ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1391/2020

Ședința publică din data de 7 iulie 2020

asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă sub nr. x/2015, la data de 30.01.2015, reclamantul Parlamentul României - Camera Deputaților a formulat, în contradictoriu cu A., prin succesorii săi, pârâții B., C. și D. și cu pârâtul Oficiul de Stat pentru Invenții și Mărci, în temeiul dispozițiilor art. 47 din Legea nr. 84/1998 privind mărcile și indicațiile geografice, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 337/8.05.2014, cu modificările ulterioare, cerere în anularea înregistrării mărcii individuale combinate cu element figurativ cu nr. depozit x, nr. marcă x, având ca titular pe A., pentru toate clasele pentru care a fost acordată, obligarea OSIM la radierea mărcii și anularea înregistrării în Registrul Național al Mărcilor.

În drept, reclamantul a invocat dispozițiile art. 47 alin. (1) lit. b) și d) din Legea nr. 84/1998, republicată, art. 47 alin. (3) din Legea nr. 84/1998, republicată, art. 6 alin. (1) lit. a) și art. 8 din Legea nr. 84/1998, republicată.

Prin sentința nr. 209/16.02.2016, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a respins, ca neîntemeiată, cererea de anulare a mărcii nr. x; a disjuns judecata cererii de anulare întemeiată pe dispozițiile art. 6 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 84/1998 și a dispus formarea unui nou dosar și a respins, ca neîntemeiată, cererea de obligare a reclamantului la plata cheltuielilor de judecată, formulată de pârâții persoane fizice.

Prin decizia nr. 860 din 29.05.2019, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul formulat de reclamantul Parlamentul României - Camera Deputaților, pe care l-a obligat la 4.500 RON către pârâții persoane fizice, reprezentând cheltuieli de judecată în apel, diminuate conform art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

Împotriva deciziei menționate, reclamantul Parlamentul României - Camera Deputaților a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ. și susținând, în esență, următoarele:

- Instanța de apel a interpretat și aplicat în mod greșit dispozițiile art. 47 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 84/1998, apreciind că acestea au în vedere "dreptul la imagine" în accepțiunea restrânsă, ca drept inerent ființei umane, ce nu poate fi extins la persoane juridice sau entități colective fără personalitate juridică.

Or, legiuitorul nu distinge asupra subiectelor de drept civil, ci doar reglementează ipoteza anulării înregistrării unei mărci pentru cazul în care "aduce atingere dreptului la imagine sau numelui patronimic al unei persoane".

Mai mult, chiar Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, prin considerentele deciziei nr. 2278/5.06.2018 pronunțate în dosarul nr. x/2015, a reținut că dreptul la propria imagine ca drept al personalității este un drept nepatrimonial al oricărui subiect de drept civil, astfel cum acestea sunt individualizate la art. 25 alin. (1) C. civ.:

"Subiectele de drept civil sunt persoanele fizice și persoanele juridice".

Totodată, dreptul la imagine constituie o componentă importantă atât pentru persoanele fizice, cât și pentru persoanele juridice, dispozițiile art. 257 din noul C. civ. reglementând în mod expres că "dispozițiile Titlului V- Apărarea drepturilor nepatrimoniale se aplică prin asemănare și drepturilor nepatrimoniale ale persoanelor juridice".

De altfel, și doctrina de specialitate recunoaște persoanei juridice, în calitate de subiect de drept și participant la circuitul civil, dreptul de fi titulara unor drepturi necorporale, cum ar fi emblema, marca, secretul comercial sau celelalte drepturi de proprietate industrială, inclusiv dobândirea unor drepturi nepatrimoniale, mai ales cele relative la nume și la propria imagine, drepturi care se regăsesc printre cele denumite de art. 58 C. civ. ca fiind drepturi ale personalității.

Prin urmare, este incident art. 47 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 84/1998 și în cazul mărcii înregistrate de OSIM sub nr. x, având ca titular pe A. și a cărei anulare face obiectul cauzei de față, întrucât conține captarea fotografică a imaginii imobilului "Palatul Parlamentului", bun proprietate publică și aflat în administrarea Parlamentului României prin Camera Deputaților.

- Instanța de apel a făcut o aplicare greșită a normelor de drept material conținute în dispozițiile art. 868 alin. (2) C. civ. și ale art. 136 alin. (4) din Constituția României, prin aprecierea că, deși recurentul - reclamant deține un drept real de administrare, drept conferit de Statul Român, ca titular al proprietății publice, dreptul de folosință și dispoziție astfel conferit include dispoziția materială și juridică asupra imobilului ca atare, iar nu și eventuale drepturi incorporale asupra imaginii imobilului.

Contrar acestei aprecieri, dreptul deținut de reclamant, ca titular al dreptului de administrare, include și dreptul la imagine asupra bunurilor aflate în administrare, având în vedere tocmai caracterele juridice ale dreptului de administrare care sunt aceleași cu cele ale dreptului de proprietate publică, respectiv inalienabil, imprescriptibil și insesizabil.

Prin urmare, dreptul de administrare deținut de Camera Deputaților asupra anumitor corpuri ale imobilului "Palatul Parlamentului", proprietate publică a statului, fiind un drept real derivat, are aceleași caractere juridice ca și dreptul de proprietate publică al statului asupra bunurilor, al cărui regim juridic este reglementat de art. 136 alin. (4) din Constituția României. Totodată, exercitarea dreptului de proprietate publică se poate realiza numai prin dreptul de administrare, dreptul de administrare constituindu-se astfel ca modalitatea de exercitare a dreptului de proprietate publică, fiind forma de valorificare și antrenare în circuitul juridic si social a bunurilor proprietate publică.

În exercitarea atributelor dreptului de administrare potrivit art. 868 alin. (2) C. civ. (posesia, folosința și dispoziția materială), Camera Deputaților deține efectiv administrarea "Palatului Parlamentului", achită utilitățile în calitate de consumator principal, investițiile și totodată, organizează acțiuni specifice interne și internaționale (congrese, conferințe, summituri, reuniuni etc.), cu impact deosebit asupra prestigiului și imaginii României, imaginea Palatului Parlamentului dobândind un grad ridicat de recunoaștere pe plan intern și internațional (în acest sens, cu semnificație recentă este chiar dimensiunea parlamentară a Președinției Consiliului Uniunii Europene pe care România a exercitat-o în perioada 1 ianuarie-30 iunie 2019).

Totodată, prerogativa folosinței permite titularului dreptului de administrare să folosească veniturile (fructele civile) produse de bunurile publice date în administrare, hotărârile anuale ale Camerei Deputaților privind bugetul de venituri și cheltuieli, publicate în Monitorul Oficial, reglementând faptul că veniturile realizate de Camera Deputaților sunt reținute integral de către aceasta pentru acoperirea unor cheltuieli curente și de capital, Biroul Permanent al Camerei Deputaților având competența legală să dispună utilizarea acestor venituri și pentru alte destinații. Hotărârile anuale ale Camerei Deputaților privind bugetul de venituri și cheltuieli și publicate în Monitorul Oficial al României sunt parte integrantă din Legea bugetului de stat, conform art. 34 alin. (2) din Legea finanțelor publice nr. 500/2002.

Mai mult, așa cum s-a învederat în apel prin răspunsul la întâmpinarea OSIM, în evidența OSIM se regăsesc mărci înregistrate pe cale națională de persoane juridice conținând imaginea bunurilor proprietate publică și aflate în administrare, chiar constituind sediul acestora. În acest sens, s-a exemplificat cu:

"Palatul Culturii" din Iași a cărui imagine este marcă înregistrată la OSIM de către administratorul acestui bun proprietate publică și anume Complexul Muzeal Național "Moldova", constituind totodată și sediul acestei instituții publice; "Turnul Chindiei" a cărui imagine este marcă înregistrată la OSIM de către Complexul Național Muzeal Curtea Domnească din Târgoviște.

Drept urmare, dreptul la marcă privind imaginea bunurilor proprietate publică este recunoscută de OSIM și persoanelor juridice și este indisolubil legat de dreptul real de administrare al acestor bunuri, întrucât esența dreptului de marcă constă în prerogativele titularului unui titlu de protecție de a valorifica obiectul de proprietate industrială, cu alte cuvinte este vorba de conferirea prin marcă a unui drept de monopol de exploatare a obiectului de proprietate industrială, având în vedere că "drepturile asupra semnelor distinctive nu pot aparține decât celor C. proc. civ. sau exploatează anumite bunuri".

- Au fost încălcate dispozițiile art. 451 alin. (2) C. proc. civ., în condițiile în care reducerea cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu avocațial de la 5190,16 RON la 4500 RON, cuantum apreciat ca fiind unul rezonabil în raport de dificultatea medie a speței, este formală, suma nefiind justificată nici de activitatea desfășurată de avocat, nici de dificultatea cauzei.

Intimatele-persoane fizice nu au formulat întâmpinare, iar în dosarul de fond al cauzei, apărările acestora nu au vizat și motivul de anulare a mărcii prin prisma prevederilor art. 47 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 84/1998, ale art. 136 alin. (4) din Constituția României și ale art. 868 C. civ.

Prin încheierea din 28.01.2020, în procedura de filtrare a recursului, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de recurentul Parlamentul României - Camera Deputaților și a fixat termen de judecată la data de 24 martie 2020, în ședință publică, cu citarea părților.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:

Prin motivele de recurs, reclamantul Parlamentul României a formulat două critici vizând aprecierea instanței de apel referitoare la inaplicabilitatea în cauză a prevederilor art. 47 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 84/1998, respectiv la cuantumul cheltuielilor de judecată stabilite în apel în sarcina sa, prin aplicarea art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

Cât privește critica referitoare la legea aplicabilă raportului juridic dedus judecății, recurentul - reclamant a susținut, în esență, că este nelegală aprecierea instanței de apel în sensul inexistenței unui drept la imagine, în accepțiunea restrânsă din art. 73 C. civ., al persoanelor juridice, acest drept personal nepatrimonial avându-și fundamentul în dreptul de proprietate al persoanei juridice.

Critica formulată este nefondată.

Potrivit dispozițiilor art. 47 alin. (1) din Legea nr. 84/1998, anularea înregistrării unei mărci poate fi cerută de către orice persoană interesată pentru motivele expres și limitativ indicate de către legiuitor, printre care figurează și motivul de la lit. d), disputat în cauză, care vizează ipoteza în care înregistrarea mărcii aduce atingere dreptului la imagine sau numelui patronimic al unei persoane.

În cauză, reclamantul a solicitat pe acest temei juridic anularea înregistrării mărcii combinate nr. x, având ca titular pe A., întrucât conține captarea fotografică a imaginii imobilului "Palatul Parlamentului", bun proprietate publică și aflat în administrarea Parlamentului României, prin Camera Deputaților.

În conformitate cu prevederile art. 73 C. civ., "(1) Orice persoană are dreptul la propria imagine. (2) În exercitarea dreptului la propria imagine, ea poate să interzică ori să împiedice reproducerea, în orice mod, a înfățișării sale fizice ori a vocii sale sau, după caz, utilizarea unei asemenea reproduceri (…)".

Instanța de apel a apreciat că dispozițiile Legii nr. 84/1998 au în vedere "dreptul la imagine" în accepțiunea restrânsă, ca drept inerent ființei umane, și nu "imaginea" în accepțiunea mai largă de "prestigiu", "renume", "fel în care este privit/perceput de către societate/public".

Din acest motiv, s-a apreciat că, și în situația în care s-ar considera că art. 73 C. civ. se aplică "prin asemănare" și persoanelor juridice, în aplicarea art. 257 C. civ., tot nu s-ar ajunge la concluzia protecției prin dreptul la imagine a clădirii în care persoana juridică își are sediul, clădirea neputând fi echivalată cu "corpul" acesteia.

Așadar, contrar susținerilor recurentului - reclamant, prin decizia recurată s-a luat în considerare ipoteza existenței unui drept la imagine al persoanei juridice, în aplicarea art. 257 C. civ., potrivit căruia dispozițiile din cod referitoare la apărarea drepturilor nepatrimoniale "se aplică prin asemănare și drepturilor nepatrimoniale ale persoanelor juridice".

Rațiunea pentru care nu a fost recunoscută existența unui drept la imagine al reclamantului rezidă, însă, în semnificația noțiunii de "imagine" chiar în cazul unei persoane fizice, limitată exclusiv la elementele indicate în art. 73 alin. (2) C. civ., anume înfățișarea fizică și vocea.

Înalta Curte reține, în aceste condiții, că instanța de apel nu a inclus imaginea bunului aflat în patrimoniul persoanei în noțiunea de "imagine" vizată de C. civ. nici măcar în cazul persoanei fizice și, pe cale de consecință, nu a dat o asemenea conotație termenului nici în cazul imaginii unui bun deținut de o persoană juridică.

Prin motivele de recurs, nu a fost criticată interpretarea restrictivă a dispozițiilor art. 73 C. civ. în privința persoanei fizice, recurentul reproșând instanței doar ignorarea existenței drepturilor personalității ale persoanei juridice, inclusiv a unui drept la imagine.

Or, pe lângă faptul că, după cum s-a arătat anterior, instanța de apel a analizat și ipoteza unui asemenea drept, în aplicarea art. 257 C. civ., premisa - necontestată în recurs și care nu face, așadar, obiectul unei reevaluări din partea acestei instanțe de control judiciar - a excluderii imaginii asupra unui bun aparținând persoanei din accepțiunea termenului de "imagine" din art. 73 C. civ., chiar în cazul unei persoane fizice, nu poate conduce la o altă concluzie decât cea conturată prin decizia de apel.

Dispozițiile art. 257 C. civ. asigură, prin analogie, extinderea aplicării la persoanele juridice a prevederilor referitoare la persoanele fizice, însă nu permit, ca normă de trimitere, o interpretare extensivă a acelor prevederi, în cazul persoanelor juridice, diferită de cea dată în cazul persoanelor fizice.

Față de cele ce preced, Înalta Curte constată că motivele de recurs formulate nu relevă o interpretare sau o aplicare greșită a legii, urmând a le respinge ca atare.

Cât privește modul de aplicare a dispozițiilor art. 868 alin. (2) C. civ. și ale art. 136 alin. (4) din Constituția României, susținerile recurentului - reclamant tind la a se constata de către instanță că dreptul de administrare, întocmai ca dreptul de proprietate, publică sau privată, include dreptul la imagine asupra bunurilor din patrimoniu, inclusiv asupra imobilului în care își are sediul.

Susținerile cu acest obiect nu pot fi primite.

Instanța de apel s-a referit, într-adevăr, la dreptul de administrare deținut și exercitat de către Parlamentul României, prin Camera Deputaților, asupra clădirii în care își are sediul, însă, din considerentele deciziei recurate, rezultă că s-ar fi ajuns la același rezultat al analizei și prin raportare strictă la dreptul de proprietate publică al Statului Român.

Astfel, nu au fost cercetate comparativ fizionomiile cele două drepturi reale, pentru a se sublinia diferențele dintre acestea, ci au fost examinate tocmai caracteristicile comune, din perspectiva bunurilor corporale, respectiv modul de exercitare a atributelor ce intră în conținutul oricărui drept real și caracterele juridice.

Instanța de apel a arătat că dreptul de folosință și de dispoziție includ dispoziția materială și juridică asupra imobilului ca atare, iar nu și eventuale drepturi incorporale asupra imobilului. De asemenea, art. 136 din Constituție privește inalienabilitatea imobilului, ca bun corporal, iar nu posibilitatea constituirii unor drepturi incorporale în al căror obiect intră și imaginea respectivului imobil.

Or, recurentul s-a limitat a susține că și dreptul de administrare include dreptul la imagine asupra bunurilor aflate în administrare, avându-se în vedere identitatea caracterelor juridice ale celor două drepturi reale, respectiv inalienabilitatea, imprescriptibilitatea și insesizabilitatea, fără a aduce critici efective la adresa considerentelor deciziei de apel, arătate anterior. Nu există, din acest motiv, vreo rațiune pentru cenzurarea argumentelor expuse în decizia recurată, referitoare la bunurile corporale.

Pe de altă parte, este de observat că, prin prisma susținerilor reclamantului din cursul judecății, eventualul drept la imagine asupra bunului este indisolubil legat de dreptul de proprietate, fiind, mai degrabă, un drept de proprietate asupra imaginii bunului, asupra căreia s-ar exercita prerogativele dreptului de proprietate - posesia, folosința și dispoziția. Or, și în această situație, ar fi exclusă incidența art. 47 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 84/1998, care are în vedere un drept personal nepatrimonial, după cum a pretins însuși reclamantul, potrivit celor arătate în cadrul primei critici din prezentul recurs.

Este de remarcat, totodată, că instanța de apel a făcut o corectă referire și la dreptul de autor în privința unei fotografii a imobilului sau al unui tablou care conține o reprezentare a clădirii (având în vedere, desigur, semnificația din DEX a imaginii ca "reprezentare plastică a înfățișării unei ființe, a unui lucru, a unei scene din viață etc., obținută prin desen, pictură, sculptură etc."), caz în care creația intelectuală ca atare este protejată prin intermediul prerogativelor patrimoniale și morale ale dreptului de autor.

Într-adevăr, protecția ar fi una distinctă de proprietatea asupra bunului care încorporează creația, dar acest aspect nu este suficient pentru aplicarea art. 47 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 84/1998, cât timp operează un drept de proprietate intelectuală, și nu un drept la imagine, astfel cum se prevede în norma menționată.

Existența unui drept la imagine asupra unui bun corporal ar trebui consacrată legislativ, astfel cum s-a procedat, de exemplu, în Franța, unde a fost recunoscut un drept de imagine asupra clădirilor din domeniul public și conturat regimul juridic al acestuia prin Codul patrimoniului (art. 1621-42). Anterior, Curtea de Casație se pronunțase prin decizia nr. 516 din 7 mai 2004 în sensul că proprietarul unui lucru nu dispune de un drept exclusiv asupra imaginii acestuia și, totodată, că nu se poate opune la utilizarea imaginii bunului său, decât dacă utilizarea îi produce un prejudiciu "anormal".

Cât privește argumentul referitor la existența unor mărci înregistrate pe cale națională de persoane juridice conținând imaginea unor bunuri proprietate publică, Înalta Curte constată că nu este relevant în cauză, întrucât vizează aptitudinea semnului de a fi înregistrat ca marcă, și nu un drept la imagine asupra bunului al persoanei juridice.

Față de cele expuse anterior, critica referitoare la legea aplicabilă raportului juridic dedus judecății este nefondată și va fi respinsă ca atare.

În ceea ce privește cuantumul cheltuielilor de judecată stabilite în apel în sarcina recurentului, prin aplicarea art. 451 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte constată că această critică este inadmisibilă, deoarece nu este o veritabilă critică de nelegalitate a deciziei și nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Proporționalitatea cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaților cu complexitatea și valoarea cauzei și cu activitatea desfășurată de avocat reprezintă o chestiune de temeinicie, presupunând o evaluare din partea instanței care se sprijină pe analiza unor aspecte de fapt, nu pe o interpretare a normei juridice.

În același sens s-a pronunțat instanța supremă prin Decizia nr. 3/20.01.2020 (Monitorul Oficial nr. 181/5.03.2020), pronunțată într-un recurs în interesul legii și prin care s-a statuat că "motivul de recurs prin care se critică modalitatea în care instanța de fond s-a pronunțat, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., asupra proporționalității cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaților, solicitate de partea care a câștigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.."

Chiar dacă decizia menționată nu este aplicabilă în cauză ratione temporis, soluția și considerentele expuse în susținerea acesteia pot fi preluate de instanță în analiza motivului de recurs ce conține aceeași chestiune ca cea dezlegată în interesul legii.

Drept urmare, fiind vorba despre o chestiune de temeinicie, ce nu se circumscrie motivelor de nelegalitate ce atrag casarea deciziei de apel, prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte constată că este inadmisibilă critica pe acest aspect și o va respinge ca atare.

Față de toate considerentele expuse, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, în aplicarea art. 496 C. proc. civ.

În ceea ce privește cheltuielile de judecată din recurs, se constată că intimații - pârâți au solicitat cu acest titlu suma de 11.971,75 RON, reprezentând onorariu de avocat, dovedit cu înscrisurile depuse la dosar, respectiv facturile: nr. x/0001557/30.04.2020 (suma de 3998,4 RON); nr. 46/000/1566/29.05.2020 (suma de 2016,72 RON); nr. 54/000/1574/30.06.2020 (suma de 2017,47 RON); nr. 49/000/1475/31.07.2019 (1970,08 RON); nr. 59/000/485/30.08.2019 (suma de 1969,08 RON).

Constatând că intimații - pârâți sunt îndreptățiți la cheltuieli de judecată în recurs, Înalta Curte, față de cuantumul cheltuielilor de judecată acordate în apel acelorași părți, de 4500 RON, redus la o valoare considerată rezonabilă în raport de dificultatea medie a speței, urmează a reduce cuantumul acestor cheltuieli la 5000 RON, în aplicarea art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

Drept urmare, pe temeiul art. 453 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va obliga pe recurentul reclamant la 5000 RON cheltuieli de judecată în recurs către intimații pârâți D. și C..

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Parlamentul României - Camera Deputaților împotriva deciziei nr. 860 din 29 mai 2019 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Obligă pe recurentul reclamant Parlamentul României - Camera Deputaților la 5.000 RON cheltuieli de judecată, către intimații pârâți D. și C., reprezentând cheltuieli de judecată în recurs, reduse conform art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 7 iulie 2020.