ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 444/2025

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă la data de 28 august 2018 sub nr. x/2018, reclamanta A. a chemat în judecată pârâta Opera Națională București, solicitând instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 360.000 RON + TVA (în total 428.400 RON), reprezentând contravaloarea contractului de cesiune a drepturilor patrimoniale de autor. I.

Hotărârea pronunțată în primă instanță de Tribunalul București, secția a IV-a civilă Prin sentința civilă nr. 740 din 16 aprilie 2019 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, s-a respins acțiunea formulată reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta Opera Națională București, ca neîntemeiată. I.

Hotărârea pronunțată în apel de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă Prin decizia civilă nr. 399A din 9 martie 2023 a Curții de Apel București a IV-a secția civilă, s-a admis apelul declarat de apelanta-reclamantă A. împotriva sentinței civile nr. 740/16.04.2019, pronunțate de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a fost schimbata în tot sentința apelată, în sensul admiterii în parte a cererii, fiind obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 359.400 RON la care se adaugă TVA în valoare de 68.286 RON. A fost obligată intimata pârâtă la plata către apelanta-reclamantă a sumei de 50 RON cheltuieli de judecată în apel. I.

Calea de atac formulată în cauză Împotriva deciziei instanței de apel a declarat recurs pârâta Opera Națională București, criticând-o pentru nelegalitate. În cuprinsul cererii de recurs, pârâta arată că instanța de apel reține că: "este în drept să reaprecieze probele să suplimenteze probatoriul, ceea ce în cauză s-a întâmplat, rezultând altă situație de fapt decât cea reținută în primul grad de jurisdicție în fond. Situația de fapt diferită reclamă și o altă calificare juridică și o altă rezolvare a pretențiilor deduse judecății", numai că nu a existat o altă situație de fapt în apel; doar aplicarea greșită și încălcarea normelor de drept material incidente în speță de către instanța de apel. Raportat la capătul principal al cererii introductive și la interpretarea eronată a normelor legale aplicabile în speță, invocă prevederile art. 43 din Legea nr. 8/1996, cu privire la forma scrisă a contractului de cesiune și arată că sancțiunea ce intervine constă în imposibilitatea părților contractante de a dovedi existența și conținutul contractului cu un alt mijloc de probă (reiterează considerentele instanței supreme reținute în decizia nr. 738/2018). Se mai afirmă de către instanța de apel că încheierea contractului rezultă din declarația martorei și că forma scrisă a acestuia era doar o chestiune tehnică. Cu încălcarea dispozițiilor art. 309 alin. (2) C. proc. civ., instanța de apel a dat forță probantă absolută declarației martorei B., care a recunoscut că nu a fost încheiat un contract între părți și nici nu putea cunoaște motivele pentru care nu a fost semnat contractul. În privința aplicării legii speciale, chiar instanța supremă a hotărât că înlăturarea de la aplicare a legii generale ori de câte ori există o dispoziție special în materie, nu trebuie să fie expresă, fiind de la sine înțeleasă, întrucât este consecința directă a principiului specialia generalibus derogant. Or, instanța de apel a încălcat acest principiu de drept. Instanța de apel a mai reținut că "forma scrisă este una doar ad probationem, contractul născut valabil putând fi însă dovedit prin alte probe admise de lege - în cauză, părțile nu s-au opus audierii martorei B. (art. 309 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ.), iar existența contractului rezultă și din înscrisurile dosarului, coroborate cu declarația martorei". În mod eronat s-a reținut că pârâta ar fi fost de acord cu încuviințarea probei cu martori, invocând prevederile art. 309 alin. (2) C. proc. civ. Din cuprinsul cererii introductive de instanță și a înscrisurilor atașate la dosar rezultă că ONB nu s-a implicat în organizarea celor două spectacole, că nici nu dispunea de fondurile necesare, că primele discuții cu privire la o eventuală cesiune s-au purtat după desfășurarea spectacolelor, cu consilierul juridic, managerul pârâtei neacceptând propunerea pentru realizarea spectacolelor în forma propusă. Evidențiază că toată corespondența privind încheierea presupusului contract de cesiune a drepturilor patrimoniale de autor a fost făcută ulterior realizării celor două spectacole. Susține că, și dacă s-ar accepta că între părți s-a încheiat un contract de cesiune pentru cele două spectacole, respectivul contract nu respectă dispozițiile art. 40 și urm. din Legea nr. 8/1996: proiectul de contract nu vizează spectacolele din 8.09.2017 și 29.10.2017, ci eventuale opere derivate sau reproduceri ulterioare, pretinsa cesiune era una neexclusivă, iar, pe de alta parte, în proiect nu sunt prevăzute distinct nici drepturile patrimoniale transmise, nici modalitatea de utilizare, nici durata și nici întinderea cesiunii pentru fiecare drept ce se pretinde a fi fost cesionat, așa cum nu se prevede nici remunerația aferentă. Sub al doilea motiv de recurs, pârâta arată că în mod greșit s-a reținut că dl. C. ar fi autorul operei, iar interesele acestuia ar fi reprezentate de intimata din cauză și se vorbește de rezilierea contractului, aspecte străine de prezenta cauză, nefiind invocate de părți. În mod eronat s-a reținut că între părți s-ar fi încheiat un contract de reprezentare scenică, în condițiile în care niciuna dintre părți nu a susținut acest lucru, nu există nicio dovadă la dosar și nici un capăt de cerere în acest sens, fiind un motiv străin de prezenta cauză. Se reține, tot în mod eronat, că ONB nu ar fi contestat suma în litigiu. Pârâta ONB a contestat existența contractului și implicit suma în litigiu care niciodată nu a fost recunoscută de către ONB; de asemenea, se constată existența contractului, deși nu exista un capăt distinct de cerere în acest sens, instanța pronunțându-se plus petita. Concluzionează arătând că în prezenta speță s-a ajuns ca intimata, în baza unui contract inexistent, cu încălcarea principiilor de drept și nerespectarea dispozițiilor imperative ale legii speciale, să emită pretenții pentru o sumă stabilită unilateral și discreționar de ea însăși, iar ONB să fie obligată la plata sumei printr-o decizie nelegală și netemeinică. Solicită admiterea recursului și indică motivele de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. I.

Apărările formulate în cauză Cererea de recurs a fost comunicată intimatei-reclamante la data de 13 decembrie 2023, însă aceasta nu a depus întâmpinare în termen legal. La data de 20 februarie 2024, intimata-reclamantă a depus concluzii scrise prin care a invocat excepția nulității recursului, în măsura în care nu se va face dovada achitării timbrajului, precum și din perspectiva neîncadrării criticilor în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ. Recurenta-pârâtă a depus răspuns la întâmpinare, solicitând respingerea apărărilor intimatei-reclamante formulate prin concluziile scrise. I.

Procedura de filtru Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ., a fost analizat în complet de filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 24 septembrie 2024, completul de filtru a respins excepția nulității recursului invocată de intimata-reclamantă A., a admis în principiu recursul declarat de recurenta-pârâtă Opera Națională București împotriva deciziei nr. 399A din 9 martie 2023 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimata-reclamantă A. și a fixat termen de judecată la data de 14 ianuarie 2025, ora 10:00, în ședință publică, cu citarea părților. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse. Circumstanțele esențiale ale litigiului, relevante pentru soluționarea recursului, astfel cum rezultă din lucrările dosarului și respectiv cum au fost reținute de instanța de apel în expunerea faptelor considerate ca dovedite, sunt următoarele: Reclamanta A. a solicitat prin acțiunea de față obligarea pârâtei la plata sumei de 360.000 RON și TVA, întemeindu-se pe existența unui contract încheiat între părți, calificat în acțiune ca un contract de cesiune a drepturilor de autor; acest contract avea ca obiect transmiterea către pârâta Opera Națională București a drepturilor de autor și a drepturilor conexe asupra spectacolelor "Tragicomedy" și "Un minut de dans sau Uff!", organizate și desfășurate la ONB la datele de 8 septembrie 2017 și respectiv 29 octombrie 2017. Prima instanță a reținut că reclamanta nu a probat existența contractului de cesiune a drepturilor de autor - pentru care legea a prevăzut forma scrisă ad probationem - și că probele administrate nu au dovedit nici măcar existența unor negocieri privind încheierea acestui contract. Instanța de apel a admis apelul reclamantei și a obligat pârâta la plata sumei de 359.400 RON și TVA, reținând că în acest scop că probatoriul administrat (în primă instanță și completat în apel, inclusiv cu proba testimonială) susține teza reclamantei privind existența negocierilor între părți în scopul realizării celor două spectacole pe care pârâta le-a și promovat, că circumstanțele concrete ale colaborării artistice au fost stabilite de reprezentanții legali ai părților astfel cum rezultă din corespondența depusă la dosar, că a avut loc încheierea între părți a contractului de cesiune a drepturilor patrimoniale de autor și conexe cu privire la spectacolele menționate, lipsind doar înscrisul constatator al acestei convenții, că spectacolele s-au ținut - pârâta vânzând bilete și încasând prețul acestora - reclamanta îndeplinindu-și astfel obligația de a transmite drepturile asupra operelor, fără ca obligația de plată a prețului cesiunii să fie executată de pârâtă. Cu privire la proba contractului, Curtea de apel a reținut cu ocazia dezbaterii probatoriilor în calea de atac (la termenul din 25.05.2022, a se vedea încheierea la dosarul de apel) că sunt aplicabile prevederile art. 310 C. proc. civ. în sensul existenței unui început de dovadă scrisă, astfel încât a încuviințat și administrat proba testimonială - prin audierea ca martor a doamnei B., directorul pârâtei ONB la data faptelor relevante. Față de aceste împrejurări, se constată că motivele recursului ce pot fi încadrate în cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. privesc, în esență, imposibilitatea dovedirii contractului pe care se întemeiază pretențiile reclamantei și, conex, nelegala încuviințare și administrare la instanța de apel a probei testimoniale pentru dovedirea existenței acestui act juridic; totodată, s-au invocat prevederile Legii nr. 8/1996 privind drepturile de autor și drepturile conexe în materia contractului de cesiune a dreptului de autor, cu argumentarea că aceste dispoziții nu au fost respectate în speță. Aceste critici pot fi încadrate în cazurile de casare de la art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. (încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității) - deoarece regulile de probă a actului juridic, chiar cuprinse în alt act normativ decât C. proc. civ., sunt norme de procedură - și respectiv pct. 8 al aceluiași articol - pentru că se pune în discuție însăși validitatea actului juridic prin motivele de critică evocate, ceea ce atrage verificarea respectării normelor de drept material aplicabile. Se mai susține prin motivele dezvoltate - nefondat, după cum se va argumenta - prezența unor motive străine de cauză, critici încadrabile în cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., precum și depășirea limitelor învestirii - critică ce poate fi examinată în coordonatele art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. În ceea ce privește calificarea contractului încheiat între părți, reclamanta a afirmat prin acțiune că acesta a fost un contract de cesiune a drepturilor patrimoniale de autor, prin care a transmis exclusiv pârâtei ONB drepturile asupra spectacolelor menționate mai sus; din argumentarea sa (susținută de înscrisurile depuse la dosarul primei instanțe) rezultă că ea a încheiat, la rândul său, contracte cu artiștii interpreți și executanți care au susținut spectacolele, cu regizorul, cu titularii drepturilor de autor asupra compozițiilor muzicale utilizate, etc., prin care a dobândit cu titlu oneros drepturile care apoi au făcut obiectul cesiunii către pârâtă. Această calificare a fost avută în vedere și de instanțe, care s-au raportat în analiza lor la prevederile art. 40 și următoarele din Legea nr. 8/1996; din această perspectivă, deși se reproșează deciziei recurate menționarea încheierii unui contract de reprezentare scenică, Înalta Curte constată că această mențiune nu este de natură a atrage nelegalitatea hotărârii, pentru argumentele ce succed. Astfel, contractul de cesiune a drepturilor de autor este reglementat în Capitolul VII al Legii nr. 8/1996, intitulat "Cesiunea drepturilor patrimoniale de autor", iar dispozițiile generale aplicabile tuturor contractelor de cesiune din această materie sunt cuprinse în prima secțiune a capitolului, intitulată corespunzător ("Dispoziții generale"). În celelalte trei secțiuni ale aceluiași capitol, legea se referă la categorii particulare de cesiuni ale drepturilor de autor, respectiv contractul de editare (Secțiunea a II-a), contractul de reprezentare teatrală sau de execuție muzicală (Secțiunea a III-a) și respectiv contractul de închiriere (Secțiunea a IV-a). Potrivit art. 59 alin. (1) din lege, situat în Secțiunea a III-a a Capitolului VII, "Prin contractul de reprezentare teatrală ori de execuție muzicală titularul dreptului de autor cedează unei persoane fizice sau juridice dreptul de a reprezenta ori de a executa în public o operă actuală sau viitoare, literară, dramatică, muzicală, dramatico-muzicală, coregrafică ori o pantomimă, în schimbul unei remunerații, iar cesionarul se obligă să o reprezinte ori să o execute în condițiile convenite." Rezultă cu claritate din aceste dispoziții legale și din modul de reglementare expus că noțiunea de gen care desemnează modul de transmitere (totală sau parțială, exclusivă sau neexclusivă) a drepturilor de autor asupra unei opere este contractul de cesiune; în schimb, contractul de reprezentare teatrală sau de execuție muzicală constituie o specie de cesiune, care privește un anume tip de operă și o anumită modalitate de transmitere a unora dintre drepturile ce poartă asupra operei. De aceea, se reține că referirea de către instanța de apel la contractul de reprezentare scenică nu face decât să indice categoria particulară de cesiune ce a avut loc în cauză potrivit dezlegărilor cuprinse în decizia recurată și ea nu este nici străină cauzei și nici eronată, de vreme ce s-a reținut că reclamanta a transmis pârâtei dreptul de a reprezenta în public spectacolele de muzică și dans "Tragicomedy" și "Un minut de dans sau Uff!", regizate de C.. În ceea ce privește existența acestui contract, sunt relevante dispozițiile art. 43 ale Legii nr. 8/1996, potrivit cu care: "Existența și conținutul contractului de cesiune a drepturilor patrimoniale se pot dovedi numai prin forma scrisă a acestuia. Fac excepție contractele având drept obiect opere utilizate în presă." Această dispoziție legală instituie, așa cum în mod corect s-a reținut de către ambele instanțe, o cerință de formă ad probationem, și anume forma scrisă. Absența formei scrise nu atrage nevalabilitatea convenției, ci imposibilitatea de a o dovedi cu alte mijloace de probă decât înscrisul constatator. În acest context, se impune a arăta că prevederile art. 43 din Legea nr. 8/1996 constituie dispoziții speciale în raport cu dreptul comun în materia probării convențiilor, astfel încât, cum în mod corect se arată în cererea de recurs, ele se aplică cu prioritate față de norma generală, care este constituită de art. 309 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cu care "Proba cu martori este admisibilă în toate cazurile în care legea nu dispune altfel." Nu mai puțin adevărat este însă că, în tăcerea legii speciale, aceasta se completează cu legea generală. În acest sens, art. 309 alin. (1) C. proc. civ. permite proba cu martori pentru dovada oricărei împrejurări de fapt (inclusiv, deci pentru proba existenței unui act juridic civil), dacă legea nu dispune altfel, iar în speță norma cuprinsă în art. 43 din Legea nr. 8/1996 reprezintă dispoziția legală contrară ce face aplicabilă restricția probatorie evocată. Potrivit art. 309 alin. (4) pct. 2 C. proc. civ., "De asemenea, este inadmisibilă proba cu martori dacă pentru dovedirea unui act juridic legea cere forma scrisă, în afară de cazurile în care: (…) 2. există un început de dovadă scrisă, potrivit prevederilor art. 310". Prin urmare, însăși ipoteza premisă a art. 309 alin. (4) C. proc. civ. corespunde situației litigioase în cauză, unde legea cere forma scrisă pentru dovedirea unui act juridic, iar Înalta Curte nu identifică (și nici recurenta nu a invocat) nici un argument legal pentru care situațiile de excepție cuprinse în acest text nu ar fi aplicabile și ipotezei contractelor de cesiune a drepturilor patrimoniale de autor. De aceea, un început de dovadă scrisă în favoarea existenței unei convenții între părți permitea încuviințarea și administrarea probei testimoniale pentru dovedirea actului juridic; totodată, față de art. 329 C. proc. civ., fiind admisibilă proba cu martori, era admisibilă și proba cu prezumții judecătorești. Cum se poate observa din expunerea instanței de apel asupra faptelor, s-a reținut existența unor negocieri prin corespondență între reprezentanții reclamantei și pârâtei în vederea desfășurării spectacolelor, promovarea (inclusiv prin mijloace on-line) de către pârâta ONB a spectacolelor, desfășurarea acestora și vânzarea de bilete pentru acestea de către pârâtă, direct și prin intermediari specializați. Modul de apreciere din partea instanței de apel a elementelor ce au fost considerate începuturi de dovadă scrisă nu poate face obiectul controlului judiciar de față, pentru că nu poate fi analizat prin perspectiva legalității, ci doar a temeiniciei, examinare ce nu este deschisă instanței de recurs. Deși instanța de apel consemnează în cuprinsul deciziei atacate că proba cu martori pentru dovedirea contractului de cesiune a devenit admisibilă în prezența neopunerii părții adverse, iar această împrejurare nu este reală, chestiunea nu afectează legalitatea hotărârii. Astfel, este adevărat că prin întâmpinările formulate în fața primei instanțe și în apel și cu ocazia dezbaterilor orale asupra probelor pârâta s-a opus administrării probei testimoniale, ceea ce făcea inaplicabilă excepția de la art. 309 alin. (4) pct. 4 C. proc. civ. Această mențiune eronată este însă contrazisă de cele constatate de instanța de apel cu ocazia încuviințării probelor (la termenul din 25.05.2022), unde s-a consemnat că în speță este incidentă excepția de la art. 309 alin. (4) pct. 2 C. proc. civ. - existența unui început de dovadă scrisă - ipoteză ce a fost apoi explicitată în considerentele deciziei ce privesc faptele reținute în cauză prin referirea la elementele ce au constituit început de dovadă scrisă conform art. 310 C. proc. civ. Prin urmare, eroarea referitoare la absența unei opuneri a pârâtei este lipsită de efecte concrete, pentru că nu aceasta a fost excepția de la inadmisibilitatea probei testimoniale reținută în cauză. În concluzia tuturor acestor argumente, Înalta Curte constată că în speță proba testimonială nu a fost încuviințată și administrată cu încălcarea art. 43 din Legea nr. 8/1996, astfel încât criticile corespunzătoare sunt nefondate. În ceea ce privește validitatea contractului de cesiune a cărui încheiere a fost reținută în speță, se reține că potrivit art. 41 alin. (1) din Legea nr. 8/1996, în forma și numerotarea de la data evenimentelor relevante (septembrie- octombrie 2017), în prezent art. 42 alin. (1): "Contractul de cesiune a drepturilor patrimoniale trebuie să prevadă drepturile patrimoniale transmise și să menționeze, pentru fiecare dintre acestea, modalitățile de utilizare, durata și întinderea cesiunii, precum și remunerația titularului dreptului de autor. Absența oricăreia dintre aceste prevederi dă dreptul părții interesate de a cere rezilierea contractului." Astfel cum a consemnat instanța de apel, absența clauzelor la care face referire prima teză a textului nu este sancționată cu nevalabilitatea actului juridic, ci cu rezilierea; această soluție legală atipică (pentru că rezilierea este remediul specific în dreptul comun ipotezei de neîndeplinire a obligațiilor contractuale) este pusă de legiuitor la îndemâna celui interesat, iar în speță niciuna dintre părți nu a invocat intervenirea rezilierii. Prin urmare, nu se pot reține în speță argumente în sensul nevalabilității contractului încheiat între părți și care a fundamentat pretențiile reclamantei. În același timp, rezultatul procesului logico-juridic desfășurat de instanța de apel pentru stabilirea situației de fapt pe baza probatoriilor administrate în mod legal a fost în sensul că părțile au convenit ca pârâta să primească dreptul de a organiza și desfășura sub egida sa cele două spectacole, în schimbul sumei reținute din corespondență de Curtea de apel și care a fost cuprinsă în dispozitivul deciziei atacate. Sub aspectul temeiniciei acestei concluzii, cum s-a arătat deja, criticile formulate nu pot primi o încadrare legală în coordonatele art. 488 C. proc. civ. În același timp, cu excepția susținerilor privind art. 42 din Legea nr. 8/1996 (mai sus analizate), susținerile din cererea de recurs care valorifică motivul de recurs de la pct. 8 al normei evocate nu pot fi încadrate în drept, pentru că instanța de recurs nu identifică vreo normă de drept material care să fi fost greșit aplicată sau interpretată de instanța de apel. Este cazul astfel, spre exemplu, al afirmațiilor care privesc purtarea negocierilor prin consilier juridic și nu prin reprezentant legal, la absența calității domnului C. de reprezentant al reclamantei - o atare calitate nefiind nici măcar afirmată, dimpotrivă arătându-se că acesta a fost regizorul spectacolelor, titularul drepturilor prevăzute de art. 66 din Legea nr. 8/1996 - sau la momentul concret al purtării acestor negocieri. Din perspectiva susținerilor privitoare la motivele străine cauzei (art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.), în afara celor care au fost deja examinate mai sus, recurenta a mai susținut că instanța de apel s-a referit în mod nelegal la norme legale abrogate sau neaplicabile cauzei, cum sunt fostul Cod de comerț sau art. 1182 C. civ. Or, pe de-o parte referirea la fostul Cod de comerț (ce cuprindea principii legale regăsite apoi în noul C. civ.) a fost realizată în contextul argumentării încheierii contractului între părțile cauzei prin ofertă urmată de acceptare, chestiuni teoretice care nu afectează raționamentul juridic, ci, dimpotrivă, îl susțin. Pe de altă parte, art. 1182 alin. (2) C. civ. nu este străin cauzei ("Este suficient ca părțile să se pună de acord asupra elementelor esențiale ale contractului, chiar dacă lasă unele elemente secundare spre a fi convenite ulterior ori încredințează determinarea acestora unei alte persoane."), cât timp instanța de apel a constatat că înțelegerea părților (astfel cum a rezultat din corespondența depusă la dosar și din declarația martorului audiat, managerul instituției pârâte la data faptelor relevante) a luat naștere în modalitatea permisă de lege, mai sus evocată. În cuprinsul dezvoltărilor aceluiași caz de casare s-au apreciat ca fiind străine cauzei referirile instanței de apel la rezilierea contractului de cesiune și la calitatea domnului C. de regizor al spectacolelor în discuție. Astfel, Curtea de apel a reținut: "O altă eroare determinantă este reprezentată de aprecierea tribunalului potrivit căreia orice persoană interesată ar putea invoca anulabilitatea contractului încheiat cu nerespectarea cerințelor specifice ale legii. Dimpotrivă, persoana ocrotită prin edictarea cerințelor art. 40 și urm. din Legea nr. 8/1996 nu este decât autorul operei, iar nu cocontractantul acestuia (cesionarul). Or, în cauză, autorul este regizorul C., ale cărui interese sunt reprezentate de apelanta-reclamantă, care a ales să ceară executarea contractului și nu s-a prevalat de ipotetica anulabilitate, nici nu a cerut rezilierea la care se referă art. 42 alin. (1) teza finală din legea specială. De altfel, rezilierea nu a fost cerută nici de intimata-pârâtă Opera Națională București. Este totodată de domeniul evidenței logice că rezilierea nu produce niciun efect favorabil reclamantei, care și-a îndeplinit propriile prestații și trebuie plătită (dar nici chiar intimatei, căci o eventuală restituire prin echivalent a prestației primite - spectacolul - trebuie să se raporteze tot la onorariul enunțat în devizul atașat corespondenței părților și care nu a fost contrazis la acea vreme explicit și punctual)." Această argumentare a fost cuprinsă în decizie pentru a lămuri confuzia ce rezultă din considerentele primei instanțe cu referire la sancțiunea ce ar putea interveni pentru nerespectarea cerințelor de conținut ale contractului de cesiune a drepturilor de autor, respectiv nulitate sau reziliere, chestiuni mai sus analizate. Nu se poate identifica un argument contradictoriu în această explicație, deoarece legea prevede sancțiunea rezilierii și nu a nulității pentru absența anumitor clauze, iar rezilierea poate fi cerută numai de cel interesat, în cauză reclamanta - creditorul obligației de plată a prețului - optând pentru executarea contractului și nu pentru desființare. De asemenea, referirea la calitatea de autor al spectacolului (din poziția de regizor) a domnului C. nu este străină cauzei, cât timp ea a rezultat din probele administrate, fiind unul dintre elementele ce au caracterizat situația de fapt dedusă judecății și negată de pârâtă. Împrejurarea că pârâta nu a contestat în proces cuantumul sumei convenite de părți ca preț al cesiunii nu este determinantă pentru cauză, întrucât instanța de apel nu a stabilit acest element pe baza unei recunoașteri judiciare, ci pe baza probelor administrate cu privire la conținutul înțelegerii părților (respectiv al negocierilor purtate). În fine, nefondată este și critica în sensul unei presupuse "plus petita" - respectiv că instanța de apel ar fi constatat existența contractului dintre părți, ceea ce reclamanta nu a solicitat - deoarece instanța nu a constatat prin dispozitivul deciziei existența unui contract, ci această chestiune - existența unui contract - a făcut parte din construcția logico-juridică prezentată prin acțiune de reclamantă și a cărei realitate a fost reținută de instanța de apel, încheierea contractului de cesiune între părți reprezentând premisa necesară admiterii acțiunii prin care se solicita îndeplinirea unei obligații decurgând din acest contract. Pentru toate aceste considerente, constatând nefondate motivele de recurs ce se încadrează în art. 488 C. proc. civ., în temeiul art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul formulat.