ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 85/2026

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, la data de 27.08.2020, sub număr de dosar x/2020, reclamantul A., a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, ca, prin hotărârea judecătorească ce se va pronunța, să se constatate producerea unei erori judiciare în modul cum a fost efectuată judecata în dosarul nr. x/2018, în ambele faze procesuale derulate. Totodată, solicită compensarea prejudiciului care i s-a pricinuit ca urmare a acestei erori, în cuantum de 1.500 euro. În drept, reclamantul și-a întemeiat cererea pe Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, actualizată (art. 96), pe Noul C. civ., pe Codul muncii și pe prevederile Noului C. proc. civ. Prin sentința civilă nr. 96/15.10.2021 pronunțată în dosarul nr. x/2021, Curtea de Apel București, secția a VII-a pentru cauze privind conflictele de muncă și asigurări sociale, învestită fiind cu soluționarea conflictului de competență ivit între secția a III-a civilă și secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale ale Tribunalului București, în temeiul art. 136 alin. (1) și (2) C. proc. civ., a stabilit competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția a III-a civilă. La Tribunalul București, secția a III-a civilă, cauza a fost înregistrată sub nr. x/2020. Prin încheierea din data de 05.04.2022, pronunțată în Dosarul nr. x/2022, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a admis cererea de strămutare formulată de reclamantul A. și a dispus trimiterea dosarului nr. x/2020 la Tribunalul Ialomița, păstrându-se actele îndeplinite în cauză. La Tribunalul Ialomița, cauza a fost înregistrată sub număr unic de dosar x/2022, la data de 25.05.2022.

Decizia pronunțată de Tribunalul Ialomița Prin sentința civilă nr. 1149/F din data de 26.10.2022, Tribunalul Ialomița, secția civilă a calificat excepția inadmisibilității acțiunii, invocată prin întâmpinare, ca fiind o apărare de fond, a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată, a respins cererea reclamantului privind cheltuielile de judecată, ca neîntemeiată și a luat act că pârâtul nu a solicitat cheltuieli de judecată.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel București Prin Decizia nr. 457/A din 7 mai 2025, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins ca nefondat apelul formulat de apelantul-reclamant A. împotriva sentinței civile nr. 1149 pronunțate la data de 26.10.2022 și a încheierii pronunțate la data de 30.01.2024 de Tribunalul Ialomița, secția Civilă în dosarul nr. x/2022.

Calea de atac a recursului exercitată în cauză Împotriva deciziei nr. 457/A din 7 mai 2025 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a promovat recurs, reclamantul A., invocând motivele de casare reglementat de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ. Învederează recurentul că nu i-a fost comunicată încheierea din 12.02.2025, deși o atare măsură se impunea, în raport cu prevederile art. 235 C. proc. civ., încheierea fiind interlocutorie. Recurentul arată că, deși la termenul din 12.02.2025 instanța a reținut că nu va lua în considerare întâmpinarea depusă la dosar de către Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești prin A.J.F.P. Ialomița, totuși, la termenul din 7 mai 2025 a ținut cont de cererea de judecare în lipsă formulată în cuprinsul întâmpinării, în contextul în care reclamantul nu a solicitat judecata în lipsă, iar instanța a reținut cauza în pronunțare. Invocând prevederile art. 430 alin. (1) și alin. (2), art. 433 și art. 435 alin. (1), art. 234 alin. (1) C. proc. civ., recurentul pretinde că prin judecarea în lipsa părților de la dezbateri în data de 7 mai 2025 (instanța răspunzând solicitării făcute numai de intimat și doar în întâmpinare), au fost încălcate autoritatea de lucru judecat, puterea executorie și caracterul obligatoriu, ale încheierii din data de 12 februarie 2025. Totodată, recurentul învederează că prin aceeași încheiere s-a mai decis amânarea cauzei până la momentul publicării în Monitorul Oficial, a deciziei care urma a fi dispusă de Curtea Constituțională a României, în dosarul înregistrat pe rolul acestei instituții, sub nr. x/2020. Or, această dispoziție nu a fost respectată de instanță, judecata în dosar fiind efectuată în data de 7 mai 2025, moment la care decizia respectivă nu era publicată (nefiind publicată nici la momentul redactării recursului), acesta fiind singurul motiv pentru care reclamantul a lipsit de la termen. Anume, verificând, înainte de termen, stadiul dosarului nr. x/2020 și observând că decizia nu a fost redactată și publicată în Monitorul Oficial al României, recurentul nu s-a prezentat la termen, gândind că în mod cert judecata cauzei va fi amânată pe baza acestui considerent. Instanța de apel nu doar că nu a amânat judecata pentru un alt termen, dar nici măcar nu a făcut vreo mențiune în decizia civilă nr. 457/07.05.2025 despre motivul care a determinat amânarea și situația existentă la data de 7 mai 2025 cu referire la acest aspect (al stadiului dosarului nr. x/2020 aflat la CCR). Învederează recurentul că nu a formulat o cerere de judecată în lipsă întrucât nu a avut intenția ca judecata să aibă loc în absența sa. Arată că în cadrul punctului 2 al cererii de apel a lăsat la aprecierea instanței posibilitatea de a suspenda judecata dosarului, până la soluționarea dosarelor nr. x/2020 și nr. y/2020, de către Curtea Constituțională a României, iar la termenul din data de 12 februarie 2025, a solicitat măcar amânarea judecării, dat fiind că în dosarul nr. x/2020 aflat pe rolul Curții Constituționale a României, fusese stabilit drept termen pentru soluționare, data de 27 februarie 2025. Subsumat motivului de casare reglementat de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul arată că hotărârea cuprinde motive contradictorii, respectiv deși a fost respinsă proba cu doctrina/jurisprudența prezentată și primei instanțe, în pagina 15 a deciziei, analiza primului motiv de apel (cel învederat la punctul 1 al cererii de apel), se fundamentează chiar pe doctrina în cauză. Din această perspectivă este incident și motivul de casare reglementat de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. Anume, regula procedurală impune fie ca anumite probe propuse să fie admise, iar întemeierea în fapt a respingerii unei acțiuni (ori a unei cereri de apel - cazul de față), să fie efectuată prin combaterea aspectelor relevate de acestea, fie, dacă instanța decide a nu le lua în considerare, a le înlătura, întemeierea să fie făcută doar pe acele elemente care au fost reținute ca fiind cele care conturează situația de fapt. În acest sens, recurentul face trimitere la prevederile art. 237 alin. (1) pct. 7, art. 425 alin. (1) pct. b (cu privire la expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, la motivele de fapt pe care se întemeiază soluția), art. 254 - 264, respectiv art. 470, art. 478, art. 479 și art. 482 C. proc. civ. Cu privire la proba cu înscrisul nou anexat cererii de apel - Decizia internă nr. 132/S.R.U.S. din 11 iunie 2018- instanța de apel nu s-a exprimat în niciun fel, deși în considerarea unora dintre prevederile legale mai sus indicate, aceasta trebuia să dispună într-un anumit sens. Cu toate că în motivarea deciziei recurate (pag. 16) se precizează că se are în vedere analiza temeiniciei soluției apelate, în realitate aceasta nu a fost efectuată de către instanța de apel. Punctând unele motive ale netemeiniciei sentinței (expuse la pct. 3 și pct. 4 din cererea de apel), recurentul arată că cele învederate au la bază aspecte concrete reținute de instanța de fond în sentință, față de care, în conformitate cu art. 477 alin. (1) din C. proc. civ., instanța de control judiciar se impune a efectua judecata. Spre deosebire de acest fapt, instanța de apel din prezenta cauză, analizează cele 2 hotărâri judecătorești din dosarul nr. x/2018, în care recurentul susține că au fost produse mai multe erori judiciare. Recurentul susține că hotărârea atacată nu cuprinde motivele privind criticile din apel referitoare la felul în care instanța de fond a argumentat în fapt lipsa erorilor judiciare. Cu referire la motivul de casare reglementat de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul arată că instanța de apel a analizat incidența prevederilor art. 96 din Legea nr. 303/2004, or reclamantul a invocat erori de judecată într-un litigiu de dreptul muncii, fiind necesar ca analiza instanțelor, să fi luat în considerare și dispozițiile incidente din Codul Muncii. Învederează recurentul că și-a întemeiat cererea de chemare în judecată atât pe dispozițiile art. 96 din Legea nr. 303/2004, cât și pe dispozițiile legale din Noul C. civ., din Noul C. proc. civ., precum și pe cele din Codul Muncii. La paginile 2-3 din cuprinsul acțiunii, a argumentat susținerea conform căreia judecata din dosarul de bază -dosar nr. x/2018-, efectuată prin raportare la dispozițiile art. 448 alin. (1) pct. 2 și alin. (2) și de la art. 633 pct. 1 din C. proc. civ., a fost greșită. În același sens a justificat incidența în cauză a prevederilor art. 274 Codul Muncii. Recurentul învederează că pornind de la obiectul capătului 1 al cererii modificatoare din dosarul nr. x/2018, respectiv ținând cont de motivarea în fapt și în drept a acestuia expusă în cererea introductivă din cauza nr. 664/98/2022, a arătat motivele pentru care încadrarea în fapt și drept, bazată pe probele existente și implicit soluția dispusă, respectiv considerentele aferente, au fost eronate. Cu titlu de exemplu, arată că a specificat de ce anume nu au fost corecte aspecte care se regăsesc în motivările hotărârilor dispuse în dosarul de referință (nr. x/2018), cum ar fi: aplicarea art. 448 și art. 633 din C. proc. civ., respectiv necoroborarea acestor prevederi cu ceea ce este stipulat la art. 274 din Codul Muncii. Totodată, la pct. 4 al cererii de apel formulate în dosarul de față, a precizat normele legale pe care le indicase expres în cererea de chemare în judecată (din C. proc. civ. și din Codul Muncii), evidențiind contextul că instanța de fond nu s-a pronunțat în vreun fel cu privire la modul cum acestea au fost aplicate sau, după caz, ignorate în procesul de judecată desfășurat în cauza nr. x/2018. Susține recurentul că, în raport cu dispozițiile art. 425 alin. (1) pct. b) din C. proc. civ., decizia recurată nu cuprinde motivele de drept pe care s-a întemeiat respingerea apelului cu privire la motivul de apel invocat în a doua jumătate a paginii nr. 5 din cererea de apel. Recurentul învederează că, din perspectiva prevederilor art. 96 alin. (3) lit. b) din Legea nr. 303/2004, a justificat caracterul grav al încălcării drepturilor, libertăților și intereselor sale legitime, prin judecata efectuată în dosarul nr. x/2018, în cererea de chemare în judecată și în concluziile scrise depuse în dosarul tribunalului, ignorate de instanțele de fond. Gravitatea consecințelor produse de soluționarea dosarului nr. x/2018 se află în strânsă legătură cu decizia internă a angajatorului "Romaero S.A." înregistrată sub nr. x/S.R.U.S. din 11 iunie 2018 din considerentele căreia reiese că prin Referatul nr. x din 07.03.2018 și Referatul nr. x din 19.04.2018, s-a adus la cunoștința conducerii societății Romaero, faptul că recurentul a lipsit nemotivat de la programul de lucru în perioada 01.03.2018-30.03.2018. Totodată, prin Decizia internă nr. 44/B.O. din 20 aprilie 2018, s-a dispus efectuarea cercetării disciplinare prealabile a recurentului, de către o comisie constituită în acest sens, în conformitate cu prevederile art. 251 din Codul Muncii. În data de 24 aprilie 2018 (așadar, după cele 3 momente temporale subliniate anterior), a formulat cerere prin care a solicitat modificarea capătului 1 al acțiunii introductive care a stat la baza constituirii dosarului nr. x/2018, în sensul anulării/modificării deciziei de reînființare a postului muncă și respectiv de reintegrare în acel loc de muncă (decizie înregistrată sub nr. x/S.R.U.S. din 22.02.2018, respectiv sub nr. x din 05.03.2018). Modificarea deciziei privea data reintegrării efective, stabilite ca fiind 14.02.2018. De asemenea, cererea modificatoare din dosarul nr. x/2018, a fost formulată ulterior primirii -din data de 30 martie 2018- de către recurent, a respectivului act juridic unilateral. Este nemijlocită legătura între Decizia internă nr. 47 (primită deci în 30.03.2018) și cercetarea disciplinară prealabilă efectuată în baza deciziei nr. 44/B.O./20.04.2018, pentru absențe nemotivate înregistrate retroactiv, cu o lună în urmă. Respectiva cercetare disciplinară prealabilă s-a finalizat prin aplicarea recurentului, celei mai mari sancțiuni disciplinare prevăzută de Codul Muncii (concedierea) din cauza absențelor nemotivate din aceeași perioadă de referință și anume: 01.03.2018-31.03.2018. Totodată, faptul arătat poate fi observat inclusiv din înscrisul reprezentat de extrasul din ReviSal, depus la dosarul cauzei. Pretinde recurentul că hotărârea judecătorească este în mod evident contrară legii sau situației de fapt care rezultă din probele administrate în cadrul dosarului nr. x/2018 Situația de fapt întemeiată pe proba cu înscrisuri a fost descrisă în actele procedurale depuse la dosar, atât în fața instanței de fond, cât și în fața instanței de control judiciar, fiind detaliate oral la termenul din 27 septembrie 2022 (la Tribunalul Ialomița) și ar fi fost expuse și în fața curții de apel, dacă ar fi avut prilejul, circumstanțele imposibilității fiind deja expuse. Pe de altă parte, cele 2 instanțe care au judecat speța înregistrată sub numărul unic de dosar x/2018, au reținut situația de fapt și pe cea de drept, în motivarea hotărârilor pe care le-au pronunțat, sens în care face trimitere la considerentele sentinței nr. 5093 din 20 iunie 2018 (pag. 11-12) și Deciziei nr. 580 din 4 februarie 2019 (pag. 7-8). Astfel, cu referire la primul capăt al cererii modificatoare a acțiunii inițiale din dosarul nr. x/2018, cerere formulată în 24.04.2018, rezultă că reținerea principală a instanțelor, conform căreia data reintegrării efective a recurentului pe același post, nu poate fi alta decât 14 februarie 2018, precum și modul cum aceasta a fost întemeiată în fapt, respectiv în drept, au fost greșeli clare de judecată. Aceste aspecte reies și din înscrisurile aflate la dosar.

Apărările formulate în cauză În termen legal, intimatul a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat. Învederează intimatul că argumentele recurentului au mai fost expuse în apelul formulat împotriva încheierii din data de 30.01.2024 și în apelul formulat împotriva sentinței nr. 1149/26.10.2022 pronunțate de către Tribunalul Ialomița. Intimatul susține că prin criticile formulate recurentul își manifestă în realitate nemulțumirea față de soluțiile pronunțate în dosarul nr. x/2018, readucând în discuție aspecte deja tranșate definitiv, fără a dovedi încălcarea gravă a drepturilor, libertăților și intereselor sale legitime. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând hotărârea recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează a fi expuse. Printr-o primă critică întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul susține nelegalitatea hotărârii instanței de apel cu privire la soluționarea cauzei la termenul din 7 mai 2025 în considerarea cererii de judecată în lipsă din cuprinsul întâmpinării depuse la dosar, în contextul în care părțile nu s-au prezentat la dezbateri, iar instanța a reținut la un termen anterior, din 12 februarie 2025, că nu va da eficiență întâmpinării formulată de către Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești, prin A.J.F.P. Ialomița. Critica este nefondată. Din actele și lucrările dosarului reiese că întâmpinarea -ce cuprinde mențiunea judecării cauzei în lipsă, potrivit art. 223 alin. (3) C. proc. civ.- depusă în faza procesuală a apelului a fost formulată de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești, în reprezentarea Ministerului Finanțelor, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Ialomița. La termenul din 12 februarie 2025, instanța de apel a clarificat cadrul procesual pasiv (și a reținut că Statul Român, prin Ministerul Finanțelor are calitatea de intimat), rectificând citativul, iar cu privire la întâmpinarea depusă la dosar a reținut că a fost formulată de către Ministerul Finanțelor, în nume propriu și a arătat că "nu o consideră valabilă, cel mult poate fi valorificată pe situația de fapt". Așadar, contrar susținerilor recurentului, instanța de apel nu a exclus de plano actul procedural depus la dosar, ci a reținut că întâmpinarea nu a fost formulată de intimat, ci de reprezentantul acestuia, în nume propriu, iar la termenul din 7 mai 2025 a valorificat solicitarea de judecare a cauzei în lipsă, formulată de reprezentantul intimatului, ca o manifestare procedurală autonomă. În aceste coordonate, sub aparența unor critici privind soluționarea cauzei fără prezența părților și fără ca acestea să solicite judecata în lipsă, recurentul pune în discuție, de fapt, lipsa calității de reprezentant a titularului cererii de judecată în lipsă, or partea care putea evoca o eventuală depășire a limitelor mandatului dat Ministerului Finanțelor era Statul Român, în măsura în care aprecia că o atare conduită i-a prejudiciat interesele. Așa fiind, este neadecvată referirea pe care o face recurentul la intenția sa de a fi prezent la termenul de dezbateri, acesta fiind motivul pentru care nu a formulat o cerere de judecată în lipsă. Separat de faptul că recurentul este ținut să suporte consecințele propriei alegeri în privința nevalorificării drepturilor aflate la dispoziția sa (cum este acela de a se prezenta la dezbaterea cauzei), Înalta Curte reține că argumentele invocate de parte în justificarea propriei opțiuni nu demonstrează vreun aspect de nelegalitate a deciziei recurate. Anume, recurentul pretinde că instanța de apel a încălcat autoritatea de lucru judecat a încheierii din 12 februarie 2025 prin care s-a amânat judecata cauzei până la momentul publicării în Monitorul Oficial a deciziei pronunțate de Curtea Constituțională a României în dosarul nr. x/2020, în condițiile în care respectiva hotărâre nu era publicată la data de 7 mai 2025, când instanța de apel a reținut cauza în pronunțare. Sub un prim aspect, se reține că este eronată calificarea dată de către recurent încheierii din 12 februarie 2025 (ca fiind încheiere interlocutorie, ce ar fi trebuit comunicată părților), întrucât instanța de apel nu a soluționat excepții procesuale, incidente procedurale sau alte chestiuni litigioase, astfel cum impun prevederile art. 235 C. proc. civ., ci a luat măsuri în vederea soluționării procesului, fără a antama fondul cauzei (a dispus rectificarea citativului și a amânat judecata cauzei), încheierea având caracter preparatoriu. Prin urmare, încheierea din 12 februarie 2025 nu are "putere executorie" sau "caracter obligatoriu" și nu poate fi opusă cu valoarea autorității de lucru judecat care se atașează doar hotărârii prin care se soluționează în tot sau în parte fondul procesului sau prin care se statuează asupra unei excepții procesuale ori asupra oricărui alt incident procedural [art. 430 alin. (1) C. proc. civ..], precum și asupra unei chestiuni litigioase, dezlegate în cuprinsul considerentelor [art. 430 alin. (2) din același cod]. Sub un alt aspect, afirmația recurentului, care pretinde că la termenul din 12 februarie 2025 s-a dispus amânarea cauzei "până la momentul publicării în Monitorul Oficial a deciziei care urma a fi dispusă de Curtea Constituțională" nu are corespondent în dispozițiile instanței, astfel cum reiese din încheierea de ședință de la respectivul termen, sens în care instanța de apel a apreciat oportună amânarea judecății, arătând că măsura nu este obligatorie. Totodată, când susține că a "lăsat la aprecierea instanței posibilitatea de a suspenda judecata dosarului" până la soluționarea dosarelor nr. x/2020 și nr. y/2020 de către Curtea Constituțională, recurentul omite a formula o critică de nelegalitate ce poate fi supusă cenzurii instanței de recurs. Așadar, convingerea recurentului asupra faptului că la termenul din 7 mai 2025 urmează a fi amânată cauza este lipsită de relevanță juridică și nu poate fundamenta critica de nelegalitate a hotărârii instanței de apel. Rezultă, potrivit considerentelor expuse, caracterul nefondat al tuturor criticilor subsumate motivului de casare reglementat de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. În ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., sub pretextul unei motivări contradictorii, recurentul arată că, deși a respins proba cu înscrisuri (doctrină/jurisprudență), instanța de apel s-a raportat chiar la doctrina evocată de reclamant, atunci când a analizat primul motiv de apel. Ipoteza normativă de care se prevalează recurentul presupune, pentru a determina casarea, ca pretinsa contrarietate decelată în considerente să afecteze fundamental raționamentul judiciar, în sensul de a releva motive care se exclud reciproc (fiecare determinând concluzii diametral opuse, ireconciliabile) și care fac imposibilă verificarea jurisdicțională a hotărârii de către instanța de recurs. Contradicția la care se referă legiuitorul trebuie să fie una de natură să conducă la concluzia că hotărârea este practic nemotivată, întrucât nu se pot stabili motivele adoptate de instanța de apel, dat fiind că din unele considerente rezultă temeinicia cererii, iar din altele netemeinicia acesteia, fiind afectată însăși construcția juridică ce sprijină soluția pronunțată. Făcând aplicarea acestor aspecte teoretice în prezenta cauză, se constată că recurentul interpretează greșit teza motivului de casare evocat (iar argumentele nu susțin nici motivul de casare reglementat de pct. 5 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., cum a afirmat recurentul). Aceasta întrucât, pe de o parte, curtea de apel a respins proba cu înscrisuri noi solicitată de parte, iar, pe de altă parte, atunci când a făcut referire la doctrina invocată de recurent (pag. 15 a hotărârii recurate), instanța de apel a răspuns motivului de apel expus de reclamant cu privire la nevalorificarea de către instanța de fond a doctrinei și jurisprudenței invocate de parte (și a reținut că este corectă analiza tribunalului). Or, lipsa indicării punctuale a modalității în care considerentele afirmate ca fiind opuse ar evidenția eventuale raționamente sau concluzii incompatibile între ele și care, astfel, s-ar exclude reciproc, imprimă criticii formulate un caracter pur formal. În același registru se înscriu și susținerile recurentului referitoare la pretinsa nemotivare a soluției de respingere a apelului. În realitate, recurentul nu procedează la o argumentare logică și juridică susceptibilă de încadrare în acest motiv de casare, ci își exprimă dezacordul în raport cu soluția pronunțată, reproșând maniera în care au fost încuviințate, administrate și interpretate probele (inclusiv Decizia internă nr. 132/S.R.U.S. din 11 iunie 2018, certificate de concediu medical). Or, reevaluarea situației de fapt a cauzei și oferirea unei noi interpretări materialului probator administrat în cauză presupun un control în temeinicie al judecăților înfăptuite în prezenta pricină până în prezent, nepermis instanței de recurs, a cărei cenzură este una exclusiv în legalitate a hotărârii instanței de apel, recursul urmărind să supună examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, conform dispozițiilor art. 483 alin. (3) C. proc. civ. Similar, când pretinde că hotărârea nu cuprinde motivele de drept privind respingerea motivului de apel expus la pagina 5 din cerere (pct. 4 al cererii de apel), recurentului îi scapă din vedere că instanța de apel a răspuns criticii părții prin raportare la prevederile art. 96 din Legea nr. 303/2004 și la împrejurarea că "apelantul și-a exprimat nemulțumirea față de soluția pronunțată de instanță în litigiul de dreptul muncii, însă nu a indicat și nici nu a dovedit vătămarea gravă produsă", iar "punerea în aplicare a unei hotărâri judecătorești prin care se recunoaște un drept sau se dispune o măsură favorabilă părții reclamante este, la nivel conceptual, incompatibilă cu ideea producerii unei vătămări grave a drepturilor, libertăților și intereselor legitime ale aceleiași persoane". Prin urmare, considerațiile recurentului nu reflectă o situație dintre cele reglementate prin motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. Cu referire la motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a pretins că hotărârea din apel ar fi fost pronunțată cu nesocotirea aplicabilității (și a) dispozițiilor din Codul Muncii (art. 274) întrucât s-a invocat săvârșirea erorii judiciare într-un litigiu de dreptul muncii. În acest sens, recurentul a învederat că a fost greșită judecata dosarului nr. x/2018 prin raportare la dispozițiile art. 448 alin. (1) pct. 2 și alin. (2), precum și la prevederile art. 633 pct. 1 C. proc. civ. Totodată, recurentul a arătat că a dovedit caracterul grav al încălcării drepturilor și intereselor sale, prin raportare la prevederile art. 96 alin. (3) lit. b) din Legea nr. 303/2004. Criticile nu pot fi primite. În cazul erorilor judiciare săvârșite în procesele civile, atunci când aceste erori au fost înfăptuite de magistrați, devin incidente prevederile art. 96 din Legea nr. 303/2004, evocate atât de prima instanță, cât și de instanța de apel, fiind indiferent că dosarul nr. x/2018 a vizat un litigiu de dreptul muncii. Deosebit, se constată că toate aspectele dezvoltate de către recurent sunt străine de o cenzură de legalitate ce poate fi realizată în recurs, acesta tinzând doar la o reevaluare a faptelor și probelor administrate în prezenta cauză. Anume, recurentul solicită analizarea documentelor aflate la dosar (Decizia angajatorului înregistrată sub nr. x/S.R.U.S. din 11 iunie 2018, Referatul nr. x din 7.03.2018, Referatul nr. x din 19.04.2018, Decizia nr. 44/B.0. din 20.04.2018, extras REVISAL) și a situației de fapt (relativ la data reintegrării, cercetarea disciplinară prealabilă a părții), însă o atare atitudine procesuală nesocotește limitele în cadrul cărora are loc judecata în fața instanței de recurs, al cărei obiect este determinat strict de cercetarea conformității cu regulile legale a deciziei atacate, spre deosebire de calea devolutivă de atac, care presupune o nouă judecată atât în fapt, cât și în drept. Așadar, exigențele procedurale determinate de motivul de casare invocat de parte impuneau doar invocarea unei greșite interpretări și aplicări a unor texte de lege (iar nu a unor probe din prezenta pricină), în raport cu situația factuală reținută. Astfel, se constată că recurentul-reclamant tinde, în realitate, a obține, în mod nepermis, o nouă dezlegare în legătură cu aspectele de temeinicie ale cauzei, pentru ca, în raport cu o atare eventuală împrejurare, să poată justifica încălcarea normelor de drept substanțial. Însă, în speță, instanța de apel, în cercetarea temeiniciei soluției primei instanțe, a stabilit că "prin criticile formulate, apelantul își manifestă în realitate nemulțumirea față de soluțiile pronunțate în dosarul nr. x/2018, readucând în discuție aspecte deja tranșate definitiv, fără a dovedi încălcarea gravă a drepturile, libertățile și interesele sale legitime". Simpla invocare a încălcării unor norme de drept material nu corespunde unei motivări a căii de atac, potrivit art. 488 alin. (1) C. proc. civ., întrucât instanța de apel a răspuns criticii părții, în sensul că "dincolo de a proba aspectele privind conduita ilicită a instanțelor din perspectiva art. 96 din Legea nr. 303/2004, apelantul este ținut a face dovada că o atare faptă a avut drept consecință atât încălcarea drepturilor, libertăților și intereselor legitime ale persoanei, de o manieră gravă, cât și producerea unei vătămări care nu a putut fi remediată printr-o cale de atac ordinară sau extraordinară" și că "deși reclamă vicii în mod generic asupra modalității de soluționare a cererii de anulare a deciziei de reintegrare, apelantul este nemulțumit de efectele potențiale pe care o atare decizie le poate declanșa, nu în mod direct, ci prin împrejurarea că ar putea sta la baza unei alte decizii de concediere. Un atare raționament, dincolo de interesul pur eventual, nu este susținut de probatoriul administrat în cauză". Din analiza deciziei recurate, Înalta Curte constată că la baza raționamentului logico-juridic al instanței de apel a stat premisa că încălcarea legii trebuie să fie una evidentă, fiind esențial ca instanța învestită cu o acțiune prin care se urmărește angajarea răspunderii patrimoniale a Statutului pentru eroare judiciară să nu exercite un veritabil control judiciar asupra hotărârii judecătorești definitive. Aceasta, întrucât un atare control se poate exercita doar prin intermediul căilor de atac ordinare și extraordinare. După cum rezultă din considerentele deciziei recurate, instanța de apel a procedat, prin prisma susținerilor reclamantului și a înscrisurilor depuse la dosar, la propria verificare a aspectelor invocate de apelant și a ajuns la concluzia că nu se poate reține existența unei erori judiciare, ci "aspectele invocate de apelant sunt practic critici de netemeinicie și nelegalitate aduse soluțiilor pronunțate în dosarul menționat, formulate în afara cadrului legal al căilor de atac reglementate de lege". Or, astfel cum s-a arătat, recurentul-reclamant nu aduce critici concrete, de nelegalitate, deciziei atacate, care să poată fi subsumabile motivului de casare evocat [art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ..]. Ca atare, potrivit tuturor argumentelor expuse anterior, se va constata lipsa de fundament a recursului reclamantului, care va fi respins în consecință.