ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1228/2025

Ședința publică din data de 18 septembrie 2025

Asupra recursului civil de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 25 iunie 2018 pe rolul Tribunalului Galați, secția a II-a civilă, sub nr. x/2018, reclamanta A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâta B.., solicitând instanței să constate rezilierea contractului de vânzare-cumpărare din 12 decembrie 2016 și obligarea pârâtei la plata sumei de 64.310 Euro, actualizată cu dobânda legală penalizatoare calculată de la data introducerii acțiunii. A mai solicitat obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 3 alin. (1)-(4), art. 4 alin. (2) din contract, art. 1531, art. 1535, art. 1350 și art. 1549 din C. civ., O.G. nr. 13/2011.

Pârâta B.. a depus la dosar întâmpinare, prin care a invocat excepția inadmisibilității cererii în constatare, excepția inadmisibilității rezilierii contractului de vânzare-cumpărare și excepția necompetenței instanțelor române. Pe fond, a solicitat respingerea acțiunii, ca neîntemeiată.

La data de 5 martie 2019, anterior primului termen de judecată (09.05.2019), reclamanta a formulat o cerere adițională, prin care a modificat primul capăt de cerere al acțiunii introductive, în sensul că a solicitat să se dispună rezilierea contractului de vânzare-cumpărare.

La termenul de judecată din 21 noiembrie 2019, tribunalul a pus în discuție excepțiile invocate de pârâtă prin întâmpinare, după care, a amânat pronunțarea la 22 noiembrie 2019, la 5 decembrie 2019 și la 20 decembrie 2019.

Prin încheierea din 20 decembrie 2019, pronunțată de Tribunalul Galați, secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2018, s-au respins, ca nefondate, excepția necompetenței instanțelor române, excepția inadmisibilității acțiunii în constatare și excepția inadmisibilității cererii de reziliere a contractului de vânzare-cumpărare, invocate de pârâtă prin întâmpinare; s-a fixat termen la 21 ianuarie 2020 în vederea continuării judecății, pentru când au fost citate părțile.

Prin încheierea din 12 ianuarie 2022, pronunțată de Tribunalul Galați, secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2018, s-au respins acțiunea principală și cea adițională, având ca obiect "pretenții", formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta B.., ca nefondate.

Prin încheierea din Camera de Consiliu de la 12 octombrie 2022, pronunțată de Tribunalul Galați, secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2018, s-a admis cererea de îndreptare eroare materială, formulată din oficiu; în baza art. 442 din C. proc. civ., s-a dispus îndreptarea erorii materiale strecurate în practicaua sentinței civile nr. 4 din 12 ianuarie 2022 a Tribunalului Galați, secția a II-a civilă, în sensul că se va trece în practica "Sentința civilă nr. 4", în loc de "Încheiere", cum greșit s-a trecut.

Împotriva sentinței primei instanțe, reclamanta A. S.R.L. a declarat apel principal, solicitând admiterea acestuia și schimbarea hotărârii apelate, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată.

Pârâta B.. a declarat apel incident împotriva încheierii din 20 decembrie 2019, pronunțate de Tribunalul Galați, secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2018, prin care a solicitat schimbarea în parte a încheierii apelate, în sensul admiterii excepției necompetenței generale a instanțelor române.

Prin decizia nr. 172/2024 din 29 mai 2024, pronunțată de Curtea de Apel Galați, secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2018, s-au admis apelul declarat de A. S.R.L., împotriva sentinței civile nr. 4 (fosta încheiere) din 12 ianuarie 2022 și apelul incident declarat de B.., împotriva încheierii din 20 decembrie 2019, sentința și încheierea fiind pronunțate de Tribunalul Galați, secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2018; a fost schimbată în parte încheierea apelată și în tot sentința apelată; în rejudecare, s-a admis excepția necompetenței generale a instanțelor române, excepție invocată de pârâta B.; s-a respins acțiunea formulată de A. S.R.L. împotriva pârâtei B. ca nefiind de competența instanțelor române; s-au menținut celelalte dispoziții ale încheierii apelate; a fost definitivat onorariul de expert la suma de 3.000 RON și s-a dispus obligarea reclamantei A. S.R.L. la plata către domnul C. a sumei de 1.000 RON, reprezentând diferență de onorariu de expert.

La data de 19 iulie 2024 s-a înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, sub nr. x/2018, recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 172/2024 din 29 mai 2024, pronunțate de Curtea de Apel Galați, secția a II-a civilă.

Recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei instanței de apel în vederea judecării pe fond a căii de atac. A mai solicitat obligarea intimatei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată.

Decizia recurată a fost criticată sub aspectul nelegalității, pentru următoarele motive:

În motivarea hotărârii pronunțate, instanța de apel a reținut că sunt aplicabile prevederile Regulamentului UE nr. 1215/2012 al Parlamentului European și al Consiliului și că, potrivit art. 4 alin. (1) din acest Regulament, persoanele domiciliate pe teritoriul unui stat membru UE sunt acționate în justiție, indiferent de naționalitatea lor, în fața instanțelor respectivului stat membru.

În același timp, instanța de apel a consemnat că art. 7 pct. I din Regulament prevede excepția chemării în judecată într-un alt stat membru, în materie contractuală, în fața instanțelor de la locul de executare a obligației în cauză, prin acesta înțelegându-se locul unde au fost sau ar fi trebuit livrate mărfurile, în cazul vânzării de mărfuri. Or, instanța de apel a apreciat că locul de livrare a cuptoarelor nu a fost România, ci că intimata s-a obligat să livreze cuptoarele în Ungaria, transportul acestora fiind în sarcina recurentei.

În primul rând, hotărârea recurată se impune a fi casată, întrucât apelul incident formulat de intimată este inadmisibil.

Conform art. 472 alin. (1) din C. proc. civ., "intimatul este în drept, după împlinirea termenului de apel, să formuleze apel în scris, în cadrul procesului în care se judecă apelul făcut de partea potrivnică, printr-o cerere proprie care să tindă la schimbarea hotărârii primei instanțe".

Potrivit Deciziei nr. 14 din 22 iunie 2020, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, referitoare la interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 472 și art. 491 din C. proc. civ., apelul sau recursul incident nu poate fi limitat la obiectul apelului sau recursului principal, ci poate viza orice alte soluții cuprinse în dispozitivul hotărârii atacate și/sau considerentele acesteia.

În susținerea acestei soluții, instanța supremă a reținut că "dispozițiile art. 472 alin. (2) și art. 491 alin. (1) din C. proc. civ. nu condiționează formularea apelului/recursului incident de invocarea unor motive de apel/recurs care să vizeze doar dispozițiile hotărârii care au fost criticate prin cererea de apel/recurs principal, putându-se considera că motivele apelului/recursului incident pot tinde la anularea/schimbarea, respectiv casarea hotărârii atacate sub orice aspect care prezintă interes pentru intimatul care declară apel/recurs incident. În același sens, tot în doctrină s-a considerat că, și în ipoteza în care apelul principal este îndreptat numai împotriva unora dintre dispozițiile hotărârii atacate, apelul incident nu trebuie să se circumscrie doar la acestea, ci poate să vizeze și altele dintre soluțiile cuprinse în acea hotărâre" . Totodată, Înalta Curte a arătat că "scopul apelului incident fiind acela de a obține reformarea hotărârii, intimatul trebuie să justifice un interes pentru a-l exercita. Aprecierea interesului se va face în raport cu dispozitivul și considerentele hotărârii atacate, prin care intimatului nu i s-a dat satisfacție deplină".

Pornind de la dispozițiile general obligatorii ale hotărârii anterior citate, rezultă că obiectul apelul incident îl poate face doar hotărârea primei instanțe, care a fost atacată cu apelul principal.

Prin apelul incident formulat în cauză, intimata nu a criticat sentința civilă nr. 4/12.01.2022, pronunțată de Tribunalul Galați, pe care reclamanta A. S.R.L. a contestat-o pe calea apelului principal, ci a solicitat doar schimbarea încheierii pronunțate de instanța de fond la data de 20 decembrie 2019.

Prin urmare, având în vedere că nu se tinde la schimbarea hotărârii primei instanțe, astfel cum este imperativ condiționat prin prevederile art. 472 alin. (1) din C. proc. civ., interpretate prin Decizia nr. 14/2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, apelul incident este inadmisibil.

În concluzie, hotărârea instanței de apel este nelegală, fiind rezultatul aplicării greșite a prevederilor art. 472 alin. (1) din C. proc. civ.

În al doilea rând, hotărârea recurată este nelegală, întrucât locul livrării cuptoarelor a fost în România, atrăgându-se competența generală a instanțelor române.

După cum în mod corect a reținut și instanța de apel, în cazul vânzării de mărfuri se are în vedere locul dintr-un stat membru unde, în temeiul contractului, au fost sau ar fi trebuit să fie livrate mărfurile, iar, în cazul prestării de servicii, se are în vedere locul dintr-un stat membru unde, în temeiul contractului, au fost sau ar fi trebuit să fie prestate serviciile.

Locul livrării, astfel cum noțiunea este avută în considerare de legiuitorul european, semnifică locul de destinație a mărfii vândute, astfel cum, în cazul prestării de servicii, se are în vedere locul unde se execută prestația. Nu se confundă cu simpla condiție D., care desemnează că marfa este pusă la dispoziția cumpărătorului la sediul vânzătorului, iar cumpărătorul este responsabil pentru plata transportului și costul asigurării.

De altfel, în susținerea acestei interpretări trebuie să se aibă în vedere regimul TVA aplicabil tranzacției, intimata emițând factura fără TVA, chiar dacă este înregistrată în scop de TVA, întrucât reclamanta este persoană juridică română înregistrată în scop de TVA, iar livrarea s-a făcut în România, operațiunea fiind un transfer intracomunitar de mărfuri. Așadar, prin emiterea facturilor sale fără aplicarea cotei de TVA reglementate în Ungaria, inclusiv intimata a confirmat că locul livrării bunurilor este România, stat membru al Uniunii Europene, unde este aplicabilă Directiva 2006/112/CE.

Pentru aceste considerente, hotărârea instanței de apel este nelegală, fiind rezultatul interpretării greșite a dispozițiilor art. 7 alin. (1) din Regulamentul UE nr. 1215/2012 al Parlamentului European și al Consiliului, instanțele competente general fiind cele din România, de vreme ce locul livrării cuptoarelor convenit de părți a fost în România.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Recursul declarat în cauză de recurenta-reclamantă A. S.R.L. a fost comunicat intimatei-pârâte B.., la data de 6 august 2024, cu mențiunea că are obligația de a depune întâmpinare, în termen de cel mult 30 de zile de la comunicare.

La data de 23 august 2024, conform plicului atașat, intimata-pârâtă B.. a depus la dosar întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursului; pe fond, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, cu obligarea recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată, fără a face dovada existenței și întinderii lor.

Întâmpinarea depusă de intimata-pârâtă a fost comunicată recurentei-reclamante A. S.R.L., la data de 9 septembrie 2024, cu mențiunea de a depune la dosar, în termen de cel mult 10 zile de la comunicare, răspuns la întâmpinare.

Recurenta-reclamantă nu a formulat răspuns la întâmpinare.

Conform art. 493 alin. (2)-(4) din C. proc. civ., în forma în vigoare la data începerii procesului, deci, anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 310/2018, a fost întocmit un raport asupra admisibilității în principiu a recursului, raport care, după analiza în completul de filtru, a fost comunicat părților, cu mențiunea că acestea pot depune punct de vedere la raport în termen de 10 zile de la comunicare.

Prin încheierea din 15 mai 2025 s-a respins excepția nulității recursului, invocată de intimata-pârâtă B.., s-a admis, în principiu, recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L., stabilindu-se termen pentru judecata pe fond a căii extraordinare de atac la data de 18 septembrie 2025, în ședință publică, cu citarea părților, când s-a pronunțat prezenta decizie.

Înalta Curte, analizând recursul în limitele controlului de legalitate, în conformitate cu dispozițiile art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., constată că acesta este nefondat, pentru considerentele ce succed.

Criticile recurentei-reclamante supun analizei modul în care în etapa anterioară a procesului a fost dezlegată excepția necompetenței generale a instanțelor române, urmând a fi examinate din perspectiva motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Procedând la analiza criticilor, în ordinea în care acestea au fost formulate, Înalta Curte constată că poate fi analizată critica prin care se invocă pretinsa inadmisibilitate a apelului incident formulat de pârâta B.. împotriva încheierii din 20 decembrie 2019, pronunțate de Tribunalul Galați, secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2018, având în vedere că, din apărările formulate prin întâmpinarea la apelul incident, reiese că reclamanta a solicitat sancționarea apelantei-pârâte (prin inadmisibilitatea invocată) tocmai din perspectiva faptului că apelul incident vizează doar o încheiere interlocutorie (cea din 20 decembrie 2019), iar nu sentința primei instanțe.

Răspunzând, așadar, criticii formulate, Înalta Curte reține că, potrivit dispozițiilor art. 472 alin. (1) din C. proc. civ., având ca denumire marginală - Apelul incident, intimatul este în drept, după împlinirea termenului de apel, să formuleze apel în scris, în cadrul procesului în care se judecă apelul făcut de partea potrivnică, printr-o cerere proprie care să tindă la schimbarea hotărârii primei instanțe.

Din interpretarea logico-gramaticală și literală a art. 472 C. proc. civ. se desprinde concluzia că nu există o limitare a apelului incident în raport de obiectul apelului principal.

Dimpotrivă, legiuitorul a reglementat prin această normă posibilitatea intimatului din apelul principal de a formula, la rândul său, o cerere de apel prin care să tindă la schimbarea hotărârii primei instanțe, fără a restrânge devoluțiunea doar la acea parte din hotărârea primei instanțe care a fost atacată prin apelul principal.

Așadar, finalitatea urmărită de legiuitor prin crearea acestei căi de atac vizează punerea la dispoziția intimatului din cadrul unui apel principal a unui mijloc procesual prin care să solicite și el reformarea hotărârii primei instanțe dacă aceasta este atacată cu apel de cealaltă parte.

În interpretarea doctrinară și jurisprudențială relevantă s-a arătat, astfel, că instituția apelului incident rezolvă o problemă de natură procedurală în care se află partea intimată al cărei interes de a declara apel s-a născut după ce reclamanta a declarat apel principal, cu toate că soluția finală, pronunțată în primă instanță, i-a fost favorabilă.

Din această perspectivă, interesul părții intimate de a exercita apel incident ia naștere abia din momentul în care ia cunoștință de apelul principal și de limitele efectului devolutiv al apelului, existând, astfel, posibilitatea să declare apel incident prin care să obțină schimbarea soluției primei instanțe, însă, tot într-o soluție favorabilă.

În speță, prin întâmpinare, pârâta B.. a invocat excepția necompetenței instanțelor române, însă instanța de fond a respins-o prin încheierea din 20 decembrie 2019, iar prin sentința civilă nr. 4 din 12 ianuarie 2022, a respins pe fond acțiunea, context în care pârâta nu a avut interes în a formula apel principal împotriva hotărârii primei instanțe.

Însă, întrucât reclamanta a formulat apel principal, urmărind admiterea pe fond a acțiunii, atunci s-a născut și interesul pârâtei de a formula apel incident, criticând respingerea excepției necompetenței generale a instanțelor române și urmărind, astfel, a se admite această excepție, cu consecința respingerii acțiunii ca inadmisibilă (așadar, cu altă soluție decât cea pronunțată de prima instanță).

Prin urmare, se constată, astfel, că interesul intimatei de a ataca soluția de respingere a excepției necompetenței generale a instanțelor române a luat naștere la momentul luării la cunoștință a motivelor din apelul principal.

Considerentele mai sus prezentate relevă, așadar, admisibilitatea apelului incident în condițiile în care intimata, prin demersul judiciar inițiat, a urmărit schimbarea hotărârii primei instanțe, conform dispozițiilor art. 472 alin. (1) din C. proc. civ.

În acest context, se dovedește a fi nefondată critica recurentei, potrivit căreia hotărârea instanței de apel este nelegală, pentru motivul că este rezultatul aplicării greșite a prevederilor art. 472 alin. (1) din C. proc. civ.

Recurenta-reclamantă a mai susținut faptul că hotărârea recurată este nelegală, întrucât locul livrării cuptoarelor a fost în România, atrăgându-se competența generală a instanțelor române.

Sub acest aspect, Curtea de Apel Galați a reținut că B.. și A. S.R.L. au încheiat contractul de vânzare-cumpărare nr. x din 12 decembrie 2016 privitor la achiziția a 9 cuptoare de coacere E. și a 30 de cărucioare de coacere, pentru prețul total de 45.000 euro.

La data încheierii contractului era deja în vigoare Regulamentul (UE) nr. 1215/2012 al Parlamentului European și al Consiliului privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială, act normativ aplicabil, potrivit art. 1 alin. (1), în materie civilă și comercială, indiferent de natura instanței.

Conform art. 4 alin. (1) din regulament, persoanele domiciliate pe teritoriul unui stat membru al Uniunii Europene sunt acționate în justiție, indiferent de naționalitatea lor, în fața instanțelor respectivului stat membru. Totuși, conform art. 7 pct. 1, o persoană care are domiciliul pe teritoriul unui stat membru poate fi acționată în justiție într-un alt stat membru, în materie contractuală, în fața instanțelor de la locul de executare a obligației în cauză; iar prin locul de executare a obligației se înțelege, în cazul vânzării de mărfuri, locul dintr-un stat membru unde, în temeiul contractului, au fost sau ar fi trebuit să fie livrate mărfurile.

Aplicând aceste dispoziții în speță, Curtea de Apel Galați a reținut că B. trebuie chemată în judecată în fața instanțelor ungare (având sediul în Ungaria), potrivit art. 4 alin. (1) din regulament.

Reclamanta A. S.R.L. a susținut faptul că sunt deopotrivă competente instanțele române, conform art. 7 pct. 1, locul de executare a obligației din contractul nr. x din 12 decembrie 2016 fiind în România.

Instanța de apel a constatat că, potrivit art. 3.5 din contract, vânzătorul va depozita mărfurile în bune condiții până când cumpărătorul va veni să le ia. De asemenea, conform art. 3.7-3.8, costurile de expediere revin cumpărătorului (reclamanta), iar vânzătorul nu este responsabil de daunele cauzate în timpul expedierii și descărcării mărfurilor.

Rezultă din toate aceste dispoziții contractuale că locul livrării mărfurilor este la sediul vânzătorului, după încheierea contractului acesta devenind numai un depozitar al mărfurilor. Așadar, și potrivit art. 7 pct. 1 din Regulamentul nr. 1215/2012, instanțele competente în speță sunt cele din Ungaria, nu din România.

Față de considerentele anterior prezentate, Curtea de Apel Galați a ajuns la concluzia că este întemeiat apelul incident declarat de pârâta B.. împotriva încheierii din 20 decembrie 2019, pronunțate de Tribunalul Galați, secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2018.

Contrar celor susținute de recurentă, hotărârea instanței de apel nu este rezultatul interpretării greșite a dispozițiilor art. 7 alin. (1) din Regulamentul UE nr. 1215/2012 al Parlamentului European și al Consiliului.

Instanțele competente general să judece cauza nu sunt cele române, deoarece locul livrării cuptoarelor convenit de părți nu a fost în România.

Înalta Curte constată că este necesar să se stabilească, în conformitate cu jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene, obligația caracteristică a contractului (a se vedea în acest sens Hotărârea din 14 iulie 2016, Granarolo, C-196/15, EU:C:2016:559, punctul 33).

Relevantă este Hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene pronunțată în cauza C-249/16 - "Trimitere preliminară - Competența judiciară în materie civilă și comercială - Regulamentul (UE) nr. 1215/2012 - Articolul 7 punctul 1 - Noțiunile «materie contractuală» și «contract de prestare de servicii» - Acțiune în regres între codebitorii solidari ai unui contract de credit - Determinarea locului de executare a contractului de credit", prin care s-a statuat că «Articolul 7 punctul 1 litera (b) a doua liniuță din Regulamentul nr. 1215/2012 trebuie interpretat în sensul că, în cazul în care o instituție de credit a acordat un credit în favoarea a doi codebitori solidari, "locul dintr-un stat membru unde, în temeiul contractului, au fost sau ar fi trebuit să fie prestate serviciile" în sensul acestei dispoziții este, în absența vreunei convenții contrare, locul sediului instituției în cauză, inclusiv în vederea determinării competenței teritoriale a instanței chemate să se pronunțe cu privire la acțiunea în regres între acești codebitori"».

În cauza dedusă judecății, obligația caracteristică este chiar livrarea bunurilor în cadrul unui contract de vânzare-cumpărare, iar celelalte obligații sunt doar consecința executării obligației de livrare.

Așadar, livrarea este prestația caracteristică din contractul de vânzare-cumpărare nr. x din 12 decembrie 2016 privitor la achiziția a 9 cuptoare de coacere E. și a 30 de cărucioare de coacere, restul fiind auxiliare.

Înalta Curte mai constată că această critică a recurentei a fost deja cenzurată în calea de atac devolutivă, instanța de apel argumentând temeinicia demersului juridic promovat de pârâta B..

Reiterând susținerile din apel, recurenta-reclamantă ignoră existența judecății anterioare și decizia recurată, făcând abstracție, totodată, de natura și limitele căii de atac extraordinare a recursului, conform art. 483 alin. (3) C. proc. civ., în cadrul căreia nu pot face obiectul examinării situația de fapt, stabilită pe baza probelor administrate în cauză, și nici alte elemente factuale producătoare de consecințe juridice, pe baza cărora autoarea căii de atac își argumentează recursul pendinte.

Prin urmare, Înalta Curte constată că niciuna dintre criticile formulate prin recurs nu relevă încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de procedură sau a celor de drept material, decizia atacată fiind conformă regulilor de drept aplicabile, prin prisma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., care nu este fondat.

Pentru rațiunile înfățișate, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 172/2024 din 29 mai 2024, pronunțate de Curtea de Apel Galați, secția a II-a civilă.

Referitor la cererea privind cheltuielile de judecată formulată de intimata-pârâtă B.., Înalta Curte reține următoarele:

Conform dispozițiilor art. 452 din C. proc. civ., "partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condițiile legii, dovada existenței și întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei", iar potrivit art. 453 din același cod, "partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată".

Prin raportare la aceste texte de lege, aplicabile și în recurs în temeiul art. 494 C. proc. civ., Înalta Curte constată că intimata-pârâtă B.. nu a depus la dosarul cauzei dovezi care să ateste efectuarea cheltuielilor de judecată, motiv pentru care cererea urmează a fi respinsă, în temeiul art. 452 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 172/2024 din 29 mai 2024, pronunțate de Curtea de Apel Galați, secția a II-a civilă, ca nefondat.

Respinge cererea formulată de intimata-pârâtă B.. privind acordarea cheltuielilor de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 18 septembrie 2025.