ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1229/2025

Ședința publică din data de 18 septembrie 2025

Asupra recursului civil de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 18 martie 2021 pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, sub nr. x/2021, reclamantul Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici și Mijlocii S.A. - IFN, în contradictoriu cu pârâta A. S.A., a solicitat obligarea acesteia la plata daunelor interese în valoare de 711.257,21 RON, datorate în baza art. 12.3 alin. (3) din Convenția cadru plafon de garantare nr. 177/2012, având în vedere împrejurarea că pârâta a poprit, în mod nejustificat, conturile bancare ale reclamantului.

Prin sentința civilă nr. 1291 din 6 iunie 2022, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici și Mijlocii S.A. - IFN, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe, reclamantul Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici și Mijlocii S.A. - IFN a declarat apel, solicitând admiterea căii de atac și schimbarea sentinței tribunalului, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată. În esență, a arătat că hotărârea apelată contravine dispozițiilor art. 1170, art. 1268 alin. (3), art. 1270, art. 1350, art. 1353, art. 1538 și art. 1548 din C. civ.

Pârâta A. S.A. a format apel incident cu referire la excepția prescripției dreptului material la acțiune.

Astfel, s-a arătat că prescripția a început să curgă la data înființării popririi sau, cel mai târziu, la data admiterii contestației la executare. Prin urmare, prescripția s-a împlinit la 8 decembrie 2019 sau, în subsidiar, la 20 februarie 2021, iar cererea de chemare în judecată s-a introdus la data de 18 martie 2021. Formularea cererii de ordonanță de plată nu a avut efect întreruptiv, în sensul art. 2.539 din C. civ.. Acest efect nu poate fi reținut, deoarece este vădit neîntemeiată cererea care formează obiectul prezentului dosar.

Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, prin decizia civilă nr. 902/A din 7 iunie 2023, a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelantul- reclamant Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici și Mijlocii S.A. - IFN împotriva sentinței civile nr. 1291 din 6 iunie 2022 a Tribunalului București, secția a VI-a civilă; a admis apelul formulat de apelanta-pârâtă A. S.A. împotriva aceleiași sentințe și a schimbat hotărârea apelată, în sensul admiterii excepției prescripției dreptului material la acțiune; a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderi Mici și Mijlocii S.A. - IFN, ca fiind prescrisă; a obligat apelantul-reclamant la plata sumei de 50 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Prin decizia civilă nr. 1698/A din 6 noiembrie 2023, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, în dosarul nr. x/2021, s-a respins excepția inadmisibilității; s-a admis cererea formulată de A. S.A. și s-a completat dispozitivul deciziei civile nr. 902/A din 7 iunie 2023, în sensul că apelantul-reclamant a fost obligat și la plata sumei de 10.479,09 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, prin decizia nr. 956 din 25 aprilie 2024, a admis recursul declarat de reclamantul Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici și Mijlocii S.A. - IFN împotriva deciziei civile nr. 902/A din 7 iunie 2023 și a deciziei civile nr. 1698/A din 6 noiembrie 2023, ambele pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă; hotărârile recurate au fost casate și s-a trimis cauza, spre rejudecare, aceleiași instanțe.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a V-a civilă, sub nr. x/2021*, la data de 20 septembrie 2024.

În rejudecare, prin decizia civilă nr. 1900 din 11 decembrie 2024, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a admis apelul principal formulat de apelantul-reclamant Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici Și Mijlocii S.A. - IFN împotriva sentinței civile nr. 1291 din 6 iunie 2022 a Tribunalului București, secția a VI-a civilă; a schimbat în tot sentința apelată, în sensul că a admis cererea de chemare în judecată; pârâta a fost obligată la plata către reclamantă a sumei de 711.257,21 RON, cu titlu de daune-interese; a respins, ca nefondat, apelul incident formulat de apelanta-pârâtă A. S.A. împotriva aceleiași sentințe; intimata-pârâtă a fost obligată la plata către apelantul-reclamant a sumei de 14.515,7 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând taxa judiciară timbru achitată în fond și apel.

La data de 13 martie 2025 s-a înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, sub nr. x/2021*, recursul declarat de recurenta-pârâtă A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1900 din 11 decembrie 2024, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Recurenta-pârâtă A. S.A. a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate și, în rejudecare, respingerea apelului formulat de reclamantul Fondul Național de Garantare a Creditelor Pentru Întreprinderile Mici și Mijlocii S.A. - IFN, cu consecința menținerii hotărârii primei instanțe. De asemenea, a solicitat obligarea intimatului-reclamant la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluționarea recursului.

Decizia recurată a fost criticată sub aspectul nelegalității, pentru următoarele motive:

Au fost încălcate dispozițiile art. 1538 din C. civ., ceea ce atrage incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Astfel, s-a arătat că, prin decizia atacată cu recurs, instanța de apel a reținut că reclamantul ar fi îndreptățit să primească din partea pârâtei daune-interese în cuantum egal cu valoarea totală a sumelor de bani poprite în mod nejustificat.

Acest raționament reprezintă, însă, rezultatul unei greșite aplicări a dispozițiilor art. 1538 alin. (2) din C. civ., potrivit cărora "în caz de neexecutare, creditorul poate cere fie executarea silită în natură a obligației principale, fie clauza penală".

Într-o corectă aplicare și interpretare a prevederilor legale anterior citate reiese că instanța de apel ar fi trebuit să concluzioneze că, pentru a putea fi aplicabile dispozițiile privind clauza penală, ar fi fost necesar ca, mai întâi, să se poată reține existența neexecutării a unei obligații din partea debitorului.

Or, în speță, nu a existat o astfel de neexecutare, de vreme ce dispozițiile contractuale neechivoce ale Convenției-cadru impuneau o altă modalitate de aplicare a dispozițiilor art. 1538 alin. (2) din C. civ. decât cea care a fundamentat raționamentul ce a stat la baza pronunțării deciziei recurate.

În mod eronat a reținut instanța de apel faptul că F.N.G.C.I.M.M. ar fi îndreptățit să primească daune-interese în cuantum egal cu valoarea totală a sumelor poprite, în condițiile în care poprirea instituită nu a fost nejustificată, ceea ce impunea concluzia că nu era îndeplinită cerința esențială impusă de dispozițiile art. 1538 alin. (2) din C. civ. referitoare la necesitatea existenței neexecutării unei obligații din partea recurentei-pârâte.

Prevederile art. 12.3 alin. (3) din Convenție reglementează, în mod expres, situațiile în care Fondul poate solicita despăgubiri. În esență, la o simplă analiză a art. 12.3 alin. (3) din Convenția-cadru nr. 177/2012 reiese că această clauză este structurată în trei componente distincte:

(i) Situația premisă, care este reprezentată de inițierea de către Finanțator a unei executări silite "nejustificate" asupra Fondului;

(ii) Ipotezele de aplicabilitate:

- Excluderea garanțiilor din plafon, conform art. 7.8 alin. (1) și (2) din Convenție, situație în care garanțiile nu mai sunt active și nu pot fi executate;

- Constatarea de către Fond a neîndeplinirii condițiilor de plată a garanției prevăzute la art. 9 din Convenție;

(iii) Remediul contractual, respectiv obligația băncii de a plăti daune-interese egale cu valoarea totală a sumelor poprite "în mod nejustificat";

Or, este important a fi subliniat faptul că activarea remediului contractual, constând în obligația băncii de a plăti daune-interese, nu se produce automat în toate cazurile de anulare a executării silite, ci doar atunci când această premisă este însoțită de una dintre cele două ipoteze expres prevăzute în clauză.

Din interpretarea art. 12.3 alin. (3) din Convenția-cadru rezultă că această clauză nu este activată în trei situații distincte, ci doar în două. Premisa este inițierea și anularea executării silite, iar situațiile în care se activează acest remediu contractual sunt cele în care garanțiile au fost excluse, respectiv constatarea de către Fond a neîndeplinirii obligațiilor de plată. Această premisă a inițierii și anulării executării silite este un fapt care precedă și condiționează aplicarea celorlalte două ipoteze expres prevăzute în clauză. Simplul fapt al anulării executării silite, în lipsa unei încadrări în cele două scenarii, nu este suficient pentru a activa obligația de despăgubire.

Așadar, clauza de la art. 12.3 alin. (3) din Convenția-cadru poate fi activată doar dacă executarea silită anulată este calificată drept "nejustificată" și dacă aceasta se încadrează în una dintre cele două ipoteze expres prevăzute: excluderea garanțiilor din plafon sau constatarea neîndeplinirii condițiilor de plată.

În speță, considerentele deciziei nr. 666/2018, pronunțate în dosarul nr. x/2016, nu pot fundamenta activarea clauzei penale inserate la art. 12.3 alin. (3) din Convenția-cadru, în contextul în care această decizie nu conține dezlegări care să sprijine existența vreuneia dintre ipotezele necesare aplicării remediului contractual.

Prin decizia amintită anterior, instanța a reținut că nu se poate pune în executare creanța pretinsă de bancă dintr-un motiv strict procedural, respectiv inexigibilitatea creanței. Cu alte cuvinte, în cadrul acelui litigiu, instanța a constatat că banca are o creanță certă și lichidă, însă a stabilit că aceasta nu îndeplinește condiția de exigibilitate pentru a putea fi executată silit.

Această constatare este fundamental diferită de ipotezele care ar permite activarea clauzei contractuale prevăzute la art. 12.3 alin. (3) din Convenția-cadru.

În concret, nu s-a reținut excluderea garanțiilor din plafon. Decizia nr. 666/2018 nu face referire la excluderea garanțiilor, iar acest aspect nu a fost pus în discuție în cadrul acelui litigiu.

Nu s-a constatat neîndeplinirea condițiilor de plată a garanției de către Fond. Instanța nu a analizat și nu a stabilit că Fondul a refuzat, în mod justificat, plata garanției, conform art. 9 din Convenția-cadru.

În acest context, recurenta-pârâtă consideră că decizia nr. 666/2018 nu poate fi interpretată "cu putere de lucru judecat" ca fundament pentru susținerea că ar fi incidente prevederile art. 1538 alin. (2) din C. civ., cu consecința că s-ar fi întrunit vreuna dintre cele două ipoteze prevăzute expres la art. 12.3 alin. (3) din Convenția-cadru. Anularea executării silite prin decizia nr. 666/2018 a fost determinată doar de aspecte legate de exigibilitatea creanței, iar nu de existența unei popriri "nejustificate" în sensul clauzei contractuale.

Așadar, în mod nelegal a fost înlăturat raționamentul juridic corect făcut de prima instanță.

Nici excluderea garanțiilor, nici constatarea neîndeplinirii condițiilor de plată a garanției nu sunt incidente în speță. Or, în absența celor două ipoteze expres reglementate, clauza de la art. 12.3 alin. (3) din Convenția-cadru nu poate fi activată, ceea ce exclude incidența prevederilor art. 1538 alin. (2) din C. civ., astfel încât susținerile intimatului-reclamant privind aplicabilitatea acestora sunt vădit neîntemeiate.

O altă critică supusă analizei vizează faptul că instanța de apel a reținut că ar fi îndeplinite condițiile cumulative reglementate de lege pentru antrenarea răspunderii civile contractuale a pârâtei, în temeiul dispozițiilor art. 12.3 alin. (3) din Convenția-cadru, raționament care relevă o greșită aplicare a prevederilor art. 1350 și art. 1530 din C. civ.

Potrivit recurentei, în speță nu sunt îndeplinite condițiile cumulative din materia răspunderii civile contractuale, respectiv fapta ilicită, prejudiciul, vinovăția și legătura de cauzalitate.

Contrar considerentelor deciziei recurate, nu a existat nicio neexecutare culpabilă a vreunei obligații contractuale din partea băncii, întrucât nu sunt îndeplinite condițiile cumulative ale activării clauzei, având în vedere împrejurarea că nu s-a dovedit că F.N.G.C.I.M.M. a procedat, în mod justificat/legal, la refuzul de plată a garanției.

Obligația băncii de a nu demara procedura de executare silită subzistă, însă, doar în situația în care s-ar fi constatat de către Fond neîndeplinirea condițiilor de plată a garanției, astfel cum acestea sunt reglementate în cuprinsul art. 9 din Convenție și care țin de prezentarea unei documentații complete (fiind vorba, în esență, despre aspecte procedurale, iar nu de fond).

În schimb, în considerentele deciziei pronunțate în cadrul dosarului având ca obiect contestație la executare promovată de Fond, s-a reținut că nu se poate pune în executare creanța pretinsă de bancă, întrucât dintre toate condițiile pe care trebuie să le îndeplinească, aceasta nu îndeplinea condiția exigibilității.

Părțile au legat posibilitatea plății de daune-interese de două împrejurări care fac executarea silită inițiată de pârâtă să fie "nejustificată" și anume ca Fondul să fi exclus garanțiile din plafon, respectiv ca Fondul să fi constatat neîndeplinite condițiile de plată (să fi refuzat plata), cu toate că garanția operează. Clauza de la art. 12.3 alin. (3) din Convenția-cadru este, așadar, profund ancorată în economia întregului contract, deoarece este nevoie de un cumul de condiții pentru activarea sa.

Rezultă, prin urmare, că simpla poprire a conturilor Fondului nu cauzează un prejudiciu prin diminuarea patrimoniului acestuia și nici nu deschide calea dezdăunării suplimentar întoarcerii executării, fiind necesar să se poată reține că poprirea a vizat recuperarea unei creanțe nedatorate de acesta, iar nu respinse la plată.

Or, la concluzia caracterului nedatorat nu se putea ajunge decât prin analizarea naturii juste/fondate a refuzului Fondului de a achita garanția.

Prin urmare, din moment ce dreptul băncii de a încasa contravaloarea garanției nu a fost definitiv tranșat, cu putere de lucru judecat, printr-o hotărâre care să privească fondul raporturilor dintre părți, rezultă că nu este îndeplinită una dintre condițiile cumulative ale activării clauzei, respectiv aceea de a se fi dovedit că F.N.G.C.I.M.M. a procedat, în mod justificat/legal, la refuzul de plată a garanției.

De asemenea, față de împrejurarea că, în cadrul dosarului ce a avut ca obiect contestația la executare promovată de Fond, părțile au fost puse în situația anterioară începerii executării silite (pretinsa faptă ilicită care i se impută pârâtei), nu s-ar mai putea vorbi de existența unei fapte ilicite ale cărei efecte să necesite reparație, părțile fiind, la acest moment, în situația în care s-ar fi aflat dacă executarea silită nu ar fi fost demarată.

În ceea ce privește fapta ilicită, recurenta-pârâtă a arătat că, potrivit dispozițiilor art. 1353 din C. civ., exercitarea normală a unui drept (în cazul de față dreptul de acces la justiție pentru rezolvarea unei dispute apărute între părți - în condițiile existenței unei practici judecătorești neunitare cu privire la interpretarea contractului încheiat de părți) nu poate fi considerată o faptă ilicită și, pe cale de consecință, nu poate fi astfel reținută această condiție obligatorie pentru a putea să antreneze răspunderea civilă.

Față de toate aspectele de mai sus, rezultă că pârâta nu a săvârșit vreo faptă contractuală ilicită, de natură a conduce la angajarea răspunderii sale civile, împrejurare care impune concluzia că sunt nelegale considerentele deciziei recurate.

Pentru a putea vorbi de certitudinea prejudiciului, acesta trebuie să fie întemeiat pe contract. În speță, Fondul invocă un pretins prejudiciu pe baza unei interpretări improprii a clauzei de la art. 12.3 alin. (3) din Convenția-cadru, clauză menită să asigure recuperarea prejudiciului constând în suma poprită și încasată nejustificat, iar nu să oblige banca la dublul sumei executate (similar arvunei). De altfel, în argumentația sa, Fondul nu explică scopul introducerii respectivei clauze de maniera prolixă în Secțiunea "alte clauze" vizând soluționarea disputelor, mărginindu-se să arate că aceasta s-a activat prin înființarea nejustificată a popririi.

Rațiunea introducerii art. 12.3 alin. (3) în Convenția-cadru a fost aceea de a asigura recuperarea sumelor poprite nejustificat, iar nu de stabilire a unei alte obligații de despăgubire sau de plată în sarcina pârâtei, care, de altfel, nici nu ar putea fi pretinsă în condițiile plății voluntare efectuate de bancă, aptă să repare, oricum, prejudiciul suferit de reclamantul F.N.G.C.I.M.M.

Astfel, este important de subliniat că includerea art. 12.3 alin. (3) din Convenția-cadru reflectă intenția părților de a reglementa un mecanism clar pentru restituirea sumelor poprite în mod nejustificat, exclusiv în ipoteza în care nu ar fi intervenit întoarcerea executării silite.

Această plasare contractuală este relevantă, deoarece indică faptul că dispoziția nu este menită să opereze automat ori de câte ori este anulată o măsură de executare, ci doar în situațiile în care restituirea sumelor nu s-ar fi realizat pe alte căi, precum întoarcerea executării prevăzută de dreptul comun.

Fondul a recuperat deja întregul prejudiciu generat de urmărirea silită prin poprire, având în vedere că pârâta a efectuat plata voluntară integrală a sumei poprite în executarea silită. Pe cale de consecință, banca și-a respectat obligația de returnare a sumelor poprite, la data formulării cererii de recurs F.N.G.C.I.M.M. neînregistrând vreun prejudiciu real.

În ceea ce privește întinderea prejudiciului, art. 1530 din C. civ. consacră unul dintre principiile care guvernează evaluarea judiciară a acestuia, potrivit căruia sunt supuse reparației numai prejudiciile care sunt consecința directă și necesară a neexecutării obligației.

Prevederile legale ale art. 1533 din C. civ., ce particularizează răspunderea contractuală în raport cu cea delictuală, stipulează că debitorul răspunde doar pentru prejudiciul pe care l-a prevăzut sau putea să îl prevadă la data încheierii contractului. Mai mult, chiar dacă, prin absurd, s-ar reține o culpă în executarea obligației (deși mare parte din criticile aduse de Fond executării silite nu au legătură cu premisele art. 12.3. alin. (3) din Convenția-cadru), daunele-interese nu pot cuprinde decât ceea ce este consecința directă și necesară a neexecutării obligației.

Or, pârâta a depus toate diligențele pentru repararea presupusului prejudiciu invocat de F.N.G.C.I.M.M., prin returnarea în integralitate a sumelor de bani poprite, astfel că nu poate fi reținută în sarcina sa nerespectarea prevederilor contractuale și, cu atât mai puțin, nu poate fi obligată la plata de daune-interese.

Astfel, fiind vorba de o singură faptă și de un unic prejudiciu, acesta nu poate fi susceptibil de o dublă indemnizare.

Important de precizat, în acest context, este că Fondul nu numai că nu a probat un alt prejudiciu, însă nici nu indică în ce constă prejudiciul suplimentar pe care l-a suferit față de cel deja recuperat.

Totodată, pentru ca mecanismul clauzei penale să nu genereze abuzuri, legiuitorul a reglementat un instrument de cenzură pus la dispoziția instanței de judecată și anume reducerea cuantumului penalității conform art. 1541 alin. (1) lit. b) din C. civ.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Intimatul-reclamant FONDUL NAȚIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU ÎNTREPRINDERILE MICI ȘI MIJLOCII S.A. - IFN a depus la dosar întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursului, apreciind că sunt incidente dispozițiile art. 489 alin. (2) din C. proc. civ.. Pe fond, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Recurenta-pârâtă A. S.A. a formulat răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea excepției nulității recursului.

În etapa recursului s-a derulat procedura de regularizare a cererii de recurs și de comunicare a actelor de procedură între părți, prin intermediul grefei instanței, în conformitate cu dispozițiile art. 490 din C. proc. civ.

Prin rezoluția din 10 iunie 2025 s-a fixat termen la data de 18 septembrie 2025, în ședință publică, cu citarea părților, întrucât procesul este guvernat de dispozițiile C. proc. civ., în forma modificată prin Legea nr. 310/2018, nefiind supus procedurii filtrului.

Astăzi, în ședință publică, excepția nulității a fost respinsă, în considerarea celor expuse în partea introductivă a prezentei decizii.

Analizând recursul în limitele controlului de legalitate, în conformitate cu dispozițiile art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., Înalta Curte constată că acesta este nefondat, pentru considerentele ce succed.

Decizia supusă controlului judiciar este pronunțată subsecvent casării unei decizii adoptate în apel, într-un ciclu procesual anterior, atrăgând incidența așadar, în rejudecare, a prevederilor art. 501 alin. (1) și (3) din C. proc. civ., potrivit cărora "în caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru instanța care judecă fondul. După casare, instanța de fond va judeca din nou, în limitele casării și ținând seama de toate motivele invocate înaintea instanței a cărei hotărâre a fost casată".

În considerarea acestei dispoziții legale, instanța de rejudecare a fondului după casare trebuie să soluționeze cauza în cadrul coordonatelor stabilite în decizia de casare, modalitatea în care instanța de recurs a dat dezlegare unui aspect litigios impunându-se, fără posibilitatea de a fi contrazisă cu ocazia rejudecării. Aceasta, datorită efectului pozitiv al lucrului judecat, potrivit căruia statuările definitive ale unei hotărâri judecătorești se impun, deopotrivă, părților și instanței ulterioare, care nu pot ignora efectele unei judecăți anterioare care a tranșat definitiv un aspect al litigiului.

Așadar, la acest moment procesual, nu mai pot fi supuse analizei critici de nelegalitate a hotărârii din apel care vizează aspecte ale litigiului intrate în puterea lucrului judecat, cum ar fi cele relative la modalitatea de interpretare a clauzei stipulate în art. 12.3 alin. (3) din Convenția nr. 177/2012, potrivit căreia, în cazul inițierii de către Finanțator a procedurii de executare silită asupra Fondului, prin înființarea nejustificată de popriri, în cazurile în care Fondul a constatat neîndeplinirea condițiilor de plată a garanției prevăzute în capitolul 9 din Convenție și a comunicat Băncii decizia sa, obligă Banca la plata de daune-interese egale cu valoarea totală a sumelor poprite în mod nejustificat.

Deși autoarea căii extraordinare de atac pretinde că argumentele din cererea de recurs privesc decizia dată de instanța de apel în rejudecare, în fapt, nemulțumirile vizează însăși decizia de casare și ignoră împrejurarea că instanța de apel, în al doilea ciclu procesual, a fost chemată să verifice modul de soluționare a acțiunii introductive de instanță, în raport de dezlegările date prin decizia de casare.

Recurenta-pârâtă A. S.A. susține în prezentul recurs faptul că ar trebui să fie sancționată, în sensul aplicării clauzei penale inserate la art. 12.3. alin. (3) din Convenție numai în situația în care ar demara procedura de executare silită împotriva Fondului, fără a fi îndreptățită să obțină sumele de bani pe care le urmărește silit, ceea ce nu poate fi primit.

Înalta Curte constată că hotărârea recurată a fost pronunțată în temeiul dispozițiilor legale aplicabile speței, astfel cum au fost indicate în decizia pronunțată în recurs, în primul ciclu procesual.

Deși autoarea căii de atac reclamă incidența cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., care vizează încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, susținerile prezentate în argumentarea lui sunt, în realitate, de netemeinicie, întrucât privesc situația de fapt și nu cuprind o prezentare a textelor de lege pretins încălcate și a elementelor în raport cu care aplicarea lor ar fi fost greșită.

În atare condiții, ele excedează sfera motivului de nelegalitate invocat în calea extraordinară de atac a recursului, motiv pentru care nu vor fi analizate.

Un alt set de critici vizează condițiile răspunderii civile contractuale, în argumentarea cărora recurenta-pârâtă a arătat că, în mod greșit, instanța de apel a aplicat dispozițiile art. 1350 și art. 1530 din C. civ., prin raportare la clauza cuprinsă în art. 12.3 alin. (3) din Convenția-cadru. În acest sens, a susținut faptul că soluționarea căii de atac devolutive s-a realizat fără o verificare a îndeplinirii condițiilor referitoare la prejudiciu, culpa debitorului și că întrunirea lor nu a fost dovedită.

Într-un prim considerent, Înalta Curte precizează că va examina doar observațiile recurentei care pun în dezbatere nelegalitatea deciziei, nu și cele care vizează modalitatea de interpretare a probelor și de stabilire a situației de fapt, deoarece analiza în calea extraordinară de atac nu poate fi extinsă, după cum rezultă din conținutul art. 488 C. proc. civ., dincolo de criticile de nelegalitate, spre cele de eventuală netemeinicie.

Aceasta, deoarece sistemul de drept național nu cunoaște decât dublul grad de jurisdicție (fond și apel), iar căile extraordinare de atac pot fi exercitate doar în condițiile prevăzute de lege, nu însă și pentru ca părțile să supună instanțelor astfel învestite orice nemulțumire asupra hotărârii anterioare.

De aceea, Înalta Curte nu va analiza argumentele recurentei privind elementele probatorii care vizează condițiile răspunderii civile contractuale, caracterul pretins disproporționat al clauzei penale, căci acestea presupun un examen al fondului, neîngăduit în recurs; așa fiind, statuările instanțelor devolutive asupra acestor aspecte au intrat în puterea lucrului judecat.

Este nefondată critica ce vizează aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1538 alin. (2) din C. civ.

Înalta Curte reține că art. 1.538 alin. (1) C. civ. definește clauza penală ca fiind cea prin care părțile stipulează că debitorul se obligă la o anumită prestație în cazul neexecutării obligației principale, iar alin. (2) al aceluiași articol prevede că în caz de neexecutare, creditorul poate cere fie executarea silită în natură a obligației principale, fie clauza penală.

Interpretarea acestui text de lege conduce la concluzia că dreptul de opțiune între executarea silită în natură a obligației și cea a clauzei penale aparține creditorului obligației neîndeplinite.

Acest aspect rezultă și din interpretarea coroborată a textului menționat cu prevederile art. 1.539 din C. civ. care interzice cumulul executării în natură cu plata penalității, cu excepția cazului în care penalitatea este prevăzută pentru executarea obligației cu întârziere ori nu la locul stabilit.

Din conținutul clauzei de la art. 12.3 alin. (3) rezultă, cu evidență, obligația de a nu face asumată, respectiv de a nu demara executări silite, prin înființarea de popriri asupra conturilor, în cazul unui refuz de plată comunicat băncii, înainte de a se verifica temeinicia acestui refuz pe calea dreptului comun. De altfel, nu orice formă de executare silită este prohibită prin Convenție, ci doar executarea silită prin poprirea conturilor, părțile recunoscând practic, prin acordul lor de voință, gravitatea prejudiciului cauzat prin neîndeplinirea acestei obligații asumate de Bancă, constând în blocarea activității unei societăți financiare nebancare.

Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, prin decizia de casare, a statuat că art. 12.3 alin. (3) din Convenție instituie o sancțiune pentru bancă în situația în care aceasta demarează executarea silită prin poprire, fără a urma în prealabil, etapele de soluționare a diferendului astfel cum sunt stabilite de clauza contractuală în ansamblul său.

Recurenta-pârâtă din prezenta cauză afirmă că întoarcerea executării silite reprezintă o executare în natură a prestației principale, constând în obligația de a nu face.

În realitate, dat fiind natura juridică a obligației de a nu face, aceasta nici nu este susceptibilă de a fi executată în natură, din moment ce presupune o abținere din partea debitorului. În aceste condiții, se constată că obligația principală, de a nu face, a fost încălcată în momentul inițierii executării silite prin înființarea nejustificată a popririi.

Executarea silită în natură este o consecință a principiului pacta sunt servanda, prin care creditorul obține întocmai obiectul obligației și este opusă, de principiu, compensării prin despăgubiri, acestea din urmă fiind remediul pentru creditor, atunci când nu poate primi executarea în natură.

În speță, prin clauza inserată la art. 12.3. alin. (3) din Convenția-cadru, pârâta și-a asumat, cu titlu de prestație principală, obligația de a se abține de la a înființa popriri în mod nejustificat, sub sancțiunea de a plăti daune-interese egale cu valoarea sumei obținute prin poprire.

Obligația de abținere, fiind o obligație de a nu face, este imposibil de executat în natură. În consecință, în mod greșit susține recurenta-pârâtă că ar fi executat în natură obligația principală.

Se reține că, într-adevăr, art. 1.539 din C. civ. interzice cumulul executării în natură a obligației principale cu penalitatea stipulată în temeiul unei clauze penale.

Semnificația acestui text de lege este însă aceea că, în caz de neexecutare, creditorul nu poate pretinde atât executarea silită, în natură, a obligației principale, cât și clauza penală. Or, după încălcarea ei, așa cum s-a arătat, obligația de abținere nu mai putea fi executată în natură, remediul fiind executarea prin echivalent.

Tot astfel, interzicerea cumulului presupune că patrimoniul debitorului nu poate fi micșorat atât cu prestația aferentă obligației principale, cât și cu penalitatea reprezentând clauza penală.

În cauza pendinte, suma poprită nu i-a aparținut recurentei-pârâte, ci intimatului-reclamant, fiind în patrimoniul acestuia din urmă.

Nu mai puțin, întoarcerea executării este consecința anulării executării silite, un remediu pus la dispoziție de legea procesual civilă pentru ca debitorul executat silit, în mod nelegal, să poată fi repus în situația anterioară.

În egală măsură, Înalta Curte reține că prin întoarcerea executării silite se restituie plata devenită nedatorată ca urmare a anulării formelor de executare, nu daunele-interese evaluate convențional și anticipat de părți, ce fac obiectul prezentei cauze.

Prin urmare, restituirea sumei poprite nejustificat, prin întoarcerea executării silite, urmată de obligarea recurentei-pârâte la plata penalității instituite de art. 12.3 alin. (3) din Convenție, nu conduce la încălcarea dispozițiilor art. 1.539 C. civ., teza dublei reparații a aceluiași prejudiciu urmând a fi înlăturată.

Tot ca efect al obligativității contractului, clauza penală nu poate face obiectul unei aprecieri din partea instanței de judecată pe criterii de echitate decât în limitele expres prevăzute de art. 1541 din C. civ., care însă nu instituie o obligație de a reduce clauza, ci doar o facultate pentru judecător.

Mai mult, demersul judiciar al intimatului-reclamant s-a fundamentat pe încălcarea obligației de a nu face asumate de recurenta-pârâtă, aspect necontestat de autoarea căii de atac, care, atât timp cât s-a produs, nu poate conduce la suprimarea clauzei penale ca vădit excesivă, în caz contrar, aceasta ar fi lipsită de una din funcțiile sale principale, și anume cominatorie.

Pe de altă parte, recurenta a afirmat că prin interpretarea dată clauzei din art. 12.3 alin. (3) din Convenția-cadru, instanța de apel a încălcat și dispozițiile art. 1.353 C. civ., text de lege potrivit căruia "cel care cauzează un prejudiciu prin chiar exercițiul drepturilor sale nu este obligat să îl repare, cu excepția cazului în care dreptul este exercitat abuziv", însă nici această susținere nu poate fi primită, deoarece, în speță, dreptul invocat de autoarea căii de atac, de a iniția procedura de executare silită, a fost exercitat nejustificat, concluzie care este impusă de pronunțarea deciziei civile nr. 666 din 20 februarie 2018 a Tribunalului București. Prin această decizie a fost schimbată în tot sentința civilă nr. 2663 din 3 aprilie 2017 a Judecătoriei Sectorului 1 București, în sensul admiterii contestației la executare, anulării încheierii de încuviințare a executării silite, anulării actelor de executare din dosarul nr. x/2016 și întoarcerii executării silite prin obligarea A. S.A. la restituirea către Fond a sumelor de 145.396,26 Euro și 15.325,08 RON.

Aprecierea recurentei, potrivit căreia numai demararea cu rea-credință a executării silite ar fi justificat obligarea sa la plata penalității, relevă nemulțumirea sa față de conținutul clauzei care a determinat atragerea răspunderii sale civile, însă nu este suficientă pentru a justifica admiterea recursului, deoarece clauza în discuție este rezultatul negocierii părților și nu este contrară legii, întrucât ea nu inhibă exercițiul dreptului fundamental al accesului la justiție, ci stabilește anticipat valoarea despăgubirilor datorate în cazul în care exercițiul se dovedește a fi, ca în speță, nejustificat.

În aceste condiții, Înalta Curte constată că decizia atacată este legală, iar criticile prezentate de recurentă nu justifică adoptarea unei dispoziții de casare, așa încât, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1900 din 11 decembrie 2024, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 18 septembrie 2025.