ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2136/2025

Ședința publică din data de 26 noiembrie 2025

asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin decizia nr. 2274/21.10.2024, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a admis recursul incident declarat de pârâtul A. și recursul principal declarat de reclamantul B. împotriva deciziei civile nr. 178 C din 27 septembrie 2023 a Curții de Apel Constanța, secția I civilă; a casat decizia atacată; a admis apelul incident declarat de pârâtul A. și apelul principal declarat de reclamantul B. împotriva sentinței civile nr. 413 din 9 februarie 2022 pronunțate de Tribunalul Constanța, secția I civilă; a schimbat, în tot, sentința civilă nr. 413 din 9 februarie 2022, pronunțată de Tribunalul Constanța, secția I civilă, în sensul că a respins, ca inadmisibilă, cererea de chemare în judecată.

Prin cererea înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă în data de 29.08.2025, revizuentul B. a solicitat repunerea în termenul de formulare a cererii de revizuire, conform art. 186 alin. (2) raportat la art. 511 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., și anularea deciziei atacate, dată fiind existența unei contrarietăti a acesteia în raport cu decizia nr. 423C/04.12.2019 a Curții de Apel Constanța, secția I civilă, pronunțată în dosarul nr. x/2019.

- În justificarea cererii de repunere în termenul de formulare a cererii de revizuire, a arătat, prin trimitere la dezlegările Curții Constituționale din Decizia nr. 351/2022, care au stabilit că, "în virtutea art. 186 din C. proc. civ., și în materia revizuirii se poate formula cerere de repunere în termen, respectiv partea care a pierdut un termen procedural va fi repusă în termen numai dacă dovedește că întârzierea se datorează unor motive temeinic justificate", se impune concluzia că repunerea în termen este o instituție procesul civilă a cărei analiză, în contextul revizuirii pentru contrarietate de hotărâri, se impune pentru a garanta conformitatea normelor procesual civile cu cele ale legii fundamentale.

A menționat totodată că, deși soluția din decizia nr. 2274/21.10.2024 a instanței supreme, reprezentată de respingerea cererii de chemare în judecată, ca inadmisibilă, a fost pronunțată în data de 21.10.2024, înțelegerea acestui dispozitiv este condiționată de cunoașterea considerentelor care îl explică și care fac corp comun cu acesta, sens în care a făcut trimitere la jurisprudența Înaltei Curți (decizia nr. 1095/18.05.2022).

Astfel, contrarietatea dintre cele două decizii impune constatarea faptului că prima hotărâre este negată de cea de-a două hotărâre, iar acest împrejurare presupune cu necesitate cunoașterea explicațiilor care au stat baza soluției de respingere, ca inadmisibilă, a cererii de chemare în judecată.

Precizează, în acest sens, că a putut să cunoască faptul că decizia nr. 2274/21.10.2024 a instanței supreme încalcă autoritatea de lucru judecat a deciziei nr. 423/04.12.2019 a Curții de Apel Constanța, secția I civilă doar atunci când i-a fost comunicată ultima hotărâre, acesta fiind momentul la care a luat cunoștință de considerentele instanței de recurs referitoare la natura juridică procesual-civilă a cererii în constatarea inexistenței dreptului de creanță.

Pentru aceste motive, a apreciat că necunoașterea deciziei a cărei revizuire o solicită reprezintă un motiv temeinic, de natură să justifice repunerea sa în termenul de a formula cererea de revizuire.

- În motivarea cererii de revizuire, a menționat că, în cauză, sunt îndeplinite cerințele art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Astfel, a menționat că hotărârile invocate în cadrul procedurii de revizuire au caracter definitiv, că hotărârile sunt pronunțate de instanțe de grade diferite, decizia nr. 423C/04.12.2019 fiind pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția I civilă, în timp ce decizia nr. 2274/21.10.2024 este pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă.

A precizat ca fiind îndeplinită și cerința ca elementele primei hotărâri cărora li se atașează autoritatea de lucru judecat să fie încălcate de cea de-a doua hotărâre.

În acest sens, prin decizia anterioară se reține în mod expres faptul că cererea în constatarea inexistenței dreptului de creanță al lui A. are caracter principal (și reprezintă unicul element procedural în raport cu care se va analiza competența internațională).

În demonstrarea acestei teze, instanța de recurs a realizat o motivare amplă, din perspectiva scopului urmărit de reclamant, Curtea de Apel Constanța, secția I civilă statuând că acest petit (cererea în constatarea inexistenței creanței) "are caracter principal și că în funcție de acesta trebuie analizată competența instanțelor române".

Contrar considerentelor din paragraful anterior, prin decizia ulterioară este negat și înlăturat caracterul principal al cererii în constatarea inexistenței creanței formulate în dosarul nr. x/2019, instanța de recurs asertând că "astfel, contrar celor stabilite de instanța de apel din prezentul litigiu, în sensul că cererea principală o reprezintă constatarea inexistenței dreptului de proprietate (ceea ce ar prezuma o eventuală accesorialitate a cererii de obligare a pârâtului la restituirea împrumutului și deci, o eventuală aplicare a altor norme de competență față de cele reținute în litigiul anterior), în cauza precedentă, Tribunalul Constanța a considerat că cererea de constatare a inexistenței dreptului de creanță al pârâtului conform contractului din 19 august 2010 are caracter independent de cererea vizând obligarea acestei părți la plata sumei de bani reprezentând debite și dobânzi izvorâte din contractele de împrumut enumerate în acțiune (printre care și contractul nr. x din 15 decembrie 2006)".

Prin urmare, recurentul apreciază ca fiind îndeplinite condițiile prevăzute de art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., dată fiind contradicția existentă în cuprinsul celor două acte jurisdicționale cu privire la natura juridică procesual-civilă a cererii în constatarea inexistenței dreptului de creanță formulate în dosarul nr. x/2019 și arată, totodată, că aceste considerente sunt unele decizorii, deoarece au format convingerea instanței în sensul inadmisibilității acțiunii având ca obiect obligarea pârâtului la restituirea debitului și la plata accesoriilor, conform contractului de împrumut nr. x/15.12.2009.

Intimatul a formulat întâmpinare, prin care a invocat, printr-o primă susținere, excepția tardivității cererii de revizuire, solicitând, totodată, respingerea cererii de repunere în termen.

În dezvoltarea excepției formulate, a arătat că termenul de revizuire, de o lună, a început să curgă de la momentul pronunțării deciziei atacate, respectiv de la data de 21.01.2024, deoarece această hotărâre a rămas definitivă de la momentul pronunțării sale, în raport cu prevederile art. 634 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

În atare situație, apreciază că cererea de revizuire, depusă la 29.08.2025, a fost formulată cu depășirea termenului de o lună de la data pronunțării acesteia.

În dezvoltarea solicitării de respingere a cererii de repunere în termenului de formulare a cererii de revizuire, intimatul a menționat că susținerile revizuentului nu constituie motive temeinic justificate.

Invocă, în acest sens, Decizia nr. 576/2024 a Curții Constituționale, potrivit căreia "faptul că termenul de introducere a cererii de revizuire curge de la pronunțarea ultimei hotărâri nu împiedică accesul la justiție al părții și nici dreptul la apărare, întrucât demonstrarea existenței motivului de revizuire prevăzut la art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. nu presupune cu necesitate cunoașterea considerentelor dezvoltate de instanța care a pronunțat ultima hotărâre, ci implică doar argumentarea existenței identității de părți, obiect și cauză din cele două procese, lucru posibil și în lipsa motivării hotărârii a cărei revizuire se solicită".

Drept urmare, instanța de contencios constituțional a statuat că norma procedurală prin care s-a stabilit că termenul de revizuire de o lună, în cazul existenței unor hotărâri definitive potrivnice, curge de la data rămânerii definitive a ultimei hotărâri nu contravine principiilor de drept consacrate de Constituția României.

Mai arată, referitor la Decizia nr. 351/2022 a Curții Constituționale, invocată de revizuent, că cererea de repunere în termenul de o lună este admisibilă doar pentru motive temeinic justificate, care au împiedicat partea să declare respectiva cale de atac (cum ar fi starea de boală gravă, intervenirea unei cauze de forță majoră etc.), printre acestea neîncadrându-se și faptul că partea a cunoscut considerentele hotărârii a cărei revizuire o solicită după expirarea termenului de o lună prevăzut de dispozițiile art. 511 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., termen ce curge de la pronunțarea hotărârii respective, sens în care face trimitere, de asemenea, la considerentele Deciziei nr. 576/2024.

Printr-o altă apărare, a invocat inadmisibilitatea cererii de revizuire, dat fiind că nu se invocă existența unei contrarietăți, deci a autorității de lucru, între dispozitivele celor două decizii, ambele cereri de chemare în judecată fiind respinse ca inadmisibile, ci o pretinsă contrarietate între considerentele celor două hotărâri judecătorești.

Arată, în acest sens, că revizuentul citează din motivările celor două decizii, invocând contrarietatea considerentelor acestor hotărâri, iar nu între dispozitivele acestora, aspect ce nu se încadrează, în opinia sa, în dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Mai afirmă și că, este adevărat că, potrivit art. 430 alin. (2) C. proc. civ., "autoritatea de lucru judecat privește dispozitivul precum și considerentele pe care acesta se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă", dar, în materia revizuirii întemeiate pe dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prezintă relevanță juridică doar autoritatea de lucru judecat ce ar putea subzista între dispozitivele a două hotărâri judecătorești, iar nu și în ceea ce privește considerentele acestora.

Menționează, totodată, că niciuna dintre cele două decizii despre care se susține că ar fi contradictorii nu a soluționat în fond cele două litigii, ci a respins cererile de chemare în judecată ca inadmisbile, în contextul în care acestea nu erau de competența instanțelor române.

În ambele litigii instanțele de judecată, parcurgând toate fazele procesuale, au analizat și s-au pronunțat exclusiv cu privire la competența de soluționare a cauzelor, statuând că aceasta aparține instanțelor din Elveția, iar nu instanțelor române, nefiind astfel incidentă calea de atac a revizuirii.

Pe fondul cauzei, a solicitat respingerea cererii de revizuire, ca nefondată, menționând, în acest sens, că paragraful în raport cu care se invocă contrarietatea nu reprezintă raționamentul juridic propriu al instanței de recurs, ci doar redarea (cu titlu prealabil) a motivării instanței de apel care nu a reținut autoritatea de lucru judecat a deciziei nr. 423/04.12.2019 a Curții de Apel Constanta, pronunțată în recurs, în dosarul nr. x/2019, și deci nu și-a însușit teza necompetenței generale a instanțelor române în soluționarea cererilor având ca obiect constatarea inexistenței dreptului de creanța izvorât din contractul de împrumut nr. x/15.12.2008.

Arată și că cea de-a doua instanță nu a pronunțat o hotărâre bazată exclusiv pe propriul său raționament juridic, ci a preluat concluziile instanței din dosarul nr. x/2019, în condițiile în care a reținut autoritatea de lucru judecat a hotărârilor judecătorești pronunțate în litigiul respectiv, hotărâri prin care s-a constatat necompetența generală a instanțelor române în ceea ce privește soluționarea litigiilor având ca obiect contractul de împrumut nr. x/15.12.2008.

Printr-o altă susținere, intimatul a arătat că a învederat primei instanțe, în dosarul nr. x/2020, faptul că același debit a mai fost solicitat anterior de către reclamantul B. și în cadrul dosarului nr. x/2019, invocând, astfel, autoritatea de lucru judecat cu privire la excepția necompetenței generale a instanțelor din România, fiind reținută, în mod corect, autoritatea de lucru judecat a sentinței nr. 1829/16.07.2019 a Tribunalului Constanța (rămasa definitivă prin decizia nr. 423C/04.12.2019 a Curții de Apel Constanța) prin decizia a cărei revizuire se solicită.

Menționează și că dosarul nr. x/2019 a fost soluționat, în mod definitiv, pe cale de excepție, instanța statuând că cererea de chemare în judecată ce făcea obiectul cauzei respective nu era de competența instanțelor române, iar acest aspect a fost reținut cu autoritate de lucru judecat inclusiv în ceea ce privește competența de soluționare a dosarului nr. x/2020

Relevant, din perspectiva stabilirii competenței de soluționare a dosarului nr. x/2020, în comparație cu dosarul nr. x/2019, a fost faptul că ambele cauze au avut ca temei al pretențiilor reclamantului contractul de împrumut nr. x/15.12.2008.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Analizând cererea de revizuire dedusă judecății, Înalta Curte constată că nu sunt îndeplinite condițiile art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., temei juridic al căii extraordinare de atac promovate, pentru a face posibilă anularea deciziei împotriva căreia este îndreptată revizuirea și, potrivit solicitării revizuentului, de reluare a judecății cu respectarea efectului pozitiv al autorității de lucru judecat atașat unei hotărâri definitive anterioare.

Astfel, prin cererea formulată, revizuentul a pretins, în esență, că decizia nr. 2274/21.10.2024 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă contrazice, prin statuările ei, cele stabilite cu autoritate de lucru judecat, sub aspect pozitiv, prin decizia nr. 423C/04.12.2019 a Curții de Apel Constanța, secția I civilă, în legătură cu modalitatea de calificare a capetelor de cerere formulate prin acțiunea ce a constituit obiectul judecății în pricina anterioară, pe care s-a fundamentat analiza jurisdicțională care a determinat validarea soluției Tribunalului Constanța, de respingere a acțiunii ca nefiind de competența instanțelor române, dispusă prin sentința nr. 1829/16.07.2019, pronunțată în cel dintâi litigiu dintre părți.

S-a arătat că, potrivit deciziei nr. 423C/04.12.2019 a Curții de Apel Constanța, opusă din perspectiva manifestării pozitive a lucrului judecat, instanța a stabilit ca având caracter principal petitul în constatarea inexistenței unui drept de creanță al pârâtului împotriva reclamantului conform contractului de împrumut din 19.08.2010 (urmare a compensării parțiale a creanței la a cărei realizare tindea în respectiva pricină și cea opusă acestuia, recunoscută pârâtului, prin hotărâri judecătorești definitive pronunțate în Elveția, puse în executare silită pe teritoriul respectivului stat), iar nu petitul în pretenții, prin care se solicita obligarea părții adverse la plata unor sume de bani reprezentând debite și accesorii izvorâte din contractele de împrumut intervenite între părțile litigante, indicate prin acțiune (printre care și contractul de împrumut nr. x/15.12.2008).

Astfel, s-a susținut că petitul în constatarea inexistenței dreptului de creanță al pârâtului a constituit, în pricina anterioară, "unicul element procedural în raport de care s-a analizat competența internațională".

În schimb, prin decizia nr. 2274/21.10.2024 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, împotriva căreia este îndreptată prezenta cale extraordinară de atac, revizuentul susține că s-ar fi statuat în sens contrar și anume că respectivul petit în constatare are caracter independent de cererea vizând obligarea aceleiași părți la plata sumei de bani reprezentând debite și dobânzi izvorâte din contractele de împrumut enumerate în acțiunea ulterioară, nesocotindu-se, deci, existența raportului de accesorialitate ce ar fi fost consacrat în prima judecată.

Deși aptă, contrar apărărilor intimatului, a fi dedusă verificării jurisdicționale pe calea motivului de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., temei al prezentului demers procesual, având în vedere că autoritatea de lucru judecat privește nu doar dispozitivul, cât și considerentele pe ca acesta se sprijină, conform art. 430 alin. (2) C. proc. civ., în speță nu se identifică o nesocotire a aspectelor litigioase tranșate anterior, care au determinat reținerea necompetenței generale a instanțelor române de soluționare a celei dintâi pricini.

Astfel, învestit fiind cu soluționarea acțiunii din dosarul nr. x/2019, Tribunalul Constanța a stabilit, prin sentința nr. 1829/16.07.2019, că "cererea de constatare a inexistenței dreptului de creanță al pârâtului A. împotriva reclamantului B. conform contractului de împrumut din 19.08.2010 are caracter independent de cererea vizând obligarea pârâtului la plata sumelor reprezentând debite și dobânzi izvorând din contractele de împrumut enumerate în cererea de chemare în judecată."

Odată determinată natura juridică a respectivului petit, tribunalul a stabilit, în considerarea situației de fapt reținute, incidența dispozițiile art. 22 pct. 5 din Convenția de la Lungano din 30.10.2007 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială, dat fiind (inclusiv) că obiectul disputei, ce viza, în esență, aspecte aflate în directă legătură cu executarea, pe teritoriul Elveției, a hotărârii care consfințește creanța pârâtului (emisă în respectivul stat), atrage competența exclusivă a instanței străine.

Acesta este cadrul în care, expunând considerentele care au determinat soluția de admitere a excepției necompetenței generale a instanțelor române în soluționarea celui dintâi dosar, Înalta Curte a arătat, cu prilejul soluționării recursului principal al reclamantului și a recursului incident al pârâtului împotriva deciziei nr. 178/C/27.09.2023 a Curții de Apel Constanța, secția I civilă, pronunțată în litigiul ulterior, că, "în cauza precedentă, Tribunalul Constanța a considerat că cererea de constatare a inexistenței dreptului de creanță al pârâtului conform contractului din 19.08.2010 are caracter independent de cererea vizând obligarea acestei părți la plata sumelor de bani reprezentând debite și dobânzi izvorâte din contractele de împrumut enumerate în acțiune".

Prin urmare, prin decizia nr. 2274/21.10.2024 a instanței supreme nu s-a tranșat asupra naturii juridice a petitului în constatarea inexistenței dreptului de creanță al pârâtului, cum eronat pretinde revizuentul, ci doar s-a evocat raționamentul deductiv al tribunalului care a fundamentat (alături de alte considerente) soluția pronunțată.

De altfel, respingând, ca nefondat, recursul reclamantului B. împotriva sentinței nr. 1829/16.07.2019 a primei instanțe învestite, Curtea de Apel Constanța a reținut, prin decizia nr. 423/C/04.12.2019, în deplină concordanță cu cele statuate de instanța anterioară, că, "prevalându-se de artificiul acțiunii în pretenții și de domiciliul pârâtului A., reclamantul a pretins instanțelor române recunoașterea calității sale de creditor al pârâtului A., care îl urmărește silit pe teritoriul statului elvețian în temeiul cesiunilor de creanțe realizate cu titlu gratuit în favoarea sa de către societatea la care este acționar, cu finalitatea diminuării sumei pentru care este executat silit, dar într-o manieră care să nu mai pună în discuție întinderea creanțelor dobândite, ci exclusiv problema recunoașterii efectelor hotărârii judecătorești pronunțate de instanțele române".

În același sens, raportându-se la contextul de ansamblu al cauzei, aceeași curte de apel a mai stabilit, reținând "încălcarea, de către reclamant, a obligației de exercitare a drepturilor procesuale cu bună-credință", că respectivul demers procesual tindea la "eludarea regulilor în materia executării obligațiilor rezultate din contractele de împrumut" (guvernate de legea materială elvețiană), "precum și a regulilor privind urmărirea silită a contractului de cesiune de creanță din 23.09.2011" (contract, de asemenea, încheiat în Elveția).

Ca atare, similar dezlegărilor tribunalului, a cărui hotărâre a menținut-o, curtea a reținut că petitul în constatare nu constituie consecința admiterii celui în pretenții, ci are (la rândul său) caracter principal.

Caracterizând, în această manieră, elementele definitorii ale celui dintâi demers promovat, curtea nu a constatat un raport de accesorialitate al petitului în pretenții față de cel în constatare, cum eronat pretinde revizuentul, ci a consacrat, în deplină concordanță cu statuările primei instanțe, faptul că ambele capete de cerere, deși independente, converg spre conturarea aceluiași scop, de "zădărnicire, fie și parțială, a executării silite inițiate de A. în Elveția", cum expres se arată prin decizia instanței de recurs din primul dosar.

Drept urmare, afirmând, contrar realității juridice, existența unor hotărâri potrivnice cu privire la aspectele tranșate, deși considerentele deciziei atacate nu contrazic dezlegările și efectele lucrului judecat ale primelor hotărâri conform celor arătate (pe care doar le reiau), revizuentul denotă, mai degrabă, o greșită înțelegere a motivelor care au determinat reținerea, prin actul jurisdicțional atacat, a însuși efectului extinctiv atașat hotărârilor pronunțate în cel dintâi litigiu, cu consecința opririi definitive a judecății în această din urmă pricină.

În acest sens, pretinzând, lipsit de fundament, că petitul în constatarea inexistenței dreptului de creanță al pârâtului a reprezentat, în pricina anterioară, "unicul element procedural în raport cu care s-a analizat competența internațională", revizuentul ignoră practic circumstanțele care au determinat, în egală măsură, adoptarea soluției pronunțate.

Astfel, se observă că, distinct de configurația juridică exactă a elementelor cererii introductive de instanță, tribunalul a reținut ca fundament al stabilirii necompetenței generale a instanțelor române inclusiv împrejurarea menționării, prin contractul de împrumut nr. x/15.12.2008 (obiect al judecății și în cea de-a doua pricină), atât a legii aplicabile acestuia ca fiind art. 312-318 din Codul Elvețian al Obligațiilor, cât și a unei convenții exprese a părților, sub forma unei clauze atributive de competență în favoarea instanțelor elvețiene, conform dispozițiilor art. 23 alin. (1) din Convenția de la Lungano.

În acest sens, procedând la interpretarea clauzei cuprinse la pct. 9 din respectivul act juridic, tribunalul a reținut (printr-o argumentație menținută, la rândul său, în recurs) că, deși părțile au indicat, în mod generic, că "sediul arbitrajului este la Zurich", instanța competentă să soluționeze litigiile dintre părți nu poate fi decât una elvețiană, având în vedere că părțile au ales Codul Elvețian al Obligațiilor ca fiind legea care să guverneze raportul juridic izvorât din respectivul contract de împrumut.

Or, constatând identitatea parțială de obiect între cele două litigii (suplimentar celei de părți și de cauză), în condițiile în care și în pricina ulterioară s-a solicitat, de către reclamant, obligarea pârâtului la restituirea împrumutului acordat în baza contractului nr. x/15.12.2008, instanța supremă nu a făcut altceva decât să reia, prin considerentele deciziei atacate cu revizuire, motivele care au stat la baza stabilirii necompetenței internaționale a instanțelor române în soluționarea celui dintâi dosar (conform art. 1.071 C. proc. civ.), care s-au răsfrâns, ca efect al manifestării negative a autorității de lucru judecat, și în litigiul ulterior.

Reiese, așadar, că aspectele determinante în reținerea necompetenței internaționale a instanței române în cel dintâi litigiu au reprezentat nu doar temei de analiză al instanței de recurs din pricina ulterioară, ci însuși fundamentul deciziei astfel adoptate, fiind arătate, în mod expres, motivele care au stat la baza valorificării efectului negativ al lucrului judecat corespunzător hotărârilor pronunțate în cel dintâi litigiu.

Or, această dezlegare dată prin decizia supusă revizuirii este una definitivă și necenzurabilă sub aspectul legalității chestiunii de drept dezlegate, întrucât dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu deschid calea unui control judiciar asupra hotărârii atacate în legătură cu modul în care cea de-a doua instanță percepe ori se raportează la autoritatea de lucru judecat a hotărârilor anterioare, ale căror efecte le valorifică în propria hotărâre.

Așadar, punând în discuție o eventuală nesocotire a aspectelor tranșate definitiv asupra calificării juridice a petitelor acțiunii din primul litigiu, pentru a înlătura, pe această cale, soluția de reținere a efectului negativ al acelorași hotărâri, revizuentul tinde, inadecvat procedural, să transforme această cale extraordinară de atac într-una care să supună cenzurii legalitatea unei hotărâri definitive în alte cazuri decât cele strict prevăzute de lege.

Ca atare, a admite că, în situația revizuirii întemeiate pe art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., poate fi criticată modalitatea în care, în recurs, prin hotărâre definitivă, a fost valorificat lucrul judecat anterior înseamnă, de fapt, a deturna rolul revizuirii și a o transforma într-un "recurs deghizat".

Astfel fiind, raportat la considerentele expuse, se observă că dacă s-ar proceda în sensul urmărit de revizuent, s-ar ajunge la o deturnare a scopului și funcțiilor procesuale ale revizuirii pentru contrarietate de hotărâri, care devine dintr-o cale extraordinară de atac permisă pentru un motiv clar și bine definit prin norma art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., într-o cale de exercitare a controlului judiciar acolo unde legea nu îl prevede, asupra raționamentului prin care cea de-a doua instanță valorifică efectele hotărârilor anterioare în propria judecată.

Or, revizuirea întemeiată pe motivul legal prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. sancționează situațiile în care există hotărâri definitive potrivnice, date de instanțe de același grad ori de grade diferite, care încalcă autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri, iar nu maniera în care cea de-a doua instanță s-a raportat la autoritatea lucrului judecat generată de hotărârile anterioare.

Rezultă, deci, că, în realitate, prin prezentul demers promovat, revizuentul își exprimă dezacordul față de aspectele tranșate prin decizia contestată, fiind nemulțumit de soluția pronunțată, urmărind a obține, într-o manieră inadecvată procedural, o reformare a deciziei atacate, îndepărtându-se, astfel, de însăși rațiunea edictării motivului de revizuire indicat, care nu permite redeschiderea unei judecăți definitive decât pentru motive strict și limitativ prevăzute de lege.

Or, în acest sens, instanța de contencios european a drepturilor omului a statuat în mod constant, în jurisprudența sa, că nicio parte nu poate solicita revizuirea unei hotărâri definitive și obligatorii doar pentru a obține o nouă rejudecare a cauzei (cauza Mitrea împotriva României, Hotărârea din 29.07.2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 855/21.12.2010, par. 24).

Drept urmare, promovarea cererii de revizuire împotriva deciziei nr. 2274/21.10.2024 a Înaltei Curți de Casație și Justiție sub motiv că ar nesocoti și ar fi potrivnică deciziei nr. 423C/04.12.2019 a Curții de Apel Constanța, cea care doar a validat raționamentul logico-juridic al tribunalului, menținând sentința nr. 1829/16.07.2019 a Tribunalului Constanța - ale cărei considerente sunt evidențiate, într-o manieră exhaustivă, în cadrul deciziei atacate, conform celor arătate în precedent -, nesocotește fundamentul acestei căi extraordinare de atac.

Ca atare, constatându-se că nu sunt îndeplinite condițiile motivului de revizuire invocat, pentru a se pretinde că a avut loc, prin decizia atacată, o încălcare a efectului pozitiv al lucrului judecat, cererea de revizuire va fi respinsă ca nefondată.

Cât privește solicitarea intimatului A., de acordare a cheltuielilor de judecată, se constată că, deși a formulat respectiva cerere în cuprinsul întâmpinării, cuantumul lor nu a fost precizat, iar la dosarul cauzei nu se regăsește vreo dovadă în acest sens, astfel încât cererea va fi respinsă, nefiind îndeplinite cerințele prescrise de art. 452 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondată, cererea de revizuire formulată de revizuentul B. împotriva deciziei nr. 2274 din data de 21 octombrie 2024, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă în dosarul nr. x/2020.

Respinge cererea intimatului A., de acordare a cheltuielilor de judecată.

Cu drept de recurs în termen de 30 de zile de la comunicarea hotărârii, la Completul de 5 judecători al Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Pronunțată astăzi, 26 noiembrie 2025, prin punerea soluției la dispoziția părților, prin mijlocirea grefei, conform art. 402 C. proc. civ.