ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 652/2021

Ședința publică din data de 04 februarie 2021

Deliberând asupra prezentului recurs, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanțe la data de 07.06.2016, reclamantul A. a formulat cerere de chemare în judecată împotriva pârâtului Ministerul Apărării Naționale și pârâta Unitatea Militară 02031 - prin Ministerul Apărării Naționale, prin care a solicitat:

La data de 26.07.2017, pârâtul Ministerul Apărării Naționale a formulat cerere reconvențională prin care a solicitat obligarea reclamantului la plata:

- sumei de 84.064 RON reprezentând chirie neachitată și datorată conform art. 6 din contractul de închiriere nr. x/17.04.2015, ce va fi actualizată, în continuare, până 1 data evacuării efective acestuia;

- penalităților de întârziere în valoare de 36.409,90 RON la data introducerii acțiunii calculate de la data scadenței, potrivit art. 25 din contractul de închiriere nr. x/17.04.2015, ce vor fi acordate în continuare, până la data plății efective a sumelor datorate;

- sumei în cuantum de 57.426 RON constituind contravaloarea lucrărilor de reparații și de întreținere neexecutate ori executate necorespunzător, pe care reclamantul avea obligația să le efectueze în primul an de contract, conform situației cu lucrările de întreținere și reparații curente la pavilioanele propuse pentru închiriere, la cazarma 2258 Mihai Bravu;

- sumei de 262.350 euro, reprezentând daune interese stabilite raportat la cuantumul chiriei pentru perioada rămasă de executat din contract, respectiv până la data de 16.04.2020.

Prin sentința nr. 1041 din data de 24 martie 2017 Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a hotărât următoarele:

"Admite excepția inadmisibilității.

Respinge capătul de cerere având ca obiect constatarea incidenței compensației legale și deducerea unor sume din valoarea chiriei datorate, ca inadmisibil.

Respinge în rest cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul-pârât A. împotriva pârâtului-reclamant Ministerul Apărării Naționale și pârâta Unitatea Militară 02031 - prin Ministerul Apărării Naționale, ca neîntemeiată.

Admite în parte cererea reconvențională formulată de pârâtul-reclamant Ministerul Apărării Naționale.

Obligă pe reclamantul-pârât A. la plata către pârâtul-reclamant Ministerul Apărării Naționale a sumei de 241.642 RON cu titlu de chirie/contravaloare lipsă de folosință, și a sumei de 46.901,58 RON cu titlu de penalități de întârziere (până la data de 17.01.2017), ce vor fi datorate și în continuare, până la data plății efective, precum și la plata sumei de 57.426 RON, reprezentând contravaloarea lucrărilor de reparații și întreținere neexecutate sau executate necorespunzător.

Respinge în rest cererea reconvențională, ca neîntemeiată.

Cheltuielile procesuale, constând în scutirea reclamantului-reclamant de la plata taxei judiciare de timbru, avansate de către stat, rămân în sarcina acestuia."

Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut, în esență, că reclamantul-pârât a avut reprezentarea faptului că imobilul pe care îl închiriază nu are în integralitate destinația cadastrală de pășune, iar în aceste condiții a înțeles să contracteze, ulterior folosind imobilul (teren și construcțiile de pe acesta) pentru activitatea de creștere a animalelor, fără nicio tulburare de drept sau de fapt.

Modificările intervenite la data de 28.09.2015, ca urmare a măsurătorilor realizate de Oficiul de Cadastru și Publicitate Imobiliară Giurgiu, la cererea Ministerului Apărării Naționale, nu au afectat cu nimic dreptul de folosință al reclamantului, nici în drept și nici în fapt. Strict raportat la pretextul invocat de reclamant, că suprafața cu destinația de pășunat este mai mică decât cea închiriată, instanța a reținut că la momentul închirierii, conform documentației tehnice a licitației publice organizate, prezumate a fi cunoscute de toți ofertanții, destinația cadastrală era curți-construcții. Nici la acel moment și nici la momentul refuzului de plată a chiriei reclamantul-pârât nu a fost împiedicat să folosească imobilul conform destinației agrozootehnice a acestuia, astfel cum a fost prefigurată la momentul acordului de voințe.

Având în vedere dispozițiile art. 1480 alin. (1) C. civ., reclamantul-pârât era obligat să-și execute obligațiile prevăzute prin contract, cu diligența pe care un bun proprietar o depune în administrarea bunurilor sale.

Conform art. 21 din contractul de închiriere, "pentru neîndeplinirea obligației de plată a chiriei pe timp de două luni consecutiv, contractul de închiriere se consideră reziliat de drept, iar chiriașul pierde depozitul de garanție, datorând eventuale daune în completare".

Rezultă că pierderea garanției constituite de locatar este efectul unei clauze penale, la care se adaugă celelalte daune. Conform dispozițiilor prevăzute de art. 1.538 alin. (1) C. civ., clauza penală este aceea prin care părțile stipulează că debitorul se obligă la o anumită prestație în cazul neexecutării obligației principale.

Potrivit dispozițiilor art. 1552 alin. (1) și (2) C. civ.:

"(1) Rezoluțiunea sau rezilierea contractului poate avea loc prin notificarea scrisă a debitorului atunci când părțile au convenit astfel, când debitorul se află de drept în întârziere ori când acesta nu a executat obligația în termenul fixat prin punerea în întârziere. (2) Declarația de rezoluțiune sau de reziliere trebuie făcută în termenul de prescripție prevăzut de lege pentru acțiunea corespunzătoare acestora".

Față de natura și clauzele contractului administrativ, debitorul se afla de drept întârziere la împlinirea termenului fixat pentru plata chiriei, dar și pentru executarea lucrărilor de reparații, astfel că rezilierea a produs efecte la momentul notificării scrise din partea locatorului. S-a mai arătat că, potrivit art. 1531 alin. (2) C. civ., "prejudiciul cuprinde pierderea efectiv suferită de creditor si beneficiul de care acesta este lipsit". Prin urmare, întrucât rezilierea produce efecte pentru viitor, reclamantul-pârât rămâne obligat la plata contravalorii chiriei restante, iar după încetarea contractului la plata contravalorii lipsei de folosință (conform art. 1.350 alin. (1) si 2 C. civ.), evaluate în mod corect la nivelul chiriei lunare, din moment ce reclamantul-pârât a continuat să folosească întregul imobil, fără a mai achita chiria lunară, ce se presupune că reflecta valoarea de piață a dreptului de folosință, fiind stabilită printr-o procedură competitivă, de licitație publică, valoare necontestată în cauză.

Cum reclamantul nu și-a îndeplinit obligația de plată a chiriei, în totalitate, și în prezent, ocupă fără drept imobilul, ce a făcut obiectul închirierii, datorând în continuare contravaloarea lipsei de folosință, raportat și la prevederile art. 1.350, alin. (1) si (2) din C. civ., urmează a fi obligat la plata sumei datorate, în vederea reparării prejudiciului cauzat prin nerespectarea obligațiilor de plată asumate și a folosinței fără titlu a imobilului.

A mai arătat prima instanță că nu se poate stabili la acest moment în sarcina reclamantului-pârât o obligație de plată a unei sume cu titlu de lipsa de folosință a imobilului pentru perioada ulterioară celei care a făcut obiectul procesului, deoarece o astfel de răspundere civilă presupune dovedirea faptei ilicite de a continua folosința fără titlu valabil, pârâtul-reclamant având posibilitatea de a formula o nouă cerere de chemare în judecată prin care să dovedească întrunirea condițiilor acestei forme de răspundere pentru perioada ulterioară. De asemenea, nu este întemeiat nici capătul de cerere reconvențională privitor la obligarea reclamantului-pârât la plata unor daune interese reprezentând cuantumul chiriei pentru perioada rămasă de executat din contract (solicitate independent de conduita reclamantului-pârât de a îl lipsi pe pârâtul-reclamant de folosința imobilului), deoarece nu există o clauză penală care să prevadă un astfel de efect contractual al rezilierii.

Împotriva sentinței au declarat recurs atât reclamantul A. cât și pârâtul Ministerul Apărării Naționale, prin Direcția pentru Relația cu Parlamentul și Asistență Juridică, pentru Unitatea Militară 02031, ambii criticând-o pentru nelegalitate.

- instanța de fond, nu a verificat corespunzător aspectele legate de necompetența materială a Curtii de Apel București în a soluționa cauza dedusă judecății. Față de posibila lipsă a competentei materiale a Curții de Apel București în a soluționa astfel de cauze, se impune analiza cu prioritate de către instanța de recurs, din oficiu, a excepției de necompetență materială, ca excepție de ordine publică. Însă, recurentul nu înțelege să invoce această excepție, ci doar să aducă la cunoștința instanței de recurs dispozițiile Deciziei cu nr. 283/02.02.2017 pronunțată de către I.C.C.J.

- în ceea ce privește excepția inadmisibilității soluționării pe calea unei acțiuni în contencios administrativ a capătului de cerere privind incidența compensației legale, Curtea de Apel București s-a pronunțat pe cu totul alte aspecte care ar fi putut fi încadrate între motivele care ar fi condus la o inadmisibilitate a capătului de cerere privind intervenirea compensației legale, aspecte ce nu au fost invocate de către pârâtul-reclamant. Instanța de fond s-a pronunțat cu privire la cu totul alte aspecte care ar fi putut sau nu atrage după sine admiterea excepției, decât cele care au fost invocate prin întâmpinare. Se apreciază astfel că soluția dată excepției de inadmisibilitate a capătului de cerere privind constatarea intervenirii compensației legale, nu a fost motivată.

- cu privire la excepția prescripției dreptului material la acțiune în ceea ce privește sumele solicitate a fi stinse prin compensare, Curtea de Apel București nu s-a pronunțat cu privire la excepția prescripției dreptului la acțiune, astfel cum a fost invocată prin întâmpinare de către paratul-reclamant. În măsura în care, urmare a admiterii excepției inadmisibilității constatării compensației legale, instanța de fond ar fi apreciat că nu se mai impune analiza excepției prescripției dreptului material la acțiune în privința sumelor a căror compensare a solicitat-o, ar fi trebuit să facă vorbire despre acest aspect. Nici în cuprinsul dispozitivului și nici în cuprinsul considerentelor nu se regăsește vreo soluție cu privire la această excepție ori, cel puțin o scurtă motivare cu privire la aspectele ce au condus instanța la concluzia că nu ar mai trebui să pună în discuție și să analizeze această excepție.

- cu privire la fondul cererii de chemare în judecată, instanța de fond a dat o greșită interpretare probatoriului administrat.

Astfel cum s-a menționat și în cadrul cererii de chemare în judecată, dispozițiile art. 2 din contractul de închiriere cu nr. x/17.04.2015 sunt foarte clare în sensul în care se prevede în mod expres faptul că scopul închirierii imobilului este pentru desfășurarea activității de pășunat. Or, cată vreme la data de 28.09.2015 reclamantul află că suprafața de 1003,01 ha închiriată este compusă doar din 781,27 ha pășune diferența fiind constituită din curți construcții, neplata facturilor ce au fost emise în perioada următoare de către UM 02031 apare ca fiind un răspuns firesc, în condițiile în care reclamantul a realizat că a plătit în plus pentru o diferența de 221,74 ha sume considerabile de bani timp de mai bine de 10 ani.

În ceea ce privește incidența art. 26 din contractul de închiriere nr. x din 17.04.2015 prin aceea că reclamantul nu a efectuat lucrările de reparații și/sau de întreținere asumate, se arată faptul că aceste constatări nu corespund adevărului. Comisia de recepție care s-a deplasat la imobilul din localitatea Mihai Bravu, județul Giurgiu în data de 18.04.2016 a constatat în mod incorect că lucrările sunt executate în mod necorespunzător, întrucât lucrările erau executate în întregime, în conformitate cu dispozițiile Anexei 1 și Anexei 2, parte integrantă din Contractul de închiriere. Mai mult, din Procesul-Verbal întocmit nu rezultă concluzia respingerii recepției, reținute fiind doar constatările comisiei.

- cu privire la cererea reconvențională, se solicită a se avea în vedere că sumele ce urmau a fi achitate cu titlu de chirie si, totodată, penalități de întârziere, însumând 84.064 RON și, respectiv, 36.409,90 RON sunt nedatorate, cată vreme reclamantul a solicitat compensarea sumelor ce trebuie achitate cu titlu de chirie pană la concurența sumei de 53.040 USD la care se adaugă suma de 15.912 euro, achitate nedatorat timp de 10 ani. Cu privire la suma de 57.426 RON, solicitată a fi plătită cu titlu de contravaloare lucrări de reparație și de întreținere neexecutate, se solicită a se observa faptul că din Procesul-Verbal întocmit nu rezultă concluzia respingerii recepției, ci dimpotrivă măsura adoptată de catre comisie a fost aceea de admitere a recepției. Mențiunile privind lucrările necorespunzătoare sunt în fapt simple observații care vizau doar anumite elemente ale unor construcții.

- pentru a pronunța această soluție, prin care a fost respinsă în rest cererea reconvențională ca neîntemeiată pentru capetele de cerere menționate, făcând o aplicare greșită a normelor de drept material incidente, instanța de fond a reținut că "nu se poate stabili la acest moment în sarcina reclamantului - pârât o obligație de plată a unei sume cu titlu de lipsă de folosință a imobilului pentru perioada ulterioară celei care a făcut obiectul procesului, deoarece o astfel de răspundere civilă presupune dovedirea faptei ilicite de a continua folosința fără titlu valabil". Prima instanță a considerat în mod eronat că, pârâtul - reclamant are posibilitatea de a formula o nouă cerere de chemare în judecată prin care să dovedească întrunirea condițiilor acestei forme de răspundere pentru perioada ulterioară.

- întrucât reclamantul nu a eliberat imobilul care face obiectul contractului de închiriere reziliat raportat la dispozițiile prevăzute de art. 1.831, alin. (2) din C. civ., acesta este obligat la "plata chiriei prevăzute în contract până la data eliberării efective a locuinței, precum și la repararea prejudiciilor de orice natură cauzate locatorului până la acea dată".

- instanța va observa că reclamantul - pârât nu și-a îndeplinit una dintre principalele obligații prevăzute de art. 1.796, lit. d) din C. civ., respectiv cea a predării imobilului, în sarcina locatarului, pe care acesta nu a îndeplinit-o, continuând să ocupe și să dispună de dreptul de folosință a terenului în cauză în mod nelegal.

- instanța de fond a apreciat că nu este întemeiat capătul de cerere reconvențională privitor la obligarea reclamantului - pârât la plata unor daune interese reprezentând cuantumul chiriei pentru perioada rămasă de executat din contract, deoarece nu exista o clauză penală care să prevadă un astfel de efect contractual al rezilierii. În mod greșit s-a ajuns la această concluzie de către instanța fondului, nefiind reținute prevederile contractuale prevăzute de art. 24 și 26 din contractul de închiriere nr. x/17.04.2015. Ambele clauze prevăd în mod expres că în situația rezilierii de plin drept a contractului de închiriere, atât pentru neîndeplinirea obligației de plată a chiriei timp de două luni consecutiv, cât și pentru neîndeplinirea obligației executării de către locatar a tuturor lucrărilor de reparații și/sau de întreținere asumate, la termenul stabilit conform graficului anexă la contract (anexa nr. 2), partea în culpă datorează daune interese în ambele cazuri. Potrivit dispozițiilor art. 1.530 din C. civ., "creditorul are dreptul la daune interese pentru repararea prejudiciului pe care debitorul i l-a cauzat și care este consecința directă și necesară a neexecutării fără justificare, sau după caz, culpabile a obligației".

Prin întâmpinarea depusă la dosar, față de recursul declarat de recurentul A. împotriva sentinței civile nr. 1041 din 24.03.2017 pronunțată de Curtea de Apel București, în dosarul nr. x/2016, Ministerul Apărării Naționale prin Direcția pentru Relația cu Parlamentul și Asistență Juridică, pentru Unitatea Militară 02031, a solicitat, în temeiul art. 496, alin. (1) din C. proc. civ., respingerea recursului declarat de recurent ca fiind nefondat și menținerea ca temeinică și legală a hotărârii recurate pentru motivele prezentate.

Analizând sentința recurată prin prisma motivelor de casare invocate, a actelor dosarului și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele: Recurentul-reclamant A. a investit instanța de contencios administrativ și fiscal, pe calea prevăzută de art. 8 din Legea contenciosului administrativ nr. 544/2004, cu o acțiune îndreptată împotriva pârâților Ministerul Apărării Naționale și Unitatea Militară 02031 - prin Ministerul Apărării Naționale, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună: anularea în tot a Notificării de reziliere nr. 833 din data de 22.04.2016 a Contractului de închiriere nr. x din data de 17.04.2015; repunerea părților în situația anterioară în sensul menținerii efectelor Contractului de închiriere nr. x din data de 17.04.2015; constatarea incidenței compensației legale și, pe cale de consecință, deducerea sumei de 53.040 USD și 15.912 EUR (echivalentul în RON la cursul BNR din data plății) din plata chiriei datorate de reclamant și obligarea pârâtei la recalcularea chiriei lunare raportat la suprafață reală de teren închiriat.

Pârâtul Ministerul Apărării Naționale a formulat cerere reconvențională prin care a solicitat obligarea reclamantului la plata: sumei de 84.064 RON reprezentând chirie neachitată și datorată conform art. 6 din contractul de închiriere nr. x/17.04.2015, ce va fi actualizată, în continuare, până 1 data evacuării efective acestuia; penalităților de întârziere în valoare de 36.409,90 RON la data introducerii acțiunii calculate de la data scadenței, potrivit art. 25 din contractul de închiriere nr. x/17.04.2015, ce vor fi acordate în continuare, până la data plății efective a sumelor datorate; sumei în cuantum de 57.426 RON constituind contravaloarea lucrărilor de reparații și de întreținere neexecutate ori executate necorespunzător, pe care reclamantul avea obligația să le efectueze în primul an de contract, conform situației cu lucrările de întreținere și reparații curente la pavilioanele propuse pentru închiriere, la cazarma 2258 Mihai Bravu; sumei de 262.350 euro, reprezentând daune interese stabilite raportat la cuantumul chiriei pentru perioada rămasă de executat din contract, respectiv până la data de 16.04.2020.

Prima instanță, pentru considerentele prezentate pe scurt la punctul 2, a admis excepția inadmisibilității, a respins capătul de cerere având ca obiect constatarea incidenței compensației legale și deducerea unor sume din valoarea chiriei datorate, ca inadmisibil, a respins în rest cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul-pârât A., ca neîntemeiată, a admis în parte cererea reconvențională formulată de pârâtul-reclamant Ministerul Apărării Naționale și a obligat pe reclamantul-pârât A. la plata către pârâtul-reclamant Ministerul Apărării Naționale a sumei de 241.642 RON cu titlu de chirie/contravaloare lipsă de folosință, și a sumei de 46.901,58 RON cu titlu de penalități de întârziere (până la data de 17.01.2017), ce vor fi datorate și în continuare, până la data plății efective, precum și la plata sumei de 57.426 RON, reprezentând contravaloarea lucrărilor de reparații și întreținere neexecutate sau executate necorespunzător, respingând în rest cererea reconvențională, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs atât reclamantul A. cât și pârâtul Ministerul Apărării Naționale, prin Direcția pentru Relația cu Parlamentul și Asistență Juridică, pentru Unitatea Militară 02031, criticând-o pentru nelegalitate.

Primul motiv de casare invocat de recurentul A. este întemeiat pe dispozițiile art. 488 pct. 3 din C. proc. civ., potrivit cărora casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea s-a dat cu încălcarea competenței de ordine publică a altei instanțe, invocată în condițiile legii.

Susține recurentul că instanța de fond nu a verificat corespunzător aspectele legate de necompetența materială a Curtii de Apel București în a soluționa cauza dedusă judecății. Față de posibila lipsă a competentei materiale a Curții de Apel București în a soluționa astfel de cauze, se impune analiza cu prioritate de către instanța de recurs, din oficiu, a excepției de necompetență materială, ca excepție de ordine publică. Însă, recurentul nu înțelege să invoce această excepție, ci doar să aducă la cunoștința instanței de recurs dispozițiile Deciziei cu nr. 283/02.02.2017 pronunțată de către I.C.C.J.

Critica este nefondată deoarece, este adevărat că pronunțarea unei hotărâri de către o instanță necompetentă constituie un caz de nulitate a hotărârii, însă necompetența materială procesuală poate fi invocată de judecător sau de părți doar în fața primei instanțe sesizate, până la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate și pot pune concluzii, în condițiile art. 131 din C. proc. civ.

Invocarea excepției de necompetență materială procesuală de soluționare a cauzei după acest moment nu mai este posibilă, competența fiind câștigată în mod definitiv de instanța pe rolul căreia a fost înregistrată cererea. În situația în care prima instanță invocă excepția necompetenței sale după momentul procesual reglementat expres în art. 131 din C. proc. civ., instanța ulterior învestită își poate declina competența în favoarea primei instanțe, cu motivarea că această instanță a devenit competentă să soluționeze cauza, ca urmare a pronunțării unei încheieri interlocutorii prin care a reținut că este competentă material.

De asemenea, chiar și în situația în care nu există o astfel de încheiere interlocutorie prin care s-a reținut competența, de altfel, obligatorie, în temeiul prevederilor art. 131 alin. (1) din C. proc. civ., efectul neinvocării în termen a excepției de necompetență reprezintă stabilizarea competenței în favoarea instanței sesizate, aspect care nu poate fi ulterior ignorat.

Concluzionând, se constată că necompetența materială procesuală poate fi invocată de părți ori de judecător doar în fața primei instanțe, până la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate și pot pune concluzii, în condițiile art. 131 din C. proc. civ.. Invocarea excepției de necompetență materială de soluționare a cauzei ulterior acestui moment procesual nu mai este posibilă, având loc o consolidare a competenței materiale procesuale în mod definitiv în privința instanței pe rolul căreia a fost introdusă cererea.

Or, în cauza de față, excepția necompetenței materiale nu a fost invocată în fața primei instanțe în condițiile legii, iar Decizia cu nr. 283/02.02.2017 pronunțată de către I.C.C.J. într-un regulator de competență, nu poate avea incidență în cauză, în condițiile procedurale menționate mai sus.

Cel de al doilea motiv de casare invocat de recurentul A. este întemeiat pe dispozițiile art. 488 pct. 8 din C. proc. civ.. Potrivit acestui motiv de recurs, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greșită a legii materiale, nu și a legii procesuale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța a recurs la textele de lege aplicabile speței dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit. În cauza de față aceste motive nu sunt incidente, soluția primei instanțe este expresia interpretării și aplicării corecte a prevederilor legale în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate în procedura administrativă și în cea judiciară.

A susținut recurentul că în ceea ce privește excepția inadmisibilității soluționării pe calea unei acțiuni în contencios administrativ a capătului de cerere privind incidența compensației legale, Curtea de Apel București s-a pronunțat pe cu totul alte aspecte care ar fi putut fi încadrate între motivele care ar fi condus la o inadmisibilitate a capătului de cerere privind intervenirea compensației legale, aspecte ce nu au fost invocate de către pârâtul-reclamant. Instanța de fond s-a pronunțat cu privire la cu totul alte aspecte care ar fi putut sau nu atrage după sine admiterea excepției, decât cele care au fost invocate prin întâmpinare. Se apreciază astfel că soluția dată excepției de inadmisibilitate a capătului de cerere privind constatarea intervenirii compensației legale, nu a fost motivată.

Critica este nefondată, Înalta Curte împărtășind raționamentul primei instanțe potrivit căruia, compensația operează de plin drept de îndată ce există două datorii certe, lichide și exigibile, oricare ar fi izvorul lor, și care au ca obiect o sumă de bani sau o anumită cantitate de bunuri fungibile de aceeași natură. Or, recurentul reclamant nu a invocat o creanță certă, deoarece pretinsa sumă de 53.040 USD și 15.912 EUR (echivalentul în RON la cursul BNR din data plății) nu a fost stabilită printr-un titlu executoriu, iar conform art. 663 alin. (2) C. proc. civ., "creanța este certă când existența ei neîndoielnică rezultă din însuși titlul executoriu".

În mod corect s-a admis excepția inadmisibilității, întrucât prin capătul de cerere având ca obiect constatarea incidenței compensației legale și deducerea unor sume din valoarea chiriei datorate, recurentul-reclamant a invocat o compensație judiciară, pe calea acțiunii în constatare, deși avea la dispoziție acțiunea în realizare. Anularea notificării de reziliere a contractului nu reprezintă acțiunea în realizare care ar conduce la stabilirea creanței certe, lichide și exigibile, nici repunerea părților în situația anterioară în sensul menținerii efectelor contractului de închiriere.

Nefondată este și critica recurentului cu privire la excepția prescripției dreptului material la acțiune în ceea ce privește sumele solicitate a fi stinse prin compensare. Se poate lesne observa că prima instanță, admițând excepția inadmisibilității capătului de cerere având ca obiect constatarea incidenței compensației legale și deducerea unor sume din valoarea chiriei datorate, a apreciat în mod corect că nu mai este necesară analiza excepției prescripției dreptului material la acțiune. În această situație nu se mai impunea o altă motivare cu privire la această excepție.

Pe de altă parte, chiar dacă prima instanță a reținut, ca argumente în admiterea excepției inadmisibilității, și alte aspecte decât cele invocate de pârâtul-reclamant, se poate constata că prin acest fapt nu s-a produs recurentului o vătămare care nu ar putea fi înlăturată decât prin casarea prezentei hotărâri, mai ales că erau argumentele părții adverse.

Pe fond recurentul susține, astfel cum s-a menționat și în cadrul cererii de chemare în judecată, dispozițiile art. 2 din contractul de închiriere cu nr. x/17.04.2015 sunt foarte clare în sensul în care se prevede în mod expres faptul că scopul închirierii imobilului este pentru desfășurarea activității de pășunat. Or, cată vreme la data de 28.09.2015 reclamantul află că suprafața de 1003,01 ha închiriată este compusă doar din 781,27 ha pășune diferența fiind constituită din curți construcții, neplata facturilor ce au fost emise în perioada următoare de către UM 02031 apare ca fiind un răspuns firesc, în condițiile în care reclamantul a realizat că a plătit în plus pentru o diferența de 221,74 ha sume considerabile de bani timp de mai bine de 10 ani.

Critica este nefondată, deoarece, așa cum a reținut și prima instanță, din documentația de atribuire a contractului de închiriere, rezultă că imobilul a fost descris în mod corespunzător, destinația sa fiind "agrozootehnică". Recurentul A. a avut reprezentarea faptului că imobilul nu este format numai din teren, ci și din construcții, iar din extrasul de carte funciară ce a făcut parte integrantă din documentația de atribuire, emis la data de 02.02.2011, rezultă că imobilul era clasificat în integralitate (1003,01 ha) la categoria curți-construcții.

Din extrasul de carte funciară din data de 28.09.2015 rezultă că suprafața măsurată a imobilului este de 1.003,01 ha, aceeași cu cea din actele de carte funciară întocmite în 2011, nefiind efectuate alte măsurători din care să fi rezultat o suprafață mai mică decât cea intabulată, a imobilului cazarmă închiriat.

Singura modificare care a intervenit în cartea funciară a imobilului închiriat se referă la categoria de folosință a acestuia, în sensul că suprafața de 781,27 ha are categoria de folosință pășune, iar suprafața de 221,73 ha are categoria de folosință curți construcții, aspecte ce nu pot susține situația ipotetică invocată de recurent privind plata unei chirii nedatorate, cât timp suprafața a rămas aceeași, iar acesta a folosit în continuare aceeași suprafață de 1.003,01 ha, chiar dacă au alte categorii de folosință, pentru desfășurarea activității specifice de pășunat.

Potrivit art. 6 și art. 7 din contractul de închiriere nr. x/17.04.2015, recurentul A. și-a asumat obligația de a achita o chirie lunară în cuantum de 5.830,00 euro/lună, stabilită în urma procedurii de licitație, plata urmând a fi efectuată lunar, în RON, la cursul stabilit de BNR, la data efectuării plății, până cel mai târziu la data de 15 a lunii în curs pentru luna expirată.

Nu a fost respectată obligația privind plata chiriei la termen, începând cu luna noiembrie 2015, până la reziliere, în condițiile prevăzute prin convenția încheiată, înregistrându-se restanțe la plata acesteia, timp de 2 luni consecutiv. Sancțiunea prevăzută conform art. 24 din contractul de închiriere nr. x/17.04.2015, în cazul neîndeplinirii obligației de plată a chiriei, timp de două luni consecutiv, este rezilierea de plin drept a contractului, fără punere în întârziere și fără orice altă formalitate prealabilă. De asemenea, potrivit art. 12 din același contract de locațiune s-a prevăzut în sarcina recurentului obligația de a executa toate lucrările de reparații și/sau de întreținere, acceptate conform graficului de eșalonare, în termen de un an de la data încheierii contractului de închiriere. Potrivit procesului-verbal de recepție la terminarea lucrărilor de reparații curente, înregistrat cu nr. x/18.04.2016, comisia de recepție, a constatat că lucrările au fost executate necorespunzător, lucrările de tencuială nu au fost executate în totalitate, tâmplăria de lemn nu a fost înlocuită, iar lucrările au fost executate superficial.

În aceste condiții, în mod corect prima instanță a reținut, față de natura și clauzele contractului administrativ, debitorul se afla de drept în întârziere la împlinirea termenului fixat pentru plata chiriei, dar și pentru executarea lucrărilor de reparații, astfel că rezilierea a produs efecte la momentul notificării scrise din partea locatorului.

Nemulțumirea recurentului sub acest aspect, ca de altfel și celelalte trimiteri făcute în susținerea acestui motiv de recurs cu privire la interpretarea probelor aflate la dosarul cauzei nu mai pot face obiect de analiză al instanței de control judiciar, întrucât în recurs sunt analizate strict motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., nu și motive de netemeinicie.

O atare soluție se impune având în vedere că scopul recursului este esențialmente de control al legalității hotărârii atacate, ceea ce înseamnă că orice susținere care relevă pretinse erori ale instanței de fond în aprecierea probelor administrate exced analizei instanței de recurs.

Așa fiind, Înalta Curte constată că soluția adoptată a fost corect și amplu motivată, s-a fundamentat pe interpretarea probelor administrate raportat la prevederile legale aplicabile, astfel încât motivele de casare prevăzute de art. 488 din C. proc. civ. nu sunt incidente în cauză.

Prima critică a recurentului Ministerul Apărării Naționale, subsumată acestui motiv de recurs, se referă la faptul că instanța de fond a considerat în mod eronat că are posibilitatea de a formula o nouă cerere de chemare în judecată prin care să dovedească întrunirea condițiilor acestei forme de răspundere pentru perioada ulterioară, întrucât reclamantul nu a eliberat imobilul care face obiectul contractului de închiriere reziliat, iar raportat la dispozițiile prevăzute de art. 1.831, alin. (2) din C. civ., acesta este obligat la "plata chiriei prevăzute în contract până la data eliberării efective a locuinței, precum și la repararea prejudiciilor de orice natură cauzate locatorului până la acea dată".

Potrivit dispozițiilor art. 1831 din C. civ. -Evacuarea chiriașului:

"(1) Dacă prin lege nu se prevede altfel, evacuarea chiriașului se face în baza unei hotărâri judecătorești.

(2) Chiriașul este obligat la plata chiriei prevăzute în contract până la data eliberării efective a locuinței, precum și la repararea prejudiciilor de orice natură cauzate locatorului până la acea dată."

În primul rând trebuie observat că prima instanță a reținut că rezilierea a produs efecte la momentul notificării scrise din partea locatorului.

De asemenea, instanța a mai arătat că potrivit art. 1531 alin. (2) C. civ., "prejudiciul cuprinde pierderea efectiv suferită de creditor si beneficiul de care acesta este lipsit". Prin urmare, întrucât rezilierea produce efecte pentru viitor, reclamantul-pârât (A.) rămâne obligat la plata contravalorii chiriei restante, iar după încetarea contractului la plata contravalorii lipsei de folosință (conform art. 1.350 alin. (1) si 2 C. civ.), evaluate în mod corect la nivelul chiriei lunare, din moment ce reclamantul-pârât a continuat să folosească întregul imobil, fără a mai achita chiria lunară, ce se presupune că reflecta valoarea de piață a dreptului de folosință, fiind stabilită printr-o procedură competitivă, de licitație publică, valoare necontestată în cauză.

Așa fiind, prima instanță nu putea prevede când anume va fi eliberat imobilul ce a făcut obiectul contractului de închiriere pentru a putea calcula și acorda integral contravaloarea lipsei de folosință, echivalent al chiriei lunare, această cerere putând face obiectul unei alte judecăți sau doar al unei executări silite care va stabili momentul evacuării sau al părăsirii benevole a imobilului.

O altă critică a recurentului se referă la faptul că instanța de fond a apreciat că nu este întemeiat capătul de cerere reconvențională privitor la obligarea reclamantului - pârât la plata unor daune interese reprezentând cuantumul chiriei pentru perioada rămasă de executat din contract, deoarece nu exista o clauză penală care să prevadă un astfel de efect contractual al rezilierii.

Susținerea este nefondată de vreme ce prima instanță a reținut că reclamantul-pârât A. rămâne obligat la plata contravalorii chiriei restante până la momentul intervenirii rezilierii contractului, iar după rezilierea contractului va plăti contravaloarea lipsei de folosință, evaluate în mod corect la nivelul chiriei lunare, până la data de 17.01.2017, data cuantificării acestor obligații urmând ca pentru perioada ulterioară, dacă nu se eliberează imobilul, să fie solicitată și calculată contravaloarea lipsei de folosință datorate.

În aceste condiții, în mod corect a reținut prima instanță că, nu este întemeiat nici capătul de cerere reconvențională privitor la obligarea reclamantului-pârât la plata unor daune interese reprezentând cuantumul chiriei pentru perioada rămasă de executat din contract (solicitate independent de conduita reclamantului-pârât de a îl lipsi pe pârâtul-reclamant de folosința imobilului), deoarece nu există o clauză penală care să prevadă un astfel de efect contractual al rezilierii, în articolele nr. 24-27 din contract, astfel cum pretinde recurentul.

Așa fiind, Înalta Curte constată că soluția adoptată a fost corect și amplu motivată, s-a fundamentat pe interpretarea probelor administrate raportat la prevederile legale aplicabile, astfel încât motivele de casare prevăzute de art. 488 din C. proc. civ. nu sunt incidente în cauză.

Pentru aceste considerente și în temeiul art. 20 din Legea contenciosului administrativ nr. 544/2004 și art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursurile declarate de reclamantul A. și de pârâtul Ministerul Apărării Naționale, prin Direcția pentru Relația cu Parlamentul și Asistență Juridică, pentru Unitatea Militară 02031, împotriva sentinței nr. 1041 din data de 24 martie 2017 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de reclamantul A. și de pârâtul Ministerul Apărării Naționale, prin Direcția pentru Relația cu Parlamentul și Asistență Juridică, pentru Unitatea Militară 02031, împotriva sentinței nr. 1041 din data de 24 martie 2017 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 04 februarie 2021.