ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1291/2025

Ședința publică din data de 23 septembrie 2025

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la 25 iulie 2023 pe rolul Tribunalului Maramureș, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, sub număr de dosar x/2023, reclamantul A. a solicitat instanței obligarea pârâtei B. S.R.L. la plata contravalorii celor 49 părți sociale moștenite de la C., care a avut calitatea de asociat în cadrul societății B. S.R.L., plata acestora urmând a se face la valoarea din ultimul bilanț aprobat.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 202 alin. (3) din Legea nr. 31/1990.

Prin sentința civilă nr. 197 din 21 februarie 2024 pronunțată de Tribunalul Maramureș, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a fost admisă excepția prescripției dreptului material la acțiune, excepție invocată de pârâta B. S.R.L.

S-a respins ca prescrisă acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L.

Împotriva acestei sentințe, reclamantul A. a declarat apel, care, prin decizia civilă nr. 122/2025 din 24 februarie 2025, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă, a fost respins ca nefondat. Prin aceeași decizie, a fost obligat apelantul A. să plătească intimatei B. S.R.L., suma de 3500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

În termen legal, invocând în drept dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reclamantul A. a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 122/2025 din 24 februarie 2025, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă.

În argumentarea cererii, a susținut, în esență, că atât instanța de fond, cât și instanța de apel au dat o interpretare greșită cu privire la cursul termenului de prescripție prin raportare la prevederile art. 202 alin. (3) din Legea nr. 31/1990.

Aceasta întrucât, ambele instanțe au reținut că, în speță, creanța, derivată din cele 49 de părți sociale aparținând defunctului, s-a transmis reclamantului la data decesului antecesorului său, conform art. 1114 C. civ. și a reprezentat o obligație de plată născută la momentul decesului fostului asociat, dat fiind că nu s-a prevăzut în actul constitutiv posibilitatea de continuare cu moștenitorii.

În aceste condiții, s-a reținut că termenul de prescripție de 3 ani s-a împlinit la 22 februarie 2020, iar acțiunea reclamantului a fost promovată la 20 iulie 2023, cu mult după depășirea termenului de prescripție.

În opinia recurentului, instanțele au ignorat înscrisurile depuse la dosar ca urmare a solicitării sale adresate Registrului Comerțului de pe lângă Tribunalul Maramureș.

Arată că, în actul constitutiv nr. 426 din 3 martie 1998 al B. S.R.L., în vigoare la data decesului asociatului C., nu există reglementată o clauză care să interzică transmiterea părților sociale către succesorii asociatului și continuarea societății cu moștenitorii acestuia.

Prin urmare, recurentul-reclamant știa că a dobîndit calitatea de asociat al B. S.R.L. de la data decesului asociatului C., 22 februarie 2027, și că nu poate pierde această calitate chiar în lipsa înregistrării la Oficiul Registrului Comerțului prin raportare la dispozițiile art. 202 alin. (3) din Legea nr. 31/1990 și la faptul că numărul asociaților nu a scăzut la unul singur.

Menționează că la 4 iulie 2023 a primit informații de la Registrul Comerțului de pe lângă Tribunalul Maramureș în sensul că nu are calitatea de asociat al B. S.R.L., situație în care a notificat societatea pentru plata părților sociale.

Așa fiind, curgerea termenului de 3 ani pentru introducerea acțiunii pentru plata creanței reprezentând contravaloarea părților sociale nu poate să curgă decât de la 4 iulie 2023, dată la care recurentul a aflat că societatea pârâtă nu dorește continuarea activității cu acesta.

Precizează că aceste motive au fost invocate și la termenul din 23 ianuarie 2024, în scris, dar au fost ignorate de instanța de fond.

Solicită admiterea recursului, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată.

Intimata-pârâtă B. S.R.L. a formulat întâmpinare prin care a solicitat, în esență, respingerea recursului și obligarea recurentului la plata cheltuielilor de judecată.

Examinând cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1) raportat la art. 489 alin. (2) C. proc. civ., excepția nulității recursului, Înalta Curte de Casație și Justiție reține următoarele:

Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ.:

"cererea de recurs va cuprinde următoarele mențiuni: motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat", iar potrivit art. 486 alin. (3) teza I din același act normativ, "mențiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) și c)-e, precum și cerințele menționate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancțiunea nulității".

Totodată, potrivit art. 489 alin. (2) C. proc. civ.:

"aceeași sancțiune intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488".

Prin urmare, cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiază și dezvoltarea acestora, astfel încât să poată fi încadrate în motivele de casare prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Așadar, neîncadrarea criticilor în motivele de casare prevăzute limitativ de legea procesual civilă este sancționată cu anularea recursului.

Soluția la care s-a oprit legiuitorul se explică prin aceea că recursul este o cale extraordinară de atac, de reformare, în care se examinează numai conformitatea hotărârii atacate cu normele de drept aplicabile, astfel cum rezultă din dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Prin raportare la aceste considerații, instanța supremă constată că, prin cererea de recurs formulată, autorul căii de atac a înțeles să critice decizia instanței de apel din perspectiva momentului de la care a început să curgă termenul de prescripție pentru formularea acțiunii în pretenții.

În condițiile în care momentul de la care s-a născut dreptul la acțiune a fost determinat de instanța de apel în urma examinării situației de fapt ("elementele de fapt necesare pentru a se stabili datele relevante privind cursul termenului de prescripție au fost în mod corect identificate de tribunal"), stabilirea datei de la care a început să curgă termenul de prescripție vizează o chestiune de fapt, câștigată cauzei, ce nu mai poate fi examinată cadrul căii extraordinare de atac a recursului.

Se observă că recurentul a relatat opinii despre dezlegările date împrejurărilor de fapt analizate de instanța de apel, ceea ce vizează, în realitate, netemeinicia deciziei atacate, criticile vizând exclusiv aspecte ce țin de modalitatea în care instanța a înțeles să-și argumenteze soluția adoptată în raport de stabilirea situației de fapt reținută în cauză.

Astfel, prin argumentele expuse, se tinde la o devoluare a fondului, ceea ce este incompatibil cu calea de atac extraordinară a recursului, în cadrul căreia, astfel cum s-a arătat, se verifică exclusiv legalitatea hotărârii, neputându-se realiza o verificare a temeiniciei și a elementelor de fapt (questio facti) ale cauzei.

Față de dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora, recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, este evident că argumentele de acest fel nu pot face obiectul analizei, chiar dacă, formal, acestea au fost întemeiate pe dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Prin urmare, simpla nemulțumire a părții cu privire la soluția pronunțată și la argumentele care au format convingerea instanței, fără a reclama vreun viciu de legalitate considerentelor reținute de instanța de prim control judiciar în justificarea soluției pronunțate, simpla reluare a aspectelor particulare ale litigiului, neînsușirea de către instanța de control judiciar a apărărilor formulate de către reclamant nu răspund exigențelor legale care impun invocarea unor critici care să poată fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Totodată, recursul nu se poate limita la o indicare formală a textelor legale (ex: art. 202 alin. (3) din Legea nr. 31/1990, art. 1114 C. civ.), condiția dezvoltării motivelor de nelegalitate implicând obligația de a arăta argumentele prin care se tinde a se demonstra pentru care motive este eronat și nelegal raționamentul instanței de apel.

Recurentul nu a arătat în ce modalitate au fost aplicate greșit aceste dispoziții, ci s-a cantonat în a-și manifesta dezacordul față de faptul că instanța de apel nu și-a însușit susținerile sale, fără să susțină o minimă argumentație în drept care să situeze criticile în sfera temeiurilor de casare reglementate expres de C. proc. civ.

Argumentele conform cărora motivele prezentate prin memoriul de recurs au fost invocate și prin concluziile scrise, la termenul din 23 ianuarie 2024, însă au fost ignorate de instanța de fond, sunt străine de rațiunile pentru care instanța de apel, prin decizia ce formează obiectul prezentului recurs, a respins apelul reclamantului A..

Înalta Curte subliniază că dezvoltarea motivelor de recurs la care se referă art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ. vizează formularea unor critici de nelegalitate care să fie îndreptate împotriva considerentelor hotărârii recurate.

Astfel, chiar dacă ne aflăm în situația în care, prin decizia instanței de apel, a fost menținută soluția primei instanțe, criticile de nelegalitate trebuie să vizeze exclusiv considerentele instanței de apel, fiind necesar ca autorul recursului să arate, în concret, în ce au constat greșelile de judecată săvârșite de însăși instanța de apel.

În lipsa unor argumente care să vizeze considerentele hotărârii atacate, instanța de recurs nu se poate substitui părții, formulând în locul său critici de nelegalitate care să vizeze în mod concret considerentele instanței de apel.

Nu în ultimul rând, succesiunea de fapte și afirmații din cuprinsul cererii de recurs nu este structurată din punct de vedere juridic, în așa fel încât să se poată reține, măcar din oficiu, vreo critică susceptibilă de a fi încadrată în cazurile de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ., în limita cărora se poate exercita controlul judiciar în recurs.

În considerarea celor ce preced, constatând că argumentele recurentului nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul dispozițiilor art. 489 alin. (2) C. proc. civ., având în vedere și inexistența motivelor de ordine publică, care să inducă aplicarea art. 489 alin. (3) C. proc. civ., va anula recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 122/2025 din 24 februarie 2025, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă.

Constatând culpa procesuală a recurentului în promovarea recursului de față și în raport de solicitarea intimatei privind acordarea cheltuielilor de judecată, urmează ca, în temeiul dispozițiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., să fie admisă cererea acesteia, în sensul obligării recurentului-reclamant A. la plata sumei de 3500 RON cheltuieli de judecată către intimata-pârâtă B. S.R.L., conform înscrisurilor doveditoare aflate la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 122/2025 din 24 februarie 2025, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă.

Obligă pe recurentul-reclamant A. la plata sumei de 3500 RON cheltuieli de judecată către intimata-pârâtă B. S.R.L..

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 23 septembrie 2025.