ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1159/2025

Ședința publică din data de 16 septembrie 2025

- obligarea pârâtului la plata unor daune materiale de 8800 usd (4,73 RON/usd x 8800 usd = 41624 RON) pentru acoperirea prejudiciului material cauzat;

- obligarea pârâtului la plata unor daune morale de 100.000 usd (4,73 RON/usd x 100.000 usd = 473.000 RON), pentru acoperirea prejudiciului moral cauzat;

- cu obligarea pârâtului la plata tuturor cheltuielilor de judecată.

În drept, reclamantul a invocat art, 194 și urm. C. proc. civ., C. civ., C. proc. civ., Legea nr. 51/1995, Statutul Profesiei de Avocat, art. 1350 C. civ. și orice alte texte de lege folosite în prezenta cerere sau a căror necesitate ar rezulta din cercetarea judecătorească.

Prin sentința civilă nr. 8708/06.10.2024, pronunțată de Judecătoria Constanța, în dosarul nr. x/2022, s-a admis excepția necompetenței materiale a Judecătoriei Constanța, invocată de pârât prin întâmpinare și s-a declinat competența de soluționare a cererii de chemare în judecată în favoarea Tribunalului Constanța.

Prin sentința civilă nr. 826 din 18 iulie 2024, Tribunalul Constanța, secția a II-a civilă a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul CABINET DE AVOCAT B..

Prin decizia civilă nr. 201/LP din 08 noiembrie 2024, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de Insolvență și Litigii cu Profesioniști și Societăți a fost respins apelul formulat de apelantul-reclamant, în cauza având ca obiect acțiune în daune contractuale, ca nefondat și a fost obligat apelantul la plata către intimat a sumei de 5000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată-onorariu avocat.

Recurentul- reclamant consideră că instanța de apel, dar și cea de fond, a aplicat în mod greșit dispozițiile referitoare la răspunderea contractuală a avocatului, conform contractului de asistență juridică, dar și al Statului profesiei de avocat, considerând, de asemenea, că necomunicarea unei hotărâri judecătorești a fost catalogată în mod greșit de către instanța de apel ca nefiind o obligație contractuală a avocatului.

Printr-o primă critică acesta a susținut că instanța de apel trebuia să soluționeze cauza prin raportare la art. 133 al Statutului Profesiei de Avocat, și la dispozițiile Legii nr. 51/1995, astfel cum au fost menționate în cererea de primă instanță, dar și în cea de apel.

Mai mult, în opinia sa, comunicarea hotărârii și chiar efectuarea unei căi de atac era obligatorie și conform dispozițiilor C. proc. civ.: art. 87 alin. (1) și (2), dispoziții din analiza cărora reieșea, fără îndoială, culpa intimatului în executarea acestui contract, aspect pentru care trebuie tras la răspundere.

Recurentul solicită a se cenzura orice motivare cum că i-ar fi fost comunicată hotărârea judecătorească, atât timp cât el și-a ales domiciliul procesual la avocat, tocmai pe fondul meseriei de marinar, anexând dovezi scrise.

Cu privire la faptul că există dispoziții nemotivate în hotărârea recurată, recurentul- reclamant a arătat că nu înțelege, de ce, în apel, au fost excluse de la motivare și dispozițiile art. 133 din Statutul profesiei de avocat și de ce nu s-a motivat această excludere, din punct de vedere al diligenței.

În continuare, recurentul-reclamant a redat, foarte pe larg, motivele menționate ca situație de fapt, astfel cum au fost expuse și în cererea de chemare în judecată.

La data de 7 aprilie 2025, a fost înregistrată întâmpinarea formulată de intimatul-pârât CABINET DE AVOCAT B., prin care a arătat că motivele de recurs prezentate sunt invocate formal, prin neindicarea normelor încălcate de către instanța de apel în conținutul recursului, iar în ce privește aplicarea art. 133 din Statut, arată că acest motiv nu a fost invocat în apel, fiind invocat omisso medio în recurs.

Potrivit dispozițiilor imperative ale art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., "cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat".

În conformitate cu prevederile art. 486 alin. (3) C. proc. civ., "mențiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) și c)-e), precum și cerințele menționate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancțiunea nulității", iar potrivit art. 489 alin. (2) din același cod, sancțiunea nulității "intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488".

Din dispozițiile imperative ale art. 489 alin. (2) C. proc. civ., se reține că instanțele au obligația de a verifica dacă motivele invocate de recurent se încadrează în cazurile de casare prevăzute de art. 488 din același cod, iar dacă această cerință nu este îndeplinită, operează sancțiunea nulității recursului.

Recursul, fiind o cale de atac de reformare, prin care se realizează exclusiv controlul de legalitate a hotărârii atacate, este necesar ca acesta să fie întemeiat pe cel puțin unul din motivele prevăzute expres și limitativ de lege, impunându-se, totodată, dezvoltarea acestora, din care să rezulte nelegalitățile identificate în legătură cu hotărârea supusă recursului.

În cauză, deși recurentul-reclamant A. a indicat prin cererea de recurs motivele de nelegalitate prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ., care se referă la nemotivarea hotărârii, respectiv pronunțarea hotărârii cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, examenul cererii de recurs relevă că nu pot fi decelate critici de nelegalitate a deciziei din apel, care să poată fi încadrate în vreunul din motivele prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., partea rezumându-se la enunțarea unor susțineri lipsite de caracter concret și aplicat și reluând, în mare parte, motivele de apel formulate.

Astfel, se constată că, deși recurentul a indicat atât dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., cât și normele de drept material, care, în opinia sa, atrag incidența motivului de casare menționat, argumentele expuse, astfel cum au fost dezvoltate în scris, vizează aspecte ce țin de situația de fapt a cauzei și de interpretarea acestor dispoziții, în opinia sa.

Argumentele aduse de recurent în sprijinul acestor așa-zise critici de nelegalitate nu s-au conformat caracterului specific al căii extraordinare de atac a recursului, întrucât au vizat aspecte de netemeinicie, ce nu pot fi avute în vedere de către instanța de control judiciar, textele de lege pretins încălcate fiind invocate pur formal și nefiind urmate de apărări care să le susțină.

Or, fără invocarea unor critici vizând eventuale erori de raționament ale instanței de apel, apte să fie încadrate în dispozițiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ., nu se poate considera că recurentul și-a îndeplinit obligația de motivare a recursului.

Recurentul- reclamant a făcut referire și la o pretinsă nemotivare a deciziei recurate, în sensul că ar fi fost excluse de la motivare dispozițiile art. 133 din Satutul profesiei de avocat, însă, conținutul deciziei recurate relevă că este analizat și acest text de lege. De altfel, recurentul nici nu a prezentat, în concret, critica anume formulată în apel privitor la aceste dispoziții, spre a se verifica, eventual, pretinsa nemotivare ori excluderea la motivare a acestora.

Mai mult, Înalta Curte subliniază că motivarea recursului înseamnă nu doar exprimarea nemulțumirii în raport cu soluția atacată, ci expunerea tuturor argumentelor de drept, în sensul dispozițiilor art. 488 alin. (1) C. proc. civ., pentru care, din punctul de vedere al părții, a fost pronunțată o hotărâre nelegală.

În concluzie, se reține că recurentul nu critică considerentele instanței de apel și nu arată în ce modalitate decizia atacată este contrară legii ori este nemotivată, susținerile sale neputând fi încadrate în niciunul dintre motivele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ.

Dat fiind că accesul la justiție presupune respectarea cerințelor formale în legătură cu promovarea unei căi extraordinare de atac, rezultă că, în cazul nemotivării corespunzătoare, conform art. 489 alin. (2) C. proc. civ., se impune a fi aplicată sancțiunea nulității prevăzută de lege.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul art. 493 alin. (5) C. proc. civ., va anula recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 201/LP din 08 noiembrie 2024 pronunțate de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de Insolvență și Litigii cu Profesioniști și Societăți.

În temeiul dispozițiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., va dispune obligarea recurentului-reclamant A. să plătească intimatului-pârât CABINET DE AVOCAT B. suma de 3.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs, conform documentelor justificative aflate la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 201/LP din 08 noiembrie 2024 pronunțate de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de Insolvență și Litigii cu Profesioniști și Societăți.

Obligă recurentul-reclamant A. să plătească intimatului-pârât CABINET DE AVOCAT B. suma de 3.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 16 septembrie 2025.