ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 31/2026

Ședința publică din data de 22 ianuarie 2026

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 18.10.2022 pe rolul Judecătoriei Iași, sub nr. de dosar x/2022, ulterior declinată Tribunalului Iași prin sentința civilă nr. 3784 din 7 aprilie 2023, reclamanții A. și B. au solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâta C.:

I. În principal:

1.a) Efectuarea înscrierii în beneficiul reclamanților a unei cote-părți de 45% din dreptul de proprietate în ceea ce privește suprafața de teren de 1.575 mp, identificată cu număr cadastral x, înscrisă în cartea fundară nr. x a Municipiului Iași;

b) Rectificarea cărții funciare nr. x a Municipiului Iași în sensul menținerii înscrierii pârâtei C. cu o cotă-parte de 55% din dreptul de proprietate asupra imobilului;

2.a) Efectuarea înscrierii în beneficiul reclamanților a unei cote-părti de 45% din dreptul de proprietate în ceea ce privește suprafața de teren de 1.925 mp, identificată cu număr cadastral x, înscrisă în cartea funciară nr. x a Municipiului Iași;

b) Rectificarea cărții funciare nr. x a Municipiului Iași în sensul menținerii înscrierii pârâtei C. cu o cotă-parte de 55% din dreptul de proprietate asupra imobilului;

3.a) Efectuarea înscrierii în beneficiul reclamanților a unei cote-părți de 45% din dreptul de proprietate în ceea ce privește suprafața de teren de 12.910 mp, identificată cu număr cadastral x, înscrisă în cartea funciară nr. x a Municipiului Iași;

b) Rectificarea cărții funciare nr. x a Municipiului Iași în sensul menținerii înscrierii pârâtei C. cu o cotă-parte de 55% din dreptul de proprietate asupra imobilului;

4.a) Efectuarea înscrierii în beneficiul reclamanților a unei cote-părți de 45% din dreptul de proprietate în ceea ce privește suprafața de teren de 9.851 mp, identificată cu număr cadastral x, înscrisă în cartea funciară nr. x a Municipiului Iași;

b) Rectificarea cărții funciare nr. x a Municipiului Iași în sensul menținerii înscrierii pârâtei C. cu o cotă-parte de 55% din dreptul de proprietate asupra imobilului;

5.a) Efectuarea înscrierii în beneficiul reclamanților a unei cote-părti de 45% din dreptul de proprietate în ceea ce privește suprafața de teren de 1.122 mp, identificată cu număr cadastral x, înscrisă în cartea funciară nr. x a Municipiului Iași;

b) Rectificarea cărții funciare nr. x a Municipiului Iași în sensul menținerii înscrierii pârâtei C. cu o cotă-parte de 55% din dreptul de proprietate asupra imobilului;

6.a) Efectuarea înscrierii în beneficiul reclamanților a unei cote-părti de 45% din dreptul de proprietate în ceea ce privește suprafața de teren de 2.591 mp, identificată cu număr cadastral x, înscrisă în cartea funciară nr. x a Municipiului Iași;

b) Rectificarea cărții funciare nr. x a Municipiului Iași în sensul menținerii înscrierii pârâtei C. cu o cotă-parte de 55% din dreptul de proprietate asupra imobilului.

II. În subsidiar:

- 10.631,25 euro, reprezentând 45% din contravaloarea terenului în suprafață de 1.575 mp, înscris în cartea funciară nr. x a Municipiului Iași;

- 12.993,75 euro, reprezentând 45% din contravaloarea terenului în suprafață de 1.925 mp, înscris în cartea funciara nr. x a Municipiului Iași;

- 435.712,5 euro, reprezentând 45% din contravaloarea terenului în suprafață de 12.910 mp, înscris în cartea funciară nr. x a Municipiului Iași;

- 332.471,25 euro, reprezentând 45% din contravaloarea terenului în suprafață de 9.851 mp, înscris în cartea funciară nr. x a Municipiului Iași;

- 37.867,5 euro, reprezentând 45% din contravaloarea terenului în suprafață de 1.122 mp, înscris în cartea funciară nr. x a Municipiului Iași;

- 87.446,25 euro, reprezentând 45% din contravaloarea terenului în suprafață de 2.591 mp, înscris în cartea funciară nr. x a Municipiului Iași;

II. Obligarea pârâtei la plata dobânzii legale calculate asupra sumelor indicate mai sus, de la data introducerii cererii de chemare în judecată și până la data plății efective.

III. Obligarea pârâtei C. la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 1428/2024 din 5 iulie 2024, Tribunalul Iași, secția I civilă la a constatat că inadmisibilitatea acțiunii invocată de pârâtă reprezintă o apărare de fond. A respins acțiunea formulată de reclamanții A. și B. în contradictoriu cu pârâta C.. A respins cererea reclamanților de acordare cheltuieli de judecată. A respins cererea pârâtei de acordare a cheltuielilor de judecată.

Prin decizia civilă nr. 78/2025 din 6 martie 2025, Curtea de Apel Iași, secția civilă a respins, ca nefondat, apelul formulat de reclamanții A. și B. împotriva sentinței civile nr. 1428/2024 din 5 iulie 2024, pronunțată de Tribunalul Iași, secția I civilă.

Împotriva deciziei nr. 78/2025 din 6 martie 2025a Curții de Apel Iași, secția I civilă au declarat recurs reclamanții A. și B..

În cuprinsul cererii de recurs, recurenții-reclamanți au solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate, pentru motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 pct. 5, pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ., și trimiterea cauzei spre rejudecare.

În dezvoltarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenții au imputat instanței de apel ignorarea forței obligatorii a contractului de cesiune de drepturi litigioase nr. 2339/2011 și a efectelor sale juridice, apreciind eronat că reclamanții nu au un "titlu juridic" pentru cota de 45% din dreptul de proprietate pretins, întrucât nu există o hotărâre judecătorească prin care acest drept să le fi fost atribuit în mod expres.

Au arătat că instanța de apel a reținut că terenurile ar aparține integral pârâtei, în temeiul hotărârilor irevocabile anterioare, și al titlurilor emise pe numele acesteia, iar înscrierea în cartea funciară x% pe numele pârâtei ar reflecta situația juridică rezultată din acele hotărâri. În consecință, instanța de apel a conchis că reclamanții-cesionari nu ar avea un drept propriu intabulabil, considerând acțiunea în prestație tabulară nefondată, iar cererea de rectificare a cărților funciare neîntemeiată.

Au apreciat că această abordare a instanței de apel reduce practic contractul de cesiune la un act fără efecte reale, ceea ce constituie o aplicare greșită a normelor de drept material privitoare la validitatea și efectele contractelor, respectiv o încălcare a dispozițiilor art. 1270 C. civ.

Au subliniat că, deși contractul de cesiune încheiat la 19 octombrie 2011 este un veritabil contract translativ, asimilat vânzării de drepturi viitoare/eventuale, prin care cedenta (pârâta) s-a obligat ferm să transmită cesionarilor (reclamanților) cota de 45% din dreptul de proprietate asupra terenurilor, în schimbul unui preț plătit integral. Faptul că, la data cesiunii, dreptul cedat era unul litigios (existând un proces privind punerea în posesie) nu schimbă natura obligației asumate de pârâtă, ci privește doar momentul exigibilității acesteia.

Au subliniat că vânzarea bunurilor viitoare și a drepturilor eventuale este permisă, în mod expres, de art. 1658 și art. 1668 din C. civ. vânzătorul fiind obligat ca, în momentul în care dreptul litigios va fi recunoscut în patrimoniul său, să îl transmită cumpărătorului.

Or, în speță, această condiție s-a împlinit: pârâta-cedentă și-a realizat dreptul litigios, obținând reconstituirea proprietății asupra terenurilor de 2,96 ha. Prin urmare, obligația contractuală a pârâtei, de a transmite cota de 45% către cesionari, a devenit actuală și exigibilă imediat ce intimata-pârâtă a fost pusă în posesie și, astfel, dreptul de proprietate a fost întregit în persoana sa integral, și prin posesie, și folosință, iar nu numai prin dispoziție. Pârâta nu mai avea decât sarcina de a coopera la formalizarea transferului către reclamanți, ceea ce însă a refuzat.

Recurenții au subliniat că validitatea contractului de cesiune și caracterul său translativ nu au fost niciodată contestate de părți. Nicio instanță nu a constatat nulitatea, rezoluțiunea sau ineficacitatea contractului - dimpotrivă, instanțele anterioare au confirmat că cesiunea este un contract de vânzare încheiat, nu un simplu antecontract.

Drept urmare, curtea de apel era ținută să recunoască și să dea eficiență efectelor juridice ale cesiunii în loc să le ignore. Soluția curții de apel - care neagă practic efectele contractului și reține că pârâta nu ar avea "nicio obligație" de a transfera drepturi reale către reclamanți - este nelegală, echivalând cu o revizuire judiciară nejustificată a convenției părților, contrară principiului forței obligatorii a contractelor.

Au subliniat că instanța a tratat contractul ca pe un act aleatoriu și lipsit de efecte, deși obligația asumată de pârâtă era una fermă și necondiționată (transferul cotei de 45% imediat ce dreptul a fost reconstituit și întregit pe numele ei). Or, dacă părțile ar fi dorit să condiționeze efectul transferului de câștigarea procesului, ar fi stipulat expres o clauză de condiție suspensivă. Or, o asemenea clauză nu există obligația de transmitere fiind asumată necondiționat, subînțelegându-se doar că va fi executată la momentul finalizării procedurii de reconstituire. În aceste condiții, refuzul pârâtei de a-și executa obligația constituie o neexecutare culpabilă a unui contract sinalagmatic perfect valabil.

Concluzionând, asupra acestei critici, recurenții-reclamanți au învederat că acțiunea pendinte este mijlocul procedural prin care reclamanții urmăresc consacrarea, pe cale judecătorească, a dreptului lor (obținerea unei hotărâri care să țină loc de consimțământ al pârâtei la transfer și să dispună înscrierea în cartea funciară). A pretinde, așa cum a făcut instanța de apel, ca reclamanții să prezinte întâi o hotărâre judecătorească în favoarea lor, drept condiție pentru admisibilitatea acțiunii, echivalează cu a inversa ordinea logică și procedurală a lucrurilor și a lipsi de eficiență însăși acțiunea în prestație tabulară prevăzută de lege.

Prin cea de-a doua critică formulată, subsumată aceluiași motiv de casare invocat, recurenții-reclamanți au imputat instanței de apel neaplicarea dispozițiilor art. 908 C. civ. privind rectificarea înscrierilor de carte funciară, menținând soluția de respingere a capătului de cerere privind rectificarea cărților funciare, deși erau îndeplinite condițiile prevăzute de art. 908 alin. (1) pct. 4 C. civ.

Aceasta, întrucât situația juridică reală a imobilelor diferă de situația tabulară actuală, respectiv intimata-pârâtă figurează în cartea funciară ca proprietară a 100% din terenuri, deși, în realitate, dreptul de proprietate este divizat - 55% aparținând efectiv pârâtei, iar 45% aparținând reclamanților-cesionari, în temeiul cesiunii.

Această neconcordanță evidentă între situația juridică reală și mențiunile din cartea funciară se circumscrie cazului de rectificare prevăzut de art. 908 alin. (1) pct. 4 C. civ., reprezentând un temei legal suficient pentru dispunerea rectificării. În plus, potrivit art. 908 alin. (3) și (4) C. civ., în ipoteza în care persoana obligată la rectificare refuză predarea înscrisurilor necesare ori exprimarea consimțământului la efectuarea înscrierii, instanța de judecată este învestită cu prerogativa de a suplini, prin hotărâre, consimțământul părții obligate.

Recurenții au învederat că instanța de apel a omis să analizeze distinct îndeplinirea condițiilor rectificării și nu a răspuns argumentelor acestora pe acest punct, considerând că, atâta timp cât titlurile pârâtei nu sunt desființate, înscrierea acesteia nu poate fi rectificată pentru că nu ar fi "nevalabilă".

Însă, această abordare confundă cazurile de rectificare: reclamanții nu au susținut niciodată că titlul pârâtei ar fi nul sau desființat - dimpotrivă, recunosc valabilitatea titlurilor emise pe numele pârâtei, însă solicită rectificarea întinderii dreptului său tabular pentru a reflecta existența cesiunii de 45%.

Drept urmare, cazul aplicabil de rectificare nu este pct. 1 (înscriere nevalabilă), ci pct. 4 al art. 908 alin. (1) - neconcordanță cu realitatea juridică actuală. Instanța de apel a refuzat să ia în considerare această perspectivă, pretinzând ca reclamanții să prezinte o hotărâre care să consacre dreptul lor, deși tocmai prezenta acțiune este calea legală de obținere a unei asemenea hotărâri. Astfel, a lăsat fără aplicare atât art. 896 C. civ. (privind acțiunea în prestație tabulară), cât și art. 908 din același Cod, refuzând să aplice instrumentele legale menite să asigure executarea în natură a obligației cedentei.

Prin cea de-a treia critică formulată, recurenții au învederat că instanța de apel a făcut o interpretare eronată a hotărârilor judecătorești anterioare și o aplicarea greșită a efectelor autorității de lucru judecat, cu nesocotirea dispozițiilor art. 431 C. proc. civ.

În acest sens, au arătat că un argument central al instanței de apel a fost că hotărârile judecătorești anterioare dintre părți ar împiedica admiterea acțiunii reclamanților. Curtea a reținut că, prin puterea lucrului judecat, s-ar fi stabilit deja că acest contract de cesiune nu este un antecontract de vânzare-cumpărare și că pârâta nu ar fi obligată să transmită dreptul de proprietate către reclamanți. De asemenea, a reținut că instanțele ar fi decis anterior inadmisibilitatea constatării transmiterii cotei de 45% către reclamanți prin contract și că, neexistând un drept real intabulabil, nu se poate dispune înscrierea.

Aceste concluzii ale curții de apel rezultă dintr-o interpretare eronată atât a conținutului, cât și a efectelor hotărârilor anterioare, care au conturat efectul pozitiv al contractului încheiat, însă au impus exercitarea acțiunii civile potrivite pentru obținerea dreptului. Nicio instanță anterioară nu a statuat vreodată că pârâta nu are obligația de a transmite cota de 45% către reclamanți. Dimpotrivă, hotărârile anterioare (sentința nr. 11478 din 27 septembrie 2017 a Judecătoriei Iași și decizia nr. 1374/2021 a Tribunalului Iași, menținută prin decizia Curții de Apel Iași nr. 510/2021) au reținut doar că anumite căi procedurale alese de reclamanți au fost neadecvate, tocmai pentru că exista o altă cale de realizare a dreptului lor: acțiunea directă de executare a obligației, adică prezenta acțiune în prestație tabulară.

Astfel, sentința civilă nr. 11478/2017 (rămasă definitivă) a stabilit că acțiunea în constatare a cesiunii este inadmisibilă, justificat de faptul că reclamanții pot cere direct realizarea dreptului prin constrângerea debitorului la executarea prestației asumate". Această motivare prezumată adevărată și consolidată prin efectul pozitiv al autorității de lucru judecat, în sensul art. 430-431 C. proc. civ., se impune instanței ca o constatare definitiv stabilită, neputând fi repusă în discuție și nici contrazisă în prezenta cauză, după cum și Tribunalul Iași a subliniat în sentința nr. 1374/2021:

"o soluție diferită pronunțată cu privire la restul suprafețelor de teren ar contraveni [...] prezumției puterii de lucru judecat". Cu alte cuvinte, instanțele anterioare au confirmat dreptul reclamanților de a obține realizarea cotei de 45% pe calea unei acțiuni de executare silită a obligației cedentei (și anume actuala acțiune în prestație tabulară).

Este adevărat că Tribunalul Iași și Curtea de Apel Iași, în 2020-2021, au respins o altă acțiune a reclamanților (dosar nr. x/2020), însă aceea era o acțiune subsidiară, având un obiect diferit (obligarea pârâtei la încheierea contractului de vânzare, sub sancțiunea daunelor moratorii). Respingerea acelei acțiuni s-a bazat pe două considerente punctuale: (i) cesiunea din 2011 nu este un antecontract de vânzare, ci un contract de vânzare de drepturi litigioase (deci nu se putea pronunța o hotărâre care să țină loc de contract de vânzare, întrucât contractul de vânzare există deja - cel de cesiune); (ii) reclamanții nu au dovedit îndeplinirea formalităților din Legea nr. 17/2014 privind terenurile extravilane (lege intrată în vigoare după încheierea cesiunii), ceea ce ar împiedica perfectarea unui nou contract autentic de vânzare. Drept urmare, niciuna dintre instanțe nu au negat dreptul material al reclamanților de a obține cota de 45%, ci doar au apreciat că forma de acțiune aleasă era neadecvată.

Mai mult, Curtea de Apel Iași, prin decizia civilă nr. 510 din 3 noiembrie 2021, a reținut expres, referitor la contractul de cesiune nr. x/2011, că "actul [...] nu este un antecontract de vânzare-cumpărare, ci este un act de transmitere a dreptului de proprietate asupra imobilului teren situat în extravilan". Aceasta este o constatare clară că cesiunea a avut efect translativ al dreptului (litigios) de proprietate, constatare ce face corp comun cu dispozitivul și are autoritate de lucru judecat între părți.

Cu toate acestea, în cauza pendinte, instanța de apel a tratat această mențiune ca pe o simplă "eroare materială" a Curții din 2021 și a refuzat să îi dea efecte, încălcând astfel dispozițiile art. 431 alin. (2) C. proc. civ. și principiul securității raporturilor juridice, prin contrazicerea directă a considerentelor hotârârilor judecătorești anterioare.

De asemenea, contrar celor insinuate de instanța de apel prin decizia recurată, hotărârile anterioare nu susțin teza excluderii terenului din titlul din 2018 de la obiectul cesiunii. Dimpotrivă, Tribunalul Iași (sent. 1374/2021) a arătat că o soluție diferită pentru restul suprafețelor (cele neacoperite de hotărârea din 2017) ar încălca puterea de lucru judecat a acesteia. Rezultă deci că și suprafața din titlul din 2018 (2,6474 ha) face parte din totalul de 2,96 ha revendicat inițial, intrând sub incidența contractului de cesiune.

Prin următoarea critică formulată, recurenții au imputat instanței de apel o aplicare greșită a Deciziei nr. 42/2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii și a dispozițiilor Legii nr. 165/2013, în materia cesiunilor de drepturi litigioase.

Au menționat că, deși nu a motivat explicit pe acest temei, instanța de apel a insinuat că, dată fiind schimbarea cadrului legal prin Legea nr. 165/2013, reclamanții - în calitate de cesionari de drepturi litigioase asupra unor terenuri ce făceau obiectul reconstituirii - nu ar putea obține punerea în posesie și emiterea titlului pe numele lor, ci doar un drept la măsuri reparatorii prin echivalent (puncte). O asemenea abordare se întemeiază pe o interpretare eronată și rigidă a dispozițiilor Legii nr. 165/2013 și a Deciziei nr. 42/2016, fără a ține cont de particularitățile speței pendinte și de drepturile deja câștigate de părți.

În acest sens, au precizat că soluția de principiu pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii nu poate fi aplicată mecanic, pentru că speța de față prezintă diferențe esențiale față de ipoteza avută în vedere de instanța supremă în 2016, întrucât, în cauzele vizate de Decizia nr. 42/2016, nici cedentul, nici cesionarul nu obținuseră încă vreun titlu de proprietate sau despăgubire până la apariția Legii 165/2013 astfel încât cesionarul nu avea în patrimoniu un drept efectiv la acea dată, ci doar speranța că va dobândi măsuri reparatorii. În schimb, în cazul de față, procedura de reconstituire, deși litigioasă, stabilise, în favoarea cedentei, dreptul la punere în posesie în natură și, deci, dreptul de proprietate era conturat și nu aleator, chiar dacă titlurile de proprietate au fost emise de abia după 2013.

Au mai arătat că, spre deosebire de un cesionar aflat încă "pe lista de așteptare" la momentul apariției Legii nr. 165/2013, recurenții sunt cesionari ai unui drept deja concretizat în proprietate chiar dacă, formal, titlul a fost emis pe numele cedentei. Prin emiterea titlurilor de proprietate (2015, 2018), dreptul litigios a fost transformat într-un drept de proprietate efectiv în patrimoniul cedentei, astfel că obligația acesteia de a-l transfera cesionarilor a devenit actuală. Așadar, reclamanții nu mai sunt într-o postură pur speculativă, de simpli creditori ai unei promisiuni incerte, ci în postura de coproprietari de facto ai terenurilor (45%).

Au subliniat că, în condițiile în care s-ar da curs interpretării promovate de intimată (preluată de instanța de apel), rezultatul ar fi că intimata păstrează întreaga suprafață de teren plus prețul cesiunii, soluție care ar reprezenta o privare nejustificată de bun și ar încălca echilibrul just pe care art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului îl impune între interesul general și drepturile individuale ale persoanelor.

Făcând trimitere la jurisprudența instanței de contencios constituțional, cu referire directă la Decizia nr. 686/2014, recurenții au arătat că, în mod constant, s-a statuat că este necesar ca dispozițiile Legii nr. 165/2013 să fie interpretate în concordanță cu hotărârile judecătorești pronunțate anterior, pentru a nu se aduce atingere acestora și într-o manieră care să nu înfrângă drepturi câștigate. Or, în cazul concret dedus judecății, dreptul la restituire în natură al cedentei a fost confirmat prin hotărâri definitive înainte și după 2013, iar recurenții și-au întemeiat contractul pe aceste hotărâri (care constituie "titlurile" lor de restituire indirectă), iar a aplica retroactiv cesionarilor o limitare la despăgubiri prin puncte ar însemna să se ignore aceste hotărâri și să se contrazică efectul lor.

Prin următoarea critică formulată, recurenții au invocat greșita soluționare a capătului subsidiar de cerere (daune-interese), prin ignorarea, de către instanța de apel, a regulilor răspunderii contractuale.

Au învederat că instanța a reținut ca fiind neîndeplinită prima condiție a răspunderii contractuale, întrucât pârâta "nu avea obligația" de a transmite dreptul de proprietate către reclamanți, iar contractul ar avea caracter aleatoriu, cesionarii asumându-și riscul pierderii. S-a mai reținut că, în procedura specială a fondului funciar, reclamanta C. ar fi obținut doar un drept personal (punere în posesie) și nu un drept real transferabil, deci nu s-ar putea identifica o obligație neexecutată față de cesionari.

Or, aceste raționamente sunt profund eronate, întrucât, astfel cum s-a arătat anterior, pârâta și-a asumat prin contract o obligație fermă de a transmite cota de 45% din dreptul de proprietate asupra terenurilor (drept ideal dar nu eventual la momentul cesiunii, devenit drept actual în patrimoniul său în 2015-2018), obligație pe care nu și-a îndeplinit-o, refuzând să coopereze pentru înscrierea cesionarilor în cartea funciară. În aceste condiții, fapta ilicită constând în neexecutarea obligației contractuale este evidentă, fiind astfel îndeplinite toate condițiile pentru atragerea răspunderii contractuale.

Drept urmare, au apreciat că, potrivit art. 1530 C. civ., recurenții au dreptul la daune-interese care să repare integral prejudiciul suferit, constând în contravaloarea cotei de 45% din valoarea de piață a celor 6 terenuri, contravaloare care reflectă beneficiul nerealizat de reclamanți ca urmare a neexecutării contractului.

Or, prin respingerea capătului subsidiar de cerere, instanța de apel a refuzat recurenților atât executarea obligației în natură, cât și acordarea despăgubirilor echivalente, soluție care contravine dispozițiilor legale în materia răspunderii civile contractuale, respectiv art. 1350, art. 1352 și art. 1530 C. civ., precum și art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția europeană a drepturilor omului.

Prin critica circumscrisă motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenții au invocat atât ipoteza nemotivării hotărârii, cât și cea a considerentelor contradictorii.

În ceea ce privește ipoteza considerentelor contradictorii, recurenții au susținut că, pe de o parte, instanța de apel a reținut unele pasaje din hotărârile anterioare (cele din 2017-2021) atunci când acestea îi serveau pentru a nega dreptul reclamanților (de ex., a subliniat că instanțele ar fi reținut că cesiunea nu este antecontract și că reclamanții au greșit calea procedurală la acel moment). Pe de altă parte, aceeași instanță a declarat că alte pasaje din aceleași hotărâri sunt "erori" - fără o minimă motivare a concluziei - și le-a ignorat complet.

Cu referire la ipoteza nemotivării hotărârii, recurenții au învederat că instanța de apel nu a examinat apărări esențiale ale acestora și nu a motivat pe puncte esențiale ale cauzei, respectiv a preluat reținerea tribunalului în sensul că terenul de 2,6474 ha (titlul din 2018) "nu intră evident sub cesiune", însă nu a răspuns contra-argumentelor acestora pe acest apect, ceea ce constituie o încălcare a art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

De asemenea, recurenții au subliniat că motivarea instanței de apel nu asigură o claritate suficientă asupra raționamentului juridic urmat, precizând că, în considerente, au fost invocate noțiuni juridice într-o manieră care poate genera neclarități interpretative, fiind insuficient dezvoltate sau explicate în raport cu argumentele invocate de părți. Astfel, instanța s-a limitat la menționarea sumară a excepției autorității de lucru judecat, fără a preciza între ce hotărâri ar opera și ce efecte concrete ar produce, precum și la simple aluzii la procedura specială reglementată de Legea nr. 18/1991 și la pretinsul caracter personal al dreptului la punere în posesie, fără nicio dezvoltare argumentativă și fără o legătură logică explicită cu soluția pronunțată.

Prin ultima critică formulată, subsumată motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenții au imputat instanței de apel depășirea atribuțiilor și nesoluționarea fondului real al cauzei.

În acest sens, au învederat că, prin decizia atacată, instanța de apel a depășit limitele atribuțiilor sale, transformând calea de atac într-un prilej de a reconsidera din oficiu convenția părților, fără suport legal, desființând practic efectele contractului de cesiune, deși validitatea acestuia nu a fost niciodată în discuție în acest proces. Astel, în loc să judece apelul în limitele trasate prin motivele de apel și prin apărările părților, curtea de apel a transformat calea de atac într-un litigiu privind inexistența sau anularea obligațiilor contractuale, deși singura problemă de soluționat era dacă obligațiile (considerate ca premisă dată) au fost încălcate și dacă acțiunea în prestație tabulară este fondată.

Recurenții au subliniat că instanța de apel, în esență, a reinterpretat unilateral contractul părților și efectele unor hotărâri anterioare, pronunțându-se pe chestiuni care nu erau supuse judecății (valabilitatea obligației în loc de executarea ei), acest fapt contravenind principiului disponibilității procesului civil și limitelor investirii, afectând dreptul reclamanților la o soluționare reală a cererii lor conform legii.

Mai mult, instanța de apel și-a depășit atribuțiile și prin faptul că a constatat, în mod nelegal, existența unei erori materiale în cuprinsul deciziei Curții de Apel Iași nr. 510 din 2021, deși nu avea competența procesuală pentru o asemenea examinare. Curtea de apel avea obligația exclusivă să constate autoritatea de lucru judecat a hotărârii anterioare și să o aplice ca atare, nefiindu-i permis să emită judecăți de valoare cu privire la corectitudinea ori conținutul acesteia.

Concluzionând, recurenții au solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate pentru ipotezele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ. și trimiterea cauzei, spre rejudecare, aceleiași instanțe de apel.

Prin întâmpinarea formulată în cauză, intimata-pârâtă C. a solicitat, în principal, să se constate nulitatea recursului pentru neîncadrarea criticilor în motivele de casare, având în vedere că, prin cererea de recurs, se reiau apărările făcute în fazele anterioare ale litigiului, parte din critici nu se referă la soluția pronunțată de instanța de apel și nu combat, în vreun fel argumentele instanței de apel și parte sunt critici de netemeinicie și nu de nelegalitate.

În subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, apreciind că hotărârea pronunțată de instanța de apel este legală, fiind pronunțată cu aplicarea corectă a dispozițiilor legale incidente în speță.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Cu titlu prealabil, față de conținutul explicit al susținerilor din cuprinsul cererii de recurs, expus în sinteză în cele ce preced, se impune ca analiza criticilor de nelegalitate în calea extraordinară de atac a recursului să fie precedată de unele considerații preliminare.

Astfel, în calea extraordinară de atac a recursului, criticile ce pot fi formulate de recurent nu pot viza decât ipotezele prevăzute de art. 488 C. proc. civ., care concretizează aspecte de nelegalitate în legătură cu hotărârea atacată (aspecte de ordin procedural și/sau substanțial).

Totodată, principiul legalității căilor de atac impune a se reține că asemenea demersuri procedurale trebuie exercitate în coordonatele pe care legea le-a conferit acestora, nici părțile și nici instanțele de control judiciar nefiind îndreptățite să invoce, respectiv să analizeze aspecte care nu respectă condițiile pe care legea le-a stabilit relativ la exercitarea și judecata căilor de atac efectiv promovate.

Având în vedere aceste rigori legale ce se impun în judecata recursului, Înalta Curte reține că, în speță, nu este posibil a fi reapreciat probatoriul ce a fost analizat de instanțele inferioare, respectiv interpretarea clauzelor contractului disputat ori reevaluarea situației de fapt ce a fost stabilită ca urmare a analizei astfel făcute în privința probelor administrate la judecata în fond. Aceasta și pentru că potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ. "Recursul urmărește să supună instanței competente examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile."

Împrejurarea că recurenții au formulat critici care tind a provoca o astfel de reevaluare a probelor și, respectiv, a situației de fapt, nu poate determina legala învestire a instanței de recurs spre a proceda la analiza acestora, pentru că respectivele critici au fost formulate cu neobservarea limitelor ce sunt impuse prin normele procedurale enunțate în precedent și a întinderii dreptului ce le este conferit prin lege de a deduce judecății în recurs doar aspecte care au aptitudinea de a fi circumscrise motivelor de casare reglementate prin art. 488 C. proc. civ.

Tot cu titlu preliminar, având în vedere că prin calea de atac exercitată în cauză au fost invocate argumente încadrabile în cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8, pct. 5, pct. 7 și pct. 6 C. proc. civ., în raport de motivele invocate și de efectele pe care acestea le pot produce, este necesar a se stabili prioritatea de analiză a acestora.

Astfel, Înalta Curte va analiza întâi argumentele subsumate motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., întrucât, raportat la conținutul criticilor invocate în cauză, doar în măsura în care se constată că decizia curții de apel este motivată se poate exercita un control de legalitate al acesteia și cu privire la celelalte susțineri afirmate.

Invocând cazul de casare arătat în precedent, recurenții pretind nelegalitatea deciziei instanței de apel susținând că hotărârea recurată este incomplet, inexact și contradictoriu motivată.

Potrivit temeiului legal pe care a fost întemeiat acest motiv de recurs, casarea hotărârii se poate dispune când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Textul art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., de conținutul căruia recurenții s-au prevalat în exercitarea prezentei căi extraordinare de atac, consacră ipoteze diferite ale aceluiași motiv de recurs - nemotivarea hotărârii - deoarece astfel trebuie calificată atât o hotărâre care nu este deloc ori insuficient motivată, cât și una care cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.

Înalta Curte reține că din dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. rezultă elementele pe care trebuie să le cuprindă orice hotărâre judecătorească, necesare pentru exercitarea unui control judiciar eficient, textul menționat referindu-se la necesitatea arătării motivelor de fapt și de drept care au format convingerea instanței, precum și a celor pentru care s-au înlăturat cererile ori apărările părților. Din economia textului citat reiese că obligația instanței de a-și motiva hotărârea are în vedere stabilirea în considerentele acesteia a situației de fapt expuse în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților, punctul de vedere al instanței față de fiecare argument relevant și raționamentul logico-juridic pe care se întemeiază soluția pronunțată, neîndeplinirea acestor condiții atrăgând casarea.

Viciile motivării unei hotărâri, în sensul art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., se referă la lipsa motivării, la motivarea inexactă ori motivarea insuficientă, hotărârea fiind casabilă, prin prisma acestui motiv de recurs și dacă există contradicție între considerente și dispozitiv, în sensul că motivarea hotărârii duce la o anumită soluție însă, în dispozitiv, instanța s-a oprit la soluția contrară, când cuprinde considerente contradictorii, în sensul că din unele rezultă temeinicia pretențiilor supuse judecății, iar din altele netemeinicia acestora și, în consecință, se exclud reciproc, când lipsește motivarea soluției din dispozitiv sau când aceasta este superficială ori cuprinde considerente străine de natura pricinii.

Motivarea hotărârii este esențială pentru orice proces, constituie o garanție a dreptului la un proces echitabil, în sensul art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și presupune, așadar, indicarea cu suficientă claritate a considerentelor pe care se întemeiază soluția adoptată, condiție care, în speță, este îndeplinită.

În cauza de față, contrar susținerilor recurenților, Înalta Curte constată că decizia atacată corespunde standardelor de motivare stabilite prin dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., reținându-se că, în cuprinsul deciziei, instanța de apel a arătat, urmare a analizei proprii efectuate, care sunt motivele de fapt și de drept pentru care a găsit neîntemeiate susținerile reclamanților invocate în memoriul de apel, expunând explicit considerentele pentru care acestea au fost respinse, examinându-le, în principiu, în succesiunea descrisă în motivele de apel, după cum se va arăta în continuare.

Astfel, pretinzând că decizia curții de apel este incomplet motivată, recurenții afirmă că instanța de prim control judiciar nu a examinat apărări esențiale ale apelanților reclamanți și nu a motivat "pe puncte cruciale" ale cauzei, susținând că instanța de apel a preluat reținerea tribunalului potrivit căreia terenul de 2,6474 ha (titlul din 2018) "nu intră evident sub cesiune", însă nu a răspuns contra-argumentelor apelanților pe acest subiect care au arătat în apel, detaliat, că obiectul cesiunii a vizat întreaga suprafață de 2,96 ha (aferentă cererii de reconstituire).

Contrar susținerilor recurenților-reclamanți, urmare analizei deciziei recurate, Înalta Curte constată că instanța de apel a dezvoltat un raționament suficient asupra acestei chestiuni, critica de recurs în analiză apărând ca nefondată.

Astfel, răspunzând criticilor din apel prin care apelanții reclamanți au susținut că prin contractul de cesiune de drepturi litigioase autentificat sub nr. x/2011, care reprezintă cauza juridică a cererii de chemare în judecată din dosarul de față, intimata pârâtă le-a transmis cota de 45% din dreptul de proprietate asupra tuturor terenurilor în suprafață de 2,96 ha, instanța de apel a analizat atât clauzele convenției de referință, cât și hotărârile judecătorești pronunțate în litigiile derulate anterior între părți, invocate prin cererea de apel, și a concluzionat în sensul arătat anterior, relevante fiind considerentele de la pag. 21 ultimul paragraf și pag. 22 primele trei paragrafe, a căror conținut nu mai este necesar a fi reluat în decizia de față.

Subsumat aceluiași motiv de casare, recurenții au susținut nelegalitatea deciziei recurate afirmând că aceasta cuprinde motive contradictorii arătând că, pe de o parte, instanța de apel a reținut unele pasaje din hotărârile pronunțate în litigiile anterioare atunci când acestea îi serveau pentru a nega dreptul reclamanților (de ex. a subliniat că instanțele ar fi spus că cesiunea nu e antecontract și că reclamanții au greșit calea procedurală atunci), iar, pe de altă parte, aceeași instanță a declarat că alte pasaje din aceleași hotărâri sunt "erori" și le-a ignorat complet (anume pasajul din decizia nr. 510/3.11.2021 care, potrivit recurenților, afirma caracterul translativ al cesiunii și, implicit, obligația de transfer a cotei).

Nici această critică nu poate fi primită ca întemeiată.

După cum s-a anticipat anterior în cuprinsul prezentelor considerente, motivarea contradictorie, presupune fie existența unei contradicții între considerente și dispozitivul hotărârii, fie doar între considerentele deciziei supuse controlului judiciar care împietează asupra înțelegerii soluției sau a raționamentului logico-juridic al judecătorului și împiedică exercitarea controlului judiciar.

Nu aceasta este însă situația în cauza de față.

Astfel, analizând decizia curții de apel, Înalta Curte constată că argumentația acesteia este consecventă, instanța de prim control judiciar reținând că atât din convenția părților, cât și din hotărârile judecătorești pronunțate în litigiile anterioare dintre aceleași părți rezultă că obiectul asupra căruia acestea au tranzacționat prin contractul de cesiune de drepturi litigioase autentificat sub nr. x/2011 este reprezentat de drepturile litigioase cu care au fost învestite instanțele în dosarul nr. x/2011.

În acest context, Înalta Curte evidențiază faptul că legalitatea soluției din perspectiva modului în care instanța de apel a valorificat autoritatea de lucru judecat a hotărârilor judecătorești menționate va fi examinată mai jos cu prilejul analizării unul alt motiv de recurs invocat de recurenți.

Printr-o altă critică expusă în susținerea aceluiași motiv de casare se arată că decizia curții de apel este nelegală întrucât considerentele acesteia nu asigură o claritate suficientă asupra raționamentului juridic urmat, curtea invocând noțiuni juridice într-o manieră care poate genera neclarități interpretative, fiind insuficient dezvoltate sau explicate în raport cu argumentele invocate de părți.

Critica este nefondată.

Pentru a atrage casarea hotărârii se impune ca nemotivarea să fie una evidentă, importantă, esențială, în sensul că instanța ignoră total susținerile sau apărările părții, astfel încât acesteia îi este imposibil să cunoască în ce măsură judecătorul a "ascultat" partea și a reflectat cu privire la cele afirmate de aceasta.

Or, în cazul invocat de recurenți nu se verifică această omisiune consistentă, fiind evident că prin hotărârea pronunțată instanța de apel s-a preocupat de argumentele părților respingându-le motivat.

Astfel, Înalta Curte notează că, înțeleasă ca un silogism judiciar de natură a explica și fundamenta soluția pronunțată, motivarea hotărârii nu poate, însă, avea semnificația unui răspuns exhaustiv la toate argumentele părților care sprijină fiecare capăt de cerere ori critică din calea de atac, fiind unanim recunoscut aspectul potrivit cu care motivarea unei hotărâri judecătorești nu este o problemă de volum, ci una de conținut, de substanță.

În cauză, ca instanță de prim control judiciar, curtea de apel era ținută a verifica, potrivit art. 479 din C. proc. civ., în limitele cererii de apel, stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță și, în consecință, a realiza un examen propriu al criticilor apelanților și al apărărilor pârâtei și o "ascultare" reală și efectivă a tuturor elementelor esențiale ce i-au fost supuse verificării.

Contrar susținerilor recurenților, decizia curții de apel respectă exigențele referitoare la claritatea, precizia, consecvența și, în final, suficiența motivării, cuprinzând răspunsuri specifice și explicite la fiecare motiv de apel, astfel că instanța de recurs poate realiza controlul de legalitate cu care a fost învestită.

Astfel, situația de fapt reținută de prima instanță a fost confirmată de instanța de apel în cadrul unui raționament juridic detaliat și în baza unui proces serios de apreciere a materialului probator administrat în proces.

Prin urmare, Înalta Curtea consideră că argumentele redate în cuprinsul deciziei recurate au aptitudinea de a constitui un raționament logico-juridic judicios, clar și convingător, de natură a susține soluția pronunțată. Instanța de apel a demonstrat aplicarea normelor de drept incidente la situația de fapt din speță, prin referiri concrete la materialul probator administrat în cauză, astfel încât decizia recurată cuprinde toate elementele de natură a permite instanței de recurs realizarea controlului judiciar.

În consecință, reținând că hotărârea atacată cu recurs respectă cerințele legale de indicare a argumentelor de fapt și de drept care au fundamentat soluția adoptată în cauză și că instanța de apel a luat în considerare, a analizat și a răspuns în mod coerent tuturor criticilor relevante, Înalta Curte constată că susținerile invocate și încadrate de recurenți în motivul de recurs reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. sunt neîntemeiate, cazul de casare astfel invocat nefiind incident în cauză.

Invocând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. recurenții-reclamanți au susținut că instanța de apel a efectuat o analiză defectuoasă a aspectelor deduse judecății prin cererea de apel, statuând asupra unor chestiuni cu care nu a fost învestită prin calea de atac exercitată de reclamanți, lăsând, practic, nesoluționată în fond "cererea de realizare a dreptului" cu care au sesizat instanțele.

Dezvoltând argumente în susținerea cazului de casare invocat, recurenții au arătat că, în esență, instanța de apel a reinterpretat unilateral contractul părților și efectele unor hotărâri anterioare, pronunțându-se pe chestiuni care nu erau supuse judecății (valabilitatea obligației în loc de executarea ei), iar acest fapt contravine principiului disponibilității procesului civil și limitelor investirii, afectând dreptul reclamanților la o soluționare reală a cererii lor conform legii.

Înalta Curte constată că și acest motiv de recurs este nefondat.

Astfel, deși apelul este o cale devolutivă de atac, în sensul că provoacă o nouă judecată asupra fondului, adică a problemelor de fapt și de drept care au fost supuse judecății în fața primei instanțe, astfel cum se prevede la art. 476 alin. (1) din C. proc. civ., totuși el are două limitări legale.

Pe de o parte, art. 477 alin. (1) din C. proc. civ. prevede că "instanța de apel va proceda la rejudecarea fondului, în limitele stabilite, expres sau implicit, de către apelant, precum și cu privire la soluțiile care sunt dependente de partea din hotărâre care a fost atacată".

Acest text de lege consacră regula tantum devolutum quantum apellatum, potrivit căreia instanța de apel este ținută să judece în limitele criticilor invocate prin cererea de apel, reluând judecata asupra fondului, însă nu asupra tuturor problemelor de fapt și/sau de drept invocate în fața primei instanțe, ci doar cu privire la acelea care au fost criticate, expres sau implicit, de către apelant.

Desigur, în situația în care motivele de apel invocate sunt incomplete, lacunare sau confuze, instanța de apel, în virtutea rolului său activ (art. 22 alin. (2), alin. (4) și alin. (5) din C. proc. civ.), respectând principiile disponibilității (art. 9 din C. proc. civ.) și contradictorialității (art. 14 din C. proc. civ.), precum și dreptul la apărare (art. 13 din C. proc. civ.), va extrage esențialul din criticile generice și argumentațiile implicite, decelând finalitatea motivelor de apel invocate de parte, dincolo de imperfecțiunea termenilor folosiți ori de insuficienta structurare a cererii de apel.

În toate cazurile, limitele efectului devolutiv, determinate de ceea ce s-a apelat, presupun ca instanța de apel să se raporteze la criticile de apel invocate și să nu rejudece cauza dincolo de acestea, respectând principiul disponibilității, precum și prevederile art. 22 alin. (6) din C. proc. civ., conform cărora "judecătorul trebuie să se pronunțe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăși limitele învestirii, în afară de cazul în care legea ar dispune altfel".

Pe de altă parte, conform art. 478 din C. proc. civ. "(1) Prin apel nu se poate schimba cadrul procesual stabilit în fața primei instanțe. (2) Părțile nu se vor putea folosi înaintea instanței de apel de alte motive, mijloace de apărare și dovezi decât cele invocate la prima instanță sau arătate în motivarea apelului ori în întâmpinare. (…) (3) În apel nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu se pot formula pretenții noi. (4) Părțile pot însă să expliciteze pretențiile care au fost cuprinse implicit în cererile sau apărările adresate primei instanțe (…)".

Acest text de lege consacră regula tantum devolutum quantum iudicatum, potrivit căreia apelul, chiar dacă provoacă o nouă judecată în fond, rămâne o cale de atac de reformare, prin care se verifică legalitatea și temeinicia hotărârii, fiind firesc ca un atare control să se refere la ceea ce s-a judecat în primă instanță.

Având a respecta limitele devoluțiunii, astfel cum au fost prezentate supra, instanța de apel este ținută să respecte, în egală măsură, principiile fundamentale ale procesului civil, astfel cum impune art. 20 din C. proc. civ.

În dezacord cu cele susținute de către recurenții-reclamanți, Înalta Curte reține că instanța de apel nu a nesocotit aceste dispoziții legale, nefiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. după cum în continuare se va argumenta.

Astfel, examinând cererea de chemare în judecată dedusă judecății, Înalta Curte constată că recurenții-reclamanți au învestit tribunalul cu o cerere cu caracter complex prin care, în principal, prin intermediul unei acțiuni în prestație tabulară întemeiată pe dispozițiile art. 896 C. civ., au solicitat înscrierea în cărțile funciare în favoarea lor a dreptului de proprietate în cotă-parte de 45% din terenurile identificate în cerere, concomitent cu rectificarea acelorași cărți funciare în sensul menținerii înscrierii pârâtei cu o cotă-parte de 55% din dreptul de proprietate asupra acelorași imobile.

În subsidiar, reclamanții au solicitat, pe temeiul răspunderii civile contractuale, obligarea pârâtei la plata de daune-interese în cuantum de 917.122,5 euro, reprezentând 45% din contravaloarea terenurilor indicate în cerere, precum și a dobânzii legale la această sumă calculată de la data introducerii cererii de chemare în judecată și până la data plății efective.

Urmare analizei susținerilor reclamanților din cererea de chemare în judecată, Înalta Curte constată că fundamentul acțiunii în prestație tabulară promovată de reclamanți îl constituie contractul de cesiune de drepturi litigioase încheiat la data de 19.10.2011 între pârâta C., în calitate de cedentă și reclamantul A., în calitate de cesionar, contract autentificat sub nr. x/2011 de Biroul Notarilor Publici Asociați D. și E., prin care C. a cedat reclamantului o cotă-parte de 45% din drepturile litigioase ce au făcut obiectul dosarului nr. x/2011 al Judecătoriei Iași.

Se mai reține că reclamanții au susținut că întrucât, ulterior finalizării dosarului nr. x/2011 al Judecătoriei Iași, pârâta a obținut în beneficiul său două titluri de proprietate emise în procedura reconstituirii potrivi legilor fondului funciar(titlul de proprietate nr. x/05.10.2015 și titlul de proprietate nr. x/31.10.2018), odată cu emiterea celor două titluri de proprietate, raportat la efectele contractului de cesiune de drepturi litigioase, s-a consolidat în patrimoniul lor cota de 45% din dreptul de proprietate asupra terenurilor cu privire la care s-a finalizat procedura reconstituirii prin emiterea titlurilor.

Totodată, în susținerea cererii principale, reclamanții au inventariat hotărârile judecătorești pronunțate în litigiile anterioare dintre părți, respectiv: sentința civilă nr. 21249/14.12.2012 pronunțată de Judecătoria Iași în dosarul nr. x/2011, definitivă prin decizia civilă nr. 1628/27.06.2013 pronunțată de Tribunalul Iași în același dosar; sentința civilă nr. 11478/27.09.2017 pronunțată de Judecătoria Iași în dosarul x/2015, definitivă prin neapelare; sentința civilă nr. 1374/07.06.2021 pronunțată de Tribunalul Iași în dosarul nr. x/2020 (înregistrat inițial la Judecătoria Iași sub număr x/2019, declinat ulterior la Tribunal Iași), decizia civilă nr. 510/03.11.2021 pronunțată de Curtea de Apel Iași în același dosar cu ocazia soluționării apelului îndreptat împotriva acestei sentințe, decizie rămasă definitivă prin decizia nr. 1093/18.05.2022 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în același dosar prin care a fost constatat nul recursul declarat.

Se mai constată că prin cererea de chemare în judecată reclamanții au invocat explicit efectul pozitiv al lucrului judecat care emană din sentința civilă nr. 1374/07.06.2021 a Tribunalului Iași,