ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2402/2022

Obiectul cererii de chemare în judecată. Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Galați, secția I civilă, în data de 03.09.2019, sub nr. x/2019, reclamantul A. a solicitat obligarea pârâtei B. la plata a 70 000 euro, actualizată cu indicele de inflație, reprezentând împrumut nerestituit și la plata dobânzii legale calculată de la data introducerii acțiunii, precum și a cheltuielilor de judecată. În drept, reclamantul și-a întemeiat cererea pe dispozițiile art. 2158 și art. 1011 C. civ., precum și pe cele ale art. 309 C. proc. civ.

Hotărârea pronunțată în primă instanță. Prin sentința civilă nr. 621/20.04.2021, pronunțată de Tribunalul Galați, secția I civilă în dosarul nr. x/2019, a fost admisă în parte cererea de chemare în judecată, a fost obligată pârâta să plătească reclamantului suma de 26 857 euro, actualizată cu indicele de inflație la data plății și la plata dobânzii legale calculate la suma de 26 857 euro, de la data de 03.09.2019 și până la data plății efective.

Hotărârea pronunțată în apel. Prin decizia civilă nr. 42/A din 28 februarie 2022, Curtea de Apel Galați, secția I civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelantul- reclamant A. împotriva sentinței menționate a Tribunalului Galați, secția I civilă, a admis apelul declarat de apelanta-pârâtă B. împotriva aceleiași hotărâri, pe care a schimbat-o în tot și, în consecință, a respins, ca nefondată, acțiunea formulată de reclamant.

Calea de atac formulată în cauză. Împotriva deciziei civile nr. 42/A din 28 februarie 2022, pronunțată de Curtea de Apel Galați, secția I civilă, a declarat recurs reclamantul A.. În motivarea recursului, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., reclamantul a solicitat admiterea căii de atac și casarea deciziei recurate, în considerarea următoarele critici: Decizia atacată cuprinde argumente străine de natura cauzei, respectiv acelea prin care instanța de apel consideră încheiat contractul de împrumut atunci când acordul de voința al părților este însoțit sau urmat de remiterea materială a bunului, conform art. 1174 alin. (4) C. civ., însă remiterea materială a unei sume de bani nu este suficientă pentru a proba perfectarea unui contract de împrumut câtă vreme nu s-a dovedit acordul de voință al părților cu intenția de a constitui raportul juridic pretins. Din probele administrate în cauză a rezultat că pârâta nu a negat primirea sumelor solicitate de reclamant și a afirmat că acestea au reprezentat un dar manual. Argumentele reținute de către instanța de apel sunt străine de natura cauzei și întrucât, așa cum s-a arătat și în acțiunea introductivă, reclamantul a încheiat cu pârâta un contract de împrumut în formă verbală, în considerarea relației de prietenie, aflându-se în imposibilitatea morală de a întocmi un înscris în virtutea legăturii de afecțiune, circumstanțelor și calităților personale. Prin raportare la dispozițiile art. 1266-1269 C. civ., care reglementează interpretarea convențiilor, în situația în care nu există o certitudine că părțile au încheiat un contract de donație, atunci interpretarea urmează să se facă în sensul aplicării regulilor care guvernează actele cu titlu oneros, întrucât concluzia privind încheierea între părți a unui contract de donație trebuie să fie temeinic ancorată în elementele convenției dintre părți. Recurentul pretinde că a dovedit existenta unui contract de împrumut încheiat cu pârâta, iar motivarea instanței de apel cu privire la acest aspect cuprinde argumente străine de natura cauzei. Sunt străine de natura cauzei și argumentele relative la faptul că existența unui contract de împrumut de consumație nu se poate prezuma în sensul art. 329 C. proc. civ., în lipsa altor probe vizând voința părților, în condițiile în relațiile dintre părți au fost foarte apropiate sens în care se poate aprecia că s-au aflat în imposibilitate morală de a preconstitui un înscris doveditor al remiterii banilor cu scopul declarat. A mai arătat recurentul că decizia recurată este nelegală și prin prisma faptului că instanța a consemnat în încheierea de ședință susținerile apărătorului pârâtei în sensul că sumele primite de aceasta sunt de aproximativ 50.000 euro. Or, astfel cum rezultă din cuprinsul întâmpinării depuse de pârâtă la prima instanță, cât și din susținerile apărătorului ales, pârâta nu a negat primirea banilor, ci doar a afirmat că sumele au fost remise de către reclamant cu titlu de dar manual. Prin urmare, din probele administrate în cauză, rezulta că pârâta a primit sumele, astfel cum au fost solicitate de către reclamant prin cererea introductivă, iar la dosar au fost depuse suficiente înscrisuri cu o valoare probatorie de netăgăduit, din care rezulta că pârâta a fost de rea-credință.

Apărările formulate în cauză Intimata-pârâtă B. a depus întâmpinare la recursul declarat împotriva deciziei civile 42/A/28.02.2022 a Curții de Apel Galați, secția I civilă, invocând excepția tardivității recursului și excepția nulității recursului, pentru lipsa criticilor de nelegalitate, iar în subsidiar, respingerea recursului, ca nefondat, cu obligarea recurentului la plata tuturor cheltuielilor de judecată făcute în etapa recursului. În apărare, intimata a susținut că simpla remitere materială a unor sume nu face dovada manifestării de voință a părților, în sensul constituirii raportului juridic pretins, adică a contractului de împrumut. Or, considerentele deciziei recurate sunt legale și temeinice, cuprind o motivare corespunzătoare a problemei de fapt și de drept care a stat la baza promovării apelului și a admiterii acestuia. Deși art. 309 alin. (2) C. proc. civ. interzice admisibilitatea probei cu martori pentru dovedirea actelor juridice civile al căror obiect depășește 250 de RON, alin. (4) pct. 1 al aceluiași articol deschide posibilitatea probării actului juridic (în speță, contract de împrumut) prin administrarea probei cu martori, în cazul în care partea s-a aflat în imposibilitate morală de a întocmi un înscris pentru dovedirea actului juridic. În cauza dedusă judecății, recurentul-reclamant a precizat că înscrisurile depuse probează remiterea sumelor și, prin urmare, însăși existența contractului de împrumut, însă în cadrul cercetării judecătorești din etapa fondului și a apelului, reclamantul nu a solicitat administrarea probei cu martori, nefiind administrate alte probe (acesta chiar renunțând la administrarea probei cu interogatoriul pârâtei deși fusese încuviințat de instanță). În ceea ce privește susținerile recurentului relative la un pretins caracter ilicit al cauzei, pârâta a învederat că, pe de-o parte, recurentul tinde la modificarea cererii de chemare în judecată, pe de altă parte, pentru a fi invocată o pretinsă cauză ilicită a contractului de împrumut, trebuie ca, a priori, să fie dovedită existența acelui contract de împrumut, instanța de judecată neputând a anula un contract inexistent. De altfel, asupra acestui aspect există, cel puțin, autoritate pozitivă de lucru judecat deoarece la data de 18.05.2021 (după pronunțarea sentinței de către prima instanță), recurentul de formulat plângere penală împotriva pârâtei, sub aspectul comiterii unei pretinse infracțiuni de înșelăciune, prevăzută și pedepsită de art. 244 alin. (1) C. pen., iar în urma cercetărilor efectuate, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Galați, prin Ordonanța nr. 396/P/2021 din 26.11.2021, în temeiul art. 315 alin. (1) lit. b) cu trimitere la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din noul C. proc. pen.., a dispus clasarea cauzei, soluție rămasă definitivă. În consecință, intimata-pârâtă a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, întrucât nu se poate reține că recurentul ar fi fost indus în eroare, în considerarea relației de prietenie dintre părți, cu scopul ca pârâta să obțină nelegal suma de 70.000 euro. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție. Analizând recursul formulat în cauză, Înalta Curte apreciază asupra caracterului nefondat al acestuia. Reclamantul și-a întemeiat recursul pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., potrivit cărora hotărârea este nelegală când nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei. Teza susținută de reclamant este aceea că decizia atacată cuprinde motive străine de natura cauzei, acesta indicând ca atare considerentul prin care instanța de apel a arătat că contractul de împrumut se consideră încheiat atunci când acordul de voință al părților este însoțit sau urmat de remiterea materială a bunului, conform art. 1174 alin. (4) C. civ., însă remiterea materială a unei sume de bani nu este suficientă pentru a proba perfectarea unui contract de împrumut câtă vreme nu s-a dovedit acordul de voință al părților cu intenția de a constitui raportul juridic pretins. Reclamantul și-a argumentat afirmația prin aceea că, în speță, s-a dovedit cu probe, iar pârâta nu a negat, faptul primirii sumelor de bani ce i-au fost remise de reclamant, ci doar a pretins acordarea lor ca dar manual. În considerarea relației de prietenie cu pârâta, s-a aflat în imposibilitate morală de a încheia contractul în formă scrisă, astfel că a încheiat cu partea adversă un contract de împrumut în formă verbală. Afirmă că instanța de apel a utilizat motive străine de natura cauzei atunci când a justificat respingerea cererii, întrucât el a dovedit existența contractului de împrumut încheiat cu pârâta. În mod evident, aceste critici nu sunt întemeiate, nefiind în măsură să demonstreze nelegalitatea deciziei atacate, în condițiile în care atunci când a apreciat asupra caracterului nefondat al cererii de chemare în judecată, instanța de apel a avut, deopotrivă, în vedere relația de prietenie apropiată care a existat între părți și care a generat o imposibilitate morală de preconstituire a unui înscris care să consemneze voința părților în legătură cu sumele de bani. Tocmai întrucât a ținut cont de aceste circumstanțe ale cauzei, instanța de apel a stabilit că reclamantul, ca titular al acțiunii și autor al afirmației privitoare la acordarea mai multor sume de bani pârâtei, cu titlu de împrumut, este ținut a face dovada contractului pretins a fi fost încheiat între el și pârâtă, prin orice mijloace de probă admise de lege, inclusiv martori, prezumții simple sau mărturisiri, în considerarea dispozițiilor art. 309 alin. (2) teza I și ale art. 309 alin. (4) C. proc. civ., a căror incidență în cauză a reținut-o. În pofida acestor posibilități probatorii, s-a reținut însă că singurul element dovedit a fost cel al remiterii sumelor de bani către pârâtă, în limita unui cuantum de 29.900 euro, prin intermediul probei cu înscrisuri. Instanța de apel a reținut pertinent că existența contractului de împrumut presupune demonstrarea acordului de voință al părților pentru încheierea acestuia, însoțit ori urmat de remiterea materială a bunului, potrivit dispozițiilor art. 1174 pct. 4 C. civ., însă remiterea materială a unei sume de bani nu este îndestulătoare spre a proba perfectarea unui contract de împrumut, cât timp nu s-a demonstrat și acordul de voință al părților pentru constituirea unui astfel de raport. Reclamantul pretinde caracterul străin de natura cauzei a acestui considerent doar întrucât, afirmă el, în speță ar fi fost probată remiterea unor sume de bani pârâtei, care ar fi recunoscut primirea lor, în cuprinsul întâmpinării formulate la prima instanță. De bună seamă că nu poate fi apreciat ca străin cauzei considerentul criticat, care afirmă, pe baza dispozițiilor art. 1174 pct. 4 C. civ., standardele legale de probațiune a contractului de împrumut, adică a acelei convenții pretins a fi fost încheiată și între părți, ca temei al căreia s-a cerut obligarea pârâtei la restituirea sumelor de bani. În plus, în cuprinsul aceluiași considerent criticat nefondat a fi străin cauzei, instanța de apel s-a referit inclusiv la relevanța probării în proces (doar) a faptului material al remiterii sumelor de ani, apreciat ca insuficient asupra reținerii intervenirii unei convenții de împrumut. Or, a afirma că e străin cauzei considerentul respectiv întrucât în speță s-ar fi probat fără putință de tăgadă primirea sumelor de bani de către pârâtă, demonstrează, în realitate, o neînțelegere a argumentelor instanței. În același sens, atunci când afirmă încheierea unui contract de împrumut cu pârâta în formă verbală, în considerarea relației de prietenie cu aceasta, care a determinat și imposibilitatea morală de a întocmi un înscris doveditor, reclamantul nu-și demonstrează critica, în sensul utilizării de considerente străine cauzei în decizia atacată, ci dovedește neacordarea atenției necesare demonstrării în proces și a celuilalt element esențial pentru reținerea încheierii convenției afirmate, respectiv acordul de voință al ambelor părți pentru încheierea împrumutului. Afirmația că reclamantul a dovedit existența unui contract de împrumut încheiat cu pârâta, iar motivarea instanței de apel cu privire la acest aspect cuprinde argumente străine de natura cauzei, nu face decât să trimită la probele cauzei și la evaluarea acestora, activitate incompatibilă judecății în recurs care este limitată la exercitarea unui control în legalitate a hotărârii din apel. În plus, afirmația reclamantului, neargumentată în nici un fel, vine în coliziune cu concluzia instanței de apel, dedusă pe bază de analiză a probelor, în sensul că în speță s-a demonstrat doar remiterea unor sume de bani (29.900 euro) către pârâtă, însă nu și titlul cu care banii au fost dați. În mod diferit de prima instanță, cea de apel nu a reținut intervenirea de liberalități (dar manual) între părți, pentru a se justifica în vreun fel argumentul reclamantului cu trimitere la dispozițiile art. 1266-1269 C. civ. care reglementează interpretarea convențiilor, ci aceasta a stabilit că este sarcina titularului cererii deduse judecății, în temeiul art. 249 C. proc. civ., de a demonstra pretențiile afirmate, respectiv acordarea mai multor sume de bani pârâtei (70.000 euro) cu titlu de împrumut, ceea ce însă nu s-a realizat în cauză. Relațiile apropiate existente între părți, la care trimite cealaltă critică a reclamantului întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 6 C. proc. civ., nu prezumă existența unui acord de voință al acestora în sensul încheierii unui împrumut ci, cel mult, așa cum a arătat și instanța de apel, deschide calea reclamantului de a proba în condiții mai largi și mai lesnicioase pretinsa convenție (cu martori, prezumții simple, mărturisiri), în condițiile art. 309 alin. (4) C. civ., ceea ce însă nu s-a întâmplat în cazul dedus judecății. În sfârșit, Înalta Curte reține că nu se circumscrie nici prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. invocat ca temei al recursului, dar nici altor motive legale de recurs afirmația pretinsei nelegalități a deciziei atacate decurgând din consemnarea de către instanță a susținerilor apărătorului pârâtei relative la sumele ce s-ar fi primit de către aceasta. În considerarea celor anterior reținute, apreciind ca legală decizia de apel atacată, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat. Deși soluția în privința recursului îndreptățea pe intimata-pârâtă la acordarea cheltuielilor de judecată efectuate în judecata căii extraordinare de atac, în virtutea prevederilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., totuși această cerere a părții va fi respinsă ca urmare a faptului că nu s-au probat în niciun fel cheltuielile a căror acordare a fost solicitată, împrejurare ce nu împietează asupra dreptului părții la recuperarea unor atare cheltuieli pe cale separată, așa cum s-a arătat că se intenționează prin înscrisul depus la dosar ulterior rămânerii cauzei în pronunțare.