ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1316/2025

Ședința publică din data de 23 septembrie 2025

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 25 ianuarie 2018 pe rolul Tribunalului Hunedoara, reclamantul Unitatea Administrativ Teritorială Orașul Uricani în contradictoriu cu pârâții A. S.R.L. și Agenția Națională pentru Resurse Minerale, Direcția Generală Inspecție și Supraveghere Teritorială a Activităților Miniere și Operațiunilor Petroliere a solicitat instanței să dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 350762,50 RON reprezentând chirie și penalități de întârziere calculate conform contractului de închiriere nr. x/20.08.2014, respectiv contravaloarea facturii fiscale seria x nr. x/21.02.2017 emisă de Orașul Uricani.

La 11 aprilie 2018 pârâtul A. S.R.L. a depus întâmpinare și cerere reconvențională prin care a solicitat respingerea acțiunii principale și admiterea cererii reconventionale, astfel:

În drept, au fost invocate prevederile art. 1246 C. civ. și art. 453 C. proc. civ.

La 21 mai 2018 reclamantul Unitatea Administrativ Teritorială Orașul Uricani a depus întâmpinare la cererea reconvențională.

Prin sentința nr. 220/CA/2023 pronunțată de Tribunalul Hunedoara în dosarul nr. x/2018, instanța a admis cererea principală formulată de reclamantul Unitatea Administrativ Teritorială Orașul Uricani, în contradictoriu cu pârâții A. S.R.L. și Agenția Națională pentru Resurse Minerale, Direcția Generală Inspecție și Supraveghere Teritorială a Activităților Miniere și Operațiunilor Petroliere.

A obligat pârâta A. S.R.L. să plătească reclamantului suma de 350762,5 RON reprezentând chirie și penalități.

A respins cererea reconvențională formulată de pârâta A. S.R.L., în contradictoriu cu reclamantul Unitatea Administrativ Teritorială Orașul Uricani și pârâtul Agenția Națională pentru Resurse Minerale, Direcția Generală Inspecție și Supraveghere Teritorială a Activităților Miniere și Operațiunilor Petroliere, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe, pârâta A. S.R.L. a declarat apel, solicitând admiterea apelului și modificarea hotărârii atacate în sensul respingerii acțiunii principale și admiterii cererii reconvenționale așa cum a fost precizată, respectiv:

1) Anularea Contractului de închiriere nr. x din 20 august 2014 cu consecința repunerii părților în situația anterioară încheierii acestuia

2) Obligarea celor două autorități publice (U.A.T. Uricani și A.N.R.M.) să îi plătească în solidar suma totală de 792.062 RON compusă din 61.262 RON cheltuieli materiale legate de încheierea contractului menționat și 730.800 RON beneficiu nerealizat.

Prin decizia nr. 162/2024 din 20 aprilie 2023, pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, secția a II-a civilă, a fost respins apelul declarat de A. S.R.L. împotriva sentinței nr. 220/CA/2023, pronunțată de Tribunalul Hunedoara în dosar nr. x/2018.

În termen legal, invocând în drept dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. pârâta A. S.R.L. a declarat recurs împotriva deciziei nr. 162/2024 din 20 aprilie 2023, pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, secția a II-a civilă.

În argumentarea cererii de recurs, se arată că societatea recurentă a procedat cu bună credință la executarea contractului plătind reclamantei în avans la data de 14.10.2014 suma de 42.000 RON care depășea chiria aferentă anului 2014. Ulterior cu adresa nr. x/06.10.2014 Agenția Naționala de Resurse Minerale (A.N.R.M.) a refuzat să le acorde permisul de exploatare a calcarului în perimetrul Păroasă Uricani județul Hunedoara, deși deținea conform procedurilor legale, terenul necesar activității, potrivit Contractului de închiriere arătat, precum și avizele emise de Agenția pentru Protecție Mediului Hunedoara și Administrația Naționala "Apele Române" - Administrația Bazinală de Apă Jiu S.H.I. Petroșani.

Motivul refuzului pârâtei nr. 2) l-a reprezentat faptul că suprafața de teren închiriată de societatea apelantă era inclusă în perimetrul aferent unei Licențe de exploatare nr. 17056 din 05.03.2014 acordată altei societăți pe nume B., aspect pe care Orașul Uricani l-a cunoscut anterior semnării contractului de închiriere aflat în litigiu însă l-au ascuns cu rea credință. În acest sens solicită instanței să observe că la fila x există adresa firmei B. care a informat Orașul Uricani încă de la data de 04.08.2014 că pentru același teren deține licență de exploatare.

Or, instanța de apel, susține recurenta, a ignorat această probă esențială, apreciind fără temei că reclamantul Orașul Uricani nu s-a aflat în culpă la data semnării contractului deși acest fapt este de domeniul evidenței.

Este de observat că a închiriat terenul în urma unei licitații publice cunoscând din informațiile oficiale puse la dispoziție de autoritatea contractantă, că imobilul este liber de sarcini, nefiind menționat nicăieri că dreptul său de exploatare ar putea fi afectat de o condiție viitoare incertă care să îi împiedice în executarea contractului. Suplimentar a verificat din proprie inițiativă la Monitorul Oficial al României dacă există sau nu licențe de exploatare aprobate și publicate pentru același teren. Concluzia a fost că nu exista la data respectivă Hotărâre de Guvern, care să facă acest lucru (situația fiind aceeași și în prezent), licența B. neurmând procedura de publicare în Monitorul Oficial conform art. 21 din Legea minelor nr. 83/2003, iar "Nepublicarea atrage inexistența hotărârii sau a ordonanței", conform art. 108 alin. (4) din Constituție. A.N.R.M. nu a lămurit această situație confuză prin depunerea la dosarul cauzei a dovezilor necesare, astfel că are o culpă esențială în existența acestui litigiu. A cerut explicit prin cererea reconvențională ca A.N.R.M. să depună la dosarul cauzei documente justificative din care să rezulte care este situația actuală a licenței firmei B. și care ar îi termenul rezonabil de soluționare a acesteia dacă de la data acordării și până la data prezentei au trecut deja 10 ani, fără ca licența să fie publicată în Monitorul Oficial.

Instanța de apel nu a remarcat aceste aspecte și nici faptul că a solicitat acestei pârâte un extras din Registrul de evidență a licențelor miniere din care să rezulte explicit: hotărârea de guvern care a aprobat licența B., data de publicare în monitorul oficial, datele de începere și terminare a valabilității licenței respective.

Solicită instanței să observe că prin adresa din 6 octombrie 2014 emisă de A.N.R.M. nu a refuzat societății apelante acordarea permisului pe motiv că nu îndeplinește condițiile tehnice, economice sau de mediu necesare avizării, împrejurări care le-ar fi putut fi imputabile, ci pentru că exista deja Licența nr. 17056 din 5 martie 2014. Nu este legal și echitabil să fie puși într-o situație financiară dificilă de acțiunile nelegale ale unor autorități publice, cărora le revine întreaga responsabilitate pentru existența acestui litigiu: uneia pentru că a scos la licitație un teren ascunzând o informație esențială, iar celelalte prin emiterea unei licențe cu aparență de legalitate.

Recurenta subliniază că instanța de apel nu a reținut corect nici cadrul procesual apreciind că societatea recurentă ar fi depus acțiunea introductivă, respectiv avea calitatea de reclamantă, deși aceasta a revenit Orașului Uricani conform art. 30 alin. (3) C. proc. civ., recurenta fiind în cauză pârâtă reclamantă reconvențională.

Pe lângă obligația legală de a menționa în caietul de sarcini al licitației pentru închirierea terenului, existența licenței la care s-a referit, reclamanta a încălcat și prevederile art. 6.2.3 din Contractul de închiriere potrivit căruia:

"Proprietarul este obligat să notifice chiriașului apariția oricăror împrejurări de natură să aducă atingere drepturilor chiriașului, dacă are cunoștință despre aceasta".

Acest comportament contravine reglementărilor C. civ. referitoare la principiile libertății de a contracta și bunei-credințe atât la negocierea și încheierea contractului, cât și pe parcursul executării sale, fără posibilitatea instituirii unor clauze de exonerare sau de limitare a unei atitudini corecte de loialitate și obligații de bună-credință.

Pornind de la premisele arătate, art. 1179 din același cod stabilește condițiile esențiale necesare pentru validitatea unui contract:

Dintre elementele esențiale enumerate, apreciază că în situația de față a lipsit consimțământul apelantei valabil exprimat, întrucât nu a fost dat în deplină cunoștință de cauză și în deplină libertate, fiind afectat de comportamentul netransparent al Orașului Uricani.

Solicită instanței de recurs să aprecieze că omisiunea reclamantei de notificare a societății apelante asupra împrejurării esențiale a existenței unei licențe de exploatare pentru terenul închiriat, care ar fi trebuit transmisă cel târziu la semnarea contractului, reprezintă o încălcare vădită a prevederilor art. 1214 alin. (1) C. civ., care dispun:

"Consimțământul este viciat prin dol atunci când partea s-a aflat într-o eroare provocată de manoperele frauduloase ale celeilalte părți ori când aceasta din urmă a omis, în mod fraudulos, să îl informeze pe contractant asupra unor împrejurări pe care se cuvenea să i le dezvăluie.

Atitudinea reclamantei de inducere sau menținere în eroare a partenerului contractual cu toate că putea și trebuia să știe că executarea contractului era întârziată sau chiar împiedicată (datorită acelei licențe) îmbracă cel puțin forma unui comportament neglijent.

Potrivit art. 1206 C. civ., consimțământul este viciat atunci când este dat din eroare, surprins prin dol, smuls prin violență, sau în caz de leziune.

Apreciază că în cauza de față, societatea apelantă s-a aflat în eroare la semnarea contractului prin omisiunea reclamantei de a-i informa corect și complet conform art. 1214 C. civ., asupra unor împrejurări esențiale în care ar fi putut afecta executarea contractului.

Este de observat că noul C. civ. acordă atenție sporită nu doar faptului comisiv (acțiunea, constând în folosirea de manopere frauduloase, de natură să provoace eroarea), ci și faptului omisiv, atitudinea negativă, de a nu aduce la cunoștință celeilalte părți împrejurări care trebuia să fie dezvăluite. Spre deosebire de vechea reglementare, în care se menționa expres condiția că viciul de consimțământ să fi fost determinant la încheierea contractului (întrucât "fără acele omisiuni este evident că cealaltă parte nu ar fi contractat"); în noua reglementare nu mai este instituită această condiție, fiind suficient ca prin comportamentul părții adverse să fi fost provocată o eroare, chiar dacă aceasta nu a fost esențială (art. 1214 alin. (2). În situația de față datorită atitudinii nesincere și de rea-credință a reclamantei consimțământul apelantei la încheierea contractului de închiriere a fost grav afectat. Dacă ar fi fost avertizați cu privire la existența altei licențe pentru același teren, ar fi refuzat categoric să încheie contractul sau ar fi negociat alte condiții contractuale.

Instanța de apel, mai susține recurenta, a ignorat aceste aspecte legale și a argumentat în mod greșit că nu se poate anula contractul de închiriere întrucât a fost deja reziliat unilateral de reclamantă ignorând faptul că anularea unui act juridic este sancțiunea legală ce intervine pentru lipsa unui element esențial la încheierea acestuia. Potrivit dispozițiilor art. 1254 alin. (1) C. civ.:

"Contractul lovit de nulitate absolută sau anulat este considerat a nu fi fost niciodată încheiat", iar conform alin. (3) din același cod "în cazul în care contractul este desființat, fiecare parte trebuie să restituie celeilalte, în natură sau prin echivalent, prestațiile primite, potrivit prevederilor art. 1.639-1.647, chiar dacă acestea au fost executate succesiv sau au avut un caracter continuu".

În privința pârâtei A.N.R.M., apreciază că în cauză sunt întrunite elementele răspunderii civile delictuale prevăzute de art. 1349 alin. (1)-(2) și art. 1357 C. civ. în sensul că i-a cauzat un prejudiciu printr-o faptă ilicită constând din nerespectarea regimului legal de emitere a licenței unui terț (așa cum a explicat anterior), că exista un raport de cauzalitate între faptă și prejudiciu și că este vinovată cel puțin pentru întârzierea inexplicabilă în publicarea în M.O. a respectivei licențe, generând tot lanțul cauzal al acestui litigiu.

Solicită admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și, în rejudecare, respingerea acțiunii principale și admiterea cererii reconvenționale.

Intimata-pârâtă AUTORITATEA NAȚIONALĂ DE REGLEMENTARE ÎN DOMENIUL MINIER, PETROLIER Șl AL STOCĂRII GEOLOGICE A DIOXIDULUI DE CARBON (ANRMPSG) a depus întâmpinare prin care a invocat excepția nulității recursului, în temeiul art. 489 alin. (2) C. proc. civ., solicitând în principal anularea recursului, iar în subsidiar, respingerea acestuia.

Intimatul-reclamant UNITATEA ADMINISTRATIV TERITORIALĂ ORAȘUL URICANI a depus întâmpinare prin care a invocat excepția nulității recursului, în temeiul art. 489 C. proc. civ., solicitând în principal anularea recursului, iar în subsidiar, respingerea acestuia, ca nefondat, cu cheltuieli de judecată.

Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Prin încheierea din camera de consiliu de la 8 aprilie 2025, potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ., s-a dispus comunicarea către părți a raportului asupra admisibilității în principiu a recursului cu mențiunea că pot depune puncte de vedere la raportul întocmit în termen de 10 zile de la comunicare.

Părțile nu au depus puncte de vedere la raportul întocmit.

Examinând cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1) C. proc. civ., excepția nulității recursului, invocată prin întâmpinări, Înalta Curte de Casație și Justiție reține inexistența motivelor de nelegalitate, în raport de reglementarea cuprinsă în art. 489 alin. (2) C. proc. civ., pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ.:

"cererea de recurs va cuprinde următoarele mențiuni: motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat", iar potrivit art. 486 alin. (3) teza I din același act normativ:

"mențiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) și c)-e), precum și cerințele menționate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancțiunea nulității".

Totodată, potrivit art. 489 alin. (2) C. proc. civ.:

"aceeași sancțiune intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488".

Din analiza coroborată a dispozițiilor legale anterior evocate rezultă că neîncadrarea criticilor în motivele de casare prevăzute de legea procesual civilă și formularea acestora cu depășirea termenului legal este sancționată cu anularea recursului.

Soluția la care s-a oprit legiuitorul se explică prin aceea că recursul este o cale extraordinară de atac, de reformare, în care se examinează numai conformitatea hotărârii atacate cu normele de drept aplicabile, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Astfel, pentru a se putea considera că recursul este motivat, autorul căii extraordinare de atac trebuie să arate în ce constă nelegalitatea hotărârii pe care a atacat-o, iar dezvoltarea motivelor de nelegalitate presupune încadrarea lor într-unul dintre motivele limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

De asemenea, se cuvine a fi subliniat faptul că autorul recursului (nefiind vorba despre o cale de atac devolutivă), trebuie să își exprime nemulțumirea în tiparele fixate de lege, iar controlul judiciar nu se poate realiza decât dacă sunt aduse critici de nelegalitate punctuale hotărârii atacate și se arată în ce constau greșelile de judecată pretins săvârșite de instanță, cu referire la motivele de nelegalitate expres prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Așadar, a motiva recursul înseamnă, pe de o parte, arătarea tezei de nelegalitate prin indicarea unuia dintre motivele prevăzute limitativ de art. 488 C. proc. civ., iar pe de altă parte, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici concrete privind judecata realizată de instanța care a pronunțat hotărârea recurată, din perspectiva motivului de nelegalitate invocat de către titularul recursului.

Se constată că recurenta-pârâtă A. S.R.L. a invocat formal în susținerea recursului dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., fără a arăta în concret în ce constă nelegalitatea deciziei recurate din perspectiva textelor de lege indicate, iar dezvoltarea criticilor arătate în cuprinsul cererii de recurs nu face posibilă încadrarea acestora în niciunul dintre cazurile reglementate de pct. 1-8 ale textului de lege anterior menționat.

Deși prin memoriul de recurs se reclamă nelegalitatea deciziei recurate prin prisma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (6) C. proc. civ., recurenta nu indică care dintre cele trei ipoteze subsumate acestui caz ar fi incidentă - lipsa motivelor din cuprinsul hotărârii, existența unor motive contradictorii sau faptul că hotărârea atacată cuprinde numai motive străine de natura cauzei - și nu dezvoltă niciun argument susceptibil de a fi încadrat în una dintre aceste situații, motiv pentru care invocarea acestui caz de casare apare ca fiind formală.

Se observă că recurenta a relatat opinii despre dezlegările date împrejurărilor de fapt analizate de instanța de apel, ceea ce vizează, în realitate, netemeinicia deciziei atacate, criticile vizând exclusiv aspecte ce țin de modalitatea în care instanța a înțeles să-și argumenteze soluția adoptată în raport de stabilirea situației de fapt reținută în cauză.

În egală măsură, Înalta Curte constată că motivul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. a fost invocat formal, nefiind relevate motive de nelegalitate în privința deciziei pronunțate în apel.

Încălcarea dreptului material intervine atunci când instanța nu identifică regulile de drept aplicabile în cauză ori, deși le identifică, le încalcă în litera sau spiritul lor, interpretându-le eronat ori, deși le interpretează corect la un nivel abstract, aplicarea acestora situației de fapt se face într-o manieră eronată, contrară sensului și scopului pentru care au fost edictate.

Invocarea valabilă a acestui motiv de casare presupune enunțarea principiilor sau a regulilor de drept aplicabile, modul în care, în aprecierea recurentului, aceste reguli trebuie aplicate în cauza dedusă judecății și discordanța acestei interpretări cu cea oferită de către instanța de apel prin hotărârea recurată.

Așadar, teza încălcării normelor de drept material trebuie să fie argumentată în concret, neputându-se invoca prin enunțuri generice, lipsite de acoperire argumentativă.

Recursul nu se poate limita la o simplă indicare formală a textelor legale (art. 1214 C. civ., art. 1206 C. civ., art. 1254 1 alin. (1) C. civ. etc.), condiția dezvoltării motivelor de nelegalitate implicând obligația de a arăta argumentele prin care se tinde a se demonstra pentru care motive este eronat și nelegal raționamentul instanței de apel.

De asemenea, motivul de recurs nu este invocat procedural atunci când, deși se invocă nelegalitatea hotărârii, în realitate se critică situația de fapt reținută sau modul de interpretare a probelor ori alte elemente care, deși au și o semnificație juridică, acestea implică un grad mare de apreciere a instanțelor de fond, care sunt suverane în ce le privește.

Făcând referire la interpretarea probelor administrate (ex: adresa din 6 octombrie 2014 emisă de A.N.R.M. etc.), recurenta tinde în realitate să stabilească o altă stare de fapt decât cea reținută în decizia atacată, prevalându-se de o atitudine nesinceră și de rea-credință a intimatei-reclamante, atitudine de inducere sau de menținere în eroare a partenerului contractual (a recurentei-pârâte în cauză), atitudine care ar fi contribuit la vicierea consimțământului recurentei la încheierea contractului, aceasta aflându-se în eroare la semnarea contractului, câtă vreme reclamanta a omis să o informeze corect și complet asupra unor împrejurări esențiale.

Totodată, simpla reluare a alegațiilor recurentei din etapa procesuală a apelului, strict pe aspecte de eventuală netemeinicie, cu ignorarea hotărârii atacate și a considerentelor acesteia, nu reprezintă o motivare valabilă a recursului.

De altfel, comparând cererea de recurs cu cererea de apel, se constată că așa-zisele critici de nelegalitate subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu reprezintă altceva decât o reluare a susținerilor formulate în calea de atac devolutivă a apelului declarat de pârâtă împotriva sentinței primei instanțe, mărturie fiind similitudinea dintre cererea de recurs și cererea de apel, formulate de aceeași parte în cauză. Aceleași motive au fost deduse Curții de Apel Alba Iulia spre judecată și sunt acum readuse în discuție în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție, cu ignorarea instituției recursului.

Însă, chiar dacă ne aflăm în situația în care, prin decizia instanței de apel, a fost menținută soluția primei instanțe, criticile de nelegalitate trebuiau să vizeze exclusiv considerentele instanței de apel, fiind necesar ca autoarea recursului să arate, în concret, în ce au constat greșelile de judecată săvârșite de însăși instanța de apel.

Având în vedere că legea recunoaște doar dublul grad de jurisdicție și căile extraordinare de atac, iar nu și al treilea grad devolutiv, motivul de casare întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. este formal invocat, recurenta urmărind, prin reluarea criticilor cenzurate de instanța de apel, o nouă verificare și interpretare a celor susținute în fața instanței de apel.

Nu în ultimul rând, critica potrivit căreia instanța de apel nu a reținut corect cadrul procesual, apreciind că societatea recurentă ar fi depus acțiunea introductivă, în loc să rețină că aceasta a formulat cererea reconvențională, a fost invocată formal, neputând fi încadrată nici în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. și nici în alt motiv, câtă vreme recurenta nu a identificat și indicat, în concret, vătămarea care i s-ar fi produs prin referirea instanței de apel la cererea sa ca fiind "acțiunea introductivă" în loc de "cererea reconvențională", cum ar fi fost corect.

În concluzie, criticile, în ansamblul lor, nu pot forma obiectul analizei în calea extraordinară de atac a recursului, care, astfel cum s-a arătat, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., urmărește să supună examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

În considerarea celor care preced, constatând că argumentele recurentei nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., având în vedere și inexistența motivelor de ordine publică care să inducă aplicarea art. 489 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul art. 489 alin. (2) din același act normativ, va anula recursul declarat de recurenta-pârâtă A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 162/2024 din 20 aprilie 2023, pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, secția a II-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurenta-pârâtă A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 162/2024 din 20 aprilie 2023, pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, secția a II-a civilă.

Fără nicio cale de atac.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 23 septembrie 2025.