ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1527/2025

Ședința publică din data de 21 octombrie 2025

Asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Potrivit art. 499 teza I din C. proc. civ., prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanței de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate și analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins.

I. Obiectul litigiului:

Prin cererea înregistrată la data de 27.01.2023 pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, sub nr. x/2023, reclamanta COMPANIA NAȚIONALĂ UNIFARM S.A. a solicitat obligarea pârâtei A. S.R.L. la plata sumei de 856.237,57 RON, reprezentând avans plătit și nerecuperat, actualizată cu indicele de inflație de la data introducerii cererii până la data plății efective, la care se vor adăuga dobânzile legale. De asemenea, aceasta a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 246.044,01 RON, reprezentând accesorii, calculate până la data de 31.12.2022, precum și obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, au fost invocate dispozițiile contractului încheiat între părți și a actelor adiționale, art. 1270 din C. civ., dispozițiile Legii nr. 73/2013, art. 194 și următoarele din C. proc. civ.

La data de 16.11.2023, a fost înregistrată cererea de modificare a cererii de chemare în judecată, prin care reclamanta a înțeles să renunțe la judecarea capătului II al cererii de chemare în judecată (respectiv la pretențiile accesorii, în valoare de 246.044,01 RON).

Pârâta A. S.R.L, deși legal citată, nu a formulat întâmpinare. Cu toate acestea, în ședința publică din data de 22.01.2024, aceasta a depus note de ședință, prin care a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

II. Hotărârile pronunțate în cauză:

Împotriva acestei soluții a declarat apel reclamanta, solicitând admiterea apelului și modificarea în tot a sentinței apelate, iar în urma evocării fondului, admiterea acțiunii și obligarea intimatei-pârâte la plata sumei de 856.237,57 RON, reprezentând avans plătit.

III. Recursul declarat:

Împotriva deciziei din apel a declarat recurs reclamanta COMPANIA NATIONALA UNIFARM S.A., solicitând casarea deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecare, invocând motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 8 din C. proc. civ.

Circumscris cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., recurenta-reclamantă arată că în mod greșit instanța de apel nu a sancționat încălcarea de către prima instanță a normelor imperative prevăzute de art. 208 alin. (2) din C. proc. civ., apreciind că în cauză sunt aplicabile prevederile art. 254 din C. proc. civ.. În acest sens, face trimitere la decizia Curții Constituționale nr. 792/2018, apreciind că instanța trebuia să facă aplicarea dispozițiilor art. 263 din C. proc. civ. și nu a dispozițiilor art. 254 din C. proc. civ.

Din perspectiva cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta-reclamantă reclamă incongruența normei juridice raportată la situația de fapt. În opinia sa, în mod eronat a considerat instanța de apel că prin invocarea art. 1516 alin. (2) pct. 2 teza finală și art. 1551 alin. (2) din C. civ. s-a formulat o cerere nouă în apel. Susține că prin invocarea acestor norme, a încercat să dovedească reaua-credință a pârâtei. De asemenea, consideră că singurul mecanism juridic ce poate opera în cauză este reducerea proporțională a prestației sale cu partea neexecutată de către intimata-pârâtă, cu consecința returnării avansului plătit.

Printr-o altă critică subsumată aceluiași caz de casare, recurenta-reclamantă impută instanțelor devolutive că au nu valorificat circumstanțele cauzei, respectiv nu au luat în calcul perioada în care tranzacțiile s-au efectuat, cea a pandemiei și au tratat cu superficialitate înscrisurile depuse.

În probațiune, recurenta-reclamantă a solicitat încuviințarea probei cu înscrisurile aflate la dosar.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 486 și următoarele din C. proc. civ.

IV. Apărarea formulată:

Prin întâmpinare, intimata-pârâta A. S.R.L. a invocat excepția nulității recursului; pe fond ul cauzei, a solicitat respingerea recursului, considerând că în mod corect instanța de apel a făcut aplicarea dispozițiilor art. 254 alin. (2) pct. 4 din C. proc. civ.. A mai arătat că instanța de apel nu a analizat condițiile prevăzute de art. 1516 alin. (2) pct. 2 teza finală și art. 1551 alin. (2) din C. civ., ci a statuat că solicitarea de aplicare a acestor norme a fost făcută cu încălcarea limitelor devoluțiunii.

Recurenta-reclamantă a depus răspuns la întâmpinare, solicitând respingerea excepției și a apărărilor invocate.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă la 10 iulie 2025, iar prin rezoluția din data de 9 septembrie 2025 a fost stabilit termen de judecată la data de 21 octombrie 2025.

La termenul de judecată din 21 octombrie 2025, Înalta Curte a respins excepția nulității recursului, invocată de intimata-pârâtă prin întâmpinare.

V. Soluția instanței de recurs:

Analizând decizia civilă atacată prin prisma motivelor de recurs invocate și a apărărilor formulate, în limitele controlului de legalitate, în conformitate cu dispozițiile art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul nu este fondat, pentru considerentele ce succedă.

Cu titlu prealabil, se impune a se preciza că recursul este, potrivit dispozițiilor art. 483 din C. proc. civ., o cale extraordinară de atac, de reformare, scopul acestuia fiind de a supune instanței de recurs doar examinarea conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, fără a se putea reaprecia starea de fapt stabilită de instanța de fond.

Așadar, nu orice chestiune ce a fost dedusă judecății instanței de apel mai poate fi criticată în recurs, iar aspectele care excedează motivelor permise de lege pentru această cale extraordinară de atac nu mai pot fi repuse în discuție.

Prin urmare, Înalta Curte nu va analiza susținerile din recursul reclamantei prin care se solicită reaprecierea probelor administrate, în vederea stabilirii unei situații de fapt diferite de cea stabilită în fața instanțelor de fond.

În concret, instanța supremă nu va analiza critica recurentei-reclamante cu privire la modalitatea de valorificare a circumstanțelor de fapt ale cauzei referitoare la perioada de pandemie și nici cea privind modalitatea de apreciere a probatoriului administrat, dat fiind faptul că nu are îndrituirea legală să treacă la examinarea fondului litigiului prin reanalizarea probatoriul administrat și reaprecierea acestuia, și, deci, nu poate schimba situația de fapt stabilită de instanța de fond.

Revenind la criticile prin care se susține nelegalitatea hotărârii recurate, Înalta Curte reține că susținerile recurentei-reclamante în sensul că instanța de apel ar fi pronunțat decizia cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 208 din C. proc. civ., critici încadrate în art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., nu sunt întemeiate.

Recurenta-reclamantă susține că instanța de apel nu a sancționat încălcarea de către prima instanță a regulilor de procedură consemnate în art. 208 alin. (2) din C. proc. civ., având în vedere că deși a recunoscut că pârâta nu a depus întâmpinarea în termen, aspect de natură să atragă sancțiunea decăderii, prevăzută de art. 208, a considerat că, în cauză, sunt incidente prevederile art. 254 din C. proc. civ., făcând trimitere, totodată, la decizia Curții Constituționale nr. 792/2018 (și nu 729/2018, cum în mod eronat a indicat recurenta-reclamantă).

Înalta Curte reține că, într-adevăr, cu titlu de regulă generală, art. 208 alin. (2) din C. proc. civ. stabilește că nedepunerea întâmpinării în termenul prevăzut de lege atrage decăderea pârâtului din dreptul de a mai propune probe și de a mai invoca excepții, în afara celor de ordine publică, dacă legea nu prevede altfel.

Cu toate acestea, potrivit art. 254 alin. (2) dovezile care nu au fost propuse în condițiile alin. (1) nu vor mai putea fi cerute și încuviințate în cursul procesului, în afară de cazurile în care: 4. administrarea probei nu duce la amânarea judecății.

Dispozițiile legale citate relevă că dacă este incident cazul prevăzut expres de art. 254 alin. (2) pct. 4 din C. proc. civ., pârâta are posibilitatea să propună probe, chiar și în ipoteza în care nu a formulat întâmpinare sau a depus-o cu nerespectarea termenului legal.

Din examinarea considerentelor deciziei atacate, rezultă că instanța de apel, analizând critica formulată, nu a negat incidența dispozițiilor art. 208 din C. proc. civ. asupra situației de fapt reținute. Dimpotrivă, reținând că în fața primei instanței pârâta nu a depus întâmpinare, instanța de apel a explicat incidența art. 254 alin. (2) din C. proc. civ., care intervine tocmai în cazul din speță, când probele nu au fost solicitate, în termen, prin întâmpinare.

Astfel, având în vedere că, așa cum s-a consemnat în încheierea de ședință din 15.04.2024, tribunalul a încuviințat proba cu înscrisurile depuse la dosar și a procedat la continuarea judecății, acordând cuvântul părților în dezbaterea fondului cererii, nefiind, astfel, ocazionată, prin administrarea probei, o prelungire nejustificată a procedurii judiciare, în mod corect a reținut instanța de apel aplicabilitatea dispozițiilor art. 254 din C. proc. civ., cu privire la proba cu înscrisurile depuse la dosar.

Notează instanța supremă că acest text legal este o normă derogatorie, care permite înlăturarea efectelor decăderii, recurenta-reclamantă neaducând vreun argument care să susțină greșita aplicare a dispozițiilor art. 254 alin. (2) din C. proc. civ.. Prin urmare, instanța de apel a observat în mod judicios că nu se poate imputa primei instanțe neaplicarea sancțiunii decăderii pârâtei din dreptul de a propune probe.

În confirmarea raționamentului expus prin considerentele deciziei atacate, contestat de reclamantă, Înalta Curte subliniază că interpretarea contrară, propusă prin memoriul de recurs, ar lipsi de conținut norma de drept ce permite încuviințarea probelor care nu au fost propuse în cuprinsul întâmpinării în cazul în care administrarea acestora nu duce la amânarea judecății.

Deopotrivă, se reține lipsa de concludență a susținerii recurentei-reclamante în sensul că instanța de apel a nesocotit Decizia Curții Constituționale nr. 792/2018, deoarece decizia invocată nu abordează problematica și efectele art. 254 alin. (2) din C. proc. civ., astfel că nu exclude de la aplicare acest text legal în situațiile în care sunt îndeplinite condițiile stipulate în cuprinsul acestuia.

În acest context, instanța supremă reține că sunt nefondate criticile recurentei-reclamante, instanța de apel interpretând și aplicând în mod corect atât dispozițiile art. 208 din C. proc. civ., cât și pe cele ale art. 254 din același act normativ.

Prin criticile privind încălcarea dispozițiilor art. 1516 alin. (2) pct. 2 teza finală și art. 1551 alin. (2) din C. civ., subsumate dispozițiilor prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., se reclamă, în realitate, încălcarea dispozițiilor art. 478 alin. (4) din C. proc. civ.

În esență, recurenta-reclamantă a susținut că invocarea textelor de lege indicate mai sus nu reprezintă, în fapt, o cerere prin care sunt formulate pretenții noi în calea de atac, așa cum a reținut greșit curtea de apel, ci o explicitare clară a pretențiilor care au făcut obiectul cererii de chemare în judecată, încadrându-se în ipotezele prevăzute de dispozițiilor art. 478 alin. (4) din C. proc. civ.

În acest context, instanța supremă constată că argumentele recurentei-reclamante nu se încadrează în motivul de casare indicat, însă vor fi analizate din perspectiva cazului de casare prevăzut de pct. 5, care privește greșita aplicare a unor norme de drept procesual, cu referire la art. 478 alin. (4) din C. proc. civ.

Potrivit acestei norme legale, părțile pot, prin apel, să expliciteze pretențiile care au fost cuprinse implicit în cererile sau apărările adresate primei instanțe.

Derogarea instituită prin art. 478 alin. (4) din C. proc. civ. trebuie să fie interpretată prin prisma dezlegării obligatorii realizate prin decizia nr. 28/2015 a Înaltei Curții de Casație și Justiție, publicată în M. Of. nr. 772 din 16 octombrie 2015, prin care s-a decis că "în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 478 alin. (4) din C. proc. civ., explicitarea pretențiilor implicite în apel nu are semnificația modificării cadrului procesual sub aspectul obiectului judecății și a derogării de la dispozițiile alin. (1) și (3) ale aceluiași articol, dar presupune corecta lămurire a limitelor judecății în prima instanță".

Observă instanța supremă că o atare explicitare nu poate fi raportată decât la pretențiile formulate în cererile sau apărările adresate primei instanțe.

Verificând actele și lucrările dosarului, Înalta Curte constată că prin cererea introductivă de instanță reclamanta Compania Națională UNIFARM S.A. a solicitat obligarea pârâtei A. S.R.L. la plata sumei de 856.237,57 RON reprezentând avans plătit și nerecuperat, actualizată cu indicele de inflație de la data introducerii cererii, până la data plății efective, la care se vor adăuga dobânzile legale. În drept, au fost invocate dispozițiile contractului încheiat între părți și a actelor adiționale care au modificat dispozițiile acestui contract, art. 1270 C. civ., dispozițiile Legii nr. 73/2013, art. 194 și urm. C. proc. civ.

Din motivarea în fapt a cererii de chemare în judecată rezultă că reclamanta nu a solicitat nici rezilierea contractului și nici executarea în natură a obligației, ci restituirea avansului plătit în limita bunurilor care nu au fost livrate. Prin urmare, cauza acțiunii, respectiv fundamentul cererii de chemare în judecată, concretizat în motivele de fapt și de drept cuprinse, este răspunderea civilă contractuală în forma reducerii propriei prestații pe motivul neexecutării obligației corelative a părții adverse (livrarea).

Sediul acestei materii se regăsește în dispozițiile art. 1516 alin. (2) pct. 2 din C. civ., care reglementează mijloacele juridice aflate la dispoziția creditorului, de realizare a dreptului său în cazul neexecutării obligației de către debitor, și în dispozițiile art. 1551 C. civ., ce reglementează mijlocul juridic de reducere a propriei prestații, astfel cum, de fapt, a analizat și prima instanță, chiar dacă nu a calificat în mod expres acțiunea ca fiind întemeiată pe aceste dispoziții.

În acest context, raportând situația de fapt din prezenta cauză la considerentele și dispozitivul deciziei nr. 28/2015 a Înaltei Curții de Casație și Justiție și la cuprinsul art. 478 din C. proc. civ., instanța supremă constată că indicarea prin memoriul de apel a prevederilor art. 1516 alin. (2) pct. 2 și a art. 1551 alin. (2) din C. civ. nu constituia o modificare a cauzei cererii de chemare în judecată, în sensul art. 478 alin. (3) din C. proc. civ., ci tocmai precizarea încadrării juridice a acțiunii, în sensul art. 478 alin. (4) din C. proc. civ., care trebuia analizată în mod corespunzător de către instanța de apel.

Cu alte cuvinte, invocarea de către reclamantă a dispozițiilor art. 1516 alin. (2) pct. 2 și art. 1551 alin. (2) din C. civ. pentru a-și fundamenta pretențiile nu reprezintă o modificare a cauzei acțiunii, ci o explicitare a pretențiilor defectuos și incomplet motivate în drept în fața primei instanțe.

Din lecturarea deciziei recurate se observă, însă, că analiza instanțelor devolutive a presupus verificarea condițiilor răspunderii civile contractuale pentru prejudiciul invocat, acestea raportându-se atât la prevederile contractuale, care stabilesc obiectul contractului, drepturile și obligațiile părților, cât și la conduita părților, constatând că sunt îndeplinite condițiile pentru reținerea excepției de neexecutare invocate de pârâtă.

Astfel, în urma administrării probatoriului, instanța de prim control judiciar a validat raționamentul instanței de fond în sensul că reclamanta este partea care nu și-a îndeplinit obligația contractuală de a comunica detaliile livrării produselor, lipsind datele legate de locație și data livrării, aspecte care erau indispensabile în vederea îndeplinirii obligației de livrare.

În aceste coordonate, instanța supremă constată că nu se justifică a se dispune casarea în cauză, întrucât, astfel cum rezultă din cele statuate de instanțele de fond, nu a fost socotită îndeplinită condiția privind culpa pârâtei în neexecutarea contractului, astfel că temeiurile de drept indicate prin cererea de apel, chiar dacă ar fi analizate, nu ar putea conduce la schimbarea soluției. Prin urmare, indiferent dacă instanța de apel ar fi analizat demersul judiciar cu reținerea temeiurilor de drept invocate de reclamantă prin cererea de apel, aceasta s-ar fi regăsit în aceeași situație din perspectiva soluției pronunțate.

Pe cale de consecință, nu pot fi reținute criticile subsumate cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.

Referitor la cererea intimatei-pârâte de obligare a recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată, Înalta Curte reține următoarele:

Conform dispozițiilor art. 452 C. proc. civ., partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condițiile legii, dovada existenței și întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei, iar potrivit art. 453 din același cod, partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată.

Văzând aceste dispoziții legale, Înalta Curte constată că intimata-pârâtă a depus la dosarul cauzei dovezi care atestă efectuarea cheltuielilor de judecată, respectiv factura seria x nr. x din 4.08.2025 și ordinul de plată emis de B. S.A. în data de 13.08.2025 .

Constatând culpa procesuală a recurentei-reclamante în promovarea recursului și în raport de solicitările intimatei-pârâte privind acordarea cheltuielilor de judecată aferente procesului, urmează ca cererea să fie admisă, în sensul obligării recurentei-reclamante la plata către intimata-pârâtă A. S.R.L. a sumei de 12.100 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă COMPANIA NAȚIONALĂ UNIFARM S.A. împotriva deciziei civile nr. 1932 din 12 decembrie 2024, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, ca nefondat.

Obligă recurenta-reclamantă la plata către intimata-pârâtă A. S.R.L. a sumei de 12.100 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 21 octombrie 2025.