ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2125/2025

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Mureș, secția civilă în 26.09.2023, sub nr. x/2023, reclamantul Municipiul Târgu Mureș a solicitat obligarea pârâților A., B. și C. la plata sumei de 499.923,34 RON cu titlu de cheltuieli nelegale efectuate din patrimoniul Fundației "Târgu Mureș Zoo", precum și a penalităților aferente acesteia. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 1.349, art. 1.357 C. civ., coroborate cu art. 20 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 273/2006, cu art. 3 alin. (4), art. 10 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 și cu art. 5 lit. b) din Legea nr. 191/2002.

Sentința pronunțată de Tribunalul Mureș Prin sentința nr. 4670/19.07.2024, Tribunalul Mureș, secția civilă a respins, ca neîntemeiată, excepția lipsei calității procesual pasive invocată de pârâții B. și C., prin întâmpinare; a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune invocată de pârâții A., B. și C. și, pe cale de consecință, a respins acțiunea, ca fiind prescrisă; l-a obligat pe reclamant la plata sumei de 7.140 RON în favoarea pârâtei B. și a sumei de 7.497 RON în favoarea pârâtului C., cu titlu de cheltuieli de judecată; a respins cererea pârâtului A., de obligare a reclamantului la plata cheltuielilor de judecată.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel Târgu Mureș Prin decizia nr. 83/A/31.01.2025, Curtea de Apel Târgu Mureș, secția I civilă a admis apelul reclamantului împotriva sentinței nr. 4670/19.07.2024 a Tribunalului Mureș, secția civilă, pe care a anulat-o, și a trimis cauza, spre rejudecare, primei instanțe.

Calea de atac a recursului exercitată în cauză Împotriva acestei decizii au declarat recursuri, întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pârâții. 4.1. Recursul pârâtului C.: În dezvoltarea unicului motiv de casare invocat, recurentul-pârât a indicat, printr-o primă susținere, încălcarea, de către instanța de apel, a prevederilor art. 2.528 C. civ., ca urmare a reținerii, ca moment de la care a început să curgă termenul de prescripție a datei de 12.03.2019, deși afirmatul prejudiciu a fost creat în 3 ani fiscali (2016-2018), pentru fiecare dintre acestea curgând un termen de prescrpție distinct, conform art. 2.526 C. civ. A mai arătat recurentul-pârât, raportat la considerentele Deciziei nr. 19/2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, că instanța de apel a reținut incidența prevederilor art. 2.539 alin. (2) C. civ. în ansamblu, fără a avea în vedere faptul că întreruperea cursului prescripției se poate realiza numai în situația în care aceasta nu s-a împlinit. A precizat, în acest sens, că prescripția a început sa curgă la data de 06.04.2017 pentru cheltuielile angajate în anul 2016, anterior datei de 26.08.2020, la care a fost formulată cererea de chemare în judecată din dosarul nr. x/2020. A menționat și că hotărârea atacată este nelegală și în privința reținerii incidenței art. 2.537 alin. (2) C. civ. prin raportare la art. 2.528 și la art. 1.381 C. civ., apreciind că o acțiune îndreptată împotriva altei persoane decât pârâții din cea de-a doua cauză poate întrerupe termenul de prescripție. A arătat, astfel, că, în situația acțiunilor în răspundere civilă delictuală, identitatea părților din cele două cauze este necesară, conform art. 1.381 C. civ. Or, în speță, reclamantul s-a îndreptat împotriva pârâților din litigiul pendinte la data de 26.09.2023, în timp ce în acțiunea care a constituit obiectul dosarului nr. x/2020 s-a îndreptat împotriva unei alte persoane. De asemenea, acțiunea formulată în dosarul nr. x/2020 a fost respinsă în urma judecării fondului acesteia, iar nu ca urmare a admiterii excepției lipsei calității procesuale a pârâtei din acel dosar. Astfel, din interpretarea art. 2.528 C. civ., rezultă că, într-o acțiune în răspundere civilă delictuală, pentru ca prescripția să fie întreruptă conform art. 2.539 alin. (2) C. civ., este necesară identitatea dintre părți. Menționează că o altă interpretare ar conduce la lipsirea de efecte a instituției prescripției extinctive, reclamanții având posibilitatea de a se îndrepta în mod succesiv, la infinit, pentru recuperarea aceluiași prejudiciu, împotriva altor persoane, unele ajungând să fie chemate în judecată mult după împlinirea termenului de 3 ani. Față de aceste aspecte, arată că introducerea unei cereri de chemare în judecată împotriva altei persoane decât cea apreciată ca fiind vinovată de producerea prejudiciului, la data producerii acestuia, chiar dacă prin aceasta se urmărește recuperarea aceluiași prejudiciu, nu are ca efect întreruperea termenului de prescripție. 4.2. Recursul pârâtului A.: În susținerea motivului de recurs invocat, recurentul-pârât a indicat interpretarea greșită, de către instanța de apel, a prevederilor art. 2.539 alin. (2) teza a II-a C. civ. și ale art. 2.528 C. civ. Menționează, raportându-se la data Raportului de audit intern nr. 21/14179 din data de 12.03.2019, că acesta este momentul la care autoritatea locală ar fi sesizat că toate cheltuielile efectuate de fundație ar fi fost efectuate nelegal. Arată că de la acest moment (12.03.2019) ar fi trebuit să fie calculat termenul de prescripție în interiorul căruia intimatul-reclamant era ținut să acționeze inclusiv împotriva recurenților-pârâți, termenul împlinindu-se în data de 12.03.2022. Precizează că soluția pronunțată în cadrul dosarului nr. x/2020 al Tribunalului Mureș a fost respinsă definitiv ca urmare a constatării neîndeplinirii condițiilor răspunderii civile delictuale. Consideră ca fiind eronată reținerea instanței de apel referitoare la existența unei strânse legături între cele două pricini, pentru a opera cazul întreruptiv de prescripție prevăzut de art. 2.539 alin. (2) C. civ., atât timp cât cele două cauze au vizat părți diferite și prima cerere de chemare în judecată a fost respinsă, ca nefondată. Arată și că intimatul-reclamant nu a întreprins niciun demers în contradictoriu cu recurenții-pârâți prin care să le învedereze o eventuală nelegalitate săvârșită în exercitarea atribuțiilor acestora, de membrii în Consiliul Director al fundației. Susține, astfel, că intimatul-reclamant nu beneficiază de întreruperea prescripției dreptului material la acțiune în ipoteza în care o cerere anterioară, în care pârâții din prezenta cauză nu au fost părți, a fost respinsă, în mod definitiv, ca urmare a soluționării fondului cauzei. Chiar dacă finalitatea urmărită în cele două demersuri judiciare apare a fi similară, nu se poate reține întreruperea prescripției dreptului material la acțiune, în condițiile în care recurenții-pârâți nu au figurat ca părți în primul dosar și nici nu s-a dovedit existența unui raport de solidaritate, motiv pentru care consideră ca nefiind incidentă cauza de întrerupere a prescripției reținută de instanța de apel. Pe de alta parte, acțiunea introductivă de instanță apare ca fiind inclusiv inadmisibilă și nefondată, prin raportare la temeiurile juridice invocate de reclamant, o asemenea acțiune în pretenții neputând fi formulată decât în virtutea unor temeiuri juridice circumscrise prevederilor O.G. nr. 26/2000, pretenția invocată neputând fi circumscrisă prevederilor art. 1.357 C. civ. 4.3. Recursul pârâtei B.: În dezvoltarea unicului motiv de casare invocat, recurenta-pârâtă a invocat aplicarea greșită, de către instanța de apel, a prevederilor art. 2.539 alin. (2) teza a II-a C. civ. și a prevederilor art. 2.528 C. civ. Arată că, în cazul răspunderii civile delictuale, termenul de prescripție începe să curgă de la data la care intimatul-reclamant a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba, cât și persoana sau persoanele responsabile pentru repararea acesteia, conform dispozițiilor art. 2.528 C. civ. Susține că, deși prevederile art. 2.539 alin. (2) teza a II-a C. civ. nu disting cu privire la calitatea persoanelor chemate în judecată în calitate de pârâți, totuși, din interpretarea prevederilor specifice prescripției, rezultă că întreruperea prescripției poate avea loc doar dacă cea de-a doua cerere de chemare în judecată este promovată împotriva aceleiași părți din cererea inițială, din moment ce interpretarea contrară ar echivala cu nesocotirea dispozițiilor speciale privitoare la împlinirea termenului de prescripție și ale efectelor acesteia. Cu alte cuvinte, dacă s-ar întrerupe prescripția prin introducerea unei noi acțiuni față de persoane care nu au avut calitatea de părți în cererea inițială, ar însemna că, deși creanța reclamantului este prescrisă, totuși, prin reiterarea unei cereri față de terțele persoane, reclamantul este repus în termenul de prescripție. Or, nu aceasta este voința legiuitorului, ci aceea de a mai acorda o șansă reclamantului, căruia i s-a respins cererea inițială (pe care o reiterează, dar în contradictoriu cu aceleași persoane). Susținerea instanței de apel potrivit căreia există o strânsă legătură între cele două cereri de chemare în judecată este nefondată, câtă vreme, pe de o parte, cele două cauze au părți distincte, iar, pe de altă parte, calificarea juridică a cererilor dată de reclamant este diferită în cele două acțiuni. Astfel, din cuprinsul bilanțurilor contabile anuale, intimatul-reclamant trebuia să cunoască atât paguba, cât și persoanele care trebuie să repare paguba. Mai mult, prin Raportul de audit intern nr. x/12.03.2019, întocmit de intimatul-reclamant, s-au constatat pretinsele cheltuieli realizate de membrii Consiliului Director. Ca atare, prin acest act, intimatul-reclamant a cunoscut efectiv atât paguba, cât și persoana responsabilă de repararea acesteia, motiv pentru care termenul de prescripție a început să curgă cel mai târziu la 12.03.2019. Mai mult, prin raportul de audit financiar nr. x/13.05.2020 întocmit de Camera de Conturi Mureș, intimatul-reclamant a cunoscut din nou existența pagubei și a persoanei responsabile de producerea acesteia. Prin urmare, având în vedere cele anterior menționate, prin raportare la oricare dintre cele trei momente de început a curgerii termenului de prescripție, acesta din urmă s-a împlinit în cauză. Astfel, reiterarea cererii de chemare în judecată, ca urmare a respingerii cereri inițiale, nu poate avea efect întreruptiv de prescripție, câtă vreme recurenta-pârâtă nu a fost chemată în judecată prin cererea inițială, operând, deci, prescripția față de aceasta.

Apărări formulate în cauză Intimatul-reclamant Municipiul Târgu Mureș a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursurilor declarate în cauză, ca nefondate, arătând, în esență, că nu se poate reține, ca moment de început al termenului de prescripție, finalul fiecărui an fiscal sau data întocmirii raportului de audit (12.03.2019), ci data când s-a înregistrat la Municipiul Târgu Mureș, Decizia Directorului Camerei de Conturi Mureș nr. 20/12.06.2020, sub nr. x/16.06.2020. Chiar dacă s-ar lua în considerare drept moment ce început al termenului de prescripție data întocmirii Raportului de audit intern nr. x/12.03.2020, arată că, potrivit dispozițiilor art. 2.537 alin. (2) C. civ., cursul prescripției s-a întrerupt prin promovarea cererii de chemare în judecată înregistrate la data de 26.08.2020 pe rolul Tribunalului Mureș. Mai mult, consideră că, în speță, operează întreruperea cursului prescripției, întrucât cerere de chemare în judecată din prezenta cauză a fost introdusă în termen de 6 luni de la data rămânerii definitive a primei hotărâri (19.06.2023), astfel cum prevede art. 2.539 C. civ. Apreciază ca fiind eronate susținerile recurenților referitoare la necesitatea ca acțiunea din prezentul dosar se impune a fi formulată în contradictoriu cu subiectul procesual pasiv corespunzător raportului juridic invocat. Instanța de apel a reținut că o astfel de interpretare nu poate fi primită, considerând că, prin acceptarea concluziei că este obligatorie să existe identitate de părți între cele două acțiuni (din dosarul nr. x/2020 și din dosarul nr. x/2023), s-ar adăuga o condiție suplimentară, care nu rezultă din textul legal supus interpretării. Arată că nu a rămas în pasivitate, ci a introdus o acțiune, dar din diferite motive, aceasta i-a fost respinsă, sens în care face trimitere și la considerentele Deciziei HP nr. 1/2021 a instanței supreme. Menționează că, în speță, cele două demersuri judiciare îl privesc pe același reclamant, au același obiect, respectiv restituirea unei sume reprezentând cheltuieli efectuate în mod nelegal și a penalităților aferente, iar cauza celor două acțiuni este răspunderea civilă delictuală, cea din ultimă cauză fiind formulată împotriva unor pârâți diferiți. Astfel, arată că în mod temeinic a reținut instanța de apel că între cele două cauze există o legătură suficientă, care să ducă la aplicarea cazului de întrerupere a prescripției prevăzut de art. 2.539 alin. (2) C. civ. Recurentul-pârât C. a formulat întâmpinare, prin care a arătat că achisează la recursurile declarate de ceilalți pârâți, apreciind că hotărârea instanței de apel este nelegală. Recurentul-pârât A. a formulat răspuns la întâmpinarea intimatului-reclamant, solicitând înlăturarea apărărilor formulate și admiterea recursurilor declarate în cauză. Intimatul-reclamant Municipiul Târgu Mureș a formulat răspuns la întâmpinarea recurentului C., prin care a solicitat înlăturarea apărărilor formulate prin întâmpinare și respingerea recursurilor, ca nefondate. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Analizând criticile deduse judecății, Înalta Curte constată următoarele: Cu titlu preliminar, având în vedere că recursurile declarate în cauză, fundamentate de motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., conțin critici comune, relative la modalitatea de soluționare, de către instanța de apel, a excepției prescripției dreptului material la acțiune, acestea urmează a fi examinate împreună. Invocând, în esență, atât soluționarea pe fond, iar nu ca urmare a unor motive formale, a celui dintâi litigiu (dosarul nr. x/2020 al Tribunalului Mureș, formulat în contradictoriu cu un terț), de care se prevalează intimatul în vederea întreruperii prescripției extinctive a pretențiilor deduse judecății în litigiul pendinte (subsumat admiterii acestuia) ca efect al promovării sale în termen de 6 luni de la rămânerea definitivă a soluției de respingere, ca neîntemeiată, a acțiunii, cât și lipsa unei identități de pârâți între cele două pricini, recurenții reclamă eronata reținere a condițiilor necesare pentru a opera cazul întreruptiv de prescripție reglementat de art. 2.539 alin. (2) teza a II-a C. civ. Criticile au caracter fondat, în limitele și potrivit considerentelor ce vor fi arătate în continuare. Conform dispozițiilor art. 2.539 alin. (2) C. civ., "Prescripția nu este întreruptă dacă cel care a făcut cererea de chemare în judecată sau de arbitrare ori de intervenție în procedura insolvenței sau a urmăririi silite a renunțat la ea, nici dacă cererea a fost respinsă, anulată ori s-a perimat printr-o hotarâre rămasă definitivă. Cu toate acestea, dacă reclamantul, în termen de 6 luni de la data când hotarârea de respingere sau de anulare a rămas definitivă, introduce o nouă cerere, prescripția este considerată întreruptă prin cererea de chemare în judecată sau de arbitrare precedentă, cu condiția însă ca noua cerere sa fie admisă". Rațiunea edictării aceste norme juridice este aceea de a conferi creditorului o nouă posibilitate de a-și realiza creanța, din moment ce nu a rămas în pasivitate, ci a introdus o cerere de chemare în judecată, însă aceasta fără a fi cercetată pe fond, a fost anulată sau respinsă doar pentru motive formale. Soluția legislativă adoptată de legiuitor este determinată de necesitatea asigurării unei protecții concrete și efective titularului dreptului la acțiune, în sensul privării acestuia de riscul suportării consecințelor juridice negative ale respingerii pentru motive formale, strict procedurale, a cererii introductive de instanță, iar nu pentru aspecte ținând de temeinicia pretențiilor formulate. Este motivul pentru care, în vederea explicitării cazului întreruptiv de prescripție referit, legiuitorul a stabilit, în mod expres, prin norma interpretativă cuprinsă în art. 205 1 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ. (normă de drept introdusă prin Legea nr. 60/2012), că "Dispozițiile art. 2.539 alin. (2) teza a II-a din C. civ. sunt aplicabile inclusiv în cazul în care prin hotărârea rămasă definitivă s-a luat act de renunțarea la judecată ori s-a constatat perimarea". Clarificarea se impunea, astfel, din moment ce sub imperiul vechii reglementări din materia prescripției extinctive, consacrate prin Decretul nr. 167/1958, prevederile art. 16 alin. (2) dispuneau în sensul că "Prescripția nu este întreruptă, dacă s-a pronunțat încetarea procesului, dacă cererea de chemare în judecată sau executare a fost respinsă, anulată sau dacă s-a perimat, ori dacă cel care a făcut-o a renunțat la ea". Deopotrivă, îndepărtându-se de vechea soluție legislativă, art. 2.539 alin. (1) din Legea nr. 287/2009 privind C. civ., a stabilit, în mod expres, inclusiv că, "În cazurile prevăzute la art. 2.537 pct. 2 și 3 C. civ., prescripția este întreruptă chiar dacă sesizarea a fost făcută la un organ de jurisdicție ori de urmărire penală necompetent sau chiar dacă este nulă pentru lipsă de formă." Prin urmare, aceste ipoteze, circumscrise unor aspecte formale judecății (cum sunt, cu titlu exemplificativ, și introducerea unor cereri premature, insuficient timbrate, împotriva unei persoane lipsite de legitimare procesuală pasivă sau pentru o creanță care nu este certă, lichidă și exigibilă), reprezintă motive care nu se constituie în cauze absolute, menite să antreneze direct funcția extinctivă ori sancționatorie a prescripției extinctive, reprezentată de pierderea dreptului titularului de a obține constrângerea debitorului în a-și executa obligația, creditorului fiindu-i conferită posibilitatea de a introduce "o nouă cerere", în condiții procedurale care să permită (de această dată) examinarea sa pe fond, fără a i se putea opune prescripția, subordonat, însă, admiterii acestui din urmă demers procesual. Or, în speță, prin sentința nr. 825 din 26 mai 2021, pronunțată în dosarul nr. x/2020, Tribunalul Mureș, secția civilă a dispus respingerea, ca nefondată, a acțiunii reclamantului Municipiul Târgu Mureș în atragerea răspunderii civile delictuale a pârâtei Fundația "Târgu Mureș Zoo", în vederea obligării acesteia la restituirea sumei de 499.923,34 RON, invocată ca reprezentând cheltuieli pretins nelegale din patrimoniul inițial alocat acesteia, respectiv a penalităților aferente sumelor transferate cu titlu de patrimoniu inițial. Această hotărâre a fost menținută, prin decizia nr. 795/A din 7 octombrie 2022, pronunțată în respectiva pricină, prin care Curtea de Apel Târgu Mureș, secția I civilă a respins, ca nefondat, apelul reclamantului Municipiul Târgu Mureș împotriva acesteia, recursul reclamantului împotriva hotărârii instanței de apel fiind constatat ca fiind nul, prin decizia nr. 1197 din 19 iunie 2023, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă. Grefându-se, similar cauzei soluționate anterior, pe dispozițiile art. 1.349, art. 1.357 C. civ., coroborate cu art. 20 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 273/2006, cu art. 3 alin. (4), art. 10 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 și cu art. 5 lit. b) din Legea nr. 191/2002, intimatul-reclamant solicită, prin cererea de chemare în judecată din prezenta pricină, angajarea (de această dată) a răspunderii delictuale a recurenților-pârâți (membrii ai Consiliului Director al Fundației "Târgu Mureș Zoo"), indicând ca izvor al obligației fapta ilicită decurgând din același raport juridic cu cel cercetat în litigiul precedent (și în considerarea acelorași rapoarte de control întocmite în procedura auditului financiar), relativ la "utilizarea nejustificată a patrimoniului inițial constituit", prin aceea că "nu s-a realizat predarea inventarului Grădinii Zoologice prin încheierea unui proces-verbal de predare-primire în acest sens", aspect care impactează, în opinia părții reclamante, asupra scopului și obiectivelor pentru care a aceasta a fost constituită. Recunoscându-i, în acest context, intimatului-reclamant posibilitatea de a recurge la ipoteza conținută de art. 2.539 alin. (2) teza a II-a din C. civ., deși acesta a beneficiat de o verificare jurisdicțională a dreptului afirmat, în urma căreia s-a reținut (cu caracter definitiv) netemeinicia acestuia, instanța de apel a nesocotit însăși rațiunea instituirii cazului întreruptiv de prescripție invocat, ce exclude ipso facto o atare ipoteză, conform celor arătate în precedent. De aceea, a aprecia că intimatul-reclamant are posibilitatea de a beneficia de efectul întreruptiv de prescripție în situația reiterării pretențiilor în raport cu alte părți, deși, în speță, conform celor expuse, nu a fost reținută o eventuală lipsă a calității procesuale a pârâtei din dosarul anterior, ar fi contrar finalității urmărite de legiuitor, anume ca tranșarea fondului raportului juridic litigios să aibă loc doar în cel de-al doilea proces, fiind, astfel, în realitate, eludat scopul acestei reglementări. Drept urmare, făcând abstracție de aspectul că judecata anterioară a presupus cercetarea efectivă a pretenției afirmate de intimatul-reclamant, iar nu doar constatarea unui impediment de ordin procedural, care, prin efectul său peremptoriu, să mărginească analiza instanței judecătorești la aspecte preliminare verificării raportului juridic obligațional ce constituie obiectul disputei, instanța de apel, interpretând eronat ipoteza normativă înscrisă în art. 2.539 alin. (2) teza a II-a din C. civ., a validat, practic, omisiunea intimatului-reclamant de configurare (completă) a cadrului procesual în cel dintâi litigiu (și pe care tinde să o complinească prin declanșarea ulterioară a prezentului demers judiciar). Aceasta în condițiile în care intimatul-reclamant avea deschisă posibilitatea de a acționa pentru protecția dreptului său împotriva recurenților-pârâți încă din momentul demarării pricinii anterioare, cum implicit admite atunci când invocă întreruperea prescripției ca urmare a introducerii celei din urmă acțiuni în interiorul termenului de 6 luni de la rămânerea definitivă a soluției dispuse în cel dintâi litigiu. Or, în virtutea principiului disponibilității, consacrat de art. 9 C. proc. civ., reclamantului îi revine sarcina de a trasa limitele învestirii instanței, inclusiv în privința fixării cadrului procesual subiectiv, astfel că eventualele lipsuri, din această perspectivă, urmează a se răsfrânge direct asupra situației sale juridice din proces. De altfel, reținând incidența dispozițiilor art. 2.539 alin. (2) teza a II-a din C. civ. pentru a justifica neîmplinirea termenului de prescripție a dreptului la acțiune îndreptat împotriva recurenților-pârâți (condiționat de admiterea acestui din urmă litigiu), instanța de apel demonstrează o abordare și o înțelegere eronată a acestui caz întreruptiv de prescripție și din perspectiva necesității opunerii pretenției acelorași pârâți, pentru se putea opune beneficiul ștergerii prescripției începute înainte de a se fi ivit cauza de întrerupere, recunoscut creditorului care decide să iasă din pasivitate și să își valorifice, pe cale judiciară, dreptul afirmat. Aceasta întrucât termenii textului de lege anterior menționat reprezintă, în esență, o extensie, în condiții particulare, a efectului întreruptiv reglementat de art. 2.537 pct. 2 C. civ. (la care face referire expresă cel dintâi alineat al art. 2.539 C. civ.), referitor la introducerea unei cereri de chemare în judecată sau de arbitrare ori de intervenție în procedura insolvenței sau a urmăririi silite, acte procedurale ce nu pot fi disociate de părțile cărora le-au fost opuse inițial drepturile litigioase. Extinzând, în afara cadrului legal, ipoteza specifică regăsită în situația în care acțiunea anterioară a fost respinsă, ca fiind introdusă împotriva unei persoane lipsite de legitimare procesuală, la celelalte ipoteze în care acțiunea inițială a fost anulată ori respinsă pentru motive formale (neregăsite în speță, conform celor arătate în precedent), prin reținerea expresă a aspectului că textul de lege nu presupune cerința unei identități a subiecților procesuali pasivi din cadrul celor două pricini și admițând, pe cale de consecință, că acțiunea poate fi reiterată împotriva oricărui terț față de primul proces (urmând a fi considerată ca fiind formulată în interiorul termenului de prescripție prin raportare la momentul demarării celui dintâi litigiu), instanța de apel a nesocotit inclusiv rațiunea reglementării instituției prescripției extinctive, de a sancționa, prin efectele ei energice, lipsa de acțiune a titularului dreptului subiectiv a cărui ocrotire se pretinde, necesar a fi apreciată în concret, în ipoteza pluralității debitorilor, din moment ce prevederile art. 2.542 alin. (1) C. civ. statuează expres că efectele întreruperii prescripției nu pot fi opuse decât celui împotriva căruia a fost îndreptat un asemenea act, afară de cazul în care prin lege se dispune altfel. În consecință, potrivit argumentelor arătate, văzând dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 și art. 497 alin. (1) C. proc. civ., recursul va fi admis, casată decizia și cauza trimisă spre rejudecare aceleiași instanțe de apel. La reluarea judecății se va ține seama, în condițiile art. 501 alin. (1) și (3) C. proc. civ., de dezlegările date prin prezenta decizie în legătură cu cadrul limitativ în care poate interveni cazul întreruptiv de prescripție instituit prin art. 2.539 alin. (2) teza a II-a din C. civ., urmând a se aprecia, cu prioritate, în raport cu circumstanțele definitorii ale cauzei, rezultate din examinarea în concret a probelor și a elementelor factuale, asupra eventualei stingeri, prin efectul prescripției extinctive, a dreptului la acțiune al intimatului-reclamant, ținând seama, totodată, de susținerile din cadrul cererii de apel și de apărările părților adverse. Față de soluția pronunțată, chestiunea referitoare la cheltuielile de judecată solicitate în prezenta cale extraordinară de atac de recurenții-pârâți, va fi avută în vedere, de asemenea, la rejudecare, în funcție de stabilirea părții căzute în pretenții și de dispozițiile art. 453 C. proc. civ.