finalizarea unui program guvernamental se referă la modul de derulare a programului ce vizează cartierul C și presupune o serie de măsuri administrative, în timp ce finalizarea lucrărilor de construire implică acțiunea concretă de construire a unui imobil. Ca atare, instanța de apel a conferit, nepermis, calitatea de izvor de drept unei hotărâri judecătorești, fără a fi îndeplinită condiția triplei identități, ignorând realitatea faptică și neanalizând probele administrate și susținerile/apărările părților.

Recurenta-pârâtă a învederat că instanța de apel a aplicat, în mod greșit, dispozițiile Codului civil referitoare la interpretarea contractului, clauzele contractului de mandat încheiat între părți, precum și prevederile Legii nr. 152/1998, critici pe care le-a subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. și pe care le-a argumentat astfel:

Deși face trimitere la art. 970 C. civ. 1864, instanța de apel a ignorat regula de interpretare stipulată la art. 983 C. civ. 1864, conform căreia „în caz de îndoială, convenția trebuie interpretată în folosul celui care se obligă”.

Instanța de apel nu a avut în vedere modul în care au fost redactate clauzele contractului de mandat și conținutul obligațiilor asumate de mandatar, urmărirea execuției și finalizării lucrărilor neechivalând cu executarea și finalizarea lor. Prevederile contractului de mandat sunt cât de poate de clare sub aspectul obligațiilor asumate de către mandatar, acestea fiind de diligență, iar nu de rezultat.

Instanța de apel a ignorat prevederile art. 1532, art. 1536, art. 1537 și art. 1539 C. civ. 1864, din care rezultă că puterile conferite mandatarului sunt supuse unei interpretări restrictive, din moment ce mandatul conceput în termeni generali cuprinde numai actele de administrare, iar mandatarul nu poate acționa peste limitele mandatului, ceea ce se explică prin grija legiuitorului față de interesele mandantului. Or, reclamanții nu au mandatat A.N.L. să îi reprezinte în relația cu autoritățile publice care s-au obligat a asigura proiectarea, finanțarea și execuția rețelei de utilități. Mai mult, nici Legea nr. 152/1998 nu cuprinde vreo dispoziție din care să reiasă obligația A.N.L. de a efectua lucrările de utilități și de construire, precum și de a preda locuința la cheie către beneficiari, cu atât mai mult cu cât construirea cartierului C nu este un program propriu al A.N.L., ci un program guvernamental, conform H.G. nr. 293/2004.

În acest context, în mod greșit a reținut instanța de apel că A.N.L. nu și-a îndeplinit obligația de a finaliza imobilul și de a realiza rețeaua de utilități în termenul convenit, din clauzele contractului de mandat și din prevederile legale rezultând că mandatarul avea doar o obligație de diligență, respectiv de a urmări finalizarea lucrărilor în termen, fără a se obliga la executarea construcției ori la predarea la cheie a imobilului. Or, din înscrisurile administrate rezultă că A.N.L. a manifestat un comportament diligent în îndeplinirea obligațiilor asumate prin contract, notificând constructorii în repetate rânduri, asigurând posibilitatea schimbării constructorilor, identificând antreprenori în vederea terminării lucrărilor și purtând o amplă corespondență cu părțile implicate în acest proiect.

Nu poate fi primită reținerea instanței de apel privind existența unui mandat sui generis, întrucât răspunderea contractuală trebuie să analizată doar din perspectiva clauzelor contractului de mandat și prin raportare la dispozițiile art. 1523 și urm. C. civ. 1864, neavând relevanță obligațiile asumate prin contractele de antrepriză și de construire, în condițiile în care contractul de mandat nu conține nicio stipulație în acest sens, iar obligațiile asumate de constructor nu se pot contopi cu cele asumate de mandatar. Simpla trimitere pe care părțile au făcut-o, în preambulul contractului de mandat, la prevederile Legii nr. 152/1998, ale Legii nr. 190/1999 și ale contractului de antrepriză generală nr. 7521/20.07.2004 nu echivalează cu instituirea unei derogări de la principiile reglementate de art. 1073 și art. 973 C. civ. 1864.

Or, prin art. 1 din contractul de mandat, A.N.L. s-a angajat să urmărească executarea și finalizarea lucrărilor la termen, adică să depună diligențele necesare pentru a obține executarea și finalizarea la termen a lucrărilor de construire a locuinței, fără însă a garanta că rezultatul urmărit va fi obținut în termenul stipulat.

Contrar celor reținute de către instanța de apel, A.N.L. nu și-a asumat obligația de a executa și finaliza lucrările de construire a locuinței sau de infrastructură, de utilități și de urbanizare, debitorul obligației de predare a imobilului în termenul și condițiile stipulate fiind constructorul, astfel că nu poate fi angajată răspunderea A.N.L. pentru nepredarea locuinței la termen. Prin urmare, obligația ce revine A.N.L. în temeiul contractului de mandat este de diligență, astfel că răspunderea debitorului este angajată numai dacă a procedat cu neglijență sau imprudență.

Ca atare, instanța de apel a interpretat greșit actul juridic dedus judecății, atunci când a atribuit A.N.L. o obligație de rezultat, care nu rezultă nici din clauzele contractuale, nici din dispozițiile legale, obligând la plata unor despăgubiri pentru acoperirea unui prejudiciu care nu îi este imputabil. În realitate, Primăria Municipiului București este cea care gestionează finanțarea și realizarea utilităților în cartierul C (lot (...)-zona Sector 1 și lot (...) - zona (...).

Pe de altă parte, reclamanții nu au mandatat A.N.L. să îi reprezinte în relația cu entitățile ce s-au obligat a asigura proiectarea, finalizarea și execuția rețelelor de utilități, astfel încât nu i se poate imputa neexecutarea vreunei obligații contractuale și sau/legale. În condițiile în care a întreprins demersuri în vederea îndeplinirii obligațiilor asumate prin contractul de mandat, nu se poate reține că nefinalizarea la termen a fost determinată de acțiunea/inacțiunea A.N.L., astfel că nu i se poate angaja răspunderea pentru inexistenta utilităților, decizia instanței de apel fiind rezultatul interpretării și aplicării greșite a clauzelor contractuale, precum și a normelor de drept material privind contractul de mandat.

Instanța de apel a mai stabilit că prejudiciul determinat de expertul judiciar este provocat de neexecutarea de către A.N.L. a obligației de a finaliza imobilul, cu utilitățile aferente, la termenul convenit de părți. O astfel de concluzie este greșită, întrucât obligația de finalizare și predare la termen a locuinței este exclusiv în sarcina antreprenorului general, în baza contractului de construire, în care A.N.L. nu este parte, iar realizarea utilităților este în sarcina autorităților locale.

Recurenta-pârâtă a mai susținut că decizia recurată nu este motivată în ceea ce privește menținerea soluției primei instanțe de admitere a capătului de cerere având ca obiect obligarea pârâtei să asigure finalizarea lucrărilor de construire a locuinței, prin realizarea recepției la terminarea lucrărilor și predarea locuinței la cheie către reclamanți. În legătură cu acest aspect, recurenta-pârâtă a învederat că, în raport cu clauzele contractului de mandat, executarea mandatului nu semnifică executarea construcției și a utilităților, astfel că nu poate fi ținută să răspundă pentru neexecutarea obligației de predare, ce incumbă altor entități, atât timp cât prin contractul de mandat nu s-a prevăzut în sarcina A.N.L. o obligație de garanție.

Recurenta-pârâtă a mai susținut că decizia recurată este nelegală și din perspectiva menținerii soluției primei instanțe privind respingerea cererii de chemare în garanție a Municipiului București, critică pe care a subsumat-o motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Astfel, a învederat că, prin contractul de cooperare nr. 10428/06.03.2008, preluând mare parte din obligațiile Consiliului Local al Sectorului 1 prevăzute la art. 2 lit. d) din convenția (...)/2004, Municipiul București și-a asumat obligația de executare a utilităților în amplasament, obligație pe care nu și-a îndeplinit-o în termenul asumat, lansând ordinul de începere a lucrărilor, pentru lotul (...) - zona Sector 1, abia la 15 martie 2016, astfel că este răspunzător de plata despăgubirilor, context în care trebuia admisă cererea de chemare în garanție.

4.2. Odată cu întâmpinarea depusă la 6 noiembrie 2023, chematul în garanție a declarat recurs incident împotriva considerentelor ce vizează preluarea obligațiilor asumate de Consiliul Local al Sectorului 1 și a susținut că respectivele considerentele sunt contradictorii și străine de natura cauzei, precum și rezultatul aplicării greșite a normelor de drept material, învederând următoarele:

Față de convenția nr. (...)/2004, Municipiul București este terț, iar nerespectarea clauzelor acesteia nu poale fi invocată de către A.N.L., opunându-se principiul relativității efectelor contractelor, consacrat de art. 973 C. civ. 1864. În afara excepțiilor expres prevăzute de lege, contractul produce efecte numai între părți, astfel că un terț nu se poate prevala de nerespectarea de către părțile contractante a respectivelor obligații, pentru că altfel s-ar recunoaște terțului calitatea de titular al dreptului corelativ obligației neexecutate.

Instanța de apel a reținut, în mod greșit, că Municipiul București a preluat obligațiile asumate de către Sectorul 1 prin convenția nr. 1909/2004.

Astfel, între Municipiul București, Orașul Voluntari și A.N.L. nu există niciun contract care să confirme raționamentul instanței de apel. Modurile de transmisiune și transformare a obligațiilor sunt cele prevăzute în Titlul VI al Codului civil (cesiunea de creanță, subrogația, preluarea datoriei și novația), instanța de apel nearătând explicit care este mecanismul juridic prin care Municipiul București ar fi preluat obligațiile Sectorului 1, din motivarea deciziei putându-se intui că ar fi vorba despre o subrogație parțială.

Conform prevederilor art. 1599 C. civ. 1864, ,,obligația de a plăti o sumă de bani ori de a executa o altă prestație poate fi transmisă de debitor unei alte persoane: a) fie printr-un contract încheiat intre debitorul inițial și noul debitor, sub rezerva dispozițiilor art. 1605; b) fie printr-un contract încheiat între creditor si noul debitor, prin care acesta din urmă își asumă obligația.”

Orice mod de transformare a unei obligații se realizează exclusiv în temeiul acordului de voință între debitorul inițial și noul debitor și cu consimțământul creditorului sau în temeiul acordului de voință între creditor și noul debitor. Substituirea noului debitor în drepturile și obligațiile debitorului inițial se face cu acordul creditorului, fie că este el însuși parte în contract, fie că i se cere acordul asupra substituirii convenite de debitorul inițial și noul debitor.

În acest context, este nelegală reținerea instanței de apel că a intervenit o preluare a obligațiilor Sectorului 1, iar, în temeiul acestei preluări, între Municipiul București și A.N.L. există raporturi de natură contractuală, din moment ce existența unor raporturi de natură contractuală nu se poate prezuma. La niciun moment și prin niciun act juridic, Municipiul București nu s-a obligat față de A.N.L. sau față de reclamanți, singurul act juridic la care acesta este parte fiind contractul de cooperare încheiat cu Orașul Voluntari.

Nerespectarea unei obligații contractuale nu poate da naștere unui drept de despăgubire în patrimoniul unui terț, în temeiul răspunderii civile delictuale, astfel că încălcarea convenției (...)/2004 nu poate fi invocată drept faptă ilicită.

Dispozițiile art. 2 ind. 1 alin. (4) din Legea nr. 152/1998 (forma în vigoare la data la care locuința trebuia predată reclamanților) se referă la realizarea de utilități și dotări tehnico-edilitare prin obiective de investiții promovate de autoritățile administrației publice locale, în corelare cu programele de construcții de locuințe, însă trebuie avute în vedere și prevederile alin. (5) ale aceluiași articol, conform cărora, pentru asigurarea corelării programelor de investiții în viabilizarea terenurilor cu programele de investiții în construcția de locuințe, Agenția Națională pentru Locuințe va încheia contracte cu autoritățile administrației publice locale, prin bugetul cărora se aprobă programul de investiții publice pentru realizarea de utilități și dotări tehnico-edilitare, în condițiile art. 2 alin. (7) și (7 ind. 1). Aceste din urmă prevederi dispun că, pentru atragerea de resurse financiare suplimentare, precum și pentru asigurarea terenurilor viabilizate, destinate construirii de locuințe, persoanele juridice cu activități în construirea de locuințe, de drumuri, în domeniul investițiilor imobiliare, în domeniul serviciilor de gospodărie comunală, precum și al celor de alimentare cu gaze și energie electrică pot participa alături de Agenția Națională pentru Locuințe și/sau de autoritățile publice locale la finanțarea și derularea unor proiecte pentru dezvoltarea zonelor de locuit, pe bază de contracte încheiate potrivit legii.

Așadar, realizarea concretă a lucrărilor de utilități și dotări tehnico-edilitare de către autoritățile administrației publice locale are loc nu în temeiul legii, ci pe bază contractuală, în același sens trebuind a fi interpretate și dispozițiile art. 2 din Anexa I a H.G. nr. 241/2007, art. 2 alin. (2) din Legea nr. 152/1998, art. 12 din Legea nr. 114/1996 sau art. 2 din H.G. nr. 239/2004.

Fapta ilicită, ca element al răspunderii civile delictuale, în modalitatea inacțiunii (lipsa realizării utilităților și a drumurilor de acces), presupune existența unei norme legale care să oblige o persoană să acționeze într-un anumit mod, cerință legală care să nu fi fost respectată și care să dea naștere unui drept subiectiv al celui ce se pretinde prejudiciat, în temeiul căruia să ceară despăgubiri.

Nu se poate reține în sarcina Municipiului București existența unei fapte ilicite, prin raportare la dispozițiile legale menționate, întrucât acestea reglementează numai cu caracter general obligația de realizare a utilităților și a drumurilor de acces, pentru a cărei executare în cazul concret - în cartierul C - era necesară încheierea unor contracte. În această situație, răspunderea nu este delictuală, ci contractuală, numai contractul dând naștere drepturilor și obligațiilor ce intră în conținutul raportului juridic civil astfel creat și de a căror executare/neexecutare se pot prevala numai părțile contractante. Obligația de executare a lucrărilor de utilități pentru ansamblul de locuințe C nu rezultă direct din prevederile legale invocate, întrucât acestea doar au creat cadrul legal pentru realizarea oricăror programe de construcții de locuințe prin intermediul Agenției Naționale pentru Locuințe, pentru fiecare program demarat urmând a se încheia actele juridice necesare atât pentru punerea la dispoziție a terenurilor, cât și pentru executarea lucrărilor de utilități și dotări tehnico-utilitare.

Instanța de apel, fără niciun temei legal și fără suport probator, reține că Municipiul București a preluat obligațiile Sectorului 1, singurul argument fiind reprezentat de preluarea unor obligații similare celor asumate de către Sectorul 1. Or, o asemenea teză nu poate fi primită, simpla similitudine sau chiar identitate între obligațiile stipulate prin două contracte neputând duce la înlocuirea de drept a cocontractanților, în absența unor mențiuni clare și specifice. Dacă teza instanței de apel ar fi corespuns realității, aceasta ar fi fost materializată în cuprinsul unui act adițional la convenția (...)/2004 sau al unei noi convenții noi, încheiate cu toate părțile semnatare ale convenției inițiale. Validând raționamentul instanței de apel, ar presupune că, în totală contradicție cu intenția părților, Municipiul București are în prezent obligații contractuale cu toate părțile semnatare ale acestei convenții, în absența oricărui înscris probator în acest sens.

În ceea ce privește sentința civilă nr. 8093/2008, pronunțată de Judecătoria Sectorului 5 București în dosarul nr. x/302/2008 (definitivă și irevocabilă), prin aceasta a fost admisă acțiunea formulată de Asociația F, în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București, și s-a dispus obligarea acestuia să pună în aplicare H.C.G.M.B. nr. 145/01.06.2006, astfel cum a fost modificată prin H.C.G.M.B. nr. 174/15.04.2008, respectiv să atribuie, prin licitație publică, lucrările de utilități privind introducerea rețelelor de alimentare cu apă, canalizare și drumuri în ansamblul de locuințe C.

Primăria Municipiului București a executat această hotărâre și a atribuit, prin licitație publică, contractele de proiectare și execuție lucrări nr. 729/30.12.2013 și nr. 731/30.12.2013, privind obiectivul „(...)”.

Instanța de apel nu poate extinde dispozitivul acestei hotărâri și să rețină în sarcina Municipiului București alte obligații. Mai mult, o obligație devenită executorie ulterior nu poate genera un drept de despăgubire ce își are izvorul în nerespectarea obligației de predare a locuinței la termenul prevăzut în contractul de construire și în contractul de mandat. Municipiul București nu și-a asumat niciodată obligația de a preda locuința la cheie, acesta fiind și motivul pentru care reclamanții nu au înțeles să cheme în judecată Municipiul București.

Din moment ce Municipiul București nu și-a asumat asemenea obligații, nu există niciun temei de fapt sau de drept pentru menținerea considerentelor instanței de apel. Analizând motivarea instanței de apel, se poate observa că nu a fost indicat temeiul de drept material în baza căruia s-a apreciat că este admisibil demersul A.N.L., invocând formal expresia „pârghii legale”, ceea ce echivalează cu răspunderea delictuală, fiind invocată, totodată, și răspunderea contractuală.

Mai mult, considerentele instanței de apel sunt contradictorii și străine de natura cauzei, întrucât, dacă dreptul de creanță al reclamanților s-a născut din contractele încheiate inclusiv cu A.N.L., iar pretinsele obligații ale celorlalți pârâți își au izvorul în convențiile încheiate de aceștia cu A.N.L., nu se poate susține că obligația încălcată este o obligație generală, ce revine oricărui subiect de drept. Dreptului de creanță al reclamanților privind executarea și finalizarea lucrărilor de construire a locuinței și a lucrărilor de infrastructură și de utilități, necesare utilizării imobilului conform destinației sale, îi corespund obligații concrete ce revin părților cu care au încheiat convenții în acest sens. Debitorii obligațiilor asumate față de reclamanți au încheiat, la rândul lor, alte convenții cu terțe persoane, în vederea executării acestor obligații, însă, potrivit principiului relativității efectelor convențiilor, A.N.L. și reclamanții nu pot invoca, pe tărâm delictual, nerespectarea unor obligații contractuale față de care ei înșiși sunt terți.

Raționamentul instanței de apel este contrar art. 973 C. civ. 1864, întrucât permite eludarea principiului relativității efectelor convențiilor, fără ca legea să prevadă o excepție în acest sens, nefiind incidentă în cauză situația reținută de către instanța de apel, în care terții se raportează la un contract încheiat între alte persoane ca la un fapt juridic și pot pretinde repararea pe temei delictual a unui eventual prejudiciu creat prin acel contract, deoarece această ipoteză presupune ca între părțile contractante și reclamantul prejudiciat să nu existe niciun raport contractual. Totodată, în cazul în care între părți există un contract, nu este posibil să se invoce răspunderea civilă delictuală, cele două forme de răspundere putând fi cumulate doar atunci când neexecutarea obligației contractuale constituie, în același timp, infracțiune, ceea ce nu este cazul în speță.

La 23 octombrie 2023, intimații-reclamanți au formulat întâmpinare la recursul principal, prin care au invocat nulitatea motivelor vizând prescripția extinctivă, natura obligațiilor, calitățile și rolul A.N.L., iar, în subsidiar, au solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

La 6 noiembrie 2023, intimatul-chemat în garanție Municipiul București a formulat întâmpinare la recursul principal, prin care a invocat excepția netimbrării, iar, în subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

La 10 ianuarie 2024, recurenta-pârâtă a depus întâmpinare la recursul incident, prin care a solicitat respingerea acestuia, ca nefondat.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Analizând recursul principal, prin prisma motivelor prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte îl va respinge, ca nefondat, pentru următoarele considerente de drept:

Recurenta-pârâtă a susținut că, atunci când a respins motivele de apel cu privire la excepția prescripției dreptului material la acțiune, instanța de apel a interpretat și a aplicat, în mod greșit, prevederile art. 8 din Decretul nr. 167/1958.

Înalta Curte constată că această critică de recurs, circumscrisă motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., este nefondată.

Nu poate fi primită solicitarea intimaților-reclamanți de constatare a nulității acestui motiv de recurs, argumentată prin aceea că recurenta-pârâtă s-a rezumat la a reitera motivele de apel, fără a formula critici ale deciziei recurate, întrucât se constată că, la paginile 2-5 din memoriul de recurs, recurenta-pârâtă a invocat mai multe critici punctuale relative la raționamentul juridic al instanței de apel cu privire la excepția prescripției dreptului material la acțiune.

Este nefondată critica recurentei-pârâte, potrivit căreia instanța de apel a segmentat, în mod nelegal, aplicarea normelor de drept material (Decretul nr. 167/1958 și noul Cod civil), argumentată prin aceea că, față de obiectul litigiului (despăgubiri solicitate pentru perioada 10.07.2008-18.11.2019), sunt aplicabile în cauză doar dispozițiile Decretului nr. 167/1958, cu atât mai mult cu cât contractul de mandat, pe care se fundamentează pretențiile, a fost încheiat la 06.05.2004.

Conform prevederilor art. 201 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009, „prescripțiile începute și neîmplinite la data intrării în vigoare a noului Cod civil sunt și rămân supuse dispozițiilor legale care le-au instituit”. Contrar susținerilor recurentei-pârâte, instanța de apel a aplicat, în mod corect, acest text de lege, atunci când a reținut că, pentru pretențiile aferente perioadei 10.07.2008-30.09.2011, sunt aplicabile dispozițiile Decretului nr. 167/1958, iar, pentru cele începând cu 01.10.2011, sunt incidente prevederile art. 2500 și urm. C. civ. aprobat prin Legea nr. 287/2009.

Nu pot fi primite nici susținerile recurentei-pârâte, potrivit cărora instanța de apel a aplicat, în mod greșit, prevederile Decretului nr. 167/1958, din moment ce termenul de prescripție de 3 ani începe să curgă „de la data la care păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea”, conform art. 8 din Decretul nr. 167/1958, iar intimații-reclamanți cunoșteau faptul că, prin neefectuarea lucrărilor până la termenul de predare convenit, li s-a creat un prejudiciu, cunoscând și persoana responsabilă de producerea lui, astfel că termenul de prescripție a început să curgă la 03.07.2008 și s-a împlinit la 03.07.2011, cu mult înainte de introducerea cererii de chemare în judecată.

În condițiile în care intimații-reclamanți au formulat o acțiune personală, întemeiată pe răspunderea civilă contractuală, prin care au solicitat despăgubiri pentru lipsa de folosință a locuinței, ca urmare a neîndeplinirii de către mandatar a obligației de a executa, în mod corespunzător, mandatul, se reține că termenul general de prescripție de 3 ani, prevăzut de art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, respectiv de art. 2517 C. civ., a început să curgă de la „data când se naște dreptul la acțiune (art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958), respectiv de la „data când titularul dreptului la acțiune a cunoscut sau, după împrejurări, trebuia să cunoască nașterea lui” (art. 2523 C. civ.). Nu este incident art. 8 din Decretul nr. 167/1958, întrucât acest text reglementează prescripția în materia răspunderii civile delictuale, iar fundamentul pretenției deduse judecății îl reprezintă răspunderea civilă contractuală.

Referitor la momentul de început al cursului prescripției, contrar susținerilor recurentei-pârâte, instanța de apel a reținut, în mod corect, că paguba invocată de intimații-reclamanți se produce în mod continuu, cu fiecare zi ce trece fără ca aceștia să fie puși în posesia utilă a locuinței, din moment ce nerespectarea obligațiilor contractuale asumate de recurenta-pârâtă se constituie într-o inacțiune continuă. Fiind vorba despre un prejudiciu care se produce în mod succesiv, instanța de apel a reținut, în mod legal, că pentru fiecare zi curge un termen de prescripție distinct, astfel cum prevăd dispozițiile art. 12 din Decretul nr. 167/1958 (,,în cazul când un debitor este obligat la prestațiuni succesive, dreptul la acțiune cu privire la fiecare din aceste prestațiuni se stinge printr-o prescripție deosebită”), respectiv cele ale art. 2526 teza I C. civ. („când este vorba de prestații succesive, prescripția dreptului la acțiune începe să curgă de la data la care fiecare prestație devine exigibilă”). Ca atare, pentru a nu fi prescrise, pretențiile deduse judecății trebuie formulate într-un termen de 3 ani, calculat în mod regresiv, de la data sesizării instanței. În condițiile în care intimații-reclamanți au introdus cererea de chemare în judecată la 18.11.2019, este corectă concluzia instanței de apel, în sensul că nu sunt prescrise pretențiile solicitate începând cu 18.11.2016.

Contrar celor susținute de recurenta-pârâtă, nu se poate reține că momentul nașterii dreptului material la acțiune este data expirării termenului contractual de predare a locuinței (03.07.2008), deoarece, după cum s-a arătat, neîndeplinirea obligațiilor asumate prin contractul de mandat nr. HC0149/06.05.2004 nu s-a consumat la acel moment, ci are un caracter continuu, care se prelungește în timp, astfel că obligația de plată a despăgubirilor nu este o obligație unică, ci îmbracă forma unor prestații succesive, caz în care prescripția dreptului la acțiune începe să curgă de la data la care fiecare prestație devine exigibilă. Invocarea de către recurenta-pârâtă a hotărârii pronunțate în dosarul nr. x/3/2016 nu poate conduce la o concluzie contrară, întrucât jurisprudența nu reprezintă izvor de drept, iar legea trebuie aplicată prin raportare la particularitățile fiecărui litigiu.

Prin urmare, sunt nefondate susținerile recurentei-pârâte, potrivit cărora prejudiciul invocat de intimații-reclamanți ar fi unic, chiar dacă se prelungește în timp, și că acest din urmă fapt ar atrage doar modificarea valorii despăgubirilor, nu și momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție.

Conform celor expuse anterior, instanța de apel a reținut, în mod corect, incidența în cauză a ipotezei specifice reglementate la art. 12 din Decretul nr. 167/1958, respectiv la art. 2526 teza I C. civ., context în care nu pot fi primite susținerile recurentei-pârâte, potrivit cărora dreptul la acțiune s-ar fi născut la 03.07.2008 și termenul de prescripție s-ar fi împlinit la 03.07.2011, astfel că instanța de apel ar fi trebuit să admită excepția prescripției dreptului material la acțiune cu privire la toate pretențiile deduse judecății, iar nu doar în ce privește despăgubirile solicitate pentru intervalul 10.07.2008-17.11.2016.

În altă ordine de idei, recurenta-pârâtă a susținut că instanța de apel a reținut, în mod nelegal și nemotivat, efectul pozitiv al autorității de lucru judecat a deciziei nr. 5197 din 25 aprilie 2013, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție-Secția de contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2/2011.

Înalta Curte constată că și aceste critici de recurs sunt nefondate.

Pe de o parte, referitor la criticile care se circumscriu motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., se reține că, potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă, printre altele, „expunerea situației de fapt reținută pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților”. Obligația privind motivarea hotărârii judecătorești, instituită prin dispozițiile legale precitate, este edictată în scopul bunei administrări a justiției, întăririi încrederii justițiabililor în actul de justiție și pentru a da instanțelor superioare posibilitatea de a exercita controlul judiciar.

Potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, „dreptul la un proces echitabil include și dreptul părților de a prezenta observațiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor. Întrucât Convenția nu are drept scop garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete și efective, acest drept nu poate fi considerat efectiv decât dacă observațiile sunt în mod real „ascultate”, adică în mod corect examinate de către instanța sesizată. Altfel spus, art. 6 implică, mai ales în sarcina instanței, obligația de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, al argumentelor și al elementelor de probă ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinența” (cauza Albina c. României).

În cauză, instanța de apel a respectat aceste exigențe legale și convenționale, prezentând considerentele de fapt și de drept pe care se sprijină soluția pronunțată.

În urma lecturării considerentelor deciziei recurate, se constată că instanța de apel nu și-a întemeiat raționamentul juridic exclusiv pe chestiunile dezlegate prin decizia nr. 5197 din 25 aprilie 2013, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție-Secția de contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2/2011, ci a analizat motivele de apel invocate și apărările formulate, stabilind elementele de fapt și de drept ce conferă particularitate litigiului. De asemenea, trimiterea la anumite decizii pronunțate de către Înalta Curte de Casație și Justiție în cauze similare nu a constituit un argument decisiv în analiza instanței de apel, din moment ce aceasta a efectuat o analiză proprie a motivelor de apel.

Ca atare, instanța de apel a avut în vedere circumstanțele particulare ale cauzei, decizia recurată cuprinzând, în detaliu, motivele de fapt și de drept pe care s-a întemeiat soluția, fiind respectate astfel exigențele impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., precum și de jurisprudența consacrată a Curții Europene a Drepturilor Omului în materia art. 6 par. 1 din Convenție.

Pe de altă parte, referitor la criticile care se subsumează motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., se reține că principiul autorității de lucru judecat corespunde necesității de stabilitate juridică și de ordine socială, fiind interzisă readucerea în fața instanței a chestiunii litigioase deja rezolvate. În acest sens, conform art. 430 C. proc. civ.: ,,(1) Hotărârea judecătorească ce soluționează, în tot sau în parte, fondul procesului sau statuează asupra unei excepții procesuale ori asupra oricărui alt incident are, de la pronunțare, autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranșată. (2) Autoritatea de lucru judecat privește dispozitivul, precum și considerentele pe care acesta se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă”. În continuare, potrivit art. 431 C. proc. civ.: ,,(1) Nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeași calitate, în temeiul aceleiași cauze și pentru același obiect. (2) Oricare dintre părți poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluționarea acestuia din urmă”.

Plecând de la aceste dispoziții legale, se reține că efectul de „lucru judecat” al hotărârii judecătorești are două accepțiuni: stricto sensu semnifică efectul negativ al autorității de lucru judecat (bis de eadem), care face imposibilă judecarea unui nou litigiu între aceleași părți, pentru același obiect și pentru aceeași cauză (exclusivitatea), iar lato sensu semnifică efectul pozitiv al autorității de lucru judecat (res judicata), care presupune că hotărârea judecătorească beneficiază de prezumția irefragabilă că exprimă adevărul și că nu trebuie contrazisă de o altă hotărâre judecătorească. Ca atare, este necesar să se facă distincție între efectul negativ al autorității de lucru judecat, care are drept consecință respingerea cererii de chemare în judecată în temeiul acestei excepții, atunci când este îndeplinită condiția triplei identități de părți, obiect și cauză, prevăzută la art. 431 alin. (1) C. proc. civ., și efectul pozitiv al autorității de lucru judecat, consacrat la art. 431 alin. (2) din același Cod, care se referă la imposibilitatea de a statua diferit asupra modului în care anterior au fost dezlegate anumite aspecte litigioase în raporturile juridice dintre părți.

Instanța de apel nu a nesocotit prevederile art. 431 C. proc. civ., atunci când a reținut efectul pozitiv al autorității de lucru judecat a deciziei nr. 5197 din 25 aprilie 2013, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție-Secția de contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2/2011.

Astfel, dezlegând motivele de apel invocate, instanța de apel a reținut că prima instanță, în contextul analizei elementelor răspunderii civile contractuale, a valorificat, în mod corect, efectul pozitiv al autorității de lucru judecat a deciziei nr. 5197 din 25 aprilie 2013, prin care Înalta Curte de Casație și Justiție-Secția de contencios administrativ și fiscal, constatând refuzul nejustificat al A.N.L. de a întreprinde toate demersurile pentru finalizarea programului guvernamental „(...)”, a obligat-o să dispună toate măsurile administrative, în termen de șase luni de la data pronunțare, sub sancțiunea amenzii prevăzute de art. 24 alin. (2) din Legea nr. 554/2004.

Contrar susținerilor recurentei-pârâte, deși litigiul finalizat prin pronunțarea deciziei menționate a privit un alt reclamant și un alt imobil, instanța de apel a apreciat, în mod corect, că decizia cuprinde dezlegări esențiale cu privire la conduita A.N.L. față de toate imobilele cuprinse în programul guvernamental „(...)”, reținând că sunt semnificative, pentru cauza dedusă judecății, considerentele prin intermediul s-a reținut pasivitatea A.N.L., deși dispozițiile art. 5 din Legea nr. 152/1998, anexa 13 la Normele metodologice de aplicare a acestei legi și convenția nr. (...)/06.05.2004 i-au conferit prerogative clare în vederea atingerii scopului final (realizarea ansamblului de locuințe), subliniind că A.N.L. a acționat abia atunci când a devenit evident „riscul unei explozii sociale din partea beneficiarilor de unități locative din cartier, peste 5.000 de viitori locuitori ai acestui ansamblu”.

Valorificând considerentele evocate, instanța de apel a reținut că se impun, cu forța puterii de lucru judecat, toate elementele răspunderii civile, în cadrul dosarului nr. x/2/2011 stabilindu-se că A.N.L. a manifestat o atitudine de pasivitate, în sensul că nu a uzat, în mod nejustificat, de prerogativele legale și convenționale de care dispunea, pentru a se realiza ansamblul de locuințe, precum și că, prin această pasivitate, a adus atingere prerogativelor dreptului de proprietate al beneficiarilor. În acest context, instanța de apel a reținut, în mod corect, că cele statuate prin decizia nr. 5197 din 25 aprilie 2013, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție-Secția de contencios administrativ și fiscal, îi sunt opozabile recurentei-pârâte, care a fost parte în litigiul respectiv, decizia menționată cuprinzând dezlegări cu privire la conduita A.N.L. față de toate imobilele cuprinse în programul guvernamental „(...)”.

Nu poate fi primită susținerea recurentei-pârâte, potrivit căreia instanța de apel a considerat că „finalizarea programului guvernamental” este același lucru cu „finalizarea lucrărilor de construire”, cu toate că sintagmele au implicații diferite, întrucât art. 2 din Legea nr. 152/1998 stabilește, printre obiective, „promovarea și dezvoltarea la nivel sectorial și național a unor programe privind construcția de locuințe”, construirea locuințelor reprezentând scopul acestor programe naționale.

În altă ordine de idei, recurenta-pârâtă a mai învederat că instanța de apel a interpretat, în mod greșit, clauzele contractului de mandat încheiat între părți, a ignorat prevederile art. 1523 și urm. C. civ. de la 1864 și a aplicat eronat dispozițiile Legii nr. 152/1998, critici pe care le-a subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Înalta Curte nu poate analiza acele critici prin care se susține că instanța de apel a interpretat, în mod greșit, contractul de mandat nr. HC0149/06.05.2004, prin raportare la conținutul clauzelor contractuale și la prevederile art. 970 și urm. C. civ. de la 1864, întrucât actualul Cod de procedură civilă nu mai prevede un motiv similar celui reglementat la art. 304 pct. 8 C. proc. civ. de la 1865 („când instanța, interpretând greșit actul dedus judecății, a schimbat natura sau înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia”).

În acest context normativ, sunt neavenite, în calea extraordinară de atac a recursului, criticile dezvoltate la paginile 11-16 din memoriul de recurs, prin care se susțin, în sinteză, următoarele aspecte: instanța de apel nu a avut în vedere modul în care au fost redactate clauzele contractului de mandat și conținutul obligațiilor asumate de către mandatar, urmărirea execuției și finalizării lucrărilor neechivalând cu executarea și finalizarea lor; prin art. 1 din contractul de mandat, A.N.L. s-a angajat să urmărească executarea și finalizarea lucrărilor la termen, adică să depună diligențele necesare pentru a obține executarea și finalizarea la termen a lucrărilor de construire a locuinței, fără însă a garanta că rezultatul urmărit va fi obținut în termenul stipulat; prevederile contractului de mandat sunt cât de poate de clare, sub aspectul obligațiilor asumate de către mandatar, acestea fiind de diligență, iar nu de rezultat; în mod greșit a reținut instanța de apel că A.N.L. nu și-a îndeplinit obligația de a finaliza imobilul și de a realiza rețeaua de utilități în termenul convenit, din clauzele contractului de mandat rezultând că mandatarul avea doar o obligație de diligență, respectiv de a urmări finalizarea lucrărilor în termen, fără a se obliga la executarea construcției ori la predarea la cheie a imobilului; reclamanții nu au mandatat A.N.L. să îi reprezinte în relația cu autoritățile publice care s-au obligat a asigura proiectarea, finanțarea și execuția rețelei de utilități; A.N.L. a manifestat un comportament diligent în îndeplinirea obligațiilor asumate prin contract, notificând constructorii, asigurând posibilitatea schimbării constructorilor, identificând antreprenori în vederea terminării lucrărilor și purtând o amplă corespondență cu părțile implicate în acest proiect; răspunderea contractuală trebuie analizată doar din perspectiva contractului de mandat, neavând relevanță obligațiile asumate prin contractele de antrepriză și de construire, în condițiile în care contractul de mandat nu conține nicio stipulație în acest sens, iar trimiterea pe care părțile au făcut-o, în preambulul contractului, la contractul de antrepriză generală nr. 7521/20.07.2004 nu echivalează cu instituirea unei derogări de la principiile reglementate de art. 1073 și art. 973 C. civ.

Se observă că, prin aceste critici, s susține că instanța de apel a interpretat greșit actul juridic dedus judecății (contractul de mandat), atunci când a calificat obligația asumată de către recurenta-pârâtă ca fiind o obligație de rezultat, iar nu de diligență, astfel că nu se circumscriu nici motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. (care are în vedere încălcarea normelor de drept material, iar nu interpretarea greșită a clauzelor contractuale), nici altui motiv de casare dintre cele prevăzute de lege.

Referitor la criticile prin intermediul cărora se susține că instanța de apel a ignorat prevederile art. 1523 și urm. C. civ. 1864 și că a interpretat greșit prevederile Legii nr. 152/1998, Înalta Curte constată că sunt nefondate.

Recurenta-pârâtă a învederat, în esență, că puterile conferite mandatarului sunt supuse unei interpretări restrictive și că Legea nr. 152/1998 nu cuprinde vreo dispoziție din care să reiasă obligația sa de a efectua lucrările de utilități și de construire, precum și de a preda locuința la cheie către beneficiari, cu atât mai mult cu cât construirea cartierului C nu este un program propriu al A.N.L., ci un program guvernamental, conform H.G. nr. 293/2004.

Potrivit art. 1 alin. (1) și art. 2 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 152/1998, pentru dezvoltarea cons