ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 256/2025

Ședința publică din data de 05 februarie 2025

Asupra cauzei de față, reține următoarele:

I.1. Circumstanțele cauzei.

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Cluj, secția Civilă la 07 aprilie 2021 sub nr. x/2021, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâții B. și C., a solicitat obligarea pârâților, în solidar, la plata către reclamantă a sumei încasate de către aceștia/oricare din aceștia, din vânzarea terenului proprietatea sa, respectiv suprafața de teren de 2.175 mp care face parte din terenul arabil intravilan în suprafață totală de 4.350 mp, înscris în CF nr. x Apahida, identificat cu nr. cadastral x (tarla x, parcela x), în contul în RON deschis la banca D.; obligarea pârâților la plata dobânzii legale aferente, începând cu data încasării și până la data achitării integrale către reclamantă; obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 354 din 21.06.2022, Tribunalul Cluj, a admis, în parte, acțiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâții B. și C. și, a obligat pârâții, în solidar, să plătească reclamantei suma de 119.625 euro, echivalentul sumei de 582.872,82 RON, reprezentând repararea prejudiciului cauzat prin vânzarea terenului de 4.350 mp înscris în C.F. nr. x Apahida și încasarea în întregime a prețului, precum și dobânda legală penalizatoare calculată asupra sumei de 582.872,82 RON de la data rămânerii definitive a hotărârii și până la plata efectivă și integrală a sumei. De asemenea, a dispus obligarea pârâților, în solidar, să plătească reclamantei suma de 9.434 RON cu titlu de cheltuieli de judecată și a respins, ca neîntemeiată, cererea pârâților de obligare a reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin decizia civilă nr. 204/A din 13 septembrie 2023, Curtea de Apel Cluj, secția I civilă, a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâții C. și B. împotriva sentinței civile nr. 354 din 21.06.2022 pronunțată de Tribunalul Cluj în dosarul nr. x/2021, pe care a menținut-o.

II. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 204/A din 13 septembrie 2023 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă, au declarat recurs pârâții C. și B., solicitând, în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei, spre rejudecare, curții de apel.

În argumentarea incidenței motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenții-pârâți au formulat următoarele critici:

În mod nelegal, curtea de apel a respins excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei, reținând, în mod greșit, incidența dispozițiilor art. 2039 din C. civ. în condițiile în care, din cuprinsul art. 1.1. pct. ii din Contractul de cesiune rezultă, în mod neîndoielnic, că reclamanta a renunțat la toate drepturile de a iniția proceduri administrative și judiciare în legătură cu terenul ce face obiectul cererii deduse judecății, singura persoană îndreptărțită să promoveze acțiunea fiind E. S.R.L.. Acest aspect reiese și din cuprinsul art. 3.1. din același contract de cesiune în care se prevede că demersurile pentru valorificarea drepturilor preluate de către cesionar vor fi desfășurate în numele și pe seama cedentului, nu de către cedent.

Prin urmare, prevederile art. 1.3 din Contractul de cesiune nu pot fi interpretate ca reglementând un mandat fără reprezentare având în vedere că dispozițiile contractuale nu recunosc reclamantei în calitate de cedent vreun drept de a acționa în nume propriu, dar pe seama E. S.R.L., vizat de art. 2039 din C. civ. incident doar în ipoteza în care reclamantei i s-ar fi recunoscut posibilitatea de a acționa în nume propriu, condiție care, în cauză, nu este întrunită.

În conținuare, recurenții pârâți au criticat decizia curții de apel din perspectiva în care a respins cererea de administrare a probei testimoniale a martorului F. în contextul în care starea de ebrietate a pârâtului B. reprezintă o situație de fapt care poate fi dovedită prin orice mijloc de probă, scopul administrării acestei probe fiind acela de a demonstra că inducerea în mod deliberat, a stării de ebrietate a fost făcută cu scopul de a-l determina pe acesta să semneze respectivele acte la notar. Tot așa, executarea de bună voie de către pârâtul B., printr-un act notarial, a acordului semnat cu reclamanta nu poate reprezenta o dovadă absolută a împrejurării că acesta a acționat în cunoștință de cauză la 25 iulie 2019.

În acest sens, nu poate fi reținută nici mărturia depusă de martorul B. aflat în relație de rudenie cu B. și cu reclamanta, care a declarat că în data de 25 iulie 2019 B. nu se afla în stare de ebrietate, fiind la fel de greșit și reținerea declarației aceluiași martor potrivit căreia B. nu s-a prezentat niciodată la notar în stare de ebrietate.

În mod nelegal, curtea de apel a acordat valoare probatorie acestor declarații de martor și a respins solicitarea pârâților privind administrarea de probatorii care să demonstreze o situație de fapt contrară. Declarația martorului conform căreia B. nu este o persoană alcoolică reprezintă o opinie personală care nu poate avea forță probantă absolută reținută de curtea de apel, atâta vreme cât alcoolismul, ca afecțiune, nu se manifestă prin exteriorizări vizibile.

Sub un alt aspect, recurenții-pârâți au susținut că deși curtea de apel a reținut că nu a fost legal învestită cu privire la verificarea validității contractului de donație încheiat între recurenți având ca obiect imobilul teren din litigiu, aceasta a constatat lipsa intenției de a gratifica, reținând că în absența acestei intenții, scopul perfectării contractului nu a fost decât acela de a sustrage respectivul bun din patrimoniul pârâtului B. în vederea valorificării lui, cu încălcarea obligațiilor asumate prin încheierea cu reclamantă a acordului din 25 iulie 2019.

Or, verificarea condițiilor de validitate ale contractului de donație din perspectiva intenției de a gratifica nu putea fi efectuată în lipsa unei cereri reconvenționale prin care instanța să fie învestită cu o astfel de cerere.

Sub un ultim aspect, recurenții-pârâți au criticat decizia curții de apel din perspectiva în care a reținut că nu a fost dovedit faptul necunoașterii de către pârâta C. a actului juridic intervenit între reclamantă și pârâtul B., fiind în mod greșit reținută antrenarea răspunderea civilă delictuală a pârâtei C..

Or, fiind un fapt negativ, nu i se poate solicita pârâtei să facă dovada acestei împrejurări. De asemenea, în mod nelegal curtea de apel a respins proba cu audierea martorului G. prin care se demonstra momentul la care pârâta C. a aflat de actele juridice încheiate de B., mai puțin acordul din 25 iulie 2019.

Prin urmare, în cauză, nu sunt întrunite condițiile antrenării răspunderii civile delictuale, prevăzute de art. 1349 din C. civ.

III. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând recursul de față, Înalta Curte îl va respinge, ca nefondat, pentru următoarele considerente de drept:

Pretinzând nelegalitatea deciziei atacate din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenții-pârâți susțin, sub un prim aspect, greșita dezlegare pe care instanța de apel a dat-o excepției lipsei calității procesuale active a reclamantei.

În argumentarea acestei critici, recurenții-pârâți au arătat că reclamanta nu are calitate activă pentru a promova prezenta acțiune în raport de prevederile din cuprinsul contractului de cesiune autentificat sub nr. x la 26 februarie 2021 de Notar Public H., încheiat între reclamantă, în calitate de cedent și E. S.R.L., în calitate de cesionară din care rezultă, în mod neîndoielnic, că intimata-reclamantă A. a renunțat la toate drepturile de a iniția proceduri administrative și judiciare cu privire la drepturile cesionate, părțile stabilind în acest sens că valorificarea drepturilor cesionarului E. S.R.L. se va face în numele și pe seama cedentului A., prin intermediul unui mandatar. În același sens, au arătat că art. 1.3 din același contract nu îi conferă cedentei un drept la acțiune în nume propriu, dar pe seama E. S.R.L. pentru a fi incidente prevederile art. 2039 din C. civ. reținute de către instanța de apel referitoare la mandatul fără reprezentare.

Înalta Curte constată respingerea de către curtea de apel a excepției lipsei calității procesuale active a reclamantei s-a raportat, întra-adevăr, la prevederile din cuprinsul contractului de cesiune autentificat sub nr. x la 26 februarie 2021 de Notar Public H., încheiat între reclamantă, în calitate de cedent și E. S.R.L., în calitate de cesionară, care, de altfel, nu au fost contestate de către niciuna dintre părți.

Astfel, conform art. 3.2. din contractul de cesiune, A., în calitate de cedent, a acordat și a împuternicit cu puteri depline, în mod expres și irevocabil, pe mandatarii I. și J. și pe cesionara E. S.R.L., ca în numele și pe seama acesteia împreună sau separat, și în beneficiul societății E. S.R.L., să întreprindă toate și orice demersuri și să efectueze toate și orice proceduri judiciare și/sau extrajudiciare și/sau de executare silită (inclusiv, fără a se limita la cereri de chemare în judecată, apeluri, recursuri și/sau orice alte căi de atac, cereri de înființare a măsurilor asigurătorii a popririi asigurătorii și/sau a sechestrului asigurător, punerea în executare a dispozițiilor de înființare a măsurilor asigurătorii, executare silită, stabilire domiciliu procesual unde vor considera de cuviința, în vederea comunicării actelor în cursul procedurilor litigioase/de executare silită), în vederea valorificării/executării drepturilor și/sau a creanțelor dobândite de către societatea E. S.R.L., în baza contractului de cesiune, asupra suprafeței de 2.175 mp din terenul vizat.

În cuprinsul aceleiași prevederi contractuale, părțile au agreat următoarele:

"În vederea executării mandatului, mandatarii cedentei A., împreună sau separat, în numele meu și pentru mine, au puterea de a întreprinde, după cum vor considera de cuviință, în contradictoriu cu dl. B., și/sau în contradictoriu cu orice succesori în drepturi ai acestuia, orice demersuri și/sau proceduri judiciare și/sau extrajudiciare și/sau de executare silită, atât în vederea dobândirii și intabulării dreptului de proprietate asupra suprafeței de 2.175 mp din Terenul vizat (care provine din Parcela vizata - tarla x, parcela x, arabil în suprafața de 5.800 mp, situata în jud. Cluj), cât și în vederea obținerii de către aceștia, în beneficiul societarii E. S.R.L., a sumei reprezentând cota corespunzătoare celor 2.175 mp din eventuala sumă încasatĂ de B., și/sau de succesorii acestuia în drepturi, ca urmare a vânzării terenului vizat.˝

Având în vedere că manifestarea de voință a părților a fost neechivocă în cuprinsul contractului de cesiune, în sensul ca acțiunile de valorificare a drepturilor cesionate să fie formulate în numele și pe seama cedentei A., rezultă că demersul judiciar pendinte putea fi demarat de reclamantă, astfel că acesta justifică calitatea procesuală activă.

Prin urmare, în mod corect, curtea de apel a reținut că atât cedentul cât și cesionarul au avut în vedere ca demersurile de valorificare a drepturilor cesionate să fie exercitate în numele și pe seama cedentului A., și nu în numele și pe seama cesionarului, așa cum se susține, în mod nefondat.

În continuare, Înalta Curte constată că recurenții-pârâți aduc, în mod inadecvat procedural, raportat la faza judecății aflate în calea extraordinară de atac a recursului, elemente de fapt și de apreciere pe care s-a fundamentat judecata devolutivă din apel ca efect al cercetării conținutului actelor juridice intervenite între părți și al administrării probatoriului.

Referitor la prevederile art. 2039 și art. 2009 din C. civ., invocate de către recurenții-părâți, se constată că acestea au în vedere interpretarea contractului de cesiune, din prisma efectelor pe care acestea le produce între părți.

Astfel, deși sub aparența unei critici de nelegalitate relative la încălcarea dispozițiilor de drept substanțial menționate, în legătură cu care partea se rezumă la a indica succint că "intimata-reclamantă A. a renunțat la dreptul de a iniția orice demersuri judeciare în legătură cu terenul în discuție, dreptul la acțiune și beneficiul acestuia fiindu-i recunoscut exclusiv cesionarului", recurenții înțeleg să își construiască argumentația invocând greșita interpretare, de către instanța de prim control judiciar, a clauzelor contractului de cesiune intervenit între părți.

În acest sens, se observă că recurenții redau, sub forma citării, o serie din clauzele din cadrul contractului de cesiune încheiat de părți, respectiv la a evoca împrejurări factuale pe care le consideră ca fiind relevante în speță.

Drept urmare, în realitate, ceea ce invocă aceștia este, așa cum s-a arătat, o pretinsă încălcare a prevederilor contractuale din cuprinsul contractului de cesiune, iar nu a unor dispoziții legale, din moment ce întreaga argumentație vizează efectele juridice ale contractului de cesiune intervenit între părți.

Or, Înalta Curte constată, pe de o parte, că instanța de judecată nu a fost învestită cu analiza validității acestui contract de cesiune, iar pe de altă parte, reține că aspectele legate de interpretarea clauzelor contractuale nu constituie o critică de nelegalitate, ci reprezintă un simplu aspect ce ține de temeinicia judecății înfăptuite, din moment ce acestea decurg din analiza probatoriului, cu ocazia cercetării fondului cauzei.

În acest sens, se observă că dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ. de la 1865, care stabileau drept motiv de nelegalitate situația când instanța, interpretând greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia (abrogate în prezent ca urmare a intrării în vigoare a Legii nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ.), nu își mai găsesc un corespondent în actuala reglementare procesual civilă, astfel încât orice critici fundamentate pe interpretarea greșită a unui act juridic, iar nu a legii, se plasează în afara sferei motivelor de nelegalitate expres prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Lipsite de aptitudinea de a declanșa controlul judiciar de legalitate specific instanței de recurs sunt și susținerile recurenților privitoare la depășirea limitelor învestirii, prin "stabilirea valabilității contractului de donație raportat la lipsa intenției de a gratifica" în condițiile în care instanța de apel nu a fost legal învestită cu dezlegarea acestei chestiuni.

Critica are un caracter formal, în condițiile în care supune, în realitate, cu nesocotirea limitelor judecății din recurs, doar o greșită determinare a cadrului factual, iar nu o nerespectare a principiului disponibilității.

Aceasta întrucât, instanța de apel, fiind învestită, prin calea devolutivă de atac promovată de pârâți, cu verificarea legalității soluției primei instanțe (de obligare, în solidar, a acestora, la plata către reclamantă a sumei de 119.625 euro, echivalentul sumei de 582.872,82 RON reprezentând repararea prejudiciului cauzat prin vânzarea terenului de 4.350 mp înscris în C.F. nr. x Apahida și încasarea în întregime a prețului, precum și dobânda legală penalizatoare calculată de la data rămânerii definitive a hotărârii și până la plata efectivă și integrală a sumei), a procedat la o interpretare a probelor administrate în cauză, ocazie cu care a stabilit că deplasarea pârâtei C. la notarul public împreună cu pârâtul B. și cu un terț în vederea comunicării tuturor actelor juridice încheiate de tatăl său, nu poate reprezenta o contra-probă pentru cunoașterea acestui acord de către pârâtă anterior semnării contractului de donație, act juridic lipsit de orice scop de gratificare, cât timp intenția pârâților a fost aceea de a scoate bunul din patrimoniul apelantului B., aspect care a rezultat din din depoziția martorului audiat K., martor ocular, titular al dreptului de proprietate asupra unor terenuri menționate pe același titlu de proprietate, prezent la același notar public, care a discutat telefonic cu pârăta C. în contextul în care apelantul-pârât B. s-a răzgândit cu privire la vânzarea acelui teren, și a atras atenția pârâtei că ˝nu e bine ce se întâmplă și că între reclamantă și pârât există un acord care oricum va trebui respectat fie că se vinde, fie că se împarte˝".

Raționamentul logico-judiciar care a fundamentat această reținere a curții de apel a avut în considerare, tot ca efect al cercetării probatoriului, intenția pârâtei C. de a o exclude pe sora pârâtului, reclamanta A., cea care a renunțat la demararea acțiunii în anularea titlului de proprietate, prevalându-se de asumarea obligației de împărțire, în mod egal, a terenurilor moștenite de la părinți, potrivit acordului autentificat sub nr. x din 25 iulie 2019.

În aceste circumstanțe, se remarcă inexactitatea criticii recurenților, prin care se pretinde că "instanța de apel s-a pronunțat asupra lipsei scopului de gratificare pentru care s-a încheiat actul juridic ", în timp ce dezlegările instanței de prim control judiciar au conturat in terminis (în legătură cu analiza condițiilor antrenării răspunderii civile delictuale a pârâtei C. din perspectiva vinovăției și a faptei ilicite) că "pârâta nu a probat necunoașterea existenței acordului încheiat între reclamantă și pârâtul B. la 25 iulie 2019", aspect ce plasează susținerea, prin prisma manierei deficitare în care a fost formulată, în afara sferei de analiză a instanței de recurs.

Ca atare, simpla referire la ipoteza unei pronunțări extra petita (lipsită de corespondent în considerentele deciziei atacate, astfel cum s-a arătat) nu este de natură a imprima, în sine, criticii un caracter subsumabil prevederilor art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Analizând critica și din perspectiva respectării de către instanța de apel a principiului disponibilității, prin raportare la susținerea recurenților pârâți că instanța nu a fost învestită cu o asemenea chestiune printr-o cerere reconvențională, și, ca urmare, "nu putea aprecia asupra valabilității contractului de donație", Înalta Curte reține că aceasta nu deduce, spre examinare, veritabile aspecte de nelegalitate având în vedere că susținerile sunt, la rândul lor, unele ce nu permit controlul judiciar al instanței de recurs, cât timp, ceea ce afirmă, în esență, părțile recurente este greșita reținere a situației de fapt, din perspectiva cunoașterii de către pârâta C. a existenței acordului încheiat de reclamantă cu pârâtul B., aspect ce se circumscrie exclusiv activității de interpretare a probatoriului administrat, ce revine instanțelor devolutive.

În acest sens, se constată că, și de această dată, recurenții aduc în discuție, inadecvat procedural, elemente de fapt ale pricinii, evaluate de instanța de apel în sens contrar celor pretinse de aceștia.

În continuare, analizând criticile referitoare la greșita respingere, de către instanța de prim control judiciar, a solicitării pârâților de administrare a probei testimoniale a martorilor F. și G., dar și relevanța greșită pe care curtea de apel a acordat-o depoziției martorului K., ca și respingerea cererii de probatorii pentru dovedirea situației de fapt contrare, Înalta Curte constată că acestea se plasează în afara controlului judiciar al instanței de recurs.

În acest sens, se observă că aspectele la care face referire partea au făcut obiectul soluționării prin încheierea din 13 septembrie 2023 a instanței de apel, ocazie cu care curtea a respins solicitarea pârâților de administrare a probei cu audierea martorului L., ca inadmisibilă, raportat la prevederile art. 309 alin. (3) din C. proc. civ., iar în privința audierii martorilor G. și F., instanța a apreciat ca nefiind utilă soluționării cauzei, raportat la tezele probatorii indicate, criticile din memoriul de apel și probațiunea deja administrată în apel.

Înalta Curte reține că analiza utilității administrării probei cu audierea martorilor F. și G., reprezintă un element ce se circumscrie exclusiv competenței instanțelor devolutive (cărora le incumbă îndatorirea de a stabili situația de fapt a cauzei), motiv pentru care soluția de respingere a solicitării pârâților, de încuviințare a acestei probe "ca nefiind utilă soluționării cauzei", nu poate constitui obiect al verificării jurisdicționale în această fază procesuală, nefiind, oricum, subsumabilă motivelor de recurs consacrate expres prin prevederile art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

În ceea ce privește solicitarea recurenților-pârâți privind controlul judiciar în casație al declarațiilor martorului K. (menționat de părțile recurente în cuprinsul memoriului de recurs, în mod eronat ca fiind B.) din perspectiva valorii probatorii acordate de instanță acestei declarații, Înalta Curte constată martorul K. a fost audiat la termenul de judecată din 01 februarie 2022 de către Tribunalul Cluj. De asemenea, se reține că prin cererea de apel formulată, pârâții nu au criticat sentința primei instanțe din perspectiva valorii probatorii acordate declarației martorului K..

Întrucât judecarea recursului are în vedere exclusiv aspectele de nelegalitate ale deciziei recurate, iar invocarea omisso medio a unor motive, nepropuse în apel, nu este permisă, și cum solicitarea recurenților-pârâți privind controlul judiciar în casație al declarațiilor martorului K. nu au fost supuse dezbaterii și unei dezlegări proprii a instanței de apel, fiind invocate pentru prima dată în recurs, Înalta Curte apreciază că această critică referitoare la hotărârea de primă instanță nu poate fi primită în raport cu dispozițiile art. 488 alin. (2) C. proc. civ., potrivit cărora motivele de casare nu pot fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului. Consacrând regula inadmisibilității criticilor formulate omisso medio, legiuitorul a înțeles să acorde garanții suplimentare caracterului extraordinar al recursului, văzut exclusiv ca o verificare a legalității hotărârii pronunțate în apel. Aceasta este deopotrivă una dintre aplicațiile principiului legalității căilor de atac și se explică prin aceea că efectul devolutiv al apelului limitându-se la ceea ce a fost apelat, în recurs pot fi invocate doar critici care au fost aduse și în apel. Numai în acest fel se respectă principiul dublului grad de jurisdicție, deoarece în ipoteza contrară s-ar ajunge la situația ca anumite apărări, susțineri ale părților să fie analizate pentru prima oară de instanța învestită cu calea extraordinară de atac.

În continuare, recurenții-pârâți au criticat decizia curții de apel din perspectiva faptului că în cauză, nu s-a dovedit, cu certitudine, faptul pozitiv al cunoașterii de către pârâta C. a conținutului acordului din 25 iulie 2019 intervenit între reclamantă și pârâtul B. și ca atare, în mod nelegal s-a reținut existența unei fapte ilicite în sarcina pârâtei constând în nerespectarea acestui acord, respectiv vinovăția acesteia în legătură cu un act juridic al cărei conținut nu îl cunoștea.

Înalta Curte observă însă că și această criticată impune verificări din perspectiva temeinicia soluției pronunțate de instanța de apel, fiind doar în mod formal invocată o nesocotire de către instanța de apel a prevederilor art. 1349 din C. civ. care reglementează condițiile antrenării răspunderii civile delictuale, dat fiind că, și prin această afirmație, recurenții tind, în realitate, tot la reevaluarea utilității elementului probatoriu reprezentat de declarația martorului G. în raport cu circumstanțele aferente cauzei (cât timp curtea stabilise, în mod expres, că declarațiile martorului G. "nu este utilă soluționării cauzei", reținere ce se corela, în mod firesc, cu ansamblul statuărilor instanței de apel din cuprinsul deciziei atacate.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte va respinge ca nefondat, recursul declarat de pârâții C. și B. împotriva deciziei civile nr. 204/A din 13 septembrie 2023 pronunțate de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâții C. și B. împotriva deciziei civile nr. 204/A din 13 septembrie 2023 pronunțate de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 05 februarie 2025, prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței.