ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1548/2025

Ședința publică din data de 22 octombrie 2025

Deliberând asupra recursului, reține următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Specializat Cluj la 11.09.2023, reclamanta A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâții B. și C., solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să constate nulitatea absolută a clauzelor contractuale privind aplicarea cotei de TVA de 19%, de la pct. 1, 2 și 3 capitolul V din contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/15.12.2017 la Societatea Profesională Notarială D. și E. și, în consecință, să dispună desființarea, cu efect retroactiv, a actelor subsecvente încheiate sau emise în temeiul lor, să constate nulitatea absolută a facturii nr. x/15.12.2017 și să oblige pârâții la emiterea unei noi facturi cu aplicarea normelor legale în ceea ce privește taxarea inversă, să dispună restabilirea situației anterioare prevederilor contractuale nule și să oblige pârâții, în solidar, la restituirea sumei de 132.046 RON (echivalentul a 28.500 euro), reprezentând jumătate din suma de 57.000 euro, achitată de către reclamanta cu titlu de TVA de 19%. În subsidiar, a solicitat instanței să constate caracterul nedatorat al plății sumei de 132.046 RON, achitată cu titlu de TVA de 19% și, în consecință, să dispună restabilirea situației anterioare și obligarea pârâților, în solidar, la restituirea acestei sume, precum și la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul demers procesual.

Pe calea întâmpinării, pârâții au invocat excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei C., precum și excepția prescripției dreptului material la acțiune, iar ulterior au renunțat la prima excepție invocată.

Prin încheierea din 26.01.2024, prima instanță a dispus, în temeiul art. 78 alin. (2) C. proc. civ., introducerea în cauză, în calitate de intervenient forțat, a S.C. F. S.R.L.

Prin sentința civilă nr. 1775/15.10.2024, Tribunalul Specializat Cluj a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune în privința capătului principal de cerere, având ca obiect constatarea nulității absolute și a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune, referitor la capătul subsidiar de cerere, având ca obiect plată nedatorată, a respins cererea subsidiară ca prescrisă și cererea principală, ca neîntemeiată și a luat act că pârâții și intervenienta nu solicită cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe civile, A. S.R.L. a declarat apel.

Prin decizia civilă nr. 43/03.02.2025, Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă a respins apelul.

Împotriva acestei decizii civile, A. S.R.L. a declarat recurs, solicitând casarea ei, rejudecarea de către instanța de recurs și, în consecință, admiterea acțiunii sale.

În motivare, subsecvent prezentării situației de fapt, a susținut că se impune constatarea nulității absolute a clauzelor contractuale indicate prin acțiune, față de împrejurarea că au fost încălcate normele fiscale imperative, de la care nu se poate deroga, precum și în raport cu încălcarea scopului reglementărilor fiscale.

A redat cuprinsul clauzelor de la pct. 1, 2 și 3 din capitolul V al contractului de vânzare-cumpărare încheiat cu pârâții, precum și al normelor de drept încălcate și a arătat că, deși ambele instanțe devolutive au reținut caracterul de ordine publică al prevederilor fiscale incidente, niciuna nu a aplicat sancțiunea nulității absolute, specifică încălcării normelor ce protejează un interes public.

Titulara recursului a imputat instanței de apel faptul că, deși a reținut că raportul juridic dedus judecății este unul de drept public, a stabilit că sancțiunea care intervine în acest caz, potrivit art. 109 alin. (4) din H.G. nr. 1/2016, respectiv pierderea dreptului de deducere, este suficientă pentru încălcarea survenită în cauză, față de împrejurarea că legiuitorul nu indică expres sancțiunea nulității pentru încălcarea dispozițiilor privind taxarea inversă.

În opinia recurentei, aceste considerente sunt contradictorii, dar și nelegale, fiind încălcat art. 1.247 alin. (1) C. civ., potrivit căruia este nul contractul încheiat cu încălcarea unei dispoziții legale instituite pentru ocrotirea unui interes general.

Contrar raționamentului instanței de apel privind scopul normelor fiscale incidente ipotezei din speță, autoarea căii de atac a susținut că scopul art. 331 din Codul fiscal ar fi fost atins numai dacă plata TVA era suportată de intimații-pârâți, însă prin achitarea taxei conform contractului părților au fost aplicate regulile obișnuite, scopul taxării inverse nefiind atins, astfel că părțile au derogat nepermis de la mecanismul reglementat de norma de drept menționată, încălcând o prevedere legală imperativă, consecința fiind nulitatea absolută, care este imprescriptibilă extinctiv și poate fi invocată de orice persoană prin acțiune sau pe cale de excepție.

În continuare, sub aspectul naturii sancțiunii aplicate, recurenta-reclamantă a arătat că raționamentul contradictoriu al curții de apel este consecința confuziei între sancțiunile din dreptul civil și cele din materie fiscală, întrucât a apreciat că sancțiunea încălcării regimului taxării inverse este pierderea dreptului de deducere a TVA. A susținut că această sancțiunea este în competența organelor fiscale, conform art. 338 din Codul fiscal, iar nu a instanței de judecată, care poate numai să se pronunțe, dacă este sesizată, asupra legalității dispunerii sancțiunii fiscale, pe când nulitatea absolută este o sancțiune de drept civil, ce operează automat și poate fi constatată de instanța de judecată, chiar și din oficiu, iar cele două tipuri de sancțiuni pot fi concomitente. De aceea, a apreciat ca fiind nejustificat refuzul instanțelor devolutive de a constata nulitatea absolută cu argumentul că a fost deja aplicată sancțiunea fiscală a pierderii dreptului de deducere.

Recurenta-reclamantă a criticat considerentele instanței de apel prin care a confirmat posibilitatea părților contractante de a deroga de la normele fiscale imperative - reținând că statuarea primei instanțe privind derogarea convențională de la mecanismul TVA trebuie interpretată în sensul că părțile și-au asumat nerespectarea acestor nome - și a susținut că, din hotărârea tribunalului, rezultă clar că a permis părților a se abate de la normele imperative, fără a conferi o astfel de interpretare referitoare la asumarea efectelor, iar instanța de apel nu ar putea să atribuie o altă semnificație considerentelor sentinței primei instanțe.

A subliniat că imposibilitatea de a deroga de la regimul taxării inverse rezultă din cuprinsul prevederilor art. 331 alin. (1) din Codul fiscal, care stabilesc persoana obligată la plata taxei, dar și din raportul de inspecție fiscală întocmit cu ocazia controlului societății recurente, prin care s-a dispus necesitatea rectificării facturilor pentru respectarea regimului fiscal reglementat de art. 331 alin. (1) din Codul fiscal.

A mai susținut că, prin contract, niciuna dintre părți nu a dorit să deroge de la mecanismul taxării inverse, nici nu și-a asumat sancțiunea prevăzută de art. 109 alin. (4) din H.G. nr. 1/2016, iar pe de altă parte, aplicarea acestei sancțiuni nu poate afecta incidența nulității absolute pentru nesocotirea art. 331 din Codul fiscal.

Din perspectiva scopului reglementării fiscale, recurenta-reclamantă a arătat că interpretarea normelor de drept fiscal nu poate fi limitată la principiile enumerate de art. 3 din Codul fiscal, ci trebuie avute în vedere principiile constituționale, jurisprudența instanțelor române și străine, precum și doctrina în materie fiscală.

Prezentând considerații teoretice referitoare la principiile legalității, egalității în materie fiscală, securității juridice și libertății de management, a susținut că, în cauză, instanțele devolutive au interpretat art. 331 din Codul fiscal doar prin prisma principiului legalității, care permite exclusiv o interpretare literală. A arătat că se impune aplicarea și a principiului egalității, care permite abordarea din perspectivă economică a taxei pe valoarea adăugată, și, relevând natura și mecanismul de funcționare și percepere a acesteia, a subliniat că scopul normei fiscale privind taxarea inversă este de a simplifica activitatea de colectare a acestei taxe.

În acest context, precizând faptul că și instanța de apel a reținut acest scop al textului legal, a susținut că nu se poate admite că a fost atins prin clauzele contractului de vânzare-cumpărare, prin care sarcina plății TVA a fost impusă vânzătorului, iar nu beneficiarului, împrejurarea care atrage o nulitate virtuală, a cărei constatare se impune pentru atingerea scopului legii, conform art. 1.253 C. civ.

În continuare, a menționat că, în urma constatării nulității absolute a clauzelor contractuale contestate, urmează, în temeiul art. 1.254 C. civ., să fie desființate actele subsecvente, inclusiv factura nr. x/15.12.2017, cu consecința restabilirii situației anterioare între părți, conform art. 1.639-1.647 C. civ., reliefând faptul că a fost prejudiciată deoarece a suportat plata TVA de două ori, o dată la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, iar ulterior, ca urmare a inspecției fiscale, când a fost obligată să restituie suma dedusă cu titlu de TVA.

În drept, a invocat prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Intimații-pârâți au formulat întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului.

Analizând actele dosarului, precum și hotărârea atacată, în limita controlului de legalitate, Înalta Curte reține următoarele:

Titulara demersului judiciar de față a criticat decizia instanței de apel din perspectiva soluției de respingere a cererii de constatare a nulității absolute a clauzelor privind regimul taxei pe valoarea adăugată, cuprinse în contractul de vânzare-cumpărare încheiat, în calitate de cumpărătoare, cu pârâții, în calitate de vânzători, în temeiul căruia a achitat prețul bunului dobândit, care includea TVA, taxă pe care pârâții au plătit-o ulterior către bugetul statului.

În opinia recurentei, clauzele contractuale contestate sunt nule absolut, întrucât încalcă norme imperative de drept fiscal, de la care nu se poate deroga, iar instanța de apel, deși a reținut caracterul de ordine publică al acestora, nu a aplicat sancțiunea nulității absolute, încălcând prevederile art. 1.247 C. civ., precum și pe cele ale art. 331 din Codul fiscal.

Totodată, vătămarea invocată de recurenta-reclamantă ar decurge din împrejurarea că a achitat taxa pe valoarea adăugată odată cu prețul imobilului cumpărat, ulterior procedând la deducerea sumei plătite cu acest titlu, iar prin Raportul de inspecție fiscală nr. x/27.01.2023 emis de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București - Administrația Sector 6 a Finanțelor Publice s-a stabilit că societatea A. S.R.L. și-a exercitat, în mod eronat, dreptul de deducere pentru taxa pe valoare adăugată în cuantum de 132.046 RON, întrucât nu a fost aplicat mecanismul taxării inverse reglementat de art. 331 din Codul fiscal.

Potrivit art. 1.247 alin. (1) C. civ., "este nul contractul încheiat cu încălcarea unei dispoziții legale instituite pentru ocrotirea unui interes general", iar dispozițiile art. 331 din Codul fiscal privind taxarea inversă sunt norme de drept fiscal imperative, al căror scop este înlăturarea riscului de neplată a taxei pe valoarea adăugată, dar și simplificarea plății acesteia, astfel cum rezultă și din cuprinsul art. 109 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 227/2015 privind Codul fiscal, aprobate prin H.G. nr. 1/2016, urmărind așadar protecția unui interes public reprezentat de colectarea taxei la bugetul statului român.

Înalta Curte reține ca fiind esențial, pentru evaluarea motivului de nulitate absolută invocat de titulara acțiunii, cercetarea scopului acestor reglementări fiscale, față de susținerile potrivit cărora norma legală supusă examinării ocrotește dreptul de deducere al beneficiarului operațiunii din care a rezultat obligația de plată a taxei pe valoarea adăugată. Sub acest aspect, instanța de recurs va confirma legalitatea raționamentului instanței devolutive de control judiciar privind această chestiune, în sensul că scopul prevederilor art. 331 din Codul fiscal și ale art. 109 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 227/2015 privind Codul fiscal, aprobate prin H.G. nr. 1/2016 este ocrotirea interesului public al statului de a colecta această taxă fiscală, iar nu cel privat al persoanei legal obligate la plată de a-și deduce taxa.

Totodată, sancțiunea nulității absolute are rolul de a împiedica actul juridic respectiv să producă efecte în circuitul juridic, întrucât ar afecta interesul ocrotit de norma de drept imperativă, or în cauză, modalitatea în care titulara acțiunii a înțeles să justifice demersul său judiciar nu reflectă o ipoteză de nulitate absolută rezultând din vătămarea interesului public, ci invocând prevederile art. 1.247 C. civ., deduce spre soluționare chestiunea vătămării proprii rezultând din pierderea dreptului de deducere a taxei pe valoarea adăugată, prin prisma scopului pe care reclamanta l-a urmărit, iar nu al normei de drept, de colectare a taxei la bugetul de stat.

Examinat din această perspectivă, raționamentul curții de apel este corect, în sensul că scopul art. 331 din Codul fiscal, a fost atins independent de persoana care a plătit taxa către bugetul de stat, astfel că nulitatea absolută nu trebuie aplicată doar pentru a sancționa, formal, inserarea în contract a unei clauze în neconcordanță cu normele fiscale imperative, atât timp cât interesul public nu a fost vătămat.

În consecință, nu există nicio contradicție între considerentele instanței de apel, prin care s-a stabilit caracterul de ordine publică al reglementărilor fiscale incidente și infirmarea sancțiunii nulității absolute a clauzelor contractuale prin care au fost nesocotite.

Nici argumentele recurentei-reclamante privind presupusa confuzie a instanței de apel asupra naturii juridice a sancțiunilor aplicabile nu pot fi reținute, întrucât nulitatea absolută a fost exclusă nu pe considerentul incompatibilității ei cu sancțiunea din dreptul fiscal, de pierdere a dreptului de deducere a taxei pe valoarea adăugată, nici pentru motivul că această sancțiune a fost deja aplicată și ar fi suficientă, ci întrucât cerințele legale pentru a opera nulitatea absolută nu erau îndeplinite în cauză, clauzele contractuale derogatorii de la prevederile art. 331 alin. (1), (2) lit. g), (3) și (4) din Codul fiscal fiind valide în lipsa unui prejudiciu produs celui protejat de normele imperative, respectiv autoritatea publică beneficiară a taxei.

Referitor la susținerile titularei recursului privind confirmarea de către curtea de apel a posibilității părților de a deroga de la normele de drept fiscal imperative, Înalta Curte subliniază că decizia atacată nu validează clauza contractuală în sensul că părților li se permite nesocotirea prevederilor legale fără a fi sancționate, ci, examinarea în concret a ipotezei deduse judecății, prin prisma prevederilor legale ce reglementează nulitatea absolută, a condus la concluzia legală că vătămarea invocată de reclamantă ca urmare a clauzei consimțite nu este de natură a prejudicia interesul general, ci numai propriul interes al acesteia, situație pentru care este responsabilă.

De altfel, modalitatea prin care societatea recurentă urmărește să înlăture efectele sancțiunii fiscale privind pierderea dreptului său de deducere a taxei pe valoarea adăugată - invocând nulitatea absolută a unor clauze contractuale inserate în contract cu nesocotirea normelor legale - creează premisele invocării propriei culpe pentru situația în care se găsește și pe care urmărește să o schimbe pe cale judiciară, or acest aspect nu poate fi valorificat cu succes în fața instanței, întrucât se opune principiul de drept nemo auditur propriam turpitudinem allegans, care exclude protecția judiciară a unui astfel de interes.

Totodată, nu pot fi reținute nici argumentele privind lipsa intenției părților de a deroga de la mecanismul taxării inverse și de a-și asuma sancțiunea prevăzută de art. 109 alin. (4) din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 227/2015 privind Codul fiscal, aprobate prin H.G. nr. 1/2016, întrucât ar permite părții să se prevaleze de necunoașterea normelor de drept în materie fiscală, ipoteză ce ar conduce la încălcarea principiului nemo censetur ignorare legem, potrivit căruia nimeni nu poate fi apărat de răspundere invocând necunoașterea legii, fiecare persoană având obligația de a o cunoaște, de a se conforma și de a răspunde pentru încălcarea ei.

Referitor la criticile privind scopul dispozițiilor art. 331 din Codul fiscal și greșita interpretare exclusiv literală a acestora de către instanțele devolutive, numai prin prisma principiului legalității, Înalta Curte reține că acest text legal este clar, neechivoc, iar recurenta-reclamantă, susținând că se impune interpretarea lui prin prisma principiului egalității, care ar permite o abordare din perspectivă economică, urmărește să convingă instanța de recurs că rolul taxării inverse de a simplifica activitatea de colectare a taxei pe valoarea adăugată este prioritar și nu a putut fi atins prin clauzele contractuale contestate.

Această opinie nu poate fi validată de instanța supremă, întrucât obiectivul normei fiscale este acela de a colecta taxa pe valoarea adăugată la bugetul statului român, pentru îndeplinirea căruia a fost stabilită și o modalitate simplificată prin mecanismul taxării inverse.

Astfel, art. 331 din Codul fiscal stabilește în sarcina beneficiarului operațiunii taxabile obligația de plată a taxei pe valoarea adăugată, iar mecanismul taxării inverse, reglementat de dispozițiile art. 109 alin. (1) și (4) din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 227/2015 privind Codul fiscal, aprobate prin H.G. nr. 1/2016, permite prestatorului și beneficiarului să nu mai efectueze nicio plată de TVA între ei, fiind în sarcina acestuia din urmă să o plătească către stat, astfel că nu va mai fi înscrisă în factura emisă de furnizor, ci va fi calculată și înregistrată de beneficiar ca taxă colectată, dar și deductibilă, cu condiția ca factura să cuprindă mențiunea "taxare inversă".

În cauza dedusă judecății, societatea cumpărătoare, beneficiară a operațiunii de vânzare-cumpărare, era legal obligată la plata TVA, pe care a achitat-o către pârâți odată cu prețul bunului dobândit, iar aceștia, conform contractului, au plătit-o bugetului de stat, îndeplinind astfel scopul dispozițiilor art. 331 din Codul fiscal, împrejurare care confirmă faptul că prevederile convenției părților nu au împiedicat colectarea taxei, așadar nu s-a produs o vătămare a interesului general, context în care nu se impune sancțiunea nulității absolute a clauzelor contractuale, nici a facturii nr. x/15.12.2017, ca act subsecvent.

Față de aceste considerente, constatând că nu sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) din același cod, va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă împotriva deciziei instanței de apel.

În ceea ce privește cererea intimaților-pârâți de acordare a cheltuielilor de judecată, formulată prin întâmpinare, Înalta Curte reține că, potrivit art. 453 alin. (1) C. proc. civ., partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat, să îi plătească acesteia cheltuielile de judecată, însă potrivit art. 452 C. proc. civ., partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condițiile legii, dovada existenței și întinderii lor, cel mai târziu până la închiderea dezbaterilor.

În recursul de față, deși ca urmare a respingerii căii de atac promovate de reclamantă, intimații-pârâți au câștigat procesul, aceștia nu au respectat prevederile art. 452 C. proc. civ. și nu au prezentat dovezi care să ateste efectuarea cheltuielilor de judecată pretinse, până la închiderea dezbaterilor.

Pe cale de consecință, cererea intimaților-pârâți de acordare a cheltuielilor de judecată urmează a fi respinsă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 43/03.02.2025, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă.

Respinge cererea intimaților-pârâți de acordare a cheltuielilor de judecată, ca nefondată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 22 octombrie 2025.