ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2158/2025

Obiectul cererii de chemare în judecată. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș la data de 25.05.2023, sub nr. x/2023 reclamanții Orașul Sânnicolau Mare și Consiliul Local Sânnicolau Mare au solicitat în contradictoriu cu pârâta C.N.A.I.R. - D.R.D.P.T. - S.D.N. Timișoara - District Drumuri și Poduri Sânnicolau Mare obligarea la plata sumei de 16.687,44 euro pe an, adică 83.437,2 euro, echivalentul a 412.179,76 RON (la un curs BNR de 1 Euro = 4.9462 RON din data de 16.05.2023), reprezentând contravaloarea lipsei de folosință a terenului situat în Sânnicolau Mare, str. x, jud. Timiș, înscris în CF nr. x Sânnicolau Mare, pentru 5 ani anteriori prezentei cereri (2019-prezent); obligarea pârâtei la plata dobânzilor legale aferente acestor sume, începând cu 1 ianuarie 2019, care curg în continuare până la data plății efective a debitului; evacuarea pârâtei din imobilul ocupat; obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Hotărârea pronunțată în primă instanță. Prin sentința civilă nr. 612/30.04.2024, pronunțată de Tribunalul Timiș în dosarul nr. x/2023, a fost admisă în parte acțiunea formulată de reclamantul Orașul Sânnicolau Mare, în contradictoriu cu pârâtă C.N.A.I.R - D.R.D.P. - SDN și, în consecință: A fost obligată pârâta la plata către reclamant a sumei de 412.179,76 RON reprezentând contravaloare lipsă folosință, la care se adaugă dobânda legală penalizatoare calculată de la data de 01.01.2019 și până la data plății efective. A fost respins restul pretențiilor reclamantului. A fost obligată pârâta la plata către reclamant a sumei de 5355 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu avocațial.

Hotărârea pronunțată în apel. Prin decizia civilă nr. 30 din 6 februarie 2025, Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă: A respins apelul reclamanților apelanți U.A.T. Orașul Sânnicolau Mare prin Primar și Consiliul Local al Orașului Sânnicolau Mare împotriva sentinței civile nr. 612/30.04.2024 pronunțată de către Tribunalul Timiș în dosar nr. x/2023. A admis apelul pârâtei apelante Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A. prin Direcția Regională de Drumuri și Poduri Timișoara, secția Drumuri Naționale Timișoara împotriva sentinței civile nr. 612/30.04.2024 pronunțată de către Tribunalul Timiș în dosar nr. x/2023. A schimbat în tot sentința civilă apelată. A respins cererea de chemare în judecată formulată de către reclamanții U.A.T. Orașul Sânnicolau Mare prin Primar și Consiliul Local al Orașului Sânnicolau Mare în contradictoriu cu pârâta Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A. prin Direcția Regională de Drumuri și Poduri Timișoara, secția Drumuri Naționale Timișoara ca neîntemeiată.

Calea de atac formulată în cauză. Împotriva deciziei civile nr. 30 din 6 februarie 2025 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă au formulat recurs recurenții-reclamanți Orașul Sânnicolau Mare și Consiliul Local Sânnicolau Mare, întemeiat pe dispozițiile prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ. În ceea ce privește motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenții arată că deși au făcut dovada că imobilul în litigiu este în proprietatea privată a Orașului Sânnicolau Mare, instanța de apel a reținut că: "reclamanta apelantă intimată a solicitat repararea prejudiciului ca urmare a lipsei de folosință pe cale principală a acțiunii In răspundere civilă delictuală si nu ca efect al unei acțiuni în revendicare prin care proprietarul neposesor solicită posesorului neproprietar recunoașterea dreptului de proprietate și astfel daune aferente încălcării acestuia.". Astfel, apreciază că aceste motive ca fiind străine de natura cauzei, în contextul în care calitatea de proprietar asupra imobilului ocupat fără drept de către intimată nu a fost niciodată contestat, este recunoscută de către intimată ca fiind a Orașului Sânnicolau Mare, iar mai mult decât atât, a fost dovedită și prin înscrisurile depuse la dosarul cauzei (extras de carte funciară nr. x Sânnicolau Mare). Drept urmare, în prezenta cauză nu se impunea inițierea unui demers judiciar prin care să fie recunoscut dreptul de proprietate al Orașului Sânnicolau Mare, intimata afirmând cu fiecare ocazie și în fața primei instanțe, cât și în fața instanței de apel, că are cunoștință despre faptul că imobilul pe care îl ocupă este în proprietatea Orașului Sânnicolau Mare. O acțiune în revendicare nu și-ar fi regăsit utilitatea și nici nu ar fi fost oportună în prezentul demers judiciar, deoarece nimeni nu contestă calitatea de proprietar a Orașului Sânnicolau Mare, iar aceasta a fost dovedită și cu înscrisurile de la dosarul cauzei. Tot în contextul motivelor străine de natura cauzei, precizează că prin hotărârea atacată, Curtea de Apel Timișoara reține că, pentru a stabili caracterul ilicit al faptei, este necesar a se stabili dacă folosința terenului în litigiu s-a făcut cu sau fără drept. Ulterior acestei precizări, instanța reține că "pentru a constata acest aspect este necesar a se proceda cu prioritate la compararea de titluri între titlul Statului invocat de către pârâta apelantă prin apărările sale și titlul reclamantei apelante, acest aspect neputând fi efectuat în prezenta cauză unde o asemenea cerere nu a fost solicitată în mod expres fără încălcarea principiului disponibilității părților în procesul civil.". Deși instanța a reținut în mod corect faptul că nu a fost investită cu o cerere de comparare a titlurilor, în mod eronat consideră că o astfel de solicitare se impunea a fi făcută în prezenta cauză. Intimata nu a invocat un drept de proprietate asupra terenului, ci a invocat un drept de folosință gratuit, care i-ar fi fost acordat înainte ca terenul să intre în proprietatea privată a Orașului Sânnicolau Mare. O comparare a titlurilor ar fi fost complet inutilă pentru soluționarea cauzei, dat fiind faptul că recurenții-reclamanți au făcut dovada dreptului de proprietate cu înscrisurile de la dosarul cauzei, iar intimata nu contestă acest drept, recunoscând în repetate rânduri faptul că are cunoștință despre faptul că nu este proprietar, iar dreptul de proprietate îi aparține Orașului Sânnicolau Mare. Instanța de apel a reținut că "simpla folosință a terenului în litigiu de către pârâta apelantă nu constituie o faptă ilicită în lipsa dovedirii existenței unei încălcări a dreptului de proprietate al reclamantei apelante intimate constatata printr-o soluție dată unei acțiuni în revendicare", recurenții-reclamanți opinând că aceste motive sunt complet străine de natura cauzei, neexistând inadvertențe cu privire la titularul dreptului de proprietate asupra terenului aflat în litigiu. Mai mult decât atât, reținerea instanței de apel că "simpla folosință" a terenului nu constituie o faptă ilicită este total eronată, atâta vreme cât această folosință este exercitată fără drept, fără un contract care provine de la proprietarul terenului, iar din toate susținerile intimatei și înscrisurile de la dosar rezultă fără putință de tăgadă că aceasta folosește terenul fără a avea un drept legal constituit în acest sens și cunoscând calitatea de proprietar a Orașului Sânnicolau Mare. De asemenea, în mod evident intimata nu ar fi participat la întâlnirile organizate în scopul încheierii unui contract de concesiune dacă ar fi considerat că exercita în mod legal folosința terenului. În partea incipientă a considerentelor, instanța de apel reține că dreptul de proprietate asupra terenului în litigiu aparține Orașului Sânnicolau Mare, dovedit prin extrasul de carte funciară nr. x Sânnicolau Mare, iar ulterior tot în conținutul considerentelor, Curtea reține că ar fi fost necesară o acțiune în revendicare, respectiv o cerere de comparare a titlurilor de proprietate, pentru a se constata dacă Orașul Sânnicolau Mare este titularul dreptului de proprietate, sens în care solicită instanței de recurs să constate că aceste motive sunt contradictorii, fiind incidente dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. De asemenea, instanța de apel a reținut că nu este îndeplinită condiția vinovăției pentru angajarea răspunderii civile delictuale a intimate, deși terenul în litigiu a intrat în proprietatea privată a Orașului Sânnicolau Mare în anul 2014, astfel că adresa eliberată în anul 1995 nu prezenta nicio relevanță în soluționarea cauzei, acesta fiind un alt motiv străin de natura cauzei. Raportat la Contractul de concesiune nr. x/21.09.2018 instanța de apel a omis să precizeze faptul că recurenții nu sunt parte în acel contract, iar obiectul contractului nu se întinde și asupra terenului proprietatea Orașului Sânnicolau Mare, obiectul contractului fiind reprezentat strict de imobile care sunt în proprietatea statului, iar în anul 2018 (la momentul încheierii contractului), terenul care formează obiectul litigiului era deja în proprietatea privată a Orașului Sânnicolau Mare de 4 ani, sens în care apreciază că soluția instanței de apel s-a întemeiat pe motive străine de natura cauzei. Cu privire la incidența dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., raportat la soluția pronunțată asupra capătului de cerere cu privire la solicitarea de evacuare a intimatei, prin decizia recurată, instanța de apel a reținut că apelul reclamanților vizează soluția primei instanțe de respingere a capătului de cerere având ca obiect evacuarea intimatei de pe terenul în litigiu, reținând în mod greșit că reclamanții și-au întemeiat cererea de evacuare în drept pentru prima dată în etapa apelului, indicând dispozițiile art. 1034 C. proc. civ. În acest context arată că dispozițiile art. 1034 C. proc. civ. au fost indicate în conținutul cererii de apel în scopul argumentării susținerii potrivit căreia, prima instanță putea să dispună evacuarea intimatei și fără a fi necesar un raport contractual de locațiune preexistent cererii de evacuare, întrucât atât prima instanță, cât și instanța de apel trebuiau să verifice doar dacă reclamanții aveau calitatea de proprietari și dacă intimata are vreun drept (sau nu) provenit din încheierea a unei convenții cu aceștia, care să le confere beneficiul de a folosi imobilul, iar în cazul în care se constata că nu există un astfel de drept, se impunea să fie dispusă evacuarea pe calea procedurii de drept comun. Pe cale de consecință, solicită instanței de recurs să constate faptul că argumentele folosite în cererea de apel nu au natura unei schimbări a cauzei în această din urmă fază procesuală, iar astfel motivele instanței de respingere a apelului reclamanților sunt străine de natura cauzei. Raportat la incidența motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reclamanții arată că prin hotărârea pronunțată, instanța de apel a făcut vorbire în mod constant despre necesitatea formulării unei cereri de comparare a unor titluri de proprietate, respectiv despre necesitatea existenței unei hotărâri pronunțate pe calea unei acțiuni în revendicare, fără a analiza îndeplinirea condițiilor art. 1349 C. civ. în mod efectiv, pe baza înscrisurilor existente la dosarul cauzei. Cu privire la existența prejudiciului, arată că această condiție este îndeplinită, având în vedere prejudiciul cauzat de către intimată, reprezentat de lipirea de folosință a Orașului Sânnicolau Mare de bunul asupra căruia are un drept de proprietate recunoscut și necontestat de către intimată, înscris în cartea funciară. Fapta ilicită constă în ocuparea fără drept de către intimată a imobilului proprietatea Orașului Sânnicolau Mare, recunoscând acest aspect, precum și având cunoștință despre faptul că dreptul de proprietate aparține acestuia. Raportul de cauzalitate reiese din materialitatea faptei de a fi ocupat imobilul proprietatea Orașului Sânnicolau Mare de către intimată de mai mulți ani, acesta din urmă neavând niciun drept care să îi confere acest beneficiu. Referitor la existența vinovăției, autoarea faptei ilicite, intimata, a avut cunoștință de faptul că imobilul ocupat de către aceasta este proprietatea Orașului Sânnicolau Mare și după cum a recunoscut și în prezentul demers judiciar, atât în fața primei instanțe, cât și în fața instanței de apel, aceasta a refuzat în repetate rânduri semnarea contractului de concesiune cu recurentul-reclamant. De asemenea, arată că intimata avea cunoștință că dreptul de folosință nu provine din partea recurenților-reclamanți, proprietari tabulari ai terenului, aceasta refuzând încheierea unui contract de concesiune și continuând să ocupe imobilul fără niciun drept, așadar, reiese din acțiunile intimatei, că fapta ilicită a fost săvârșită cu vinovăție în forma intenției. Date fiind argumentele expuse anterior, precum și înscrisurile de la dosarul cauzei, reiese fără putință de tăgadă faptul că erau îndeplinite în mod cumulativ condițiile impuse de lege pentru a fi angajată răspunderea civilă delictuală a intimatei, precum și pentru a se dispune obligarea acesteia la acoperirea integrală a prejudiciului cauzat recurenților-reclamanți prin lipsirea de folosință a imobilului teren. Drept urmare, instanța de apel a aplicat în mod greșit normele de drept material, constând în lipsa unei analize și aplicări efective a întrunirii condițiilor prevăzute de art. 1349 C. civ. precum și a celor pentru obligarea intimatei la acoperirea integrală a prejudiciului pricinuit recurenților-reclamanți, în temeiul acelorași prevederi legale, solicitând admiterea recursului astfel cum a fost formulat.

Apărările formulate în cauză Intimata-pârâtă Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A. prin Direcția Regională de Drumuri și Poduri Timișoara, secția Drumuri Naționale Timișoara a formulat întâmpinare prin care a solicitat, în principal, admiterea excepției nulității recursului pentru nemotivare, iar în subsidiar, respingerea acestuia ca nefondat. Recurenții-reclamanți Orașul Sânnicolau Mare și Consiliul Local Sânnicolau Mare au formulat răspuns la întâmpinare prin care au solicitat respingerea apărărilor intimatei și admiterea recursului astfel cum a fost formulat. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție. Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte reține următoarele considerente: Prealabil analizei motivelor de casare, Înalta Curte apreciază ca neîntemeiată excepția nulității recursului, astfel cum a fost invocată prin întâmpinarea formulată de intimata pârâtă, urmând ca, în temeiul prevederilor art. 489 alin. (2) C. proc. civ., să o respingă, în considerarea faptului că, din conținutul criticilor expuse de recurenții reclamanți în cuprinsul cererii de recurs, pot fi deduse anumite elemente de nelegalitate încadrabile în motivele de casare reglementate de dispozițiile art. 488 pct. 6 și 8 C. proc. civ. În continuare, Înalta Curte va analiza criticile circumscrise motivului de nelegalitate prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. potrivit căruia casarea unei hotărâri se poate cere "când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei." Subsumat acestui motiv de nelegalitate, recurenții reclamanți au afimat faptul că, în contextul în care, cu înscrisurile depuse la dosar, au făcut dovada calității de proprietar, calitate care, de altfel, nici nu a fost contestată de către intimata pârâtă, sunt contradictorii și străine de natura cauzei argumentele reținute de instanța de apel în sensul că, simpla folosință a terenului în litigiu de către intimata pârâtă nu constituie o faptă ilicită, în lipsa dovedirii existenței unei încălcări a dreptului de proprietate al recurenților reclamanți constatată printr-o hotărâre pronunțată în cadrul unei acțiuni în revendicare, totodată, curtea de apel considerând eronat că, deși nu a fost învestită cu o cerere de comparare a titlurilor, o astfel de solicitare ar fi fost necesară în cauză. De asemenea, recurenții reclamanți au invocat faptul că hotărârea instanței de apel s-a întemeiat pe motive străine de natura cauzei, și din perspectiva argumentului referitor la lipsa vinovăției necesare pentru angajarea răspunderii civile delictuale a intimatei pârâte, atunci când s-a reținut că aceasta a exercitat atributul folosinței în considerarea existenței unui drept de folosință acordat cu titlu gratuit. În opinia recurenților reclamanți, adresa nr. x/1995 eliberată de Consiliul Local al Comunei Sânicolau Mare și contractul de concesiune nr. x/2018 nu sunt relevante în cauză, dat fiind faptul că, pe de o parte, terenul în litigiu a intrat în proprietatea privată a Orașului Sânnicolau Mare în anul 2014, astfel că adresa eliberată în anul 1995 prin care s-a realizat presupusa recunoaștere este anterioară acestui moment, iar pe de altă parte, că nu există identitate între acest teren și cel care constituie obiectul contractului de concesiune, recurenții reclamanți fiind oricum terți față de acest contract Înalta Curte constată că aplicabilitatea ipotezei de la pct. 6 al art. 488 C. proc. civ., care permite casarea unei hotărâri când aceasta cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, se justifică fie atunci când hotărârea recurată conține exclusiv argumente străine, în sensul că nu privesc raportul juridic dedus judecății și nu pot susține soluția pronunțată, fie atunci când există contradicție între considerente, din unele rezultând netemeinicia acțiunii, iar din altele faptul că aceasta este întemeiată. Or, astfel cum au fost formulate și susținute, criticile recurenților reclamanți nu vizează faptul că decizia recurată s-ar întemeia numai pe considerente străine de natura cauzei, ci se invocă existența anumitor aspecte de motivare străină, atunci când, spre exemplu, instanța de apel a apreciat cu privire la neîndeplinirea condițiilor răspunderii civile delictuale prin prisma unor chestiuni ce țin de stabilirea existenței sau inexistenței dreptului de proprietate ori a unui drept de administrare operativă. De fapt, recurenții reclamanți și-au exprimat nemulțumirea cu privire la argumentația instanței de apel prin care s-a reținut că nu a fost probată, în cauză, nici fapta ilicită constând în ocuparea abuzivă a terenului de către intimata pârâtă, în lipsa comparării titlurilor produse de părți, în cadrul unei acțiuni în revendicare, și nici vinovăția care să genereze răspunderea civilă delictuală a intimatei pârâte, în condițiile deținerii de către aceasta a unui drept de folosință. Tot în categoria argumentelor străine de natura cauzei, recurenții reclamanți s-au referit la considerentele avute în vedere de instanța de apel atunci când a respins cererea de evacuare, și care au vizat la faptul că temeiul de drept al acestei cereri, respectiv dispozițiile art. 1034 C. proc. civ., au fost invocate pentru prima dată prin motivele de apel. Or, deși au achiesat la faptul că, indicarea expresă a acestor prevederi legale a fost realizată pentru prima dată în apel, recurenții au susținut că instanța de apel putea și trebuia să le analizeze, întrucât motivele de fapt ale evacuării au fost susținute chiar prin cererea de chemare în judecată. Categoric însă, toate aceste critici nu se circumscriu motivului de casare vizând existența motive străine de natura cauzei, în sensul dispozițiilor pct. 6 al art. 488 C. proc. civ., ci vizează, eventual, interpretarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material incidente. Totodată, Înalta Curte constată că nici teza contradictorialității argumentelor instanței de apel în contextul invocat de recurenții reclamanți nu este incidentă căci, deși reține că dreptul de proprietate asupra terenului în litigiu aparține unuia dintre reclamanți, nu se contrazice ulterior când apreciază că ar fi fost necesară compararea titlurilor invocate de părțile în litigiu, în cadrul unei acțiuni în revendicare, dat fiind că, într-o astfel de ipoteză se stabilește care titlu de proprietate este mai bine caracterizat, fără a se nega existența vreunuia dintre ele. Referitor la critica privind motivarea insuficientă, deși a fost invocată formal de către recurenți, justificarea acesteia s-a bazat exclusiv pe teza expusă anterior, anume aceea a existenței unor motive străine și contradictorii pe care s-ar fi fundamentat hotărârea atacată, situație care, în opinia recurenților, echivalează practic cu nemotivarea deciziei. Însă, acest motiv de nelegalitate este incident în condițiile în care hotărârea supusă recursului este nemotivată în raport cu elementele esențiale ale cauzei și în lipsa cărora controlul judiciar este imposibil a se efectua. Or, în opinia Înaltei Curți, în cauză, motivarea este una aptă să releve raționamentul juridic al instanței de apel, iar chestiunea vizând considerentele contradictorii și străine de natura cauzei a fost tranșată anterior. Prin urmare, chiar dacă din perspectiva recurenților reclamanți, modalitatea în care instanța de apel a înțeles să răspundă argumentelor invocate, nu este mulțumitoare, aceasta nu echivalează cu nemotivarea hotărârii, în sensul nerespectării exigențelor impuse de prevederile art. 425 C. proc. civ. În altă ordine de idei, analizând criticile recurenților reclamanți dezvoltate în susținerea motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. care vizează încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material incidente, Înalta Curte constată că sunt nefondate. În esență, recurenții au susținut că instanța de apel, respingând acțiunea în despăgubiri, a aplicat greșit dispozițiile art. 1349 alin. (1) și (2) și ale art. 1357 C. civ. întrucât, din probatoriul administrat, rezulta indubitabil că sunt îndeplinite toate condițiile legale necesare atragerii răspunderii civile delictuale a intimatei pârâte. Or, un prim aspect ce trebuie subliniat este acela că, prin motivele de recurs, nu pot fi susținute în mod valabil critici prin care se tinde la schimbarea situației de fapt ori la reaprecierea probelor cauzei sau prin care se solicită realizarea unui control judiciar de temeinicie, atributul legal al instanței de recurs fiind limitat la examinarea acelor critici privitoare la decizia atacată care fac posibilă încadrarea în ipoteza pct. 8 al art. 488 din C. proc. civ. În consecință, împrejurarea că recurenții consideră că soluția dată de instanța de apel nu este legală, prin prisma modului în care a interpretat și coroborat mijloacele de probă administrate în cauză, nu înseamnă că s-ar fi săvârșit vreo aplicare greșită a legii, motivele astfel afirmate neputând fi primite prin raportare la cerințele prevăzute de art. 488 pct. 8 C. proc. civ. Astfel, recurenții reclamanți au susținut că instanța de apel nu a avut în vedere înscrisurile prin care au dovedit că, încă din anul 2014, dețin dreptul de proprietate asupra terenului ocupat de intimata pârâtă și, totodată, a omis să valorifice faptul că aceasta nu le-a contestat niciodată calitatea de proprietar, ci chiar a confirmat că are cunoștință de această situație. Incontestabil, instanța de recurs va considera că sunt câștigate cauzei faptele astfel cum au fost determinate de instanța de apel și va verifica numai dacă normele de drept au fost corect interpretate și aplicate la aceste fapte, fără să aibă posibilitatea de a reaprecia probele deja administrate, pentru că aceste aprecieri sunt în legătură cu temeinicia hotărârii atacate. În cauză, temeiul juridic al cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost configurat de către reclamanții recurenți, este acela al răspunderii civile delictuale pentru faptă proprie, răspundere care este subiectivă și care presupune: existența faptei ilicite, săvârșirea acesteia cu vinovăție, existența unui prejudiciu și legătura de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu. Subsidiar cererii de despăgubiri, a fost solicitată și evacuarea pârâtei intimate. Evaluând îndeplinirea condiției existenței faptei ilicite, curtea de apel a reținut că aceasta nu poate fi reținută cât timp pârâta invocă un drept propriu de folosință gratuită pe un teren proprietate publică a Statului, apreciind că nu s-a făcut dovada existenței unei încălcări a dreptului de proprietate al reclamantei, constatată printr-o soluție dată unei acțiuni în revendicare. Înalta Curte reține că disputa juridică privește caracterul licit sau nelicit al exercițiului atributului folosinței asupra terenului în litigiu, iar fapta ilicită nu poate fi dedusă direct și exclusiv din calitatea de proprietar a reclamanților, coroborată cu faptul ocupării terenului, cât timp posesorul invocă un drept de folosință rezultând dintr-un titlu cunoscut și acceptat de reclamanți. Or, fapta ilicită invocată de reclamanți constă în folosirea fără drept a terenului de către pârâtă, însă, pentru a fi calificată ca atare, era necesar ca folosința să fi fost în mod obiect nelegitimă, respectiv să fie fost exercitată în lipsa oricărui drept opozabil proprietarului, ipoteză care nu subzistă în cauză. Mai mult, recunoașterea juridică de către reclamanți a dreptului de folosință asupra terenului în litigiu, aparținând pârâtei rezultă, cum corect a reținut instanța de apel, făcând referire la dispozițiile art. 466 Codul fiscal, și din faptul stabilirii și perceperii impozitului anual pe teren chiar de către reclamanți, în sarcina respectivei pârâte. Cu certitudine, împrejurarea achitării impozitului anual de către intimata pârâtă, confirmă existența unei aparențe de drept și a unei folosințe exercitate cu convingerea existenței unui drept legitim, ceea ce întărește concluzia că situația juridică a imobilului teren este neclară, excluzând caracterul vădit nelegitim al folosinței. Prin urmare, este la adăpost de critici raționamentul juridic al instanței de apel care a considerat că într-o atare situație, și fără o hotărâre dată într-o acțiune în revendicare, nu poate fi stabilit caracterul ilicit al folosinței exercitate de intimata pârâtă asupra terenului în litigiu. Cum pentru antrenarea răspunderii civile îndeplinirea condițiilor legale este cumulativă iar cea vizând fapta ilicită nu se regăsește, după cum s-a arătat anterior, nu se mai impune analiza criticilor ce vizează și celelalte condiții ale acestui tip de răspundere. În fine, nefondată este și critica deciziei instanței de apel cu privire la soluția dată cererii de evacuare, critică ce va fi analizată din perspectiva pct. 8 al art. 488 C. proc. civ. Recurenții reclamanți susțin că în mod nelegal curtea de apel a menținut soluția de respingere a cererii de evacuare, pe considerentul că au indicat pentru prima dată în apel dispozițiile art. 1034 C. proc. civ., ca temei de drept al evacuării. Dincolo de faptul că, prin chiar motivele de recurs, recurenții reclamanți arată că, într-adevăr, nu au făcut trimitere expresă la aceste dispoziții pe parcursul soluționării cauzei pe fond, Înalta Curte constată că, deși l-a menționat, instanța de apel a trecut peste acest aspect, și a soluționat judicios cererea de evacuare prin prisma lipsei de obiect, dat fiind că nu s-a constatat existența faptei ilicite a ocupării nelegitime a terenului în litigiu. Prin urmare, Înalta Curte pentru motivele evocate și în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenții-reclamanți Orașul Sânnicolau Mare și Consiliul Local Sânnicolau Mare împotriva deciziei civile nr. 30 din 6 februarie 2025 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă.