ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1498/2025

Ședința publică din data de 21 octombrie 2025

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de arbitrare formulată la data de 16.02.2024 și înregistrată pe rolul Curții de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României sub nr. x/2024, astfel cum a fost precizată, reclamanta A. S.R.L. a solicitat să fie obligat Municipiul Constanța prin Primar: la emiterea unei adrese către Trezoreria Municipiului București pentru eliberarea garanției de bună-execuție în sumă de 9.553.095,09 RON, constituită prin rețineri succesive în contul IBAN x, precum și a oricăror dobânzi acumulate în cont în beneficiul antreprenorului; la emiterea unei adrese către Trezoreria Municipiului București pentru eliberarea sumei reținute în temeiul clauzei 47 în contul IBAN x în cuantum de 4.358.758,16 RON, precum și a oricăror dobânzi acumulate în cont în beneficiul antreprenorului; la plata prejudiciului material în cuantum de 249.234 RON, reprezentând contravaloarea primei de asigurare plătită pentru obținerea poliței de asigurare de garanție de bună-execuție; la plata daunelor moratorii la nivelul ratei dobânzii de referință a BNR, calculate de la data de 27.11.2023 pentru suma aferentă garanției de bună-execuție, respectiv de la data de 14.12.2023 pentru sumele reținute conform clauzei 47 până la data plății efective; să ramburseze reclamantei toate cheltuielile efectuate în legătură cu arbitrajul.

În drept, au fost invocate clauzele 15, 47, 47.1, 47.5, 53, 53.1 din acordul contractual, art. 6 din actul adițional nr. x/23.11.2023, art. 1170, art. 1270, art. 1350, art. 1516, art. 1530, art. 1531, art. 1535 și art. 1548 C. civ.

Prin sentința arbitrală nr. 59/13.09.2024, pronunțată de Curtea de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României în dosarul nr. x/2024, s-a respins excepția prematurității/inadmisibilității cererii de arbitrare, a fost admisă în parte acțiunea formulată de reclamanta A. S.R.L. împotriva pârâtului Municipiul Constanța prin Primar, a fost obligat pârâtul să emită adrese către Trezoreria Municipiului București de eliberare a garanției de bună-execuție constituită prin rețineri succesive în contul IBAN x în cuantum de 9.553.095,09 RON, de eliberare a sumelor reținute în temeiul clauzei 47 din acordul contractual nr. x/17.03.2021 în contul IBAN x în cuantum de 687.042,16 RON și de eliberare a dobânzilor acumulate în contul IBAN x în beneficiul antreprenorului în cuantum de 14.855,11 RON, a obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 534.462,55 RON reprezentând daune moratorii calculate până la data de 31.07.2024, acordate în continuare până la data eliberării sumelor către reclamantă și a fost obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 304.227,67 RON reprezentând cheltuieli de arbitrare.

Municipiul Constanța prin Primar și Consiliul Local al Municipiului Constanța au formulat o acțiune în anularea sentinței arbitrale, înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a V-a civilă sub nr. dosar x/2024, prin care au solicitat admiterea acțiunii, anularea hotărârii arbitrale atacate și respingerea cererii de arbitrare.

La termenul de judecată din data de 04.12.2024, Curtea de Apel București a respins ca neîntemeiată excepția inadmisibilității acțiunii în anulare și a admis excepția listei calității procesuale active a petentului Consiliul Local al Municipiului Constanța.

Prin sentința civilă nr. 119 din 4 decembrie 2024, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a respins acțiunea în anulare formulată de petentul Consiliul Local al Municipiului Constanța împotriva sentinței arbitrale nr. 59/13.09.2024 pronunțată de Curtea de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României în dosarul nr. x/2024 în contradictoriu cu intimata-reclamantă A. S.R.L., ca fiind introdusă de o persoană fără calitate procesuală activă.

Totodată, a respins acțiunea în anulare formulată de petentul-pârât Municipiul Constanța prin Primar împotriva sentinței arbitrale nr. 59/13.09.2024 pronunțată de Curtea de Arbitraj Comercial internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României în dosarul nr. x/2024 în contradictoriu cu intimata-reclamantă A. S.R.L., ca neîntemeiată.

A obligat petenții Municipiul Constanța prin Primar și Consiliul Local al Municipiului Constanța să plătească intimatei-reclamante A. S.R.L. suma de 40.000 RON reprezentând cheltuieli de judecată reduse.

A respins în rest cererea intimatei-reclamante A. S.R.L. având ca obiect plata cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței civile nr. 119 din 4 decembrie 2024, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, pârâtul Municipiul Constanța, prin Primar, a formulat recurs întemeiat în drept pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ.

Recurentul a arătat că înțelege să expună motivele de recurs în raport de fiecare din motivele acțiunii în anulare, raportat la maniera în care s-a pronunțat instanța de fond.

Astfel, în susținerea criticii subsumate art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ., raportat la motivul de anulare prevăzut de art. 608 alin. (1) lit. h) - încălcarea dispozițiilor legale imperative privind obligația de îndeplinire a procedurii prealabile anterior sesizării instanței, recurentul a redat dispozițiile art. 193 alin. (1) C. proc. civ., art. 11 C. civ., art. 1169 C. civ., art. 235 alin. (4) din Legea 98/2016, Clauza 70 din H.G. nr. 1/2018 pentru aprobarea condițiilor generale și specifice pentru anumite categorii de contracte de achiziție aferente obiectivelor de investiții finanțate din fonduri publice și art. 1270 alin. (1) C. civ.

În opinia recurentului, instanța de fond a dezlegat în mod contradictoriu pricina, întrucât deși a reținut caracterul imperativ al normelor legale evocate, a apreciat că nu poate analiza criticile formulate, evidențiind, totodată, pasaje din considerentele reținute de curtea de apel sub acest aspect.

A apreciat recurentul că s-a produs o greșită aplicare și interpretare a normelor de procedură - art. 608 alin 1 C. proc. civ., instanța apreciind admisibile criticile sale, însă, cu toate acestea, a considerat că excedează dispozițiilor art. 608 C. proc. civ., conturând, de asemenea, și caracterul contradictoriu al motivării instanței.

Astfel, câtă vreme instanța de fond a confirmat caracterul imperativ al normelor legale invocate, trebuia să analizeze efectiv dacă au fost respectate de instanța arbitrală, nu doar să le evidențieze în considerente.

În susținerea incidenței art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ., raportat la motivul de anulare prevăzut de art. 608 alin. (1) lit. h) - încălcarea dispozițiilor legale imperative privind principiul disponibilității și principiul rolului activ al judecătorului; respectiv art. 608 alin. (1) lit. f) - din perspectiva că instanța de arbitraj s-a pronunțat asupra unor aspecte care nu au fost solicitate sau a acordat mai mult decât s-a cerut, recurentul a arătat, în esență, următoarele:

Soluția instanței de fond este nelegală, fiind expresia unei greșite aplicări și interpretări a dispozițiilor legale incidente, pe de o parte, iar pe de altă parte, se încalcă normele procedurale privind limitele învestirii, motivarea instanței relevând, totodată, un caracter contradictoriu al argumentelor, în acest context recurentul făcând referire la dispozițiile art. 35 C. proc. civ. art. 575, art. 9, art. 14, art. 20, art. 22 din același cod.

Recurentul a susținut că instanța de fond a conturat o motivare distinctă de cea a tribunalului arbitral, întrucât analizează criticile sale din perspectiva efectelor unei acțiuni în constatare, însă instanța arbitrală a considerat că a fost învestită și că reclamanta a cerut a se constata că polița furnizată întrunește condițiile convenite de părți, astfel încât, în aceste condiții au fost încălcate dispozițiile legale, anterior evocate.

Curtea de Apel București analizează în mod nelegal motivele sale, a arătat recurentul, încălcând chiar limitele învestirii, întrucât, în esență, instanța arbitrală s-a considerat învestită cu acest capăt de cerere, iar critica sa a vizat tocmai lipsa acestui capăt de cerere, apreciat necesar de recurent, așa cum l-a reținut și instanța arbitrală, reiterând că nu a fost învestită în acest sens.

Curtea de Apel nu analizează aceasta critică, ci examinează strict caracterul necesar al acestui capăt de cerere, respectiva chestiune nefiind supusă analizei, ci doar lipsa formulării capătului de cerere.

Caracterul contradictoriu se conturează în momentul în care curtea de apel, deși apreciază că nu era necesar acest capăt de cerere, reține la fila x că " în aceste condiții, în mod corect a reținut tribunalul arbitral valabilitatea instrumentului de garantare...".

În acest context, recurentul a evidențiat petitul cererii de arbitrare înregistrată la 16.02.2024, precum și petitul precizat de reclamantă prin concluziile scrise suplimentare transmise la 2.08.2024, redând considerentele de la pct. 58, 111, 210, 211 și 233 din cuprinsul sentinței arbitrale reținute, în opinia părții, în pofida acestor petite.

În susținerea art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 8 C. proc. civ., raportat la motivul de anulare prevăzut de art. 608 alin. (1) lit. h) - încălcarea dispozițiilor legale imperative privind obligația de garanție, recurentul a făcut referire la prevederile art. 39 din H.G. nr. 395/2016 (în vigoare la data semnării acordului contractual), H.G. nr. 1/2018 și art. 1270 C. civ.

Recurentul a susținut că, potrivit regulilor contractuale, raportate la prevederile H.G. nr. 1/2018, la data semnării acordului contractual, Antreprenorul avea obligații privind garanțiile, reglementate de dispozițiile art. 15, respectiv art. 47.

Totodată, în spiritul dispozițiilor legale și contractuale, chiar și reclamanta a apreciat că este necesară acceptarea polițelor depuse de către recurentă, aspect ce rezidă din cuprinsul adresei x/30.10.2023.

A conchis recurentul că nu i se poate reproșa vigilența și atenția deosebită în respectarea dispozițiilor legale, precum și posibilitatea efectivă de respectare a obligației de garanție în condițiile în care legiuitorul a reglementat în mod expres scopul pentru care este emisă garanția.

În opinia recurentului argumentele cu privire la valabilitatea poliței sunt nelegale și încalcă obligația legală de garanție, potrivit celor evidențiate în memoriul de recurs.

Redând o parte din considerentele reținute de curtea de apel la filele x din sentința atacată, recurentul arată că instanța procedează la o greșită aplicare și interpretare a dispozițiilor legale, întrucât critica sa vizează tocmai faptul că nu ne aflăm în fața unei polițe de asigurare operabilă în raport de acesta, întrucât și-a manifestat opoziția cu privire la această poliță, astfel că se conturează expres motivul de anulare referitor la încălcarea dispozițiilor legale imperative privind obligația de garanție.

Din această perspectivă, a arătat recurentul, instanța a intrat în analiza nepermisă a valabilității poliței, fără a exista un capăt de cerere în acest sens.

Totodată, a susținut recurentul, deși se reține caracterul imperativ al prevederilor art. 39 alin. (1) din H.G. nr. 395/2016, respinge criticile sale ce sunt în legătură cu conduita legală protejată prin aceasta reglementare, respectiv scopul garanției de bună execuție, ce trebuie să fie aptă să asigurare protecție beneficiarului.

În atare condiții, toate aceste aspecte trebuiau dezbătute distinct, în cadrul procesual, corect, prin învestirea instanței arbitrale corespunzător cu un capăt de cerere, având în vedere opoziția manifestată de recurent.

În lipsa acceptării poliței, trebuia reținut că au fost încălcate normele imperative în materie, fapt ce conduce la lipsa îndeplinirii obligației de garanție.

În susținerea art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 8 C. proc. civ., raportat la motivul de anulare prevăzut de art. 608 alin. (1) lit. h) - încălcarea dispozițiilor legale imperative lipsind obligația de restituire și scadența obligației, soluția este pronunțată cu încălcarea art. 1531 și urm. C. civ. și O.G. nr. 13/2011.

Susține recurentul că nelegalitatea sentinței arbitrale se conturează față de interpretarea dată în raport de efectele adoptării H.G. nr. 965/2023, concluzionându-se că simpla adoptare a actului normativ menționat ar genera de plano obligația de restituire din partea beneficiarului, argumentație care, în opinia recurentului, este contrazisă de prevederile art. II.2 din acest act normativ.

Redând o parte din considerentele reținute de curtea de apel la filele x din sentința atacată, recurentul arată că modul de decriptare al dispozițiilor legale arătate este unul greșit, pentru motivele expuse în memoriul de recurs.

În opinia recurentului, instanța reține în mod greșit "obligația de restituire", pe de o parte, iar, pe de altă parte, din nou se analizează și se concluzionează asupra valabilității poliței, deși nu s-a solicitat aceasta.

A arătat recurentul că scrisoarea pentru garanția de bună execuție a fost depusă spre aprobare către acesta, cu solicitarea de a se dispune sistarea constituirii garanției prin reținere și înlocuirea modalității de constituire a garanției, aspect ce implica încheierea unui act adițional în acest sens și întrunirea acordului de voință al părților contractante; acordul nu s-a produs, în speță nu s-a modificat modalitatea de constituire a garanției, astfel că obligația de restituire nu rezidă ope legis.

A precizat recurentul că nelegalitatea sentinței se conturează în raport de prevederile art. 1531 și 1535 C. civ., inaplicabile în speță, în condițiile în care nu exista obligație de restituire.

De altfel, reclamanta nu avea deschisă calea judecății arbitrale, în sensul formulării pretențiilor ce au făcut obiectul cauzei, în lipsa modificării modalității de constituire a garanției, acceptată de beneficiar.

Recurentul a arătat că a analizat capacitatea fermă a asigurătorului și, în lipsa unui fond de garantare, a refuzat să accepte scrisoarea de garanție, soluție ce respectă cadrul legal în vigoare.

Astfel, lipsind obligația de restituire și scadenta obligației, soluția este pronunțată cu încălcarea art. 1531 și urm. C. civ. și O.G. nr. 13/2011.

Indicând art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a criticat maniera în care instanța a dispus asupra cheltuielilor judiciare, ce au făcut obiectul acțiunii în anulare, cât și asupra celor acordate în cadrul respectivei acțiuni.

În acest sens, recurentul a arătat, în esență, că, raportat la problematica cheltuielilor de judecată solicitate de partea adversă, Curtea Europeana a Drepturilor Omului a statuat că partea care a câștigat procesul nu va putea obține rambursarea unor cheltuieli decât în măsura în care se constată realitatea, necesitatea și caracterul lor rezonabil.

Conținutul cheltuielilor de judecată este reglementat de dispozițiile art. 451 C. proc. civ. Astfel, judecătorii nu pot micșora cheltuielile cu taxa de timbru, taxe de procedură și impozit proporțional, plata experților, despăgubirea martorilor, precum și orice alte cheltuieli pe care partea care a câștigat va dovedi că le-a făcut, judecătorii au însă dreptul să micșoreze onorariile avocaților, potrivit cu cele prevăzute în tabloul onorariilor minimale, ori de cate ori vor constata motivat că sunt nepotrivit de mari, față de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat.

Totodată, făcând referire expresă la art. 451 alin. (2) C. proc. civ., recurentul a susținut, în sinteză, că onorariile avocațiale pot fi micșorate de instanța "chiar și din oficiu".

Intimata A. S.R.L. a depus întâmpinare prin care a solicitat, în esență, respingerea recursului, ca "vădit nefondat".

Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile și apărările formulate, în limitele controlului de legalitate și temeiurilor de drept invocate, reține următoarele considerente:

Recurentul-pârât a invocat motivele de nelegalitate prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ.

Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., casarea unei hotărâri poate fi cerută atunci când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

Într-o primă critică, subsumată acestui motiv de casare, recurentul este nemulțumit, în esență, de faptul că instanța care a soluționat acțiunea în anulare a confirmat soluția tribunalului arbitral, care ar fi procedat în mod nelegal la analiza valabilității poliței de asigurare de garanție de bună execuție (GBE) furnizată de pârâtă pentru a elibera sumele reținute cu acest scop, nefiind învestit cu un capăt de cerere în acest sens, ci doar cu o cerere de obligare la eliberarea sumelor.

Pentru a răspunde acestei critici, Înalta Curte consideră că este relevant a se aminti importanța principiului disponibilității, adică al dreptului de dispoziție al părților în procesul civil, conform căruia părțile au posibilitatea de a influența desfășurarea acestuia, inclusiv prin inițierea sau încheierea lui și prin stabilirea cadrului procesual, fiind de notat expres că "obiectul și limitele procesului sunt stabilite prin cererile și apărările părților", așa cum impun prevederile art. 9 alin. (2) C. proc. civ.

Pornind de la aceste repere și verificând considerentele sentinței recurate, se constată că, în analiza efectuată, Curtea de Apel București, contrar susținerilor recurentului, a avut în vedere faptul că instanța arbitrală a fost învestită cu analiza valabilității poliței de asigurare GBE atât de reclamantă, prin cererea introductivă și apărările formulate în fața acestei instanțe, cât și de pârâtul Municipiul Constanța, prin apărările prezentate în întâmpinare și celelalte acte procesuale.

În mod concret, Curtea de Apel București a constatat că, "deși este corectă susținerea potrivit căreia nu a fost formulat un capăt de cerere având ca obiect constatarea valabilității instrumentului de garantare reprezentat de polița de asigurare seria x nr. x/22.11.2023 emisă de B., intimata-reclamantă a susținut prin cererea de arbitrare/alte acte procesuale depuse că acest instrument de garantare îndeplinea toate condițiile legale și contractuale, fiind refuzat în mod nejustificat de către petentul-pârât".

Totodată, a reținut curtea de apel că "petentul-pârât a invocat prin întâmpinare/alte acte procesuale depuse mai multe apărări prin care a pretins că nu a fost făcută dovada constituirii garanției de bună-execuție printr-un instrument de garantare apt să producă efecte juridice din perspectiva capacității societății de asigurare de a emite astfel de garanții cu respectarea legii din România referitoare la schema de garantare (clasa 15 - Garanții)".

Astfel, instanța care a soluționat acțiunea în anulare, ca și tribunalul arbitral, a examinat cauza în limitele în care a fost legal învestită prin cererile și apărările părților, respectând limitele judecății, care, știut fiind, trebuie raportate la ceea ce constituie obiectul învestirii instanței prin cererile și apărările acestora, de vreme ce rolul activ al judecătorului de a stărui prin toate mijloacele la stabilirea situației de fapt este limitat la aspectele ce formează obiectul pricinii supuse judecății.

În circumstanțele expuse, în mod corect curtea de apel a dat curs voinței reclamantei relativ la stabilirea limitelor învestirii instanței și apărărilor pârâtului Municipiul Constanța, în raport de motivele de fapt ale cererii de arbitrare/alte acte procesuale și scopul urmărit prin promovarea acțiunii, respectiv în raport de apărările pârâtului formulate prin întâmpinare și celelalte acte procesuale, instanța fiind ținută de fundamentul juridic al pretenției formulate și de principiul disponibilității prevăzut de art. 9 alin. (2) C. proc. civ.

Cât privește considerentele Curții de Apel București prin care s-a reținut, în mod corect, de altfel, că reclamanta nu avea posibilitatea de a formula o acțiune în constatarea valabilității poliței de asigurare GBE față de prevederile art. 52 din Regulile de procedură arbitrală coroborate cu art. 35 C. proc. civ., care interzic formularea unei acțiuni în constatarea existenței sau inexistenței unui drept, câtă vreme partea interesată poate cere realizarea dreptului pe orice cale prevăzută de lege, de care autorul căii extraordinare de atac este nemulțumit, se observă că nu au fost combătute în mod efectiv de recurent, acesta limitându-se la a susține că prin această argumentație instanța de fond ar fi evitat să analizeze criticile sale.

Curtea de Apel București, raportat la cuprinsul acțiunii în anulare, dar și al întâmpinării, a respectat rigorile ce sunt proprii procesului civil și a dat o calificare corectă tuturor cererilor cu care a fost învestită, a analizat susținerile și apărările formulate pe parcursul procesului, toate părțile având posibilitatea de a uza de garanțiile prevăzute de legea procesual civilă pentru a-și susține poziția asupra problemelor de fapt și de drept deduse judecății.

Așa fiind, Înalta Curte constată că, în raport cu obiectul cererii de arbitrare, dispozițiile Clauzei 15 din Acordul Contractual și apărările părților orientate asupra valabilității poliței de asigurare GBE și a dreptului B. de a emite astfel de instrumente pe teritoriul României, Curtea de Apel București a reținut în mod corect că tribunalul arbitral a fost învestit legal cu aceasta analiză.

În considerarea celor ce preced, motivul de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 urmează a fi respins ca nefondat.

Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Din perspectiva acestui motiv de casare, recurentul a susținut că instanța de fond, fie a reținut considerente contradictorii, fie nu a analizat argumentele invocate în cuprinsul acțiunii în anulare.

Susținerile recurentului cu privire la obligația de îndeplinire a procedurii prealabile anterior sesizării tribunalului arbitral, prin care s-a susținut că instanța de fond ar fi reținut în mod contradictoriu caracterul imperativ al normelor evocate, în condițiile în care a apreciat că nu poate analiza criticile părții adverse, deoarece urmăresc o reapreciere a probatoriului administrat în fața acestuia, sunt nefondate.

Astfel, Înalta Curte constată că, în raport cu specificul acțiunii în anulare, cale de atac cu o identitate proprie, cu o fizionomie juridică diferită de cea a căilor de drept comun, admisibilă numai pentru motivele prevăzute la art. 608 C. proc. civ., curtea de apel a procedat în mod corect la respingerea criticilor relative la neparcurgerea procedurii prealabile formulării cererii de arbitrare, fiind invocate chestiuni de netemeinicie.

Trebuie subliniat că acțiunea în anulare care guvernează controlul judecătoresc implică atribute specifice unei căi de atac, dar este distinctă de apel și recurs, prin sorginte, prin obiect, prin motivele pe care se întemeiază și prin scopul urmărit, acțiunea în anulare nefiind asimilată, nicidecum, apelului în privința devoluțiunii, astfel că motivele acțiunii în anulare, expres și limitativ prevăzute de art. 608 C. proc. civ., nu pot viza situația de fapt sau probele administrate.

Or, pârâtul Municipiul Constanța a criticat în cadrul acțiunii în anulare faptul că tribunalul arbitral a nesocotit dispozițiile clauzelor care impun ca părțile să poarte negocieri pentru soluționarea amiabilă a disputei cu cel puțin 90 de zile înainte de formularea cererii de arbitrare, deoarece ar fi interpretat greșit corespondența purtată între părți, față de care a stabilit că negocierile au fost purtate anterior intentării litigiului.

În raport cu argumentarea criticilor formulate, Curtea de Apel București a reținut în mod corect că se impune respingerea lor, chiar dacă a apreciat că dispozițiile legale pe care sunt grefate sunt imperative și pot fi examinate în temeiul art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ., în condițiile în care analiza concretă a susținerilor părții adverse vizează reinterpretarea probatoriului și reaprecierea situației de fapt.

Prin urmare, în mod corect, instanța a respins acest motiv al acțiunii în anulare.

Susținerile recurentului prin care s-a arătat că sentința atacată este nemotivată față de critica vizând neînvestirea tribunalului arbitral cu o cerere de constatare a valabilității poliței de asigurare GBE, menționând, pe de o parte, că instanța nu a analizat afirmațiile sale, ci "strict caracterul necesar al acestui capăt de cerere, această chestiune nefiind supusă analizei, ci doar lipsa formulării capătului de cerere", iar, pe de altă parte, că motivarea este contradictorie, deoarece curtea de apel, deși apreciază că nu era necesar acest capăt de cerere, arată la fila x că, "în aceste condiții, în mod corect a reținut tribunalul arbitral valabilitatea instrumentului de garantare (...)", nu pot fi primite.

Astfel, așa cum s-a arătat deja, curtea de apel nu s-a limitat în analiză doar la aprecieri privind necesitatea formulării cererii de constatare a valabilității poliței de asigurare GBE, ci a reținut cu precădere că tribunalul arbitral a fost învestit cu respectiva analiză prin prisma apărărilor părților, precum și că avea obligația de a analiza toate susținerile acestora.

Prin considerentele reținute de curtea de apel, amintite în expunerea de mai sus, s-a arătat, pe de o parte, că reclamanta a susținut prin cererea de arbitrare și celelalte acte procesuale formulate că polița de asigurare GBE a fost refuzată în mod nejustificat de partea adversă, îndeplinind toate condițiile legale și contractuale de valabilitate, iar, pe de alta parte, că însuși Municipiul Constanța a contestat valabilitatea poliței de asigurare GBE, afirmând că nu ar fi un instrument de garantare apt să producă efecte juridice și că acesta a fost motivul refuzului.

Așa cum corect a remarcat intimata-reclamantă, ulterior acestei analize, instanța a evidențiat și argumentul suplimentar potrivit căruia natura juridică a unei cereri în constatarea existenței unui drept nu ar permite formularea acesteia, câtă vreme partea are la dispoziție o acțiune în realizare, care cuprinde implicit și constatarea existenței dreptului respectiv. Din acest motiv, a conchis curtea de apel, reclamanta nici nu avea posibilitatea să formuleze un capăt de cerere distinct de constatare a valabilității poliței de asigurare.

Prin urmare, în condițiile în care instanța trebuie să examineze toate cererile și apărările părților, după cum impune art. 9 alin. (2) C. proc. civ., susținerea recurentului referitoare la existența unor motive contradictorii în cuprinsul sentinței recurate nu este justificată. Astfel, chiar dacă nu era posibilă formularea cererii de constatare a valabilității poliței de asigurare de garanție de bună execuție, instanța arbitrală era obligată să analizeze acest aspect pentru soluționarea cererii de realizare a dreptului la eliberarea garanției, față de care Municipiul Constanța s-a opus, afirmând că polița furnizată de reclamantă nu este valabilă.

Lipsa de motivare a sentinței recurate invocată de autorul căii extraordinare de atac nu este justificată, câtă vreme cuprinde o analiză exhaustivă a tuturor apărărilor invocate de acesta și evidențiază faptul că au fost cercetate realmente chestiunile esențiale ale cauzei, iar raționamentul logico-juridic al curții de apel nu este contradictoriu fiind explicat adecvat, suficient, reflectând cu claritate punctul de vedere al judecătorului asupra problemelor examinate și făcând posibilă realizarea controlului judiciar în recurs.

Așa fiind, motivul de nelegalitate invocat nu se confirmă întrucât, după cum se poate observa, hotărârea atacată respectă prevederile art. 425 C. proc. civ., curtea de apel realizând o sinteză a motivelor acțiunii în anulare și o analiză exhaustivă și judicioasă a argumentelor pro și contra, de fapt și drept, ridicate în cauză, prin raportare la cererile și apărările părților.

În cuprinsul cererii de recurs a fost invocat și motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., potrivit căruia casarea unei hotărâri se poate cere când aceasta a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Circumscris acestui motiv de casare, recurentul a considerat, în sinteză, că soluțiile date asupra tuturor criticilor invocate prin acțiunea în anulare încalcă normele de drept material incidente.

Aceste critici nu pot fi susținute cu temei.

Astfel, cu privire la modalitatea de soluționare a criticilor vizând nerespectarea procedurii de soluționare amiabilă de către reclamantă, prealabil formulării cererii de arbitrare, se reține că se reiau în cea mai mare parte aceleași argumente care vizează netemeinicia, recurentul urmărind doar reanalizarea probelor administrate în fața instanței arbitrale și reconfigurarea situației de fapt, chestiuni care nu pot forma obiect de analiză în recurs.

Faptul că se aduc în discuție anumite dispoziții legale (art. 193 alin. (1) C. proc. civ., art. 11 C. civ., art. 1169 C. civ., art. 235 alin. (4) din Legea 98/2016, Clauza 70 din H.G. și art. 1270 alin. (1) C. civ.), fără să se susțină o minimă argumentație în drept care să situeze criticile în sfera temeiurilor de casare reglementate expres de C. proc. civ., nu poate să atragă nicio analiză.

Cu privire la modalitatea de soluționare a criticilor vizând neînvestirea instanței arbitrale cu o cerere de constatare a valabilității poliței de asigurare GBE, se constată că recurentul nu a indicat nicio normă de drept material interpretată sau aplicată greșit de către curtea de apel.

Susținerile părții aduc în dezbatere pretinsa încălcare a limitelor învestirii și a principiului disponibilității de către instanța arbitrală, precum și faptul că prin soluția de validare a acestei conduite Curtea de Apel București a încălcat aceleași reguli procesuale. Or, aceste critici și-au găsit, deja, răspuns, în considerentele precedente.

Referitor la modalitatea de soluționare a criticilor vizând obligarea Municipiului Constanța la eliberarea sumelor reținute cu titlu de GBE, recurentul leagă valabilitatea poliței de asigurare GBE de acordul său cu privire la aceasta, susținând că "în lipsa acceptării poliței, este evident că trebuia reținut că au fost încălcate normele imperative în materie, fapt ce conduce la lipsa îndeplinirii obligației de garanție", or, această interpretare nu poate fi validată, întrucât implică o condiție pur potestativă din partea părții care se obligă și, de altfel, conduce la lipsirea de efecte a clauzei 15 din contract, care permite utilizarea unor astfel de instrumente de garantare.

Curtea de Apel București a reținut corect că "Nu era necesară aprobarea instrumentului de garantare reprezentat de polița de asigurare prin încheierea unui act adițional întrucât această modalitate de constituire era deja prevăzută la art. 15.1 din condițiile generale aprobate prin H.G. nr. 1/2018 și art. 15.1 din acordul contractual."

Înalta Curte constată că, toate celelalte argumente preluate din acțiunea în anulare se impun a fi respinse în condițiile în care nu fac referire la sentința recurată, ci la hotărârea arbitrală.

De altfel se observă că recurentul reia, în cea mai mare parte, susținerile din etapa procesuală anterioară, aceleași motive fiind deduse Curții de Apel București spre judecată și sunt acum readuse în discuție în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție, cu ignorarea instituției recursului, trecând peste evidența procedurală că instanța de casație nu poate fi, în mod legal, învestită cu soluționarea unor astfel de aspecte, întrucât nu ne aflăm înaintea unei instanțe de fond.

Toate aspectele evidențiate de recurent au fost analizate de Curtea de Apel București, aceasta concluzionând că "petentul-pârât nu a indicat nicio prevedere legală cuprinsă în H.G. nr. 395/2016, H.G. nr. 1/2018 sau Legea nr. 213/2015 care ar stipula că instrumentul de garantare reprezentat de polița de asigurare ar trebui să fie emis de o societate de asigurare care beneficiază de schema de garantare în asigurări reglementată de Legea nr. 213/2015 sau care nu face parte din același grup ca B. S.A..

În aceste condiții, în mod corect a reținut tribunalul arbitral valabilitatea instrumentului de garantare reprezentat de polița de asigurare seria x nr. x/22.11.2023 emisă de B.".

Așa fiind, susținerile recurentului referitoare la modalitatea de soluționare a criticilor vizând obligarea la eliberarea sumelor reținute cu titlu de garanție de bună-execuție, se impun a fi respinse.

Cu privire la modalitatea de soluționare a criticilor vizând obligația de restituire a sumelor reținute în temeiul Clauzei 47, se impune respingerea susținerilor recurentului, având în vedere că solicitarea de restituire nu a fost bazată doar pe dispozițiile legale cuprinse în H.G. nr. 965/2023, ci și pe prevederile contractuale agreate de părți, precum și împrejurarea că prevederile legale aplicabile nu condiționează eliberarea sumelor reținute în temeiul Clauzei 47 de prezentarea unei polițe de asigurare valabile, în măsura în care se solicită eliberarea sumelor reținute în plus față de echivalentul de 10% din prețul contractului, ci doar de justificarea utilizării acestor sume în implementarea contractului.

În acest context, curtea de apel a validat în mod corect obligația de eliberare a sumelor reținute în temeiul Clauzei 47 dispusă de Tribunalul Arbitral.

Referitor la modalitatea de soluționare a criticilor vizând obligația de plată a dobânzilor penalizatoare, recurentul reiterează susținerile din cuprinsul acțiunii în anulare potrivit cărora, în lipsa obligației de eliberare a sumelor, nu poate fi obligată nici la plata dobânzilor penalizatoare calculate în perioada în care a refuzat eliberarea.

Or, aceste susțineri se impun a fi respinse în condițiile în care, în mod corect, curtea de apel a reținut legalitatea soluțiilor din sentința arbitrală vizând obligarea la eliberarea sumelor reținute cu titlu de GBE și în temeiul Clauzei 47, precum și faptul că dispozițiile legale pretins a fi încălcate cu ocazia analizei acestui capăt de cerere, art. 1531 și 1535 C. civ., respectiv O.G. nr. 13/2011, nu au caracter imperativ, fiind permis să se deroge de la ele sau să nu fie aplicate.

Cât privește critica recurentului-pârât referitoare la cheltuielile de judecată acordate de instanța arbitrală, respectiv de curtea de apel, prin raportare la dispozițiile art. 451 C. proc. civ., Înalta Curte reține că aprecierea asupra proporției suportării cheltuielilor de judecată aparține exclusiv instanței care a decis în privința măsurii în discuție, fiind un act necenzurabil prin prisma motivelor de recurs expres și limitativ prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., întrucât vizează exclusiv un aspect de temeinicie, iar nu de legalitate a deciziei atacate.

În acest context, Înalta Curte de Casație și Justiție amintește că, prin decizia nr. 3/2020, pronunțată de Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial nr. 181 din 5 martie 2020, s-au statuat următoarele:

"în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., motivul de recurs prin care se critică modalitatea în care instanța de fond s-a pronunțat, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., asupra proporționalității cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaților, solicitate de partea care a câștigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.."

Din considerentele acestei decizii, rezultă că în calea de atac a recursului nu pot fi analizate aspecte care țin de raportul dintre cuantumul cheltuielilor de judecată, complexitatea cauzei și munca depusă de avocat, acestea constituind aspecte de netemeinicie, și nu de nelegalitate, analiza lor fiind incompatibilă cu caracterul de cale extraordinară de atac a recursului.

Prin urmare, criticile dezvoltate de recurent cu privire la cheltuielile de judecată nu pot forma obiect de analiză în recurs.

Având în vedere considerentele arătate, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ. va respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-pârât Municipiul Constanța, prin primar, împotriva sentinței civile nr. 119 din 4 decembrie 2024, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

În aplicarea dispozițiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va obliga recurentul-pârât Municipiul Constanța, prin primar, la plata sumei de 73.771,69 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, către intimata-reclamantă A. S.R.L., potrivit înscrisurilor doveditoare aflate la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-pârât Municipiul Constanța, prin primar, împotriva sentinței civile nr. 119 din 4 decembrie 2024, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Obligă recurentul-pârât Municipiul Constanța, prin primar, la plata sumei de 73.771,69 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, către intimata intimata-reclamantă A. S.R.L. - lider al asocierii A. S.R.L. C..

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 21 octombrie 2025.