Decizia nr. 2159/2025 — ÎCCJ, Secția I civilă

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Brăila la data de 25.03.2024 sub nr. x/2024 reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâții B. și C., solicitând obligarea pârâților la restituirea sumei în cuantum de 57.712 EUR (272.977,76 RON la cursul de la data transferului 4,73), sumă ce a fost oferită de către reclamantă cu titlu de împrumut în baza prevederilor art. 2164 din C. civ., sumă ce se va actualiza cu indicele de inflație la data achitării efective, obligarea pârâților la plata dobânzii legale pentru suma împrumutată în vederea acoperirii integrale a prejudiciului, cu cheltuieli de judecată. În drept s-a invocat art. 2158, 2164,1469, 1535, 1381 C. civ. și art. 2 și 3 din O.G. nr. 13/2011.

Sentința pronunțată de Tribunalul Brăila Prin sentința nr. 653/11.11.2024, Tribunalul Brăila, secția I civilă a admis excepția autorității de lucru judecat. A respins acțiunea introdusă de reclamanta A. împotriva pârâtei B., pentru autoritate de lucru judecat. A respins, ca nefondată, acțiunea introdusă de reclamanta A. împotriva pârâtului C..

Decizia pronunțată de Curtea de Apel Galați Prin decizia nr. 43/A/12.03.2025, Curtea de Apel Galați, secția I civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanta A. împotriva sentinței civile nr. 653/11.11.2024, pronunțate de Tribunalul Brăila.

Calea de atac a recursului exercitată în cauză Împotriva acestei decizii a declarat recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reclamanta A., susținând că hotărârea atacată a fost dată cu greșita aplicare și interpretare a dispozițiilor art. 2158 alin. (1) C. civ. În acest sens, recurenta arată că instanța de apel a omis să facă aplicarea art. 2.164 alin. (1) și (2) C. civ., deși acestea reprezintă temeiul de drept privind restituirea împrumutului și față de care se raportează și teza finală a art. 2.158 alin. (1) și (2) C. civ. Astfel, instanța de apel s-a rezumat doar la aplicarea art. 2.164 C. civ., argumentând că prin raportarea la sarcina probei, în ciuda existenței mai multor transferuri de bani, recurenta-reclamantă nu a probat existența obligației de restituire din partea pârâtului C.. Deși instanța de control a reținut corect că recurenta a împrumutat-o pe intimată cu suma totală de 57.712 euro, însă aceasta mai reține și faptul că mărturisirea extrajudiciară a pârâtului nu a făcut dovada deplină că banii i-ar fi fost virați acestuia sau că acesta din urmă și-ar fi asumat obligația de restituire. Or, recurenta consideră că subzistă o neconcordanță logico-juridică în rațiunea instanței de apel, în sensul că aceasta, analizând înscrisurile aflate la dosarul cauzei, precum și mărturisirea extrajudiciară a pârâtului, a apreciat totuși că nu a fost făcută proba împrumutului și a obligației de restituire a acestuia. Din înscrisurile aflate la dosar reiese faptul că pârâtul afirmă că va restitui banii transferați. Astfel că, în atare situație, este cu atât mai neechivoc titlul cu care au fost transferați banii în contul pârâtului, precum și faptul că acesta și-a asumat obligația de restituire. Recurenta consideră că prin articolul a cărui greșită aplicare și interpretare o invocă, legiuitorul nu a menționat expres faptul că restituirea sumei are loc doar în situația în care suma de bani a fost transmisă în mod exclusiv împrumutatului. În acest sens, printr-o interpretare extensivă, legiuitorul prevede faptul că o anumită sumă de bani ce ajunge în patrimoniul împrumutatului ("suma nominală primită") trebuie să fie restituită împrumutătorului. Așa cum a fost dovedit prin materialul probator administrat în fața celor două instanțe, reiese faptul că suma totală de 57.712 euro a fost transferată cu titlu de împrumut și că transferul unei sume mari de bani a fost realizat prin intermediul altor persoane. Cu toate acestea, întreaga sumă a fost împrumutată din patrimoniul recurentei și a ajuns, de asemenea, în patrimoniul intimatei. Astfel, prin interpretarea și aplicarea restrictivă a articolelor 2158 și 2164 C. civ., recurenta a rămas cu o pagubă în patrimoniu în valoare de 57.712 euro, pe când intimații, de rea-credință, au rămas cu un câștig ce reprezintă echivalentul aceleiași sume.

Apărările formulate în cauză Intimații-pârâți nu au formulat întâmpinare. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Analizând cu prioritate, potrivit art. 248 alin. (1) C. proc. civ., aspectul încadrării criticilor formulate în motivele de casare prevăzute de lege, Înalta Curte constată că recursul este nul pentru considerentele ce urmează să fie expuse. Potrivit dispozițiilor art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., "cererea de recurs va cuprinde următoarele mențiuni: d) motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat." Conform prevederilor art. 489 alin. (1) și (2) C. proc. civ.: "(1) Recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepția cazului prevăzut la alin. (3). Aceeași sancțiune intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488." Așadar, în măsura în care recursul nu este motivat ori atunci când aspectele învederate în cuprinsul cererii de recurs nu pot fi încadrate în motivele de recurs limitativ prevăzute de dispozițiile art. 488 pct. 1-8 C. proc. civ., această cale de atac este lovită de nulitate. În speță, se constată că recursul nu conține critici care să poată fi circumscrise cazurilor de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., iar susținerile recurentei-reclamante din cuprinsul recursului formulat nu reprezintă o motivare a căii de atac în sensul exigențelor textului legal anterior menționat. În esență, recurenta critică soluția instanței de apel cu privire la soluția dată față de intimatul C., nu și față de intimata B. în raport cu care a fost pronunțată în primă instanță o soluție de respingere a pretențiilor deduse judecății pentru autoritate de lucru judecat. Astfel, față de această din urmă intimată, curtea de apel a menținut soluția tribunalului prin care a fost admisă excepția autorității de lucru judecat, invocată de instanță din oficiu, în raport de sentința civilă nr. 818/18.11.2022, pronunțată de Tribunalul Brăila în dosarul nr. x/2021 și a constatat că ambele dosare au ca obiect pretenții ce derivă din contracte de împrumut, iar faptul că pretențiile recurentei-reclamante sunt cuantificate pentru sume diferite, acest aspect nu înlătură autoritatea de lucru judecat față de pârâta B., deoarece suma pretinsă din prezentul dosar a făcut obiectul cauzei cu nr. x/2021, fiind astfel îndeplinite toate condițiile autorității de lucru judecat. Din analiza criticilor recurentei-reclamante expuse în memoriul de recurs rezultă că aceasta contestă, de fapt, modalitatea instanței de apel de apreciere a probatoriului administrat, pe baza căruia a stabilit situația de fapt reținută în cauză, recurenta nefiind de acord cu soluția de respingere a pretențiilor sale în raport cu pârâtul C.. În ceea ce privește critica privind reținerea în mod greșit de către instanța de apel a dispozițiilor art. 2158 alin. (1) C. civ. care reglementează împrumutul de consumație, se constată că aceste dispoziții legale nu au fost reținute în raport cu acest pârât, întrucât instanța de apel a constatat că nu a existat un astfel de împrumut între reclamantă și pârâtul C.. Prin urmare, contrar criticii, instanța de apel - dimpotrivă - nu a făcut deloc aplicare acestor dispoziții legale tocmai întrucât, în urma evaluării probatoriilor, a stabilit că nu s-au probat astfel de raporturi juridice între reclamantă și pârâtul C. motiv pentru care nu a dat curs nici prevederilor art. 2164 alin. (1) și (2) C. civ. care reglementează condițiile de restituire a împrumutului. În acest sens, instanța de apel a reținut că din actele administrate în cauză (conversații, extrase bancare) nu a existat nicio operație bancară și niciun virament bancar care să-l aibă destinatar sau beneficiar pe pârâtul C., nefiind specificate nici titlul cu care s-au efectuat aceste operațiuni. Cu privire la analiza asupra mărturisirii extrajudiciare, aceasta este supusă aprecierii judecătorului, iar din coroborarea acesteia cu înscrisurile depuse la dosar, instanța de apel a reținut că deși există unele mesaje în care acest pârât se angajează la restituirea unei sume de bani, totuși nu rezultă cu certitudine din conținutul lor care este cuantumul sumei ce urmează a se restitui și nici cu ce titlu, drept urmare, reclamanta nu a făcut dovada că aceste sume au legătură cu cele solicitate prin prezentul demers judiciar, respingând astfel acțiunea reclamantei în raport cu pârâtul C.. În realitate, prin criticile formulate inclusiv a celor privind omisiunea instanței de apel de a aplica inclusiv dispozițiile art. 2164 alin. (1) și (2) C. civ. care reglementează condițiile de restituire a împrumutului, recurenta-reclamantă urmărește reevaluarea probatoriului administrat de către instanțele fondului, în sensul obținerii recunoașterii existenței unui contract de împrumut și față de pârâtul C., aspect care nu a fost reținut în cauză de către ambele instanțe devolutive. Or, aspectele ce țin de evaluarea probatoriului și stabilirea faptelor sunt incompatibile cu calea extraordinară de atac a recursului, examinarea acestora aparținând aprecierii exclusive a instanțelor de fond. Această constatare a instanței de apel se opune cu caracter definitiv în prezenta pricină, nemaiputând fi contrazisă de părți și nici infirmată de către instanța de recurs, din moment ce cadrul procesual din prezenta cale extraordinară de atac nu permite, astfel cum s-a arătat, o nouă evaluare a probatoriului câștigat judecății, analiză care a fundamentat, totodată, raționamentul logico-juridic care stă la baza pronunțării deciziei atacate. Astfel, instanța de apel, ca instanță devolutivă, are plenitudine de apreciere în ceea ce privește probele administrate în cauză, putând statua asupra oportunității administrării lor în proces din perspectiva utilității, concludenței și pertinenței acestora, iar orice susținere care relevă erori ale instanței de apel în evaluarea acestui demers se situează în afara scopului recursului reglementat de legiuitor, acela de a supune analizei doar examinarea conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. În egală măsură, nici critica privitoare la pretinsa neconcordanță logico-juridică în rațiunea instanței de apel asupra analizei înscrisurilor aflate la dosarul cauzei în raport cu mărturisirea extrajudiciară a pârâtului nu se traduce într-un veritabil motiv de nelegalitate a deciziei atacate, din moment ce aceasta tinde, de asemenea, la a pune în discuție modalitatea în care instanța de apel a evaluat înscrisurile aflate la dosarul cauzei, iar nu o nesocotire a limitelor de care aceasta era ținută atunci când a procedat la examinarea cauzei, astfel cum au fost acestea trasate de susținerile și apărările părților. Așadar, prin invocarea acestei neconcordanțe, recurenta-reclamantă înțelege să critice, în realitate, valoarea probatorie recunoscută înscrisurilor depuse la dosarul cauzei. Or, cum a fost arătat și în cele ce preced, un atare context de evaluare nu permite o reapreciere a probelor, astfel încât criticile prin care recurenta tinde la a provoca o astfel de reevaluare nu vor fi analizate, ele fiind incompatibile cu exercițiul dreptului la recurs. Având în vedere considerentele expuse, reținând că în speță nu este posibilă o încadrare a criticilor de recurs în dispozițiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ., ceea ce echivalează cu nemotivarea căii de atac, potrivit art. 496 alin. (1) C. proc. civ., coroborat cu prevederile art. 489 alin. (1) și (2) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a aplica sancțiunea expres prevăzută de lege, respectiv anularea căii de atac.