Decizia nr. 2523/2024 — ÎCCJ, Secția I civilă — cale de atac împotriva sentinței nr. 418/2022 a Tribunalului Galați

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată sub nr. x/2020, la data de 12.03.2020, pe rolul Tribunalului Galați, secția I civilă, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâții B. și C., solicitând obligarea la plata sumei de 274.445,08 RON, cu titlu de prejudiciu, precum și la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de proces. În drept, au fost invocate dispozițiile Legii nr. 196/2018, art. 1349, art. 1357 și urm. C. civ., Legea nr. 51/2006.

Hotărârea pronunțată în primă instanță de Tribunalul Galați Prin sentința civilă nr. 418 din 16 martie 2022, Tribunalul Galați a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune în raport cu pârâtul C.. A respins ca prescrisă, acțiunea formulată de reclamanta Asociația de Proprietari nr. 584 în contradictoriu cu pârâtul C.. A admis în parte, acțiunea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâta B.. A obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 274.445,08 RON, cu titlu de despăgubiri civile. A obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 2500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată. A obligat pârâta să plătească statului suma de 6349,46 RON avansată reclamantei cu titlul de facilități la plata taxei judiciare de timbru. Împotriva sentinței civile nr. 418 din 16 martie 2022, pronunțate de Tribunalul Galați a formulat apel reclamantă A..

Decizia pronunțată în apel de Curtea de Apel Galați Prin decizia nr. 259A din 21 decembrie 2022, Curtea de Apel Galați, secția I civilă a admis apelul principal declarat de apelanta reclamantă A. împotriva încheierii de ședință din 25.10.2021 și sentinței civile nr. 418 din 16.03.2022 pronunțate de Tribunalul Galați. A respins excepția prescripției dreptului material la acțiune invocată în cauză de pârâtul C. prin întâmpinare, ca neîntemeiată. A respins apelul principal declarat de apelanta-pârâtă B. împotriva încheierii de ședință din 25.10.2021 pronunțate de Tribunalul Galați, ca nefondat. A respins apelul incident formulat de apelantul-pârât C. împotriva încheierii de ședință din 25.10.2021 pronunțate de Tribunalul Galați, ca nefondat. A admis apelul declarat de apelanta-pârâtă B. împotriva sentinței civile nr. 418 din 16.03.2022 pronunțate de Tribunalul Galați. A modificat în parte, sentința civilă nr. 418 din 16.03.2022 pronunțată de Tribunalul Galați. A obligat în solidar pe pârâții B. și C. la plata către reclamanta A. a sumei de 51.969,41 RON cu titlul de despăgubiri civile. A respins restul pretențiilor reclamantei ca nefondate. A înlăturat din sentința apelată dispozițiile contrarii prezentei decizii și le-a menținut pe celelalte.

Calea de atac exercitată în cauză Recurentul-pârât C. prin recursul declarat a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate și, rejudecând cauza, să se pronunțe o soluție având în vedere prevederile art. 497 C. proc. civ. Recurentul C. a invocat prin cererea de recurs încălcarea dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 din C. proc. civ., susținând în primul rând că decizia civilă nr. 259/A din 21.12.2022 a Curții de Apel Galați a fost pronunțată cu aplicarea greșită a normelor de drept material. Acesta a contestat concluzia instanței de apel, potrivit căreia ar fi existat o culpă comună între cei doi pârâți, apreciind existența nelegalității antrenării răspunderii solidare a pârâților. În acest sens a susținut că actele normative ce reglementează funcționarea asociațiilor de proprietari și atribuțiile fiecărei funcții ocupate, aplicabile în intervalul 2010-2017 sunt în opoziție cu prevederile art. 1370 C. civ., text de lege vizat de instanța de apel în cuprinsul hotărârii, care reglementează imposibilitatea de individualizare a autorului faptei ilicite, urmând ca toate persoanele să răspundă solidar față de victimă. Apreciază recurentul, că deși dispozițiile art. 1.370 C. civ. nu își au aplicabilitate în prezentul litigiu, având caracter general, au avut o înrâurire hotărâtoare în soluționarea căii de atac a apelului, instanța de judecată în mod greșit a aplicat normele de drept material incidente în cauză. De asemenea, a susținut ca și consecință directă a aplicării principiului "specialia generalibus derogant" în cauză, faptul că dispozițiile art. 57 din Legea nr. 196/2018, precum și ale art. 31 din Legea nr. 230/2007 privind înființarea, organizarea și funcționarea asociațiilor de proprietari sunt cele care reglementează, în mod expres, atribuțiile ce revin președintelui unei asociații de proprietari, acestea fiind singurele sarcini care pot genera tragerea la răspundere a persoanei care și-ar îndeplini în mod defectuos sarcinile. Or, în opinia recurentului, instanța de apel a ignorat legile speciale ce sunt incidente în prezenta cauză: Legea nr. 230/2007 privind înființarea, organizarea și funcționarea asociațiilor de proprietari (abrogată prin Legea nr. 196/2018 și Legea nr. 277/2015, urmate apoi de Legea nr. 196/2018, reținând în cuprinsul hotărârii apărările invocate de reclamanta A., apărări care nu pot justifica obligația solidară a celor doi pârâți, referitoare la plata sumei de 51.969,41 RON cu titlu de despăgubiri civile. Recurentul a mai precizat că pentru a fi reținută obligația solidară a codebitorilor la plata despăgubirilor civile, ar trebui ca, indiferent de funcția deținută (președinte, administrator, membri ai comitetului executiv) să fie reglementate de legiuitor aceleași atribuții în buna organizare și funcționare a asociației de proprietari. Așa cum s-a subliniat și în doctrină, esența obligației solidare este reprezentată de acea modalitate a obligației care se opune divizibilității. Or, dispozițiile art. 57 din Legea nr. 196/2018, precum și cele ale art. 31 din Legea nr. 230/2007 sunt cele care individualizează în concret atribuțiile președintelui unei asociații de proprietari, atribuții care nu coincid cu cele ale unui administrator sau ale comitetului executiv. Totodată, recurentul a reiterat faptul că a acceptat calitatea de președinte al Asociației de proprietari în perioada 28.06.2010 - 23.02.2017 la insistențele celorlalți proprietari și membri ai Adunării Generale, dat fiind faptul că nimeni nu dorea să fie președinte de asociației, însă în realitate nu se ocupa de desfășurarea activităților de organizare și funcționare a asociației. De acestea se ocupa intimata B., care era și administrator și casier al asociației. Acest aspect era cunoscut de toți membrii asociației și se reflecta clar în actele contabile, unde nu figura ca având atribuții în gestionarea fondurilor. În plus, a subliniat că instanța de apel a omis să ia în considerare că B. și-a recunoscut responsabilitatea pentru prejudiciul cauzat. A mai criticat faptul că instanța de apel a ignorat toate înscrisurile depuse la dosarul cauzei și a reținut în motivarea hotărârii, că pretențiile Asociației de proprietari nr. 584 Galați, decurgând din neîndeplinirea corectă a obligațiilor avute în cadrul asociației, conduc la o răspundere solidară, "dacă se dovedește că pentru o anumită perioadă analizată fiecare dintre cei doi care au ocupat funcții de conducere și au fost chemați în judecată și-au încălcat sau neglijat obligațiile decurgând din statutul lor în cadrul Asociației". Recurentul a mai arătat că reclamanta nu a făcut dovada existenței culpei sale în calitate de președinte al A., pe tot parcursul procesului fiind scoasă în evidență doar calitatea de președinte pe care acesta a avut-o în perioada 28.06.2010-23.02.2017, calitate care nu generează, în mod automat și existența culpei. A evidențiat, de asemenea, că deși președintele asociației reprezintă asociația în relațiile cu terți, hotărârile privind acționarea în judecată a unui proprietar sau stabilirea cuantumului penalităților sunt luate de comitetul executiv sau adunarea generală, nu de către președinte, conform prevederilor legale. Articolul 31 din Legea nr. 230/2007 specifică clar că președintele asociației nu îndeplinește atribuții administrative sau financiare, rolul său fiind doar de a asigura respectarea și implementarea hotărârilor adunării generale. Acesta a subliniat că dispozițiile speciale referitoare la atribuțiile președintelui, prevăzute în art. 57 din Legea nr. 196/2018 și art. 31 din Legea nr. 230/2007, stabilesc clar obligațiile acestuia, care nu se suprapun cu cele ale administratorului sau ale comitetului executiv. Recurentul a arătat că instanța de apel a ignorat aplicabilitatea legilor speciale, optând să valideze apărările formulate de reclamanta A., fără a analiza în mod real temeiurile legale ale răspunderii sale. A evidențiat că, pentru a putea fi reținută răspunderea în solidar, ar fi fost necesar ca toate funcțiile din cadrul asociației să implice aceleași atribuții, ceea ce nu este cazul în speță. În plus, a susținut că instanța de apel a omis să analizeze un aspect fundamental, și anume faptul că B. a gestionat efectiv activitatea financiară a asociației și și-a recunoscut responsabilitatea pentru prejudiciul cauzat, conform procesului-verbal din 10.12.2019. Consideră că această cerere a reclamantei este formulată cu rea-credință, în contextul în care sumele solicitate sunt aferente perioadei august 2005 - martie 2016, iar el a deținut funcția de președinte abia din iunie 2010, toate sentințele civile invocate de către reclamanta și identificate în fișa D., pagina 2/3, fiind pronunțate de către instanțele de judecată cu 5 ani înainte de a dobândi pârâtul calitatea de președinte de asociație. A atras atenția asupra caracterului nejustificat al obligației sale de plată, întrucât prejudiciul pretins fusese deja prescris la momentul preluării funcției sale. A arătat că, în situația în care ar fi ținut să plătească un prejudiciu cauzat cu 5 ani înainte ca acesta să dobândească calitatea de președinte de asociație, prescris la momentul preluării, având un administrator care ținea o contabilitate dublă și ascundea informațiile contabile legate de situația debitorilor, se poate spune că există situația îmbogățirii fără justă cauză a reclamantei, fiind acoperit un prejudiciu prescris, de către o persoană străină de producerea lui. Printr-o altă critică, recurentul-pârât a criticat modul în care instanța de apel a stabilit momentul începerii termenului de prescripție, arătând că în mod greșit aceasta a stabilit data predării documentelor contabile (28.05.2017) drept moment de la care începea să curgă termenul de prescripție față de acesta, în condițiile în care mandatul său de președinte al asociației încetase anterior, la data de 23.02.2017. Pe de altă parte, dacă s-ar raporta la regula generală instituită de prevederile art. 2523 C. civ., susține că termenul de prescripție ar începe să curgă din anul 2016, astfel cum a arătat și în fața primei instanțe, sumele solicitate fiind prescrise. În acest sens, recurentul a susținut că instanța de apel a confundat obligațiile președintelui asociației cu cele ale administratorului, atribuțiile fiind distinct prevăzute de legislația aplicabilă, astfel încât predarea gestiunii contabile era obligația exclusivă a administratorului, B., și nu a președintelui. Or, pârâta a fost singura care nu și-a îndeplinit obligațiile de efectuare a plăților furnizorilor de servicii comunale, de calcul și a emis chitanțe liberatorii, dar nu a înscris respectivele sume de bani în registrul de casă, astfel că a cauzat o lipsă de gestiune, pe care a recunoscut-o. Recurentul susține că în mod corect, prima instanță a reținut că pârâta B. a încasat diverse sume de bani de la membrii A. nr. 48 și a emis chitanțe liberatorii, dar nu a înscris respectivele sume de bani în registrul de casă, astfel că a cauzat o lipsă în gestiune, pe care a recunoscut-o. Recurentul a mai contestat efectul întreruptiv al notificării comunicate de reclamantă la data de 09.12.2019, urmată de introducerea cererii de chemare în judecată la data de 12.03.2020, precizând că, în realitate, termenul general de prescripție de 3 ani, calculat de la ultima factură restantă D. (aprilie 2016), precum și de la data amenzii aplicate de ITM (05.12.2016), era deja împlinit înaintea primirii notificării respective. De asemenea, recurentul a susținut că instanța de apel nu a indicat în mod concret care au fost obligațiile solidar asumate de către ambii pârâți, care ar justifica atragerea răspunderii solidare a acestora, în contextul în care pârâta B. recunoscuse integral și exclusiv culpa sa în producerea prejudiciului asociației prin procesul-verbal din data de 10.12.2019. Totodată, a apreciat că hotărârea recurată era vădit nelegală și prin aceea că instanța de apel a realizat o analiză comună a momentului începerii termenului de prescripție extinctivă pentru ambii pârâți, încălcând astfel dispozițiile legale care impuneau o analiză separată, raportat la data încetării raporturilor juridice ale fiecăruia dintre aceștia cu asociația. În plus, a subliniat că soluția instanței de apel ignoră principiul certitudinii juridice, întrucât creează confuzii cu privire la momentul de început al curgerii prescripției, ceea ce contravine scopului și esenței acestei instituții juridice. Sub un ultim aspect, recurentul-pârât a arătat din perspectiva motivului de recurs reglementat de art. 488 pct. 5 C. proc. civ., că instanța de apel i-a încălcat dreptul fundamental la apărare, prin faptul că nu a încuviințat administrarea probei testimoniale solicitate încă de la prima instanță, respectiv audierea martorilor E. și F., probă solicitată și în apel, nesocotind astfel efectul devolutiv al apelului, prevăzut de dispozițiile art. 476 alin. (2) C. proc. civ. și încălcându-i dreptul fundamental la apărare, prin suprimarea posibilității de a demonta, inclusiv prin administrarea probei testimoniale, pretențiile reclamantei. Față de toate cele expuse mai sus, recurentul-pârât a solicitat admiterea recursului formulat, constatarea nelegalității hotărârii atacate, casarea deciziei instanței de apel și rejudecarea cauzei cu aplicarea corectă a dispozițiilor privind prescripția dreptului material la acțiune. În drept, recurentul și-a întemeiat recursul pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ. Totodată, recurentul a solicitat obligarea intimatelor la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluționarea recursului.

Apărările formulate Intimata-reclamantă A. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat să se constate nulitatea recursului declarat de recurentul C. și în subsidiar, să îl respingă ca nefondat, solicitând și obligarea recurentului la plata cheltuielilor de judecată. Intimata a solicitat respingerea recursului ca nefondat, precizând că susținerile recurentului privind încălcarea normelor procedurale (art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.) nu erau susținute de dovezi concrete privind vătămarea produsă, iar acesta nu demonstrase că dreptul său la apărare fusese efectiv încălcat. S-a invocat așadar, doar o vătămare formală. În acest context, intimata a evidențiat că instanța de apel discutase în mod corespunzător probele solicitate, iar recurentul solicitase în apel doar administrarea probei cu înscrisuri. Proba cu martori nu era pertinentă, concludentă și utilă cauzei, în raport de motivele de apel invocate, în contextul în care recurentul a invocat doar lipsa culpei sale la data săvârșirii faptei ilicite. Referitor la pretinsa încălcare a dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., intimata a susținut că instanța de apel a interpretat și aplicat corect normele de drept material incidente speței. Astfel, răspunderea solidară a pârâtului C. derivă legal și clar din atribuțiile prevăzute de Legea nr. 230/2007 și Legea nr. 196/2018 pentru funcția de președinte al asociației, atribuții distincte și autonome față de cele ale administratorului și nu putea fi înlăturată doar prin invocarea formalității deținerii funcției sau a lipsei implicării efective în administrare. În privința prescripției dreptului material la acțiune, intimata a susținut că instanța de apel a stabilit corect momentul începerii termenului de prescripție la data predării documentelor contabile (28.05.2017), fiind momentul real în care asociația putea cunoaște existența pagubei și persoanele responsabile. Astfel, cererea introductivă, formulată la data de 12.03.2020, fusese depusă înainte de expirarea termenului general de prescripție de 3 ani. Mai mult, intimata a precizat că termenul de prescripție a fost întrerupt valabil și prin notificarea trimisă pârâtului la data de 09.12.2019, urmată de introducerea acțiunii în termen de 6 luni, conform art. 2540 C. civ., iar recunoașterea culpei de către pârâta B. prin procesul-verbal din data de 10.12.2019 a produs efecte și față de pârâtul C., având în vedere caracterul solidar al răspunderii acestora. În concluzie, intimata-reclamantă a solicitat respingerea recursului declarat de pârâtul C. ca fiind fie nul, fie nefondat, cu consecința menținerii hotărârii instanței de apel ca temeinică și legală. În drept, intimata a invocat dispozițiile art. 205 C. proc. civ. De asemenea, a solicitat obligarea recurentului la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluționarea recursului. Intimata-pârâtă B. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat constatarea nulității recursului, ca urmare a neîncadrării criticilor în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ. și în subsidiar, respingerea recursului ca nefondat, recurentul neindicând și nedovedind vătămarea produsă prin invocata încălcare a dreptului său procesual. Nu s-a indicat nici teza probatorie pentru încuviințarea probei testimoniale. De asemenea, a arătat că proba nu era utilă cauzei, atât timp cât recurentul a fost singurul reprezentant legal al reclamantei la data la care s-au săvârșit faptele, calitate pe care însuși a recunoscut-o, martorii neputând așadar, proba lipsa culpei recurentului. Criticile formulate în privința motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ. sunt doar chestiuni de fond care țin de probațiune și de interpretarea probelor. La termenul de judecată din 15.10.2025, Înalta Curte a respins excepția nulității recursului invocată de intimate, pentru motivele învederate în respectiva încheiere de ședință. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Analizând recursul civil de față, Înalta Curte îl va admite, va casa în parte decizia recurată și va trimite cauza spre rejudecarea apelului principal formulat de către reclamantă, exclusiv în ceea ce-l privește pe pârâtul C., pentru următoarele considerente de drept: Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că este întemeiat. În acord cu susținerile recurentului pârât C., Înalta Curte reține că instanța de apel a limitat dreptul acestuia de a propune și administra probele sale în apărare, concentrându-se exclusiv pe judecarea excepției prescripției dreptului material la acțiune, fără a acorda posibilitatea recurentului de a formula și administra probe în evocarea fondului raportului juridic dedus judecății. Această abordare a condus la încălcarea dreptului la apărare al acestei părți procesuale, în sensul în care părțile trebuie să aibă posibilitatea reală și efectivă de a propune și administra probe relevante pentru soluționarea justă a litigiului. Încălcarea principiului fundamental al dreptului la apărare determină încălcarea astfel, a dreptului la un proces echitabil. C. proc. civ. al României reflectă aceste standarde de judecată, subliniind necesitatea unui proces în care părțile să aibă posibilitatea de a-și expune argumentele și de a solicita administrarea probelor pe care le consideră utile soluționării cauzei, relevante în această direcție fiind și următoarele dispoziții normative interne: Art. 22 alin. (2) din C. proc. civ.: "(2) Judecătorul are îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale. În acest scop, cu privire la situația de fapt și motivarea în drept pe care părțile le invocă, judecătorul este în drept să le ceară să prezinte explicații, oral sau în scris, să pună în dezbaterea acestora orice împrejurări de fapt sau de drept, chiar dacă nu sunt menționate în cerere sau în întâmpinare, să dispună administrarea probelor pe care le consideră necesare, precum și alte măsuri prevăzute de lege, chiar dacă părțile se împotrivesc". Art. 13 din C. proc. civ. impune în mod imeprativ: "(1) Dreptul la apărare este garantat. (...) (3) Părților li se asigură posibilitatea de a participa la toate fazele de desfășurare a procesului. Ele pot să ia cunoștință de cuprinsul dosarului, să propună probe, să își facă apărări, să își prezinte susținerile în scris și oral și să exercite căile legale de atac, cu respectarea condițiilor prevăzute de lege". Astfel de dispoziții legale stabilesc obligația instanței de judecată de a asigura caracterul echitabil al procesului și implicit, dreptul la apărare, cu componenta sa referitoare la garantarea posibilității propunerii de către părțile procesuale, a probelor apreciate relevante în cauză. Art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului stipulează dreptul la un proces echitabil, inclusiv dreptul de a dispune de timpul și facilitățile necesare pregătirii apărării. În cauza Buzescu contra României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că dreptul la un proces echitabil presupune și obligația instanțelor de a examina în mod efectiv probele propuse de părți, evitând orice formă de arbitrariu. Hotărârea Curții Europeană a Drepturilor Omului în cauza Buzescu contra României subliniază importanța unei analize complete a tuturor capetelor de cerere și a dreptului efectiv la apărare: "63. Curtea reiterează faptul că efectul art. 6 alin. (1) din Convenție este, inter alia, să acorde unui "tribunal" atributul de a efectua o examinare corespunzătoare a afirmațiilor, motivelor și probelor, fără a prejudicia evaluarea sau relevanța acestora pentru hotărârea luată, având în vedere că nu este în competența Curții să examineze dacă motivele sunt întrunite în mod corespunzător. Cu toate acestea, deși art. 6 alin. (1) din Convenție obligă instanțele să își motiveze hotărârile, nu poate fi interpretat în sensul impunerii unui răspuns detaliat pentru fiecare argument (a se vedea Hotărârea Van de Hurk împotriva Olandei din 19 aprilie 1994, Seria x nr. x, pag. 20, paragrafele 59 și 61; Decizia Burg împotriva Franței, cererea nr. 34.763/02, CEDO 2003-II). (…) 68. Curtea reiterează faptul că, deși art. 6 alin. (1) din Convenție garantează dreptul la un proces echitabil, acesta nu instituie nici o regulă cu privire la admisibilitatea probelor sau la modul în care ar trebui evaluate, care reprezintă, prin urmare, chestiuni de competența, în principal, a dreptului intern și a instanțelor naționale (a se vedea, mutatis mutandis, Hotărârea Schenk împotriva Elveției din 12 iulie 1988, Seria x nr. x, pag. 29, paragraful 46 și Garcia Ruiz împotriva Spaniei, cererea nr. 30.544/96, paragraful 28, CEDO 1999-I). Cu toate acestea, Curtea trebuie să stabilească dacă procedurile, inclusiv modul în care au fost administrate probele, au fost corecte, așa cum prevede art. 6 alin. (1) din Convenție. Corectitudinea trebuie evaluată prin raportare la ansamblul procedurii (a se vedea Pllissier și Sassi împotriva Franței, cererea nr. 25.444/94, paragrafele 45 și 46, CEDO 1999-II)". Grefat pe aceste principii consacrate pe plan juridic national, dar și european, Înalta Curte observă că în cauză, deși pârâtul recurent C. a solicitat prin întâmpinarea depusă în apel proba testimonială cu martorii E. și F., probă pe care a solicitat-o inclusiv în fața primei instanțe de judecată (a se vedea finalul întâmpinării depuse de acest pârât în dosarul tribunalului - dosar fond), se observă că totuși, instanța de apel, modificând soluția dată excepției prescripției dreptului material la acțiune, a constatat totodată, concomitant, întrunirea elementelor răspunderii civile delictuale în persoana inclusiv a acestui pârât, fără să se pronunțe asupra probei testimoniale menționate solicitate de pârât. Este adevărat că la termenul de judecată din data de 23.11.2022, apărătorul ales al acestei părți procesuale a solicitat proba cu înscrisuri, însă se constată că la acel moment, reprezentantul părții nu a indicat faptul că s-ar fi renunțat la proba testimonial solicitată prin întâmpinare. Totodată, se constată că la acel moment processual, subzista soluția de admitere a excepției prescripției dreptului material la acțiune față de pârâtul C., aceasta nefiind încă schimbată. Or, procedând la reformarea încheierii de ședință a tribunalului prin care această excepție procesuală fusese admisă, curtea de apel era datoare ca, în respectul dreptului la apărare și la un proces echitabil al acestei părți procesuale, dezvoltate potrivit considerentelor anterior ilustrate, să îi dea posibilitatea să își propună probe și în evocarea fondului cauzei, în condițiile în care a respins excepția dreptului material la acțiune. Această posibilitate procesuală se putea concretiza în cazul dedus judecății, fie prin pronunțarea instanței de apel în temeiul art. 479 alin. (2) C. proc. civ. în referire la art. 255 și urm. C. proc. civ., și asupra probei cu martori propusă de pârât prin întîmpinarea din apel (dar și la fond) și care a rămas fără nici un fel de rezolvare din partea curții de apel, deși nu s-a consemnat în actele și lucrările dosarului că partea ar fi renunțat la această probă propusă, fie prin acordarea de către instanța de apel a unui nou termen de judecată după respingerea excepției prescripției dreptului material la acțiune față de pârâtul C., în temeiul art. 480 alin. (3) C. proc. civ., pentru a permite formularea de probe de către părți - deci inclusiv de către acest pârât - și în evocarea fondului cauzei, atât timp cât instanța de judecată de apel trecea la evocarea acestui fond. Or, instanța de apel nici nu s-a pronunțat asupra probei cu martorii solicitați de pârâtul recurrent C. și nici nu a acordat un nou termen de judecată pentru evocarea fondului, succesiv respingerii excepției prescripției extinctive a dreptului material la acțiune, termen la care să permită acestuia, ca de altfel și celorlalte părți procesuale, să propună probe în evocarea fondului față de acest pârât. Procedând de maniera ilustrată, se poate aprecia că judecata în apel, subsecvent respingerii excepției procesuale a prescripției dreptului material la acțiune, nu a respectat standardele unui proces echitabil, fiind așadar, pe cale de consecință, aplicat de o manieră necorespunzătoare inclusiv textul legal invocat de recurentul pârât prin motivul său de recurs, respectiv art. 476 alin. (1) C. proc. civ. conform căruia: "Apelul exercitat în termen provoacă o nouă judecată asupra fondului, instanța de apel statuând atât în fapt, cât și în drept". Concluzia se impune întrucât judecata asupra fondului a fost realizată de instanța de apel, în această privință, fără respectarea garanțiilor unui proces echitabil, cu încălcarea dreptului la apărare, astfel cum s-a expus anterior. Procedând în modul indicat în paragrafele precedente, instanța de apel a ignorat ansamblul prevederilor procesuale anterior enunțate și, contrar aserțiunilor celorlalte părți procesuale formulate prin întâmpinările din recurs, i-a provocat o vătămare procesuală pârâtului recurrent C. prin pronunțarea unei soluții pe fond în defavoarea acestuia, hotărâre care devine astfel, anulabilă din perspectiva prevederilor art. 174 și urm. C. proc. civ. Instanța de recurs constată că vătămarea procesuală cauzată recurentului pârât nu poate fi îndreptată în prezenta cale de atac a recursului, ale cărei limite exclusiv de legalitate sunt configurate prin dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ. și art. 488 alin. (1) C. proc. civ., întrucât propunerea, încuviințarea și administrarea de probe sub aspectul fondului raportului juridic reprezintă operațiuni juridice arondate temeiniciei unei cauze, stabilirii situației de fapt a acesteia, apanaj al instanțelor devolutive ale temeiniciei cauzei și nu al unei instanțe de recurs, al cărei control jurisdictional este strict de legalitate și care se grefează pe situația de fapt stabilită de instanțele devolutive. Din această perspectivă, în cauză nu este incident nici art. 177 alin. (1) C. proc. civ. care să permită îndreptarea neregularității fără casarea hotărârii judecătorești pronunțate în respectivele condiții de curtea de apel. Revine astfel, instanței de apel, atributul juridic de a se pronunța asupra pertinenței, concludenței și utilității probei propuse, subordonate obiectivului "de a demonta, inclusiv prin administrarea probei testimoniale (…), pretențiile reclamantei", potrivit susținerilor recurentului pârât din motivele de recurs, instanța de recurs neputând specula asupra modului de înrâurire a probelor propuse de recurentul pârât în privința soluției care se impune a fi data în evocarea fondului de către instanța de apel, întrucât dacă ar proceda astfel, și-ar depăși limitele controlului său strict de legalitate anterior enunțat. Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte apreciază că în referire la normele procesuale enunțate supra, este incident în cauză motivul de recurs reglementat de art. 488 pct. 5 C. proc. civ., cu consecința admiterii recursului pârâtului C., casării în parte a deciziei civile recurate și trimiterii spre rejudecare la aceeași curte de apel a apelului principal formulat de către reclamantă, exclusiv în ceea ce-l privește pe pârâtul C.. Cu privire la motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., privind aplicarea greșită a normelor de drept material, recurentul pârât a invocat în esență, că instanța de apel a aplicat greșit principiul răspunderii solidare între el și intimata pârâtă B., reținându-i greșit culpa în cauză, în raport de obligațiile legale pe care le avea, precum și că instanța de apel a stabilit greșit data de început a curgerii termenului de prescripție extinctivă a dreptului material la acțiune, prescripția curgând diferit pentru fiecare dintre cei doi pârâți. În privința ultimului grup dezvoltat de critici menționat, respectiv cel arondat invocatei greșite rezolvări de către instanța de apel a excepției prescripției extinctive, Înalta Curte observă că ansamblul lor vizează stabilirea unei alte date de început a curgerii termenului de prescripție extinctivă decât cea individualizată de către instanța de apel. Făcând trimitere la dispozițiile art. 2523 C. civ. conform căruia "Prescripția începe să curgă de la data când titularul dreptului la acțiune a cunoscut sau, după împrejurări, trebuia să cunoască nașterea lui", recurentul pârât identifică din cadrul situației de fapt, o altă dată de început a curgerii acestui termen de prescripție, respectiv fie data la care a încetat calitatea acestuia de președinte al asociației de proprietari (23.02.2017), fie data ultimei facturi D. (aprilie 2016), fie data aplicării amenzii contravenționale (05.12.2016). Or, tocmai în aplicarea normei juridice civile enunțate, respectiv art. 2523 C. civ., cât și a art. 2528 alin. (1) C. civ. - "Prescripția dreptului la acțiune în repararea unei pagube care a fost cauzată printr-o faptă ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea", instanța de apel, în temeiul probelor administrate cauzei și evaluând toate aceste aprecieri privitoare la dies a quo (data de început) realizate de părțile procesuale în proces, a statuat că "paguba ar fi trebuit să îi fie cunoscută reclamantei de la momentul încetării funcțiilor celor doi pârâți și predării actelor și lucrărilor către noua conducere. (...) În cauza de față mandatul pârâtului C. de președinte al Asociației a încetat la data de 23.02.2017 (când a fost ales un nou președinte). Mandatul de administrator al pârâtei B. este apreciat că a încetat la data de de 28.05.2017 când aceasta a predat noului administrator, G., înscrisurile aparținând Asociației (înscrisuri contabile în care se reflectă solduri către D. și H., facturi gaz, fișe locatari, proces-verbal de contravenție ITM cu amendă în sumă de 20000 RON, registre de casă, chitanțe, liste de plată, extrase de cont, fișe). Cum actele au fost predate la data de 28.05.2017, chiar în contextul încetării anterioare a funcției de președinte și administrator, de către pârâți, prescripția a început să curgă de la această dată. Numai de la acest moment, al preluării actelor se poate presupune că reclamanta ar fi putut și trebuit să cunoască existența pagubei și persoanele vinovate. Prim urmare, termenul de prescripție a început să curgă la 28.05.2017" (pagina 13 a deciziei recurate). Așadar, atât timp cât în temeiul probelor administrate cauzei, instanța de apel a stabilit că doar de la data de 28.05.2017, momentul încetării funcțiilor celor doi pârâți și predării actelor și lucrărilor către noua conducere, reclamanta intimată ar fi putut și trebuit să cunoască paguba și pe cei responsabili, rezultă că nu se poate impune instanței de recurs reevaluarea acestui aspect, întrucât el ține de situația de fapt a cauzei (care a fost stabilită de instanța de apel sub acest aspect), acest element fiind unul factual, de apreciere a momentului concret când o persoană juridică ar fi putut și trebuit să cunoască o anumită situație, stare de lucruri care o viza. Drept urmare, întrucât limitele prezentei căi de atac sunt unele exclusiv de legalitate, potrivit art. 488 alin. (1) C. proc. civ. și art. 483 alin. (3) C. proc. civ., rezultă că întreg ansamblul de critici al recurentului pârât orientat în această direcție expusă nu poate fi primit de instanța de recurs, întrucât el vizează de fapt, reanalizarea din această perspectivă a situației de fapt a cauzei, deci temeinicia deciziei recurate și nu legalitatea acesteia. În privința ansamblului de critici din cererea de recurs, referitor la inexistența culpei recurentului pârât în producerea pagubei reclamate, Înalta Curte constată că acest element al răspunderii civile delictuale, vinovăția, este unul care ține de situația de fapt a cauzei. Întrucât situația de fapt a cauzei sub aspectul fondului raportului juridic civil dedus judecății, nu a fost încă deplin stabilit, astfel cum s-a ilustrat în dezbaterea motivului de recurs reglementat de art. 488 pct. 5 C. proc. civ., rezultă pe cale de consecință, că el nu poate fi analizat în această etapă procesuală a recursului, urmând însă, ca criticile în această direcție să fie evaluate de instanța de apel, în rejudecarea dispusă. De asemenea, întrucât situația de fapt a cauzei sub aspectul fondului nu a fost încă deplin stabilită, astfel cum s-a expus supra, rezultă că nici criticile din cererea de recurs arondate invocatei eronate rețineri a caracterului solidar al răspunderii celor doi pârâți nu pot fi analizate în prezenta cale de atac, întrucât controlul de legalitate al instanței de recurs trebuie să se grefează pe situația de fapt complet stabilită de instanțele devolutive ale fondului cauzei, situație de fapt care în privința pârâtului C., nu a fost încă stabilită, astfel cum s-a ilustrat în precedent. Așadar, reținând incidența în cauză doar a motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., în considerarea celor expuse anterior, Înalta Curte constată că recursul declarat de către recurentul C. este fondat. Prin urmare, în temeiul art. 496 alin. (1) și (2) și art. 497 teza I din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa în parte decizia recurată și va trimite cauza spre rejudecarea la aceeași curte de apel a apelului principal formulat de către reclamanta, exclusiv în ceea ce-l privește pe pârâtul C., urmând a fi avute în vedere de către instanța de apel dezlegările date prin prezenta decizie de recurs. Vor fi menținute celelalte dispoziții din decizia recurată.