ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2127/2025

Ședința publică din data de 26 noiembrie 2025

asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin încheierea din 5 iunie 2025, pronunțată în dosarul nr. x/2023, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a respins cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 14 C. proc. civ. raportat la dispozițiile art. 1, art. 15, art. 16, art. 21 și art. 53 din Constituția României, în completele civile în care sunt incidente prevederile Legii nr. 182/2002 privind protecția informațiilor clasificate, formulată de petentul A..

Împotriva acestei încheieri a formulat declarație de recurs petentul A., nesemnată și fără a se indica eventuale aspecte de nelegalitate ale hotărârii atacate.

Intimatul Oficiul Registrului Național al Informațiilor Secrete de Stat a formulat note scrise, prin care a invocat excepția nulității recursului pentru nemotivarea căii de atac.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Analizând, cu prioritate, conform art. 248 alin. (1) C. proc. civ., excepția nulității recursului în raport cu lipsa semnăturii recurentului și a motivelor căii de atac formulate, Înalta Curte constată că recursul este nul pentru considerentele expuse în continuare:

În speță, în data de 10 iunie 2025, pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, a fost înregistrat recursul declarat de petentul A. împotriva încheierii din data de 5 iunie 2025, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă în dosarul nr. x/2023.

Prin rezoluția de primire a dosarului, aflată la fila x, s-a constatat că declarația de recurs nu poartă semnătura părții, astfel că petentului i-a fost pusă în vedere obligația de a semna cererea de recurs sau de a transmite la dosar un exemplar semnat al acesteia, sub sancțiunea anulării recursului.

Obligația de a semna memoriul de recurs a fost comunicată petentului în 4 iulie 2025, astfel cum reiese din dovada de înmânare aflată la dosar.

Totodată, la cel dintâi termen de judecată stabilit în cauză, în 17 septembrie 2025, pe de o parte, față de împrejurarea că încheierea care face obiectul recursului a fost motivată la data de 15 septembrie 2025, partea recurentă fiind în imposibilitate de a formula critici împotriva acesteia, iar, pe de o altă parte, reținând aplicabilitatea în cauză a dispozițiilor art. 196 alin. (2) C. proc. civ., care permit complinirea semnăturii părții pe tot parcursul judecății, pentru a da posibilitatea recurentului de a semna și completa cererea de recurs cu motivele acesteia, instanța supremă a dispus amânarea judecarea cauzei la data de 26 noiembrie 2025, petentul fiind recitat în 29 septembrie 2025 cu mențiunea de a semna și completa cererea de recurs cu motivele acesteia, sub sancțiunea anulării recursului, astfel cum rezultă din dovada de înmânare aflată la dosar, însă acesta nu a înțeles să se conformeze obligației legale care i-a fost adusă la cunoștință de către instanță.

Dispozițiile art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ. dispun în sensul că cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat, iar cele stipulate la lit. e) a aceluiași articol prevăd că cererea de recurs va cuprinde semnătura părții care a exercitat calea de atac sau, după caz, a mandatarului acesteia, a reprezentantului legal al părții sau a consilierului juridic, lipsa acestor mențiuni fiind sancționată cu nulitatea potrivit alin. (2) al aceluiași articol.

În mod similar, dispozițiile art. 148 alin. (1) C. proc. civ. prevăd că orice cerere adresată instanțelor judecătorești trebuie să cuprindă, inter alia, motivele cererii, precum și semnătura.

Reiese, astfel, că, în acord cu dispozițiile legale menționate, petentul avea posibilitatea fie de a semna olograf cererea dedusă judecății, fie de a utiliza o semnătură electronică, în condițiile Legii nr. 214/2024 privind utilizarea semnăturii electronice, a mărcii temporale și prestarea serviciilor de încredere bazate pe acestea, astfel cum prevăd dispozițiile art. 148 alin. (2) C. proc. civ., care instituie excepția de la regula semnăturii olografe.

În egală măsură, petentul avea inclusiv posibilitatea de a expedia prin poștă un exemplar semnat olograf al cererii, fie să se prezinte la compartimentul de registratură al instanței ori în fața instanței de judecată, la termenele acordate în cauză, pentru a proceda la semnarea acesteia.

În speță, însă, niciuna dintre aceste ipoteze nu este îndeplinită, petentul, deși legal citat, rămânând în pasivitate în legătură cu obligația procesuală de a semna declarația de recurs, care i-a fost adusă la cunoștință și care îi revenea potrivit legii, la dosarul cauzei neregăsindu-se un exemplar al cererii de recurs care să poarte semnătura recurentului.

Or, în atare circumstanțe, cererea formulată, nu poate determina o legală învestire a instanței de judecată.

Aceeași consecință juridică decurge inclusiv din lipsa motivelor căii de atac formulate, cererea fiind privată, și de un alt element esențial pentru asigurarea unei minime discipline procesuale.

Revenea, deci, recurentului sarcina de a demonstra, printr-o motivare propriu-zisă, că excepția de neconstituționalitate îndeplinește condițiile de admisibilitate și, astfel, a aspectului nelegalității soluției de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale, din moment ce simpla declarare a prezentei căi de atac nu determină, în lipsa unei argumentații juridice concrete, controlul jurisdicțional al instanței de recurs.

Aceasta întrucât, dacă ar proceda la examinarea prezentei căi de atac într-o asemenea manieră, Înalta Curte s-ar substitui, practic, autorului excepției de neconstituționalitate în formularea unor critici de admisibilitate a cererii de sesizare a Curții Constituționale și, implicit, a unor critici de neconstituționalitate, ceea ce ar echivala cu un control efectuat din oficiu, inadmisibil însă, în condițiile în care art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992 prevede, în mod expres, că "Sesizarea Curții Constituționale se dispune de către instanța în fața căreia s-a ridicat excepția de neconstituționalitate, printr-o încheiere care va cuprinde punctele de vedere ale părților, opinia instanței asupra excepției și va fi însoțită de dovezile depuse de părți".

Rezultă, așadar, că pentru a se putea verifica legalitatea soluției de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale, prin prisma condițiilor de admisibilitate a excepției de neconstituționalitate prevăzute în mod expres de art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992, este necesar ca, în cuprinsul cererii de recurs, să existe o motivare efectivă, care să reflecte care dintre cerințele prevăzute de lege se apreciază a fi îndeplinite și de a demonstra, în acest mod, o eventuală carență a raționamentului logico-juridic al instanței învestite inițial cu cererea de sesizare a instanței de contencios constituțional.

Cum motivarea, în condițiile legii, a căilor de atac promovate reprezintă obligația părții interesate, care trebuie să manifeste diligență în acest sens, instanța nu se poate substitui autorului în formularea unor susțineri privind condițiile de admisibilitate a cererii de sesizare a Curții Constituționale, deoarece acest demers ar echivala cu un control efectuat din oficiu, inadmisibil, astfel cum s-a expus anterior.

Or, în speță, petentul, deși a declarat recurs împotriva încheierii prin care s-a respins cererea de sesizare a Curții Constituționale în interiorul termenului legal, a omis, însă, a aduce critici concrete care să vizeze considerentele expuse în cuprinsul încheierii recurate.

Mai mult, cu toate că, în raport cu momentul la care a intervenit redactarea actului jurisdicțional atacat, recurentului i-a fost recunoscută posibilitatea, prin încheierea de la termenul de judecată anterior, din 17 septembrie 2025, de a complini lipsurile privitoare la forma cererii de recurs și ulterior, conform celor arătate în precedent, recurentul a rămas în continuare în pasivitate, atitudine procesuală ce justifică, astfel, incidența sancțiunii expres prevăzute de lege, a nulității cererii de recurs, atât din perspectiva lipsei semnăturii, cât și a motivelor căii de atac promovate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurentul A. împotriva încheierii din data de 5 iunie 2025, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă în dosarul nr. x/2023.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 26 noiembrie 2025, prin punerea soluției la dispoziția părților, prin mijlocirea grefei, conform art. 402 C. proc. civ.