ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 565/2025

Obiectul cauzei Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș, secția a II-a civilă, la data de 3 octombrie 2022, sub nr. x/2022, reclamanta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara Craiova, în contradictoriu cu Inspectoratul Teritorial al Poliției de Frontieră Timișoara, a solicitat instanței ca prin hotărârea ce urmează a o pronunța să dispună următoarele: obligarea pârâtului Inspectoratul Teritorial al Poliției de Frontieră Timișoara la plata sumei 277.707 RON, reprezentând contravaloarea facturilor pentru serviciile de utilități de furnizare a energiei electrice, apa, canal și salubritate, aferente perioadei septembrie 2017 - aprilie 2022, achitate de către Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara Craiova; obligarea pârâtului Inspectoratul Teritorial al Poliției de Frontieră Timișoara la plata către Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Craiova a despăgubirilor reprezentând majorări de întârziere de 0,1% din suma de 277.707 RON, calculate pe zi de întârziere, din ziua următoare expirării termenului de plată, până în ziua în care se va efectua plata, inclusiv, conform art. 9 - Răspunderea contractuală din Contractul de comodat nr. x din 29 decembrie 2010, încheiat între Direcția Regională pentru Accize și Operațiuni Vamale Timișoara - în calitate de comodant - și Inspectoratul Județean al Poliției de Frontieră Timișoara - în calitate de comodatar; obligarea pârâtului Inspectoratul Teritorial al Poliției de Frontieră Timișoara, la plata către Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Craiova a eventualelor cheltuieli de judecată generate de prezentul litigiu. I.

Hotărârea pronunțată de Tribunalul Timiș, secția a II-a civilă Prin încheierea de ședință din data de 12 aprilie 2023, pronunțată în dosarul nr. x/2022, Tribunalul Timiș, secția a II-a civilă a admis excepția necompetenței sale materiale procesuale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea secției I civile a Tribunalului Timiș. I.

Sentința pronunțată de Tribunalul Timiș, secția I civilă Prin sentința civilă nr. 1510 din 13 decembrie 2023 pronunțată în dosarul nr. x/2022, Tribunalul Timiș, secția I civilă a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru perioada septembrie 2017 - 3 octombrie 2019 invocată de pârâtul Inspectoratul Teritorial al Poliției de Frontieră Timișoara. Au fost respinse ca prescrise, pretențiile reclamantei reprezentând contravaloarea serviciilor de utilități de furnizare a energiei electrice, apă, canal și salubritate aferente perioadei septembrie 2017 - 3 octombrie 2019. A fost admisă în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Craiova în contradictoriu cu pârâtul Inspectoratul Teritorial al Poliției de Frontieră Timișoara, având ca obiect pretenții. Pârâtul a fost obligat la plata către reclamantă a contravalorii serviciilor de utilități de furnizare a energiei electrice, apă, canal și salubritate aferente perioadei 3 octombrie 2019 - aprilie 2022 stabilite prin facturile fiscale nr. x/21 din 18 august 2021, nr. x/21 din 18 august 2021, nr. x/21 din 23 noiembrie 2021, nr. x/22 din 16 februarie 2022, nr. x/22 din 31 martie 2022, nr. x/22 din 25 mai 2022 și nr. x/22 din 21 iunie 2022. I.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă Prin decizia civilă nr. 229 din data de 1 octombrie 2024, pronunțată în dosarul nr. x/2022, Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă a admis apelul declarat de reclamanta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Craiova împotriva sentinței civile nr. 1510 din 13 decembrie 2023 pronunțate de Tribunalul Timiș, secția I civilă. A respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâtul Inspectoratul Teritorial al Poliției de Frontieră Timișoara, împotriva aceleiași hotărâri. A schimbat, în parte, hotărârea. A admis excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru perioada septembrie 2017 - 15 august 2018 invocată de pârâtul Inspectoratul Teritorial al Poliției de Frontieră Timișoara. A respins, ca prescrise, pretențiile reclamantei reprezentând contravaloarea serviciilor de utilități de furnizare a energiei electrice, apă, canal și salubritate aferente perioadei septembrie 2017 - 15 august 2018. A admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Craiova. L-a obligat pe pârât la plata către reclamantă a contravalorii serviciilor de utilități de furnizare a energiei electrice, apă, canal și salubritate aferente perioadei 16 august 2018 - aprilie 2022 stabilite prin facturile fiscale nr. x/21 din 18 august 2021, nr. x/21 din 18 august 2021, nr. x/21 din 23 noiembrie 2021, nr. x/22 din 16 februarie 2022, nr. x/22 din 31 martie 2022, nr. x/22 din 25 mai 2022 și nr. x/22 din 21 iunie 2022. L-a obligat pe pârât la plata către reclamantă a despăgubirilor reprezentând majorări de întârziere de 0,1 % din suma neplătită, calculată pe zi de întârziere din ziua imediat următoare expirării termenului de plată conform facturilor reținute până în ziua în care se va efectua plata, inclusiv. Fără cheltuieli de judecată. II. Calea de atac exercitată în cauză II.1. Înregistrarea recursurilor la Înalta Curte de Casație și Justiție Împotriva deciziei civile nr. 229 din data de 1 octombrie 2024, pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă, au declarat recurs reclamanta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Craiova și pârâtul Inspectoratul Teritorial al Poliției de Frontieră Timișoara. Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă la data de 27 noiembrie 2024, fiind repartizată aleatoriu spre soluționare completului nr. 2. II.2. Motivele de recurs II.2.1. Motivele de recurs formulate de recurenta-reclamantă Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Craiova Invocând incidența motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului, casarea, în parte, a hotărârii atacate, cu consecința modificării, în parte, a hotărârii instanței de apel, în sensul respingerii excepției prescripției dreptului material la acțiune, admiterii acțiunii și a obligării părții adverse la plata sumei 277.707 RON, reprezentând contravaloarea facturilor pentru serviciile de utilități de furnizare a energiei electrice, apa, canal și salubritate, aferente perioadei septembrie 2017 - aprilie 2022, pe care le-a achitat. Astfel, recurenta-reclamantă a susținut că instanța de apel nu a făcut o corectă aplicare și interpretare a normelor de drept material incidente în cauză, hotărârea atacată fiind dată, în opinia sa, cu aplicarea greșită a normelor de drept material, respectiv a art. 2537 pct. 4 C. civ., referitoare la cazurile de întrerupere a prescripției. În dezvoltarea acestei critici, a arătat că, pentru a pronunța soluția de admitere a excepției prescripției dreptului material la acțiune pentru debitul scadent anterior datei de 15 august 2018, instanța de apel a reținut faptul că dreptul de a solicita sumele reprezentând contravaloarea serviciilor de utilități de furnizare a energiei electrice, apă, canal și salubritate aferente perioadei septembrie 2017 - 15 august 2018, este prescris, întrucât debitorul - recurentul-pârât - a procedat la recunoașterea obligației de plată în mod tacit, doar la data de 16 august 2021. În opinia recurentei-reclamante, instanța de apel s-a raportat în mod eronat la data recunoașterii tacite a pretențiilor sale, respectiv la data de 16 august 2021, în condițiile în care termenul de prescripție a fost întrerupt, începând cu data de 28 iunie 2021 (când a emis adresa nr. x DSI 3239 din 28 iunie 2021, prin care au fost comunicate facturile nr. x/2021 din data de 15 iunie 2021 și nr. x/21 din data de 16 iunie 2021), în repetate rânduri, prin notificările emise, solicitându-i recurentului-pârât plata contravalorii facturilor de utilități aferente perioadei septembrie 2017 - aprilie 2022. Recurenta-reclamantă a subliniat că instanța de apel a reținut în mod incorect și nelegal data nașterii dreptului material la acțiune, motivele expuse în cuprinsul hotărârii atacate neputând fi reținute, întrucât se bazează pe o interpretare eronată a prevederilor legale aplicabile în cauză. A arătat că instanța de apel s-a raportat la data recunoașterii tacite de către recurentul-pârât a pretențiilor, respectiv 16 august 2021, fără a avea în vedere notificările pe care le-a transmis cu privire la îndeplinirea obligației de plată asumate prin contract, reprezentate de contravaloarea facturilor, notificări ce au fost comunicate părții adverse începând cu data de 28 iunie 2021. Totodată, a menționat că, așa cum a arătat și în cuprinsul cererii de chemare în judecată, obligația de plata a sumei de 277.707 RON rezultă din contractul încheiat între părți, iar, potrivit art. 6 din Contractul de comodat nr. x din 29 decembrie 2010, referitor la plata utilităților: "6.1. Comodantul va întocmi și transmite comodatarului, în perioada 01-10 ale lunii în curs facturi pentru utilitățile consumate în luna anterioară - energie electrică, energie termică, apa-canal, salubritate, care sunt în sarcina comodatarului în cotele convenite în Anexa nr. 3 la contract. (...) 6.3 Plata facturii reprezentând contravaloarea utilităților se realizează de către comodatar în cursul lunii în care a fost emisă factura, în perioada 24-30. Neplata utilităților în termen de 45 de zile, autorizează pe comodant a cere majorări de întârziere conform normelor legale." Față de cele anterior arătate, a susținut că, obligația de plată a părții adverse s-a născut la data comunicării facturilor privind contravaloarea utilităților de către Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Craiova. Astfel, a precizat că pentru contravaloarea facturilor de utilități aferente perioadei septembrie 2017 - noiembrie 2020, a procedat la emiterea facturii fiscale nr. x/21 din data de 15 iunie 2021, pentru suma totală de 170.077 RON, obligația de plată a acestei sume născându-se la data emiterii facturii, respectiv 15 iunie 2021. Enunțând dispozițiile art. 2524 alin. (1) C. civ., precum și pe cele ale art. 663 alin. (4) C. proc. civ., recurenta-reclamantă a apreciat că, din coroborarea acestora cu prevederile art. 6.3. din Contractul de comodat nr. x din 29 decembrie 2010, rezultă că, în speță, creanța în sumă de 170.077 RON a devenit scadentă la data de 15 iunie 2021 - "în cursul lunii în care a fost emisă factura, în perioada 24-30." Prin urmare, recurenta-reclamantă, a solicitat ca instanța de recurs să constate că, în cauză, nu este împlinit termenul de prescripție a dreptului material la acțiune de 3 ani, prevăzut de art. 2517 C. civ. Menționează că instanța de apel a reținut că emiterea cu întârziere a facturilor, deși nu este exoneratoare de răspundere pentru debitor, nu poate fi folosită în favoarea creditorului, în dauna celui dintâi. Recurenta-reclamantă a apreciat că nu poate fi validată motivarea instanței de apel cu privire la momentul nașterii dreptului material la acțiune și a arătat că emiterea cu întârziere a facturilor de utilități nu echivalează cu prescripția dreptului material la acțiune, atâta vreme cât, așa cum a reținut și instanța de apel, între părți exista o convenție valabilă. Chiar dacă s-a procedat la emiterea cu întârziere a facturilor de utilități, în opinia recurentei-reclamante, acest aspect nu poate reprezenta un impediment în a solicita plata cheltuielilor de utilități ale comodatarului. A precizat că, de altfel, chiar instanța de apel a reținut faptul că "emiterea cu întârziere a facturilor nu este exoneratoare de răspundere pentru debitorul pârât". De asemenea, a susținut că, din cuprinsul prevederilor art. 6.1. și ale art. 6.3. din contractul de comodat încheiat în cauză, rezultă că neîndeplinirea obligației comodantului de a întocmi și de a transmite lunar, în perioada 01-10 ale lunii în curs, factura pentru utilități, cu privire la luna anterioară, nu atrage nicio sancțiune, în sensul că ar conduce la decăderea din dreptul de a solicita îndeplinirea obligațiilor din contract și, în plus, recurentul-pârât nu a fost prejudiciat în niciun fel. Totodată, a arătat că și-a îndeplinit obligația achitării către furnizorii de energie electrică, salubritate și energie termică a facturilor emise de către aceștia pentru perioada septembrie 2017 - aprilie 2022, la termenele scadente, solicitând recuperarea de la partea adversă doar a cotelor părți ce îi revin acesteia în calitate de comodatar, în baza convenției încheiate între părți. A subliniat recurenta-reclamantă că, deși s-a procedat la emiterea cu întârziere a facturilor, acestea au fost emise în baza unui contract valabil încheiat între părți. În plus, a menționat că instanța de apel a reținut buna sa credință, prin prisma căreia recurentul-pârât a beneficiat de utilități pentru a-și desfășura activitatea în bune condiții, pe toată perioada contractuală, îndeplinindu-și propriile obligații contractuale, însă partea adversă a refuzat să își îndeplinească în totalitate obligațiile, respectiv să achite cotele părți ce îi revin din facturile de utilități aferente perioadei septembrie 2017 - aprilie 2022, ceea ce atrage răspunderea contractuală a acesteia. Recurenta-reclamantă a reluat susținerea potrivit căreia obligația de plata a recurentului-pârât s-a născut la data comunicării facturilor privind contravaloarea utilităților de către Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Craiova, iar pentru contravaloarea facturilor de utilități aferente perioadei septembrie 2017 - noiembrie 2020, a procedat la emiterea facturilor fiscale nr. x/21 și nr. x/21 din data de 15 iunie 2021, pentru suma totală de 176.992 RON. A subliniat că obligația de plată a sumei de 176.992 RON, s-a născut la data emiterii facturii, respectiv 15 iunie 2021 și a susținut că instanța de apel a reținut în mod incorect și nelegal data nașterii dreptului material la acțiune, motivele expuse în cuprinsul hotărârii atacate neputând fi reținute, întrucât se bazează pe o interpretare eronată a prevederilor legale aplicabile în cauză. Totodată, a considerat că instanța de apel a reținut în mod eronat faptul că adresa nr. x, emisă de Inspectoratul Teritorial al Poliției de Frontieră Timișoara și înregistrată la Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Craiova, sub nr. CRR REG 18074 din data de 16 august 2021, a fost emisă la data de 16 august 2021, în condițiile în care, după cum se poate observa din lecturarea adresei, aceasta a fost emisă la data de 6 august 2021. Recurenta-reclamantă a solicitat și să se constate că în cauză au intervenit alte cazuri de întrerupere a prescripției, în raport cu prevederile art. 2537 pct. 4 C. civ. Astfel, a arătat că, în speță, cu adresa nr. x DSI 3239 din data de 28 iunie 2021, a comunicat părții adverse facturile nr. x/2021 din data de 15 iunie 2021 și nr. x/21 din data de 16 iunie 2021, această adresă fiind comunicată recurentului-pârât la data de 1 iulie 2021, conform mențiunilor cuprinse în borderoul seria x nr. x din data de 1 iulie 2021. Cu privire la această împrejurare, a subliniat faptul că recurentul-pârât a răspuns la notificările sale abia în data de 6 august 2021, cu adresa din 6 august 2021, înregistrată la Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Craiova sub nr. CRR REG 18074 din 16 august 2021. În opinia recurentei-reclamante, instanța trebuia să aibă în vedere data la care a procedat la notificarea părții adverse, respectiv data primirii de către aceasta a notificării, și nu data de 16 august 2021, când a fost înregistrat la Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Craiova răspunsul la notificare. A menționat că, între data primirii notificării sale nr. CRR DSI 3239 din 28 iunie 2021 și data de 16 august 2021 (data la care a fost înregistrat la Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Craiova răspunsul emis de recurentul-pârât, cu adresa din 6 august 2021, înregistrată la Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Craiova sub nr. CRR REG 18074 din 16 august 2021), recurentul-pârât nu a înțeles să-și exprime în niciun fel punctul de vedere cu privire la solicitările formulate. Ca atare, a susținut că pasivitatea de care a dat dovadă partea adversă, în perioada cuprinsă între data notificării și data înregistrării răspunsului la notificare, nu îi poate fi imputată și, în plus, că, prin această atitudine a recurentului-pârât, a fost prejudiciată, instanța de apel reținând faptul că, pentru această perioadă, termenul de prescripție, care curge în defavoarea sa, nu a fost întrerupt. Recurenta-reclamantă a apreciat și că nu are nicio relevanță, sub aspectul punerii în întârziere, împrejurarea că, la solicitările sale, recurentul-pârât a răspuns abia la data de 6 august 2021, când a procedat la restituirea facturilor, solicitând efectuarea unor corecții. De asemenea, a afirmat că instanța de apel nu a avut în vedere faptul că recurentul-pârât a fost pus în întârziere începând cu data la care a confirmat primirea adresei nr. x DSI 3239 din data de 28 iunie 2021, cu care i-a comunicate facturile nr. x/2021 din data de 15 iunie 2021 și nr. x/21 din data de 16 iunie 2021. În opinia recurentei-reclamante, în cauză, sunt incidente dispozițiile art. 2537 pct. 4 Cod, referitoare la cazurile de întrerupere a prescripției, termenul de prescripție fiind întrerupt la momentul primirii de către recurentul-pârât a notificării sale nr. CRR DSI 3239 din 28 iunie 2021. Enunțând dispozițiile art. 1522 C. civ., recurenta-reclamantă a reluat susținerea potrivit căreia a procedat la notificarea părții adverse, comunicându-i acesteia toate facturile și solicitându-i efectuarea plății sumelor datorate, însă recurentul-pârât a procedat la restituirea lor, refuzând plata. Ca atare, a considerat că a intervenit o cauza de întrerupere a termenului de prescripție, în opinia sa, recurentul-pârât fiind pus în întârziere prin notificările pe care i le-a comunicat. Prin urmare, a solicitat instanței de recurs să constate că, în cauză, este îndeplinită condiția actului întreruptiv prevăzută de art. 2537 pct. 4 C. civ., recurentul-pârât fiind notificat cu privire la obligațiile ce îi revin, și, astfel, operează întreruperea prescripției reglementată de art. 2541 alin. (3) și (4) C. civ. Cu privire la recunoașterea de către recurentul-pârât a pretențiilor sale, a precizat că, prin decizia recurată, s-a reținut că semnarea de către reprezentantul acestuia a proceselor-verbale de citire a contoarelor nu echivalează cu o manifestare a recurentului-pârât care să ateste existența dreptului său. Recurenta-reclamantă a considerat că această motivare a instanței de apel se bazează pe o interpretare eronată a prevederilor art. 2538 alin. (1) și (2) C. civ., în contextul în care semnarea de către reprezentantul recurentului-pârât a proceselor-verbale de citire a contoarelor de utilități, pentru perioada septembrie 2017 - aprilie 2022, reprezintă manifestarea părții adverse care atestă existența dreptului său, fiind vorba despre recunoașterea tacită la care se referă textul legal anterior menționat. A mai arătat și că instanța de apel a apreciat că citirea contoarelor de utilități este o obligație stabilită prin lege, în sensul calculării debitului, și o viza în primă fază, în calitate de deținător legal al imobilului, și nu îl privea direct pe comodatar. Sub acest aspect, a menționat că, prin contractul încheiat, părțile au convenit de comun acord asupra cotelor de participare ale locatarului la cheltuielile de utilități, cu privire la consumul de energie electrică stabilindu-se ca acesta să se stabilească conform citirii contorului nr. x/2008. Totodată, a arătat că este adevărat faptul că stabilirea obligațiilor bănești aferente utilităților consumate este în sarcina proprietarului imobilului, însă, prin semnarea proceselor-verbale de citire a contoarelor de utilități, recurentul-pârât s-a comportat ca un bun proprietar, în temeiul convenției încheiate între părți. A mai susținut recurenta-reclamantă și că instanța de apel a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune, pentru perioada septembrie 2017 - 15 august 2018, fără a avea în vedere probele administrate în cauză, respectiv înscrisurile depuse la dosarul cauzei cu privire la întreruperea termenului de prescripție. Astfel, a subliniat că, în raport cu adresa nr. x DSI 3239 din 28 iunie 2021, emisă de către Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Craiova, termenul de prescripție a dreptului material la acțiune a fost întrerupt, în condițiile prevăzute de art. 2537 alin. (4) C. civ., începând cu data la care primirea acestei adrese a fost confirmată, cu consecința neîmplinirii termenului de prescripție de 3 ani. II.2.2. Motivele de recurs formulate de recurentul-pârât Inspectoratul Teritorial al Poliției de Frontieră Timișoara Cu titlu preliminar, recurentul-pârât, în temeiul art. 5 din O.G. nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie și penalizatoare pentru obligații bănești, precum și pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar și al art. 1255 C. civ., a invocat excepția nulității absolute a clauzei penale prevăzute la art. 9 pct. 9.2. din contractul de folosință nr. x din data de 29 decembrie 2010, prelungit în scris prin acte succesive. Enunțând prevederile art. 1538 C. civ., recurentul-pârât a arătat că, prin convenția în temeiul căreia se solicită în cauză acordarea pretențiilor civile, respectiv contractul de comodat amintit anterior, părțile au înțeles să insereze o clauză penală, astfel: "Pentru fiecare zi de întârziere de plată a sumei corect facturate, comodantul va pretinde, iar comodatarul va datora majorări de întârziere de 0,1% din suma neplătită, calculată pe zi de întârziere, din ziua imediat următoare expirării termenului de plată până în ziua în care se va efectua plata, inclusiv." În raport cu definiția dată de doctrină clauzei penale, recurentul-pârât a învederat că aceasta are natura juridică a unei convenții accesorii privitoare la răspunderea contractuală, care ia naștere prin acordul părților, astfel încât penalitățile pot fi solicitate numai dacă părțile au prevăzut expres în contract o astfel de clauză. Referitor la data stipulării clauzei penale, ținând cont de perioada pentru care a fost obligat la plată, a învederat că părțile au stipulat această clauză penală în anul 2018 și 2019, ultima dată a stipulării reprezentând-o data de 10 iunie 2019, deoarece, începând cu data de 1 ianuarie 2020, contractul de comodat și-a încetat efectele juridice prin ajungere la termen și lipsa unei prelungiri, în scris, a acestuia. Totodată, a menționat că dobânda penalizatoare stabilită de către părți prin contractul de comodat și menținută prin toate actele adiționale a fost în cuantum de 0.1 % pe zi din suma neplătită, calculată pe zi de întârziere, din ziua imediat următoare expirării termenului de plată până în ziua în care se va efectua plata, inclusiv, printr-un calcul matematic, putându-se stabili că dobânda convențională anuală a fost de 36,5% (0.1x365). În continuare, recurentul-pârât a indicat, pentru perioada supusă atenției, nivelul ratei dobânzii de referință a Băncii Naționale a României, astfel cum a fost stabilit de Consiliul de administrație al Băncii Naționale a României și a susținut că, întrucât raporturile juridice deduse judecății nu decurg din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ, în sensul art. 3 alin. (3) din Legea nr. 287/2009 privind C. civ., modalitatea de calcul a dobânzii legale penalizatoare se va realiza prin raportare la alin. (3) al articolului 3 din O.G. nr. 13/2011. Recurentul-pârât a arătat că, odată stabilit nivelul dobânzii convenționale anuale, în conformitate cu clauza penală din contractul de folosință nr. x din data de 29 decembrie 2010, respectiv 36,5%, se impune ca aceasta să fie raportată la nivelul dobânzii legale, prin aplicarea formulei de calcul stipulate de art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011. Ca atare, potrivit modalității de calcul evidențiate în cuprinsul cererii de recurs, recurentul-pârât a subliniat că, aplicând prevederile art. 5 din O.G. nr. 13/2011, reiese că această clauză penală inserată de părți în contractul de folosință nr. x din data de 29 decembrie 2010 este nulă de drept, întrucât cuantumul penalităților de 0,1 %/zi de întârziere din suma datorată duce la o dobândă penalizatoare convențională anuală de 36,5%, ceea ce depășește dobânda legală anuală cu mai mult de 50% (unde dobânda legală anuală maximă în perioada de referință a fost de 5,6%). Pe cale de consecință, a solicitat admiterea excepției nulității absolute a clauzei penale prevăzute la art. 9 pct. 9.2. din contractul de folosință nr. x din data de 29 decembrie 2010, contract prelungit de părți anual, prin acte succesive și care, în opinia sa, și-a încetat efectele juridice la data de 1 ianuarie 2020. Pe fondul cauzei, recurentul-pârât a invocat că hotărârea instanței de apel este nelegală, fiind incidente, în opinia sa, motivele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. Astfel, a susținut că instanța de apel, aplicând în mod greșit dispozițiile de drept material referitoare la formele de exprimare a consimțământului părților la încheierea contractului, a reținut că pentru perioada 2010 - 2013 și 2014 - 2017 nu există acte adiționale încheiate, în scris, de părți cu privire la prelungirea perioadei de valabilitate a convenției în cauză. Astfel, a arătat că, potrivit prevederilor art. 1240 alin. (1) C. civ.: "Voința de a contracta poate fi exprimată verbal sau în scris", iar, în speță, părțile au ales ca formă a exprimării consimțământului forma scrisă, atât la încheierea convenției, cât și la prelungirea valabilității acesteia. A menționat că forma scrisă a fost dictată, pe de o parte, de rigorile în materie de angajamente la bugetul de stat, conform Legii nr. 500/2002 privind finanțele publice, iar, pe de altă parte, de necesitatea unei predictibilități în ceea ce privește executarea obligațiilor contractuale de către cele două instituții publice, implicit a celei aferente restituirii bunului în cauză. Contrar celor reținute de către curtea de apel, recurentul-pârât a susținut că, pentru perioada 2010 - 2013 și pentru perioada 2014 - 2017, există acte adiționale încheiate, în scris, de părți cu privire la prelungirea perioadei de valabilitate a contractului de comodat, acesta fiind prelungit, în mod succesiv, pe perioade ce nu au depășit 12 luni. Indicând actele adiționale, în raport cu care, a înțeles să afirme că a avut loc prelungirea perioadei de valabilitate a contractului de comodat, recurentul-pârât, față de cronologia prelungirii valabilității contractului inițial, a considerat că nu poate fi reținut argumentul instanței de apel potrivit căruia a renunțat la condiția acordului scris pentru prelungirea raporturilor contractuale dintre părți, în perioadele 2010 - 2013 și, respectiv, 2014 - 2017. Totodată, a solicitat să se observe faptul că, și ulterior, în anii 2018 și 2019, părțile au prelungit, prin acord scris, valabilitatea contractului de folosință. În plus, a precizat și că prevederile clauzei inserate la art. 15 din contractul de comodat nr. x din 29 decembrie 2010 reclamau necesitatea unui acord expres pentru reînnoirea contractului. Mai mult decât atât, în opinia recurentului-pârât, menținerea formei scrise a prelungirii valabilității contractului reiese și din corespondența purtată cu recurenta-reclamantă, prin intermediul căreia a invocat lipsa existenței unui contract încheiat, în scris, între părți, la momentul facturării. Recurentul-pârât a solicitat să se ia act de faptul că ultimul acord de voință al părților exprimat în formă scrisă este cel reprezentat de Actul adițional nr. x din data de 10 iunie 2019, încheiat cu aplicarea art. 2140 alin. (1) C. civ., iar, începând cu data de 1 ianuarie 2020, contractul de comodat nr. x din data de 29 decembrie 2010 și-a încetat efectele juridice, nemaifiind prelungit prin acord scris, conform clauzei inserate la art. 15 - 15.1. și 15.2. Un alt argument adus de către recurentul-pârât în susținerea celor anterior arătate constă în împrejurarea că abia în luna aprilie a anului 2022 a fost încheiat un nou Protocol de colaborare între cele două părți, cu aplicabilitate începând cu data de 1 mai 2022. Cu referire la perioada septembrie 2017 - 31 decembrie 2019, a arătat că, printre obligațiile stipulate și asumate de părți în anul 2010, comodantul se angaja să întocmească și să transmită comodatarului, în perioada 01-10 a lunii în curs, factura pentru utilitățile consumate de comodatar în luna anterioară (energie electrică, energie termică, apă-canal, salubritate), utilități ce cădeau în sarcina comodatarului în cotele convenite prin anexa la contract. Sub acest aspect, recurentul-pârât a susținut că hotărârea recurată cuprinde motive contradictorii, în sensul prevăzut de 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. Astfel, a menționat că la fila x din decizia atacată, instanța de apel a reținut că "Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Craiova nu și-a îndeplinit obligația transmiterii către pârât, în perioada 01-10 a lunii în curs, a facturilor pentru utilitățile consumate în luna anterioară (energie electrică, energie termică, apă-canal, salubritate), în conformitate cu art. 6, subpunctul 6.1 din Contractul de comodat nr. x din 29.12.2010. Deși a susținut contrariul, reclamanta nu s-a conformat exigențelor art. 249 C. proc. civ., conform cărora cel ce face o susținere în cursul procesului trebuie să o dovedească, în afară de cazurile anume prevăzute de lege", însă, în cuprinsul aceleiași file, ultimul paragraf, curtea de apel a statuat că "D.G.R.F.P. Craiova a făcut dovada îndeplinirii propriilor obligații contractuale". Recurentul-pârât a afirmat că, în fapt, recurenta-reclamantă nu și-a îndeplinit obligația transmiterii, în perioada 01-10 lunii în curs, a facturilor pentru utilitățile consumate în luna anterioară (energie electrică, energie termică, apă-canal, salubritate), iar pasivitatea acesteia în executarea obligațiilor proprii este dovedită prin însuși faptul că, abia în luna august a anului 2021, la o distanță de aproximativ 4 ani de zile de la data nașterii primei presupuse creanțe, aceasta a procedat la prima facturare aferentă valorii utilităților. A subliniat recurentul-pârât că, la momentul transmiterii de către recurenta-reclamantă a facturilor emise, între părți nu mai existau relații contractuale, în realitate contractul de comodat încheiat în anul 2010 încetându-și efectele juridice. Ca atare, a precizat că, neexistând o convenție în vigoare la momentul facturării utilităților pentru perioada septembrie 2017 - aprilie 2022, s-a aflat în imposibilitate de a onora respectivele facturi și a procedat la înștiințarea în scris a recurentei-reclamante cu privire la acest fapt, precum și la returnarea facturilor. A arătat că motivul imposibilității plății facturilor pretinse este fundamentat de prevederile imperative ale Legii nr. 500/2002 privind finanțele publice, potrivit cărora angajarea cheltuielilor execuției bugetare prin care instituția publică își asumă obligația de a plăti o sumă de bani se face doar în urma îndeplinirii condițiilor stipulate într-un angajament legal, în limita creditelor de angajament aprobate prin legea bugetară anuală, iar, în speță, cum, la momentul facturării aferente perioadei septembrie 2017 - aprilie 2022, nu exista încheiat un contract valabil între părți, nu puteau fi angajate cheltuieli bugetare la acest capitol. Menționând că, potrivit art. 2 din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, angajamentul legal este actul juridic prin care se creează, în cazul actelor administrative sau contractelor ori se constată, în cazul legilor, hotărârilor de Guvern, acordurilor, hotărârilor judecătorești, obligația de plată pe seama fondurilor publice, recurentul-pârât a susținut că instanța de apel a interpretat eronat normele de drept material, apreciind că până și un fapt juridic, precum acela de a folosi în continuare bunul, poate echivala unui temei juridic pentru plata unor cheltuieli din bugetul de stat. Recurentul-pârât a subliniat că rigorile Legii nr. 500/2002 exclud angajarea cheltuielilor publice în baza faptelor juridice, dovadă fiind însăși terminologia utilizată de legiuitor în definirea angajamentului legal. Totodată, a afirmat că instanța de apel a reținut în mod neechitabil doar în sarcina sa neexecutarea obligațiilor de plată la termen, însă a lăsat nesancționată pasivitatea recurentei-reclamante în aducerea la îndeplinire a propriilor obligații asumate, în ceea ce privește emiterea facturilor în termenul prevăzut în contract. A mai aratat și că, în mod contradictoriu, curtea de apel a reținut, pe de o poarte, că partea adversă a emis facturile în concordanță cu obligațiile asumate prin contract, iar, pe de altă parte, că "așa cum rezultă din studiul centralizatorului anterior menționat facturile au fost emise prin raportare la perioade chiar și de 3 ani". Recurentul-pârât a apreciat că nu se poate reține îndeplinirea de către recurenta-reclamantă a obligației stipulate în contractul de comodat și, mai apoi, să se statueze, prin aceleași considerente, faptul că facturile în cauză au fost emise cu întârzieri de 3 ani de la momentul la care trebuiau emise. În plus, a învederat că a sesizat unele erori de calcul ale acestor sume, așa cum reiese din corespondența purtată între părți, împrejurare care nu poate decât să ateste buna sa credință, în condițiile în care, procedând la corecturi aritmetice ale sumelor pretinse, în baza procentelor stabilite prin contractul de comodat, a comunicat recurentei-reclamante cuantumuri chiar majorate, în unele situații, deși, la acel moment, contractului îi încetase valabilitatea. În ceea ce privește perioada 1 ianuarie 2020 - 1 mai 2022, recurentul-pârât a susținut că, în lipsa unei prelungiri, prin acord scris, a valabilității contractului de comodat nr. x din 29 decembrie 2010, în ipoteza incidenței în cauză a răspunderii civile contractuale pentru perioada ulterioară datei de 31 decembrie 2019, aceasta poate fi analizată strict prin prisma dispozițiilor de drept comun. Pornind de la dispozițiile art. 1240 alin. (2) C. civ., a apreciat că este necesar să se facă distincția între voința de a contracta, care presupune încheierea unui contract, și prelungirea acestuia. Sub acest aspect a arătat că, în materia împrumutului de folosință, legiuitorul nu a prevăzut, în mod expres, instituția prelungirii tacite a efectelor acestui contract, spre deosebire de domeniul locațiunii, astfel că, neexistând o instituție de drept a prelungirii tacite a comodatului, nu se poate considera că în cauză operează o astfel de modalitate de continuare a efectelor juridice, în lipsa formei scrise a acestuia. În opinia recurentului-pârât, comportamentul celor două părți implicate constând, pe de o parte, în menținerea în folosință cu titlu gratuit de către comodatar și lipsa solicitării restituirii bunului ce formează obiectul contractului din partea comodantului, echivalează cu un nou acord de voință, născut la data de 1 ianuarie 2020, în sensul prevăzut de art. 1240 alin. (2) C. civ., acord guvernat, începând cu această dată, de dreptul comun în materie, respectiv prevederile art. 2146-2157 C. civ. Astfel a apreciat că, odată încetat contractul de comodat încheiat în formă scrisă, în lipsa unei prelungiri a valabilității acestuia prin acord scris al părților, conform clauzelor asumate, analiza raporturilor juridice dintre părți, începând cu acest moment, se va face prin trimitere la sediul materiei din C. civ. A arătat că, din cuprinsul dispozițiilor art. 2151 alin. (1) C. civ., rezultă obligațiile comodatarului de a suporta, pe de o parte, cheltuielile făcute pentru a folosi bunul, acestea fiind un accesoriu al folosinței, iar, pe de altă parte, cheltuielile necesare, în lipsa cărora bunul ar pieri sau s-ar deteriora, conform art. 578 alin. (3) lit. a) C. civ. Raportat la litigiul pendinte, a menționat că, din categoria cheltuielilor ordinare date în sarcina comodatarului fac parte și cele privind plata cheltuielilor cu utilitățile aferente imobilului ocupat. În opinia recurentului-pârât, admițând petitul acțiunii în fond referitor la acordarea penalităților de întârziere, instanța de apel a motivat în mod greșit că în această categorie a cheltuielilor comodatarului făcute cu bunul ar fi incluse daunele-interese, în condițiile în care cheltuielile de administrare și de conservare la care este obligat comodatarul decurg din consecința firească a folosinței bunului, iar natura acestora din urmă este distinctă de instituția daunelor-moratorii reglementate de legiuitor cu dublu scop, reparator și sancționator. A mai susținut recurentul-pârât și că, aplicând greșit prevederile art. 1538 și ale art. 1539 C. civ., instanța de apel a făcut confuzie între cele două tipuri de obligații, considerând, în mod eronat, că penalitățile de întârziere reprezintă cheltuieli de folosință a bunului, contrar accepțiunii C. civ. Recurentul-pârât a afirmat că, nemaifiind un acord de voință exprimat în scris de părți, începând cu data de 1 ianuarie 2020, nu mai există clauză penală în raportul juridic dintre părți. A subliniat că, începând cu această dată, s-a născut un nou raport juridic între părți, derivat din comportamentul acestora care nu a lăsat nicio îndoială asupra intenției de a produce efectele juridice corespunzătoare unui nou contract de folosință. În acest context, a susținut că noul acord de voință a fost guvernat de regulile de drept comun, respectiv art. 2146-2157 C. civ., iar clauza penală, nefiind asumată printr-un contract scris, nu este incidentă. Ca atare, a apreciat că nu datorează penalități de întârziere pentru facturile aferente perioadei 1 ianuarie 2020 - aprilie 2022, având în vedere că pentru acest interval de timp, clauzele contractului de comodat nr. x din 29 decembrie 2010 nu își găsesc aplicabilitatea în raportul juridic dedus judecății, iar o clauză penală care ar da dreptul la aceste daune-interese nu a mai fost prevăzută expres de părți. II.3. Apărările formulate în cauză II.3.1. Întâmpinarea II.3.1.1. Întâmpinarea formulată de recurentul-pârât Inspectoratul Teritorial al Poliției de Frontieră Timișoara cu privire la recursul declarat de reclamanta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Craiova Prin întâmpinarea formulată, recurentul-pârât a solicitat respingerea recursului declarat de reclamantă, apreciind, în esență, că susținerile părții adverse sunt nefondate. Astfel, a susținut că întreruperea prescripției a operat, astfel cum a reținut și instanța de apel, la data de 16 august 2021, odată cu restituirea facturilor în vederea efectuării corecțiilor necesare, care au fost consecința directă a modului incorect și tardiv de facturare. Contrar celor susținute de către recurenta-reclamanta prin cererea de recurs, a arătat că notificările din luna august și cele ulterioare nu au întrerupt termenul de prescripție și nici nu l-au pus în întârziere, în calitate de debitor, pentru că notificarea din luna august 2021 nu a putut întrerupe decât prescripția care nu se împlinise la data emiterii adresei cu nr. x din 16 august 2021. Drept urmare, a apreciat că pretențiile recurentei-reclamante sunt prescrise pentru perioada septembrie 2017-15 august 2018. În opinia sa, nu poate fi reținut argumentul recurentei-reclamante potrivit căruia semnarea de către reprezentantul său a proceselor-verbale de citire a contoarelor de utilități pentru perioada septembrie 2017 - aprilie 2022 reprezintă manifestarea ce ar atesta existența dreptului părții adverse, fiind incidentă recunoașterea tacită, în contextul în care citirea contoarelor este o obligație stabilită de lege, în sensul calculării debitului, sarcină ce îi incumbă recurentei-reclamante, ca deținător legal al imobilului. Totodată, a subliniat că partea adversă nu și-a îndeplinit obligația transmiterii, în perioada 01-10 a lunii în curs, a facturilor pentru utilitățile consumate în luna anterioară, în conformitate cu art. 6 subpunctul 6.1. din Contractul de comodat nr. x din 29 decembrie 2010, precum și că, la momentul transmiterii facturilor emise, între părți nu mai existau relații contractuale, în realitate contractul de comodat încheiat în anul 2010 încetându-și efectele juridice, împrejurare în raport cu care s-a aflat în imposibilitate de a onora respectivele facturi, pe care le-a returnat emitentului. II.3.1.2. Întâmpinarea formulată de recurenta-reclamantă Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Craiova cu privire la recursul declarat de pârâtul Inspectoratul Teritorial al Poliției de Frontieră Timișoara Prin întâmpinarea formulată, recurenta-reclamantă a invocat excepția nulității recursului declarat de pârât, solicitând, în principal, constarea nulității acestuia, iar, în subsidiar, respingerea recursului ca nefondat. În susținerea excepției nulității recursului declarat de pârât a arătat că partea a adversă nu a adus deciziei recurate critici de nelegalitate, apte de încadrare în motivele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., fiind incidentă sancțiunea reglementată de art. 489 alin. (2) C. proc. civ. Referitor la excepția nulității absolute a clauzei penale prevăzute la art. 9, pct. 9.2. din contractul de comodat nr. x din 29 decembrie 2010, încheiat între părți, a solicitat respingerea acesteia, în principal ca inadmisibilă, iar, în subsidiar, ca netemeinică și nelegală. Astfel, a arătat că excepția nulității absolute a clauzei penale, invocată de recurentul-pârât în această fază procesuală, nu poate fi primită ca motiv de recurs, în raport de dispozițiile art. 488 alin. (2) C. proc. civ., întrucât aceste motive nu au fost invocate nici în cursul judecății în fond a cauzei și nici pe calea apelului. Totodată, a solicitat să se constate că, pe de o parte, aspectele invocate de către partea adversă în susținerea acestei excepții sunt nedovedite, iar, pe de altă parte, că această excepție este lipsită de un fundament juridic. În plus, a susținut că recurentul-pârât nu datorează aceste majorări de întârziere în mod retroactiv, începând cu anul 2017, ci aceste majorări urmează a fi calculate de la momentul expirării celor 45 de zile de la data scadenței fiecărei facturi și până la momentul efectuării plății. Pe fondul criticilor formulate prin cererea de recurs de către partea adversă, recurenta-reclamantă a afirmat că acestea sunt nefondate. Astfel, referitor la motivele privind valabilitatea convenției încheiate între părți, a arătat că în mod corect instanța de apel, având în vedere probele administrate, a constatat că nu se poate reține încetarea valabilității contractului de comodat nr. x din data de 29 decembrie 2010, iar, pe de altă parte, aceste critici nu pot fi primite în raport cu dispozițiile art. 488 alin. (2) C. proc. civ., întrucât au mai fost invocate atât în fața primei instanțe, cât și în cursul judecării apelului, fiind analizate de către instanța de judecată, care a dispus respingerea acestora. Totodată, a considerat că hotărârea instanței de apel nu cuprinde motive contradictorii, curtea reținând că și-a îndeplinit obligațiile cu privire la punerea la dispoziția părții adverse a spațiului și la asigurarea utilităților, în vederea unei bune desfășurări a activității acesteia, iar neîndeplinirea obligațiilor sale contractuale, la care se face referire în cuprinsul deciziei recurate, se referă doar la emiterea cu întârziere a facturilor de utilități. A mai susținut recurenta-reclamantă că nici aspectele invocate în cuprinsul cererii de recurs privind imposibilitatea plății facturilor, în raport cu prevederile Legii nr. 500/2002 privind finanțele publice, nu pot fi primite, întrucât nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. Recurenta-reclamantă a subliniat că partea adversă, în calitate de instituție publică, avea obligația de a respecta prevederile art. 12 din Legea nr. 500/2002 și să prevadă în bugetul său cheltuielile aferente facturilor de utilități necesare desfășurării activității de bază a acestei instituții și de a se preocupa cu privire la proveniența veniturilor bugetare necesare acoperirii cheltuielilor privind utilitățile. A arătat că, prin refuzul recurentului-pârât de a achita contravaloarea cotelor părți din facturile de utilități ce îi revin acestuia în calitate de comodatar, în baza convenției încheiate părți, s-a produs un prejudiciu în bugetul de cheltuieli care i-a fost alocat, fiind obligată să procedeze la acoperirea unor cheltuieli bugetare care nu sunt în sarcina sa. Cu privire la susținerile recurentului-pârât prin are acesta îi impută lipsa unor minime diligențe și o atitudine de pasivitate, a aprecia că nici acestea nu pot fi reținute și nu înlătură obligația părții adverse de a plăti contravaloarea cotelor părți din facturile de utilități ce îi revin. De asemenea, a arătat că, deși se invocă o creanță excesivă, de la data primirii facturilor și până în prezent, recurentul-pârât nu a întreprins niciun demers în vederea îndeplinirii obligațiilor ce îi revin, sumele de bani nefiind achitate nici măcar parțial, iar facturile fiind restituite cu rea-credință, invocându-se inexistența unul contract valabil. Recurenta-reclamantă a învederat și că aspectele referitoare la îndeplinirea condițiilor răspunderii civile contractuale, susținute prin cererea de recurs, au fost analizate atât de către tribunal, cât și de curtea de apel, partea adversă reiterând în fața instanței de recurs apărările formulate în prezenta cauză pe parcursul desfășurării procesului, fără a arata care sunt criticile aduse hotărârii atacate. Referitor la criticile privind plata despăgubirilor reprezentând majorări de întârziere, recurenta-reclamantă a apreciat că nici acestea nu pot fi reținute, întrucât, pe de o parte, nu se încadrează în ipotezele reglementate de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., iar, pe de altă parte, asupra acestor aspecte s-a pronunțat curtea de apel. În opinia recurentei-reclamante, constatând existența unei convenții valabile între părți, instanța de apel a dispus, în mod temeinic și legal, obligarea recurentului-pârât la plata majorărilor de întârziere aferente contravalorii facturilor de utilități pentru spațiul folosit. A arătat că, atâta vreme cât recurentul-pârât a continuat să dețină bunul ce face obiectul contractului, pentru perioada septembrie 2017 - aprilie 2022, sunt îndeplinite condițiile legale referitoare la existența unei convenții valabil încheiate și, întrucât ambele părți și-au însușit clauzele contractuale, se impunea ca recurentul-pârât să fie obligat la plata despăgubirilor în cuantumul convenit de părți prin contractul de comodat. Recurenta-reclamantă a apreciat că, atât timp cât, în raport cu dispozițiile art. 1531 și ale art. 1535 alin. (1) C. civ., repararea integrală a prejudiciului presupune, cu valoare de principiu, acoperirea atât a pierderii efective suferite de creditor, cât și a beneficiul de care acesta este lipsit, a accepta faptul că, în ipoteza dată, poate fi acoperită doar pierderea efectivă, prin obligarea recurentului-pârât numai la plata sumei efectiv încasate, iar nu și a beneficiului nerealizat, echivalează cu nesocotirea principiului reparării integrale a prejudiciului. Față de prevederile art. 1522 din C. civ., a învederat că recurentul-pârât a fost pus în întârziere prin notificările pe care i le-a comunicat și, a considerat că instanța de apel a reținut, în mod legal și temeinic faptul că recurentul-pârât datorează majorări de întârziere, acestea urmând a fi calculate de la momentul expirării celor 45 de zile de la data scadenței fiecărei facturi și până la momentul efectuării plății. II.3.2. Răspunsul la întâmpinare II.3.2.1. Răspunsul formulat de recurenta-reclamantă Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Craiova la întâmpinarea depusă de recurentul-pârât Inspectoratul Teritorial al Poliției de Frontieră Timișoara Prin răspunsul formulat cu privire la întâmpinarea părții adverse, recurenta-reclamantă a solicitat înlăturarea apărărilor formulate de aceasta, reluând, în esență, cele arătate prin propriul recurs și prin întâmpinarea pe care a depus-o la dosar. II.3.2.2. Răspunsul formulat de recurentul-pârât Inspectoratul Teritorial al Poliției de Frontieră Timișoara cu privire la întâmpinarea depusă de recurenta-reclamantă Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Craiova Recurentul-pârât a depus răspuns la întâmpinarea părții adverse, solicitând respingerea apărărilor formulate de aceasta și reiterând susținerile dezvoltate anterior, prin cererea de recurs și, respectiv, prin întâmpinare. Totodată, a subliniat că, în ceea ce privește invocarea excepției nulității absolute a clauzei penale din contractul încheiat între părți, aceasta poate fi invocată în acest stadiu procesual, în conformitate cu prevederile art. 1249 alin. (1) din C. civ. II.4. Procedura desfășurată în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție După efectuarea procedurilor de comunicare reglementate de art. 490 alin. (2) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 13 ianuarie 2025, Înalta Curte, în temeiul art. 471 1 alin. (5) C. proc. civ., a fixat termen de judecată la data de 4 martie 2025, când a reținut cauza în pronunțare. II.

Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție II.5.1. Excepția nulității recursului declarat de pârâtul Inspectoratul Teritorial al Poliției de Frontieră Timișoara, invocată de recurenta-reclamantă Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Craiova prin întâmpinare Prioritar, analizând excepția nulității recursului declarat de pârâtul Inspectoratul Teritorial al Poliției de Frontieră Timișoara, invocată de recurenta-reclamantă Direcția Generală Re