ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2781/2024

Ședința publică din data de 09 decembrie 2024

asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă sub nr. x/2018, la data de 17.05.2018, reclamanta A., reprezentată prin B. în calitate de președinte, a solicitat în contradictoriu cu pârâta A. - în faliment, reprezentată legal prin lichidator judiciar C., ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună anularea mărcii A., înregistrată la OSIM sub nr. x, având nr. de depozit x din data de 5.03.2015.

Cererea a fost întemeiată în drept pe art. 47 alin. (1) lit. b) și e) din Legea nr. 84/1998 privind mărcile și indicațiile geografice.

La dosarul x/2018 s-a conexat dosarul nr. x/2019, având ca obiect acțiunea formulată de reclamanta A. pentru anularea mărcii A., înregistrată la OSIM sub nr. x, având nr. de depozit x din data de 5.03.2015, în contradictoriu cu pârâtele A. S.A., A. S.A. în faliment, reprezentată legal prin lichidator judiciar C. și cu Oficiul de Stat pentru Invenții și Mărci (OSIM).

Cererea conexă a fost întemeiată în drept pe dispozițiile art. 47 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 84/1998.

Prin sentința civilă nr. 868 din data de 4.08.2020, Tribunalul București, secția a V-a civilă a respins ca nefondată excepția lipsei de interes a reclamantei, invocată de pârâta A. S.A.; a respins acțiunea principală formulată de reclamantă și a admis acțiunea conexată formulată în contradictoriu cu pârâții A. S.A., A. S.A. în faliment și O.S.I.M, a anulat înregistrarea mărcii nr. x, având nr. de depozit x din data de 5.03.2015 și a obligat pârâtele A. S.A., A. S.A. - în faliment la plata către reclamantă a sumelor de 11.247 RON și 6760 RON, cheltuieli de judecată.

Prin decizia civilă nr. 87A/25.01.2023, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins excepția tardivității apelului pârâtei A. S.A.; a respins ca nefondat apelul incident declarat de reclamanta A., a admis apelurile principale declarate de pârâtele A. S.A. în faliment și A. S.A. și a schimbat în parte sentința atacată în sensul respingerii acțiunii conexate a reclamantei ca neîntemeiată, precum și cererea referitoare la cheltuielile de judecată solicitate în primă instanță, păstrând celelalte dispoziții ale hotărârii apelate.

Prin aceeași decizie s-a respins cererea apelantei-reclamante cu privire la cheltuielile de judecată efectuate în apel.

Împotriva deciziei civile nr. 87A/25.01.2023, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă în dosarul x/2018, a declarat recurs recurenta-reclamanta A., solicitând admiterea recursului, casarea în tot a deciziei recurate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată a apelurilor la Curtea de Apel București, precum și obligarea intimatelor-pârâte la plata cheltuielilor de judecată ocazionate în recurs.

În cuprinsul cererii de recurs, recurenta-reclamantă A. a invocat incidența motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. și a formulat, în esență, următoarele critici:

Instanța de apel a aplicat greșit regulile de interpretare a contractelor, astfel cum sunt stabilite de dispozițiile art. 1266-1269 C. civ., reținând că în anul 2006 a avut loc un presupus transfer al mărcii neînregistrate A. cu reprezentarea unei acvile, dând o interpretare nelegală clauzei 9.5 din Actul Constitutiv al A. S.A.

Prin decizia instanței de apel s-a dat o interpretare incorectă prevederilor din Actul Constitutiv al A. S.A., care încalcă dispozițiile art. 215 din Legea nr. 31/1990 privind societățile comerciale, potrivit cărora aporturile în natură la capitalul societății se puteau face doar după evaluarea unui expert, motiv de casare încadrabil în dispozițiile art. 488 alin. (1) (1) pct. 8 C. proc. civ., dar și în dispozițiile pct. 6 din același articol, hotărârea nefiind motivată în privința respingerii acestei apărări.

Instanța de apel nu a ținut cont de înțelegerea constantă a părților, potrivit căreia în caz de lichidare a societății A. S.A., drepturile de joc urmau să revină în patrimoniul recurentei, nemotivând înlăturarea acestui criteriu esențial în analiza relei-credințe în soluția pronunțată.

S-a făcut o interpretare și aplicare greșită a art. 41 și 44 din Legea nr. 84/1998 și nu s-a ținut cont de condițiile legale de realizare a cesiunii unei mărci și nici de diferențierea existentă între prerogativele dreptului de folosință a mărcii și cele ale dreptului de proprietate asupra mărcii.

De asemenea, a reținut în mod greșit criterii nerelevante în stabilirea bunei-credințe, rezultând o interpretare și aplicare greșită a noțiunii de rea-credință, inclusiv cu încălcarea definiției mărcii conform art. 2 din Legea 84/1998.

Instanța de apel nu a analizat și nu a motivat înlăturarea criteriilor relevante invocate de reclamantă în susținerea relei- credințe constând în comportamentul ulterior al A. S.A., criterii de natură a susține aceeași intenție frauduloasă la înregistrarea mărcii.

Mai susține că în considerentele deciziei se regăsesc motive străine de natura cauzei, motiv de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 (1) pct. 6 C. proc. civ.

Instanța de apel nu a ținut cont de înțelegerea constantă a părților din cadrul contractelor de cesiune a drepturilor de joc, potrivit căreia, în caz de lichidare a societății A. S.A., drepturile de joc urmau să revină în patrimoniul recurentei, nemotivând înlăturarea acestui criteriu esențial din analiza releicredințe în soluția pronunțată.

În continuarea criticilor deciziei recurate, a arătat că s-a făcut o interpretare și aplicare greșită a articolelor 41 si 44 din Legea 84/1998, motiv de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 (1) punctul 8 C. proc. civ.. Nu s-a ținut cont nici de condițiile legale de realizare a cesiunii unei mărci și nici de diferențierea existentă între prerogativele dreptului de folosință a mărcii și cele ale dreptului de proprietate asupra mărcii.

Instanța nu a integrat actul de depunere a mărcii din martie 2015 în logica desfășurării anterioare a evenimentelor și nu a avut în vedere toate elementele de circumstanțiere din cauză, ce caracterizează reaua- credință, aceste lipsuri reprezentând o greșită interpretare a noțiunii de rea-credință, și în egală măsură, o lipsă de motivare.

De asemenea, a stabilit că a existat o bună-credință la momentul înregistrării mărcii în litigiu în pofida faptului că mandatul administratorului special a fost declarat nul printr-o hotărâre judecătorească definitivă, încălcându-se astfel prevederile art. 1254 C. civ., efectele nulității contractului.

Instanța de apel nu a analizat și nu a motivat înlăturarea criteriilor relevante invocate de. recurentă în susținerea relei-credințe constând în comportamentul ulterior al A. S.A. și al precursoarei A. S.A., criterii de natură a susține aceeași intenție frauduloasă la înregistrarea mărcii.

Instanța de apel a reținut motive străine de natura cauzei, motiv de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 (1) pct. 6 C. proc. civ., deoarece reiese că hotărârea a fost luată pentru a servi scopului salvării actualei echipe de A. care evoluează în campionatul național sub conducerea intimatei A. S.A.

De asemenea, recurenta a formulat și critici de nelegalitate privind soluția pronunțată asupra apelului incident:

Prin apelul incident, s-a solicitat să se dispună anularea mărcii A. nr. x având în vedere încălcarea unui drept anterior, constând în marca notorie neînregistrată și a unui drept de autor asupra emblemei din Statutul reclamantei autentificat sub nr. x/18.06.2001.

Decizia recurată are o motivare contradictorie, reținând pe de o parte preluarea unei notorietăți a mărcii verbale A., pentru a concluziona că marca combinată nu are nici o notorietate, motiv de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 (1) pct. 6 C. proc. civ.

Nu se motivează concluzia existenței notorietății invocate de reclamantă cu privire la marca combinată, motiv de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 (l) pct. 6 C. proc. civ. hotărârea are o motivare contradictorie întrucât, plecând de la același principiu al preluării notorietății mărcii verbale reține, în mod diferit, lipsa oricărei notorietăți în cazul mărcii combinate aparținând A., iar în cazul mărcilor combinate care au aparținut A., existența unei notorietăți transmise ulterior intimatelor-pârâte, motiv de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 (1) pct. 6 C. proc. civ.

Dezlegările asupra drepturilor de autor asupra emblemei din Statutul asociației reclamantei au fost date cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material din Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și Legea nr. 84/1998, astfel încât, sunt incidente prevederile art. 488 (1) pct. 8 C. proc. civ.. De asemenea, nu au fost analizate apărările invocate de recurentă în apelul propriu, hotărârea fiind și insuficient motivată, din această perspectivă.

Nu au fost identificate motive de ordine publică, în condițiile art. 489 alin. (3) C. proc. civ.

Intimata-pârâtă A. S.A prin întâmpinarea depusă în termen legal, a solicitat să se dispună anularea recursului A. ca urmare a neîncadrării în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., iar în subsidiar, respingerea recursului formulat de A. S.A., precum și obligarea recurentei-reclamante la suportarea cheltuielilor de judecată ocazionate de proces.

Prin argumentele invocate în susținerea recursului formulat de recurentă, se critică în realitate doar situația de fapt fixată de instanța de apel prin decizia recurată, fără a se încadra în niciunul din motivele prevăzute de art. 488 (1) C. proc. civ.. Sub aparența unor motive de nelegalitate A. propune instanței de recurs o reevaluare a probatoriului deja analizat în fața instanțelor de fond, făcând o serie de critici, pe aspecte de fapt, cu privire la maniera în care au fost interpretate o serie de acte juridice, argumente ce vizează reanalizarea probelor, respectiv acordarea unei anumite relevanțe unor situații de fapt deja avute în vedere de instanțele de fond.

De asemenea în cadrul criticilor referitoare la modul de soluționare a apelului incident, recurenta încearcă să propună instanței de recurs reluarea analizării circumstanțelor de fapt ale cauzei solicitând reanalizarea unor înscrisuri care au fost deja avute în vedere de instanțele de fond.

Or, în faza procesuală de recurs nu sunt permise critici cu privire la aprecierile instanței de apel asupra circumstanțelor factuale ale cauzei.

Intimata-pârâtă A. S.A., a susținut prin întâmpinare că motivele de recurs întemeiate pe prevederile art. 488 (1) pct. 8 C. proc. civ., privitoare la soluția instanței de apel asupra apelului său, sunt nefondate.

A mai arătat că motivele de recurs privitoare la pretinsa interpretare a instanței de apel a prevederilor actului constitutiv sunt de asemenea neîntemeiate, întrucât privesc temeinicia, iar nu legalitatea hotărârii atacate.

Hotărârea instanței de apel este temeinică, întrucât aceasta a interpretat corect prevederile actului constitutiv, în sensul de a concluziona că prin acesta se prevede transferul drepturilor de utilizare exclusivă asupra mărcii sau emblemei A. și nu se rezumă la o simplă constituire a unui drept de folosință, similar unei licențe.

Instanța a aderat la susținerea A. S.A., în sensul că nu sunt îndeplinite în cauză condițiile pentru anularea mărcii și anume semnul despre care se susține că s-a înregistrat ca marcă cu rea-credință nu este identic sau similar cu un semn aparținând A..

Recurenta-reclamantă a depus răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea excepției nulității recursului, arătând că criticile sale se încadrează în dispozițiile art. 488 pct. 6 și 8 C. proc. civ., iar pe fondul cauzei, a susținut admiterea recursului, astfel cum a fost formulat.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Circumstanțele relevante ale cauzei, astfel cum rezultă din considerentele deciziei recurate asupra faptelor reținute pe baza probatoriilor administrate, sunt următoarele:

Marca combinată A., nr. x, având nr. de depozit x din data de 5.03.2015 a fost înregistrată de intimata-pârâtă A. S.A. și ulterior transmisă către intimata-pârâtă A..

Reclamanta A. are calitatea de asociat în cadrul societății A. S.A., în faliment, constituită în anul 2006.

Intimata-pârâtă A. a dobândit marca litigioasă prin cesiune de la intimata pârâtă în faliment.

Activitatea clubului de fotbal A. a fost desfășurată în perioada relevantă pentru cauză prin Uniunea Fotbal Club (U.F.C.) A., apoi între 2001-2006 prin A. - reclamanta din dosar - și, ulterior, prin A., iar în prezent prin A. S.A..

Anularea mărcii a fost solicitată pentru trei motive: în cererea principală s-a susținut înregistrarea cu încălcarea drepturilor anterioare ale reclamantei asupra mărcii notorii neînregistrate A. și totodată cu încălcarea unui drept anterior de autor asupra emblemei ce constituie elementul figurativ al mărcii atacate (art. 47 alin. (1) lit. b) și e) din Legea nr. 84/1998), iar în cererea conexă s-a susținut înregistrarea mărcii cu rea-credință (art. 47 alin. (1) lit. c) din lege).

Argumentele esențiale ale reclamantei derivă din susținerea sa că, în cursul desfășurării activității clubului de fotbal sub egida sa, a dobândit drepturi asupra unei mărci notorii combinate A. - ce a fost nesocotită astfel prin înregistrarea mărcii în discuție - și a cărei existență a fost cunoscută de către solicitant, care a intenționat a-și apropria astfel în mod injust un semn care aparținea unui terț. Totodată, a invocat existența unui drept anterior de autor asupra elementului figurativ al mărcii, reprezentat de emblema A..

Prima instanță a anulat marca pentru înregistrare cu rea-credință (cererea conexă), respingând cererea principală, iar Curtea de apel a admis apelul declarat de pârâte și a respins și cererea conexă, respingând totodată apelul incident al reclamantei, ce privea celelalte două motive de anulare, înlăturate de Tribunal.

Prima critică formulată, încadrată de recurentă în cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., privește soarta mărcii la momentul înființării societății pârâte A., în 2006 (motive numerotate cu A1).

Instanța de apel a procedat la analizarea probatoriului administrat și, interpretând clauzele actului constitutiv al societății, a conchis că reclamanta a cesionat noii societăți drepturile cu privire la marca verbală notorie neînregistrată A. și nu a transmis doar un drept de folosință, ceea ce atrage două consecințe în planul acțiunii formulate: 1. nu a fost încălcat un drept anterior la marcă, deoarece el a fost transmis către noua persoană juridică și 2. nu se poate reține reaua credință, deoarece în acest context solicitantul a avut credința că marca îi aparține atunci când a cerut înregistrarea sa în anul 2015.

În susținerea cazului de casare se arată că instanța de apel a aplicat greșit regulile de interpretare a contractului, astfel justificându-se încadrarea criticilor în cazul de casare referitor la greșita aplicare sau interpretare a normelor de drept substanțial.

Dintre argumentele care fundamentează acest motiv de recurs, Înalta Curte reține că cel ce se referă direct la art. 1266 alin. (2) C. civ. nu poate fi primit în coordonatele art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Astfel, potrivit acestui text, "La stabilirea voinței concordante se va ține seama, între altele, de scopul contractului, de negocierile purtate de părți, de practicile statornicite între acestea și de comportamentul lor ulterior încheierii contractului."

Recurenta susține nelegalitatea deciziei atacate prin prisma faptului că instanța de apel nu a analizat comportamentul ulterior al părților pentru a determina corect voința acestora ca reclamanta să aducă drept contribuție numai dreptul de folosință asupra mărcii A., indicând în acest sens care sunt elementele ce justificau o atare concluzie.

În realitate, aceste critici tind a cere instanței de recurs să valorifice aceste elemente probatorii ca suport al concluziei pe care ea o urmărește, și anume că voința părților la încheierea actului constitutiv al societății în anul 2006 a fost cea menționată în paragraful de mai sus.

Această operațiune nu poate fi realizată de instanța de recurs, pentru că ea nu face parte din controlul de legalitate deschis prin declararea recursului, Înalta Curte neputând fi chemată a realiza o reevaluare a circumstanțelor factuale ale cauzei.

În același timp, susținerea că instanța de apel a încălcat art. 1266 alin. (2) C. civ. prin omisiunea de a valorifica un criteriu de interpretare nu poate fi primită ca motiv de nelegalitate per se, deoarece acesta este unul dintre criteriile enumerate exemplificativ de lege pentru a circumstanția modalitatea de determinare a voinței reale a părților și nu o regulă obligatorie în procedeul logico-juridic desfășurat de instanță.

Cu toate acestea, contrar susținerilor recurentei, se reține că instanța de apel a luat în considerare, în acest demers, mai multe împrejurări de fapt concomitente și ulterioare încheierii actului constitutiv, astfel încât regula de interpretare evocată în cadrul acestui motiv de recurs a fost în realitate valorificată de Curtea de apel; este vorba, exempli gratia, despre: cesiunea către pârâta solicitant și a mărcilor înregistrate în anul 1999 A., acordul reclamantei la înregistrarea denumirii A., acordul reprezentantului legal al reclamantei exprimat cu ocazia desfășurării procedurii de licitație al mărcii litigioase în cadrul procedurii de faliment, etc.

Cum s-a arătat deja în jurisprudența consolidată a instanței supreme, omisiunea de a valorifica un mijloc de probă sau o împrejurare de fapt în sensul urmărit de partea care declară calea de atac a recursului nu poate fi invocată în coordonatele nelegalității deciziei instanței de apel, cu singura excepție a situației în care o atare omisiune, prin gravitatea sa, atrage și vreuna dintre ipotezele care configurează cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. cum se va arăta în cadrul analizei motivelor de recurs întemeiate pe această normă, în speță nu este incident nici acest caz de casare, hotărârea recurată fiind motivată corespunzător.

În privința susținerilor privind încălcarea prevederilor art. 1268 alin. (4) C. civ. ("Contractul nu cuprinde decât lucrul asupra căruia părțile și-au propus a contracta, oricât de generali ar fi termenii folosiți."), analiza instanței de recurs este similară celei de mai sus, pentru că în realitate recurenta solicită instanței de recurs să constate că concluzia Curții de apel cu privire la voința reală a părților se constituie într-o depășire a conținutului concret al clauzelor contractuale.

Or, cum s-a arătat deja, demersul de determinare a efectelor actului juridic prin prisma voinței reale a părților la încheierea actului constitutiv are în vedere coroborarea elementelor factuale care caracterizează conduita subiectivă a părților și concluzia sa nu poate fi cenzurată sub cazul de casare invocat.

În plus, și aplicarea art. 1268 alin. (4) C. civ. presupune tot determinarea voinței reale a părților (respectiv care este obiectul propus al contractului), ceea ce determină aceeași concluzie cu privire la acest argument.

Nici invocarea nesocotirii art. 1269 alin. (1) C. civ. nu poate primi un alt răspuns, deoarece se reproșează instanței de apel că, observând echivocul din formularea clauzei contractuale cuprinse în art. 9.5 din actul constitutiv, nu a procedat la interpretarea sa în favoarea celui care se obligă, respectiv recurenta-reclamantă.

Or, această prevedere se aplică atunci când cel chemat să interpreteze nu dispune de elemente suficiente pentru a determina înțelesul unei clauze contractuale neclare, situație pe care curtea de apel nu a întâmpinat-o, de vreme ce s-a consemnat în decizie că din ansamblul împrejurărilor relevante analizate a rezultat că părțile au convenit ca noua societate să primească drepturile asupra mărcii, emblemei și denumirii A..

Celelalte susțineri atașate acestui motiv de recurs tind, asemenea celor mai sus analizate, la reinterpretarea clauzelor contractuale prin prisma voinței părților astfel cum rezultă din termenii folosiți, ele neputând fi examinate sub aspectul nelegalității.

În cuprinsul criticilor ce privesc greșita aplicare și interpretare a prevederilor art. 215 din Legea nr. 31/1990 privind societățile comerciale (dezvoltate sub A2), recurenta a susținut, din nou, că interpretarea dată de instanța de apel clauzei 9.5 din actul constitutiv este incorectă.

Potrivit art. 215 alin. (1), (3) și 4 din Legea nr. 31/1990, în forma în vigoare la data încheierii actului constitutiv:

"(1) Dacă majorarea capitalului social se face prin aporturi în natură, adunarea generală extraordinară, care a hotărât aceasta, va numi unul sau mai mulți experți pentru evaluarea acestor aporturi. (…)

(2) După depunerea raportului de expertiză, adunarea generală extraordinară convocată din nou, având în vedere concluziile experților, poate hotărî majorarea capitalului social.

(3) Hotărârea adunării generale trebuie să cuprindă descrierea aporturilor în natură, numele persoanelor ce le efectuează și numărul acțiunilor ce se vor emite în schimb."

În argumentarea expusă în cererea de recurs, se susține că art. 9.5 din actul constitutiv nu putea avea valoarea unei convenții de majorare a capitalului social prin valoarea aportului reclamantei, condiționat de înregistrarea la Registrul Comerțului a respectivului act constitutiv, pentru că majorarea capitalului social era nelegală în absența evaluării conform legii și pentru că clauza contractuală instituie de fapt o obligație viitoare de a proceda la cedarea drepturilor asupra mărcii sau de a realiza un aport în natură.

Or, chestiunea legalității majorării capitalului prin aportul drepturilor enumerate în art. 9.5 este distinctă de cea litigioasă în cauza de față, ce are în vedere transmisiunea către societatea nou înființată a drepturilor asupra mărcii neînregistrate A. - o atare cesiune nefiind indispensabil legată de validitatea clauzei din actul constitutiv în registrul majorării capitalului social.

De aceea, astfel cum corect a arătat instanța de apel, argumentele legate de aplicarea art. 215 din legea societăților comerciale nu sunt determinante.

Dintre susținerile dezvoltate în cadrul acestui motiv de recurs, se poate desprinde o critică de nelegalitate legată de negarea calificării corecte a clauzei ca fiind o cesiune sub condiția suspensivă de realizare a formalităților de înregistrare a societății la Registrul Comerțului.

Or, contrar susținerilor reclamantei, efectuarea formalităților legale de înregistrare a societății putea reprezenta o condiție, chiar dacă aceste formalități erau obligatorii pentru funcționarea societății; astfel, chiar dacă semnarea actului constitutiv trebuie să fie urmată de înmatricularea societății, realizarea sa rămâne un eveniment viitor și nesigur, cum este definită condiția de art. 1400 C. civ., până când se și produce, pentru că nu poate fi exclusă de plano ipoteza neîndeplinirii acestei obligații de către cei chemați a proceda astfel.

Contrar afirmației că argumentele recurentei privitoare la calificarea clauzei nu au primit un răspuns adecvat în decizia recurată, chestiune susținută din perspectiva cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte constată că hotărârea analizată cuprinde răspunsuri lămuritoare la susținerile reclamantei.

Astfel, pe de-o parte, așa cum s-a arătat în jurisprudență, incidența cazului de casare analizat în teza referitoare la nemotivare este condiționată de absența totală a considerentelor sau de omisiuni suficient de importante din considerente cu privire la elemente hotărâtoare ale cauzei invocate de parte, în așa fel încât lipsește fundamentul necesar al soluției din dispozitiv.

Pe de altă parte, în speță Curtea de apel a analizat pe larg susținerile relevante în cauză și a furnizat argumente lămuritoare în susținerea concluziilor sale, chiar dacă nu a răspuns punctual fiecărei susțineri a reclamantei recurente.

În acest context, se observă că s-a consemnat în decizia recurată și faptul că nu poate fi vorba despre o obligație viitoare a reclamantei, dar chiar dacă așa ar fi, ea a fost ratificată prin conduita ulterioară a acesteia, iar cu privire la susținerea privind încălcarea dispozițiilor legii societăților comerciale privitoare la operațiunile de evaluare a aportului, s-a reținut:

"De asemenea, evaluarea globală a drepturilor transferate cu titlu de aport în natură și absența unei valori distincte a drepturilor asupra emblemei/mărcilor, ba chiar o valoare nulă, dacă potrivit expertizei evaluatorii suma de 13.000.000 euro era acoperită complet de drepturile federative asupra jucătorilor, ar putea constitui eventuale vicii parțiale ale actului constitutiv/majorării de capital, dar nu rezolvă în sine problema interpretării intenției reale a părților în legătură cu ce anume a făcut obiectul aportului: dreptul la însăși emblema sau doar dreptul de folosire a ei? Problema unei valori distincte se punea deopotrivă, atât în cazul dreptului la emblemă (cesiunii), cât și în cazul dreptului de folosință (licenței), astfel încât nu s-ar putea spune că un eventual viciu al actului din acest punct de vedere ar afecta doar ipoteza transmiterii înseși drepturilor de proprietate asupra emblemei/mărcilor și că acest fapt ar dovedi intenția doar a unei autorizări a folosinței."

De aceea, nici cazul de casare de la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nu se poate reține în privința acestor dezlegări, argumentate corespunzător.

Criticile de nelegalitate dezvoltate în cererea de recurs sub pct. A3 tind la reținerea incidenței aceluiași caz de casare (art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.), dar ele cuprind în realitate referiri la numeroase aspecte de fapt din raportul juridic dintre părți, predominant ulterioare încheierii actului constitutiv, inclusiv referitoare la pretinsa încălcare de către societatea pârâtă în faliment a propriilor obligații ce decurgeau din actul constitutiv, fără a putea fi circumscrise unor critici de nemotivare a hotărârii.

Cu privire la clauza din art. 28.4 al actului constitutiv, Curtea de apel a expus punctul său de vedere, arătând că ea susține teza transmiterii drepturilor asupra mărcii în temeiul art. 9.5:

"Mai mult, același act constitutiv al societății pârâte prevede la art. 28.4 că în caz de dizolvare a societății, acționarii garantează reclamantei A. un drept de preferință pentru dobândirea drepturilor menționate la art. 9.5 teza (i) lit. b), adică a drepturilor în dispută referitoare la emblema/marca constituită ca aport, drept de preferință a cărui logică nu subzistă decât în situația în care dreptul la emblemă/marcă s-ar fi transferat ca atare, integral, în patrimoniul pârâtei, prin aport (a se vedea, pentru lectura clauzei, fil. 83 vol. I dosar conex x/2019 al tribunalului)."

De aceea, împrejurarea că instanța de apel a atribuit o altă valență clauzelor contractuale - pe care le-a analizat în ansamblu - nu poate îmbrăca forma unei nemotivări a hotărârii și totodată nici a cazului de casare privind greșita interpretare a legii.

Celelalte susțineri din cuprinsul motivului de recurs notat cu A3 - ce vizează și reaua-credință a pârâtei solicitant al mărcii - se constituie în solicitări de reanalizare a circumstanțelor factuale ale cauzei și nu pot fi primite în controlul de legalitate.

Printr-un alt motiv de recurs, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta s-a referit la încălcarea art. 41 și art. 44 din legea mărcilor (A4). Recurenta reclamantă a invocat prevederile legale mai sus amintite, arătând că are în vedere forma Legii nr. 84/1998 la data sesizării instanței.

În realitate, fiind vorba despre împrejurarea transmiterii unor drepturi asupra mărcii ce ar fi avut loc prin încheierea actului constitutiv din anul 2006, acesta este momentul la care trebuie să se raporteze demersul de examinare a modului de interpretare și aplicare în cauza de față a normelor ce reglementează cesiunea, respectiv licențierea mărcii, pentru că susținerile recurentei reclamante privesc validitatea clauzei ca licențiere și nevaliditatea sa ca cesiune.

În anul 2006 prevederile relevante ale Legii nr. 84/1998 erau următoarele:

Art. 40 alin. (1):

"Drepturile cu privire la marcă pot fi transmise prin cesiune, independent de transmiterea fondului de comerț în care aceasta este încorporată. Cesiunea trebuie făcută în scris și semnată de părțile contractante, sub sancțiunea nulității."

Art. 42 alin. (1):

"Titularul mărcii poate, în baza unui contract de licență, să autorizeze terții să folosească marca pe întreg teritoriul României sau pe o parte a acestuia, pentru toate sau numai pentru o parte dintre produsele ori serviciile pentru care marca a fost înregistrată. Licențele pot fi exclusive sau neexclusive."

Rezultă, într-adevăr, că cesiunea era supusă, ad validitatem, formei scrise, iar contractul de licență avea caracter consensual.

O aplicare greșită a acestor dispoziții legale nu rezultă însă din considerentele deciziei recurate, de vreme ce analiza instanței de apel a purtat asupra efectelor unei clauze contractuale, consemnată într-un înscris - actul constitutiv al societății pârâte A..

Argumentele ce valorifică jurisprudența europeană în cauza Fagumit (R 1003/2009-1 și soluția Curții de Justiție a Uniunii Europene) nu sunt relevante pentru cauza de față.

La data depunerii mărcii A., 05.03.2015, dispozițiile relevante ale art. 6 din Legea nr. 84/1998 erau următoarele:

"(1) În afara motivelor prevăzute la art. 5 alin. (1), o marcă este refuzată la înregistrare sau, după caz, este susceptibilă a fi anulată pentru următoarele motive relative:

a) dacă este identică cu o marcă anterioară, iar produsele și serviciile pentru care marca este solicitată sau a fost înregistrată sunt identice cu cele pentru care marca anterioară este protejată; (…)

(2) În accepțiunea alin. (1) sunt mărci anterioare mărcile a căror dată de depozit este anterioară datei de depozit a cererii de înregistrare a mărcii sau, după caz, a dreptului de prioritate invocat în susținerea acesteia și care fac parte din următoarele categorii: (…)

f) mărcile care, la data de depozit a cererii de înregistrare a mărcii sau, după caz, la data priorității invocate, sunt notorii în România, în sensul art. 6 bis al Convenției de la Paris. (…)

(6) O marcă nu este refuzată la înregistrare sau, după caz, înregistrarea nu este anulată atunci când titularul mărcii anterioare sau al dreptului anterior consimte la înregistrarea mărcii ulterioare."

Astfel, existența unui acord expres la înregistrarea unei mărci provenind de la terțul titular al acestui drept anterior, drept dintre cele enumerate la art. 6 alin. (1)-(4) din legea mărcilor, este necesar a fi analizată în condițiile art. 6 alin. (6) în forma în vigoare la data depozitului mărcii a cărei anulare se cere.

Or, Curtea de apel a reținut că pretinsa marcă notorie neînregistrată care constituia dreptul anterior nesocotit la înregistrarea mărcii pârâtei a fost transmisă către societatea pârâtă, care a solicitat apoi înregistrarea mărcii, în anul 2015.

Prin urmare, teza existenței unui drept anterior la marcă notorie neînregistrată aparținând unui terț nu a fost reținută, astfel încât nici situația de excepție de la art. 6 alin. (6) din legea în vigoare la data depozitului nu a fost examinată.

Toate susținerile expuse sub motivul de recurs numerotat cu A5 privesc greșita reținere a situației de fapt din perspectiva aprecierii relei-credințe afirmate a solicitantului mărcii, ele neputând fi încadrate în cazurile de casare invocate, prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Similar, aceeași concluzie se impune și cu privire la criticile dezvoltate tot sub cazul de casare de la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., sub A7 și A8, care reproșează instanței de apel greșita reținere a unor elemente ca fiind relevante pentru absența intenției neloiale și totodată înlăturarea altora dintre cele invocate de reclamantă, care dovedeau, în optica acesteia, reaua-credință.

Astfel, chestiunea la care se referă aceste critici este cea a intenției neloiale (ca cerință pentru reținerea relei-credințe, dedusă din jurisprudența europeană dezvoltată în privința acestui caz de anulare a mărcii), cu privire la care Curtea de apel a conchis, în consecința dezlegărilor mai sus evocate asupra conținutului și efectelor actului constitutiv, că nu poate fi reținută, pentru că pârâta solicitant a acționat cu credința că drepturile asupra mărcii A. îi aparțin.

Or, această conduită subiectivă a părții este rezultatul examinării tuturor circumstanțelor cauzei și nu se poate decela în motivele de recurs dezvoltate sub acest aspect o regulă de drept substanțial greșit aplicată (dispozițiile art. 2 din legea mărcilor fiind invocate formal în acest context), după cum nu se identifică nici un viciu în registrul argumentării deficitare a hotărârii.

Instanța de apel nu putea aborda în argumentarea sa absolut toate argumentele dezvoltate de părți, astfel încât împrejurarea că hotărârea nu cuprinde răspunsuri explicite la toate susținerile reclamantei nu poate echivala cu nemotivarea hotărârii.

În schimb, toate argumentele expuse de Curtea de apel fundamentează concluzia acesteia că nu s-a dovedit reaua-credință la înregistrarea mărcii, pentru că întregul context analizat justifica aprecierea pârâtei că este îndreptățită a cere înregistrarea și că o atare conduită nu poate fi considerată ca neloială.

Cu privire la împrejurarea - despre care se susține că nu a fost luată în considerare - că mărcile A. înregistrate în anul 1999, cesionate de asemenea pârâtei cuprind elemente figurative semnificativ diferite față de marca în litigiu, Înalta Curte observă că hotărârea recurată cuprinde și considerente legate de aceste aspecte.

Astfel, s-a arătat că notorietatea invocată de reclamantă a privit numai elementul verbal - A. - sub care a fost desfășurată activitatea sportivă a clubului, fără ca elementul figurativ, ce a variat în timp, să se prezinte ca un semn asociat de public în mod indisolubil cu clubul A., iar aceste aspecte nu pot fi supuse controlului de legalitate pentru că privesc situația de fapt a cauzei.

Mai mult, s-a reținut că de-a lungul timpului au fost folosite diferite embleme pentru activitatea clubului A., ce diferă în anumite detalii:

"Chiar dacă ar fi schimbată forma grafică suport cu o alta, așa cum s-a mai întâmplat de-a lungul timpului (a se vedea, exemplificativ, o serie de sigle și variante figurative asociate mărcii, la fil. 347 vol. II dosar apel), notorietatea s-ar transfera automat la noua formă a mărcii, mulțumită elementului verbal notoriu recognoscibil pentru publicul relevant, mai ales suporterii fiind legați sentimental de denumirea clubului, iar nu atât de o siglă sau alta."

Cu alte cuvinte, instanța de apel a luat în considerare împrejurarea că emblema folosită de club în perioada cât activitatea a fost desfășurată sub egida reclamantei este aceeași cu elementul grafic cuprins în marca a cărei anulare se cere și totodată că mărcile înregistrate în anul 1999 aveau un element figurativ cel puțin parțial diferit, dar nu le-a acordat acestor împrejurări aceeași semnificație din perspectiva relevantă a intenției solicitantului la înregistrarea mărcii.

Or, împrejurarea că instanța a apreciat în mod diferit relevanța unei chestiuni de fapt față de viziunea părții nu poate fi valorificată din perspectiva cazului de casare al nemotivării și cu atât mai puțin prin prisma cazului de casare de la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Aceeași este situația și cu privire la argumentele referitoare la modul în care a fost configurată conduita subiectivă a solicitantului - de exemplu, că deținerea celorlalte mărci A. la momentul depozitului, în anul 2015, ar fi putut sau nu să valoreze bună-credință - toate aceste aspecte neputând fi evaluate în registrul nelegalității.

În acest context se impune a preciza că jurisprudența bogată a Curții de Justiție a Uniunii Europene în materia anulării mărcii pentru rea-credință oferă instanțelor naționale diferite ipoteze de fapt în care conduita solicitantului poate să valoreze intenție neloială, însă rezultă cu claritate din analiza instanței europene în aceste cauze că situațiile analizate sunt prevăzute exemplificativ și nu exhaustiv și totodată că instanța chemată a hotărî pe fond asupra anulării este ținută a evalua în ansamblu situația relevantă a cauzei și a cântări împreună elementele probatorii pentru a trage concluzia privind existența sau nu a acestei intenții neloiale.

Cu alte cuvinte, multitudinea de ipoteze care se pot ivi în raporturile juridice și în dinamica înregistrării mărcilor nu permite de fiecare dată încadrarea cauzelor într-unul sau altul dintre tiparele analizate în jurisprudența europeană evocată; de aceea, dezlegările cuprinse în aceste hotărâri sunt un instrument util din perspectiva determinării existenței sau nu a relei-credințe, dar care nu lasă instanța națională fără posibilitatea de a verifica în concret fiecare situație dedusă judecății.

În cadrul unui motiv de recurs întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. (A6), s-a susținut că la stabilirea bunei-credințe a solicitantului, instanța de apel a încălcat art. 1254 C. civ., față de împrejurarea că mandatul administratorului special care a acționat în numele pârâtei la momentul depozitului mărcii a cărei anulare se cere a fost anulat definitiv prin hotărâre judecătorească. Totodată, s-a arătat că această concluzie a fost susținută și de faptul că taxele de depunere a mărcii au fost achitate de un terț, fără acordul și cunoștința administratorului judiciar.

În acest context, se susține practic că, de vreme ce mandatul în discuție a fost anulat, este lipsit de efecte și orice act juridic îndeplinit de mandatar în temeiul acelui mandat.

Or, o eventuală lipsire de efecte a actelor mandatarului privește alte aspecte legate de înregistrarea mărcii, care nu sunt în discuție în cauza de față.

Această susținere a recurentei tinde practic a păstra în discuție un element probatoriu - nulitatea mandatului administratorului special - ca fundament al relei-credințe a societății pârâte care a înregistrat marca, iar această chestiune a primit o dezlegare concretă din partea instanței de apel, care a arătat că eventualele nelegalități produse în procedură prin prisma valabilității mandatului persoanei care a depus marca la înregistrare nu pot fi valorificate din perspectiva relei-credințe ce se solicită a fi constatată.

Este adevărat că hotărârea recurată nu cuprinde un argument explicit legat de persoana celui care a achitat taxele de înregistrare, dar nemotivarea hotărârii ca ipoteză în care se dispune casarea potrivit art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. presupune o absență a argumentării necesare în așa măsură încât raționamentului juridic al instanței îi lipsește fundamentul care să justifice soluția din dispozitivul hotărârii.

Cu alte cuvinte, după cum arată și textul ce prevede motivul de recurs analizat ("hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei"), nu orice omisiune de analiză este sancționată cu casarea hotărârii, ci una semnificativă și care afectează posibilitatea de a cunoaște raționamentul logico-juridic avut în vedere în cadrul judecății ce a urmat.

De aceea, de vreme ce împrejurarea că mandatarul a acționat în absența unui mandat legal (ca efect al anulării sale cu efecte retroactive) a fost considerată ca neavând consecințe directe în planul analizei intenției neloiale, acest argument răspunde implicit și celui legat de plata taxelor, pentru că instanța de apel a considerat că aspectul absenței sau depășirii mandatului nu este determinant în problema analizată.

Este nefondat și motivul de recurs (A9) care valorifică art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. în teza referitoare la considerentele străine de natura cauzei și care se referă la ultimele două paragrafe din decizia recurată, ce oferă o justificare a soluției din perspectiva echității - și anume necesitatea continuării activității clubului istoric de fotbal.

Înalta Curte observă doar că, așa cum se arată expres în norma invocată de recurente, cazul de casare este incident atunci când hotărârea conține numai motive străine de natura cauzei.

În prezența tuturor argumentelor factuale și legale expuse de instanța de apel în cuprinsul deciziei atacate, este dincolo de îndoială că situația existenței numai a unor motive străine de cauză nu este întrunită, astfel că această critică nu poate fi primită.

Recursul privește și soluția dată de instanța de apel apelului incident; această cale de atac formulată de reclamantă a urmărit schimbarea sentinței primei instanțe din perspectiva cererii principale - acțiunea prin care s-a cerut anularea mărcii pentru cazurile prevăzute de art. 47 alin. (1) lit. b) și e) din Legea nr. 84/1998.

Contrar susținerii recurentei reclamante, analiza instanței de apel referitoare la existența unui semn notoriu anterior al reclamantei, nesocotit prin depunerea la înregistrare a mărcii în litigiu, nu este contradictorie și nici nemotivată (critici dezvoltate sub B1 și B2).

Astfel, în ceea ce privește această chestiune, Curtea de apel a arătat:

"(…) există, într-adevăr, o marcă notorie A. - notorietate ce nu necesită a fi dovedită, întrucât ea însăși este un fapt notoriu, necontestat și care nu are nevoie de alte dovezi suplimentare - însă, această notorietate privește o marcă verbală "A." sau, simplu "A.", și este mult anterioară perioadei 2001-2006 în care activitatea clubului de fotbal s-a exercitat în cadrul reclamantei A..

Performanțele din perioada 2001-2006 ale reclamantei A. au perpetuat această notorietate, dar nu au creat-o. În plus, ceea ce este incontestabil notoriu este elementul verbal A., iar nu o anume variațiune grafică sub care era sau este prezentat acest element verbal, fie că vorbim despre emblema ulterior înregistrată și utilizată de către pârâte ca marcă, ce face obiectul prezentei cauze, fie că vorbim despre alte numeroase forme grafice care au pus de-a lungul timpului în valoare marca verbală notorie A. (a se vedea, exemplificativ, o serie de sigle și variante figurative asociate mărcii, la fil. 347 vol. II dosar apel).

Ceea ce este notoriu, iar publicul interesat recunoaște în mod spontan, este nu atât o anumită prezentare grafică, cât însuși elementul verbal "A.", de sine stătător, ceea ce face să se poată da valoare de marcă notorie doar acestui element verbal, iar nu uneia sau alteia dintre variațiunile grafice ale emblemelor/mărcilor utilizate în prezentare.

Există, deci, o marcă verbală notorie A., care precede emblemei utilizate de reclamantă și înregistrată ulterior de pârâtă ca marcă combinată. Aceasta din urmă - "marca" pe care își întemeiază susținerile reclamanta - nu este notorie ca atare, în sine, ci doar împrumută din notorietatea elementului verbal A., adică din marca notorie verbală A., fiind doar o variațiune a acesteia."

Explicația reclamată de recurentă cu privire la înlăturarea susținerilor sale și a probatoriilor invocate cu privire la notorietatea semnului combinat (elementul verbal și cel figurativ, emblema inclusă în marca litigioasă) este cuprinsă cu claritate în fragmentul de mai sus, dar rezultă și din alte considerente ale hotărârii, reproduse în precedent, unde s-a consemnat că emblema este un element mai puțin important în percepția publicului, fiind schimbată de mai multe ori în istoria clubului și care nu este asociată de acesta în mod indisolubil activității fotbalistice a echipei A. pentru a se considera că respectiva emblemă, ca element figurativ, se bucură și ea de notorietatea invocată.

În tot cazul, așa cum Curtea de apel a subliniat, prin prisma faptului că dezlegarea instanței asupra efectelor actului constitutiv a cuprins concluzia în sensul transmiterii mărcii cu ocazia constituirii societății pârâte solicitante, chestiunea existenței notorietății doar asupra elementului verbal sau și asupra celui figurativ rămâne fără interes procesual.

Cu privire la pretinsa motivare contradictorie asupra notorietății mărcilor A. (motiv dezvoltat sub B3), Înalta Curte constată că chestiunea largii cunoașteri de către publicul relevant a mărcilor A. a fost abordată în mod global și a pus accentul pe elementul verbal A., incluzând astfel în analiză și mărcile înregistrate în anul 1999, anterior preluării activității clubului de către reclamantă.

De altfel, acest aspect este relevat distinct de Curtea de apel în paragrafele mai sus reproduse, unde s-a statuat că notorietatea mărcilor A. a existat anterior preluării echipei de către A. și a privit cu precădere elementul verbal și mai ales sintagma A..

Nu se poate identifica în raționamentul expus o contradictorialitate în sensul susținut în cadrul acestui motiv de recurs, deoarece instanța de apel a reținut aceeași situație cu privire la toate aceste mărci, fără distincție.

Nefondată este și critica ce privește înregistrarea mărcii cu încălcarea unui drept de autor al reclamantei asupra emblemei (dezvoltată sub B4); raționamentul prezentat nu permite instanței de apel să deceleze decât o singură chestiune de legalitate în acest sens, privitoare la greșita aplicare a art. 4 din Legea nr. 8/1996 privind drepturile de autor și drepturile conexe.

Astfel, se susține că prezumția instituită de acest text ("Se prezumă a fi autor, până la proba contrară, persoana sub numele căreia opera a fost adusă pentru prima dată la cunoștința publică.") ar fi operat în favoarea reclamantei, deoarece sub numele acesteia a fost adusă la cunoștință publică emblema în discuție.

Or, potrivit art. 3 alin. (1) din același act normativ, "Este autor persoana fizică sau persoanele fizice care au creat opera."

Prin urmare, calitatea de autor - care să poată invoca prezumția legală cuprinsă în art. 4 alin. (1) din lege - poate reveni numai unei persoane fizice, calitate pe care reclamanta nu o deține, ea fiind o persoană juridică.

Persoana juridică poate fi titularul unui drept de autor dobândit de la autor sau de la succesorii acestuia universali sau particulari, dar această chestiune - existența unui act juridic cu efect translativ de drepturi, respectiv a cesiunii la care se referă art. 39 și următoarele din Legea nr. 8/1996 în forma în vigoare în anul 2001 (când se susține crearea operei în discuție) - a fost tranșată de prima și de a doua instanță pe tărâmul situației de fapt, constatându-se că existența cesiunii nu a fost dovedită.

În fine, argumentul Curții de apel referitor la posibilitatea cumulului de protecție sub imperiul legii mărcilor și respectiv al legii drepturilor de autor - cumul posibil în anumite coordonate, ce nu au a fi analizate în hotărârea de față - este unul indiferent față de soluția pronunțată; existența celorlalte motive examinate de cele două instanțe de fond fac ca această chestiune să nu fie determinantă pentru cererea de anulare întemeiată pe art. 47 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 84/1998, de vreme ce s-a reținut că reclamanta nu se poate prevala de prezumția de autorat și nici nu a dovedit dobândirea pe cale convențională sau pe altă cale a drepturilor de autor reclamate.

Pentru ansamblul tuturor acestor considerente, văzând legalitatea deciziei atacate prin prisma cazurilor de casare și a motivelor dezvoltate, în temeiul art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei nr. 87A din 25 ianuarie 2023 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimații-pârâți Oficiul de Stat pentru Invenții și Mărci - OSIM, A. S.A și A., prin lichidator judiciar C..

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 09 decembrie 2024.