ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2055/2025

Ședința publică din data de 19 noiembrie 2025

Deliberând, asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă la 16.03.2023 sub nr. x/2023, reclamanta Camera de Comerț și Industrie a României (CCIR) a solicitat, în contradictoriu cu pârâții A., B. și C., constatarea nulității absolute a contractului de donație autentificat sub nr. x/14.07.2014 de către SPN D., cu obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 1236, 1238 alin. (2) C. civ.

Prin întâmpinare, pârâta B. a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive.

Prin întâmpinare, pârâtul A. a invocat excepția lipsei calității procesuale active, excepția lipsei de interes.

Prin sentința civilă nr. 960/11.07.2024, Tribunalul București, secția a III-a civilă a respins excepția lipsei calității procesual active și excepția lipsei de interes invocate de către pârâți, ca neîntemeiată. A respins acțiunea, ca neîntemeiată.

Prin decizia civilă nr. 59/A/27.01.2025, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a admis apelul reclamantei Camera de Comerț și Industrie a României (CCIR) împotriva sentinței civile nr. 960/11.07.2024 a Tribunalului București, secția a III-a civilă. A schimbat sentința civilă apelată, în sensul că a admis acțiunea. A constatat nulitatea absolută a contractului de donație autentificat sub nr. x/14.07.2014 de către SPN D.. A obligat pârâții A. și C. la plata, către reclamantă, în solidar, a sumei de 27.659,5 RON, reprezentând cheltuieli de judecată efectuate în prima instanță. A menținut restul dispozițiilor sentinței atacate. A luat act că apelanta reclamantă solicită cheltuielile de judecată efectuate în apel pe cale separată.

Împotriva deciziei civile nr. 59/A/27.01.2025 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă au declarat recursuri distincte, pârâții E. și C..

Recurentul-pârât E. a întemeiat recursul pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5), 6) și 8) C. proc. civ., solicitând casarea deciziei recurate și pronunțarea unei hotărâri conforme legii.

Referitor la motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul-pârât a arătat că împrejurările, în care a fost încheiat contractul de donație a cărui nulitate se solicită precum și situația din dosarul penal în care recurentul a figurat ca inculpat sunt fapte cunoscute ce reprezintă temeiul unei prezumții legale conform art. 328 C. proc. civ., ce nu mai trebuie dovedite.

În acest context, în mod eronat reține instanța de apel că admisibilitatea prezumției nu este dată de audierea efectivă a unui martor în cauză, ci de admisibilitatea probei. Prezumția judiciară poate fi primită numai în cazurile în care faptul necunoscut se întemeiază pe un fapt cunoscut, vecin și conex, care trebuie dovedit și că dovada rezultă din depozițiile unor martori, în caz contrar, dacă faptele sunt considerate de lege ca fiind dovedite din fapte cunoscute care rezultă din înscrisuri sau alte probe administrate în cauză, ne găsim în prezența prezumției legale, care nu poate fi înlăturată decât printr-o probă contrară administrată în cauză. Este cert stabilit de legiuitor că o prezumție legală nu poate fi înlăturată printr-o prezumție judiciară. În cauză, prezumția legală rezultă din probe, constând din înscrisurile oficiale administrate și din declarații interogatorii, probe care nu au fost înlăturate prin probe contrare, ceea ce ar fi constituit unica posibilitate legală de a fi înlăturată prezumția legală în condițiile în care probele contrare anulau și desființau probele care au generat proba prezumției legale.

În combaterea considerentului instanței de apel potrivit, căruia la data încheierii contractului recurentul a avut reprezentarea mentală a faptului că poate fi tras la răspundere pentru prejudiciul produs și de aceea a încheiat contractul de donație (pentru ca bunul să nu poată fi urmărit în dosarul penal), recurentul învederează că o astfel de susținere este lipsită de temei juridic și nedovedită. Dovada intenției directe reținută în penal nu poate constitui, scoasă din contextul dezbaterilor penale, o probă în altă cauză.

Mai învederează recurentul că situația din 19.03.2014, care a condus la demiterea sa nu are nicio legătură cu situația din 26.10.2015, când i s-a adus la cunoștință calitatea de suspect, iar încheierea unui act de partaj voluntar cu soția sa a fost determinată de starea de sănătate (suspect de cancer).

Elementele faptice reținute de către instanța de apel ca dând naștere unei prezumții judiciare simple în sensul că actul nu a fost încheiat cu scopul de a-și gratifica fiica, ci de a împiedica bunul respectiv să fie urmărit în dosarul penal pentru acoperirea unui eventual prejudiciu sunt nelegale din perspectiva art. 329 C. proc. civ. și produc o vătămare care nu poate fi remediată decât prin desființarea hotărârii.

Mai arată recurentul că proba prezumției judiciare nu a fost invocată de reclamantă în judecarea fondului, nici prin cerere și nici în instanță, motiv pentru care în primul grad de jurisdicție nu a existat dezbatere pe această probă, fiind înfrânt principiul contradictorialității prevăzut în art. 14 C. proc. civ.

Până la momentul aducerii la cunoștință a acuzațiilor penale (26.10.2015), recurentul nu prefigura că există un impediment legal sau moral la încheierea contractului de donație, nu avea niciun debit față de vreo persoană fizică sau juridică, astfel încât nu se poate reține că există vreo cauză ilicită sau imorală la încheierea actului.

Referitor la motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6) C. proc. civ., recurentul-pârât a arătat că statuarea instanței de apel în sensul că nu are relevanță data de 26.10.2015, data la care a fost pusă în mișcare acțiunea penală împotriva recurentului, reprezintă o motivare contradictorie în raport de considerentele aceleiași instanțe, prin care s-a reținut că actul de donație din 14.07.2014 a fost încheiat în mod fraudulos, întrucât recurentul avea reprezentarea mentală că este posibilă inițierea unor demersuri legale în vederea blocării prejudiciului produs reclamantei.

Pe de altă parte, motivele sunt străine de natura cauzei, în sensul că natura cauzei este reprezentată de legalitatea încheierii unui contract de donație la 14.07.2014 și motivele ce puteau modifica soluția fondului impuneau a se proba și stabili: dacă la data încheierii contractului părțile erau libere să dispună de bunurile lor; dacă există probe din care să rezulte că scopul urmărit nu era acela de a gratifica, ci de a frauda legea; dacă există fraudă la lege, cauză ilicită și imorală sau conivență între contractanți.

Or, probele dovedesc că între contractul de donație încheiat la 14.07.2014 și ancheta penală declanșată la 19.03.2014, respectiv demiterea recurentului la 04.06.2014 nu există nicio legătură, iar statuările instanței de apel în sensul că pregătirea juridică a recurentului îi permitea să prevadă posibila evoluție a anchetei penale, chiar dacă nu i se comunicase în mod oficial, calitatea de suspect și că donația a fost încheiată pentru a pune imobilul la adăpost de o eventuală urmărire silită reprezintă simple supoziții, fără suport probator, fără legătură cu realitatea și străine de natura cauzei.

Referitor la motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8) C. proc. civ., recurentul-pârât a arătat că instanța de apel a interpretat și aplicat greșit dispozițiile art. 14, art. 1236 alin. (1), (2), (3), art. 1238 alin. (2) C. civ.

În acest sens, recurentul învederează că instanța de apel nu motivează în ce manieră dispozițiile legale menționate au fost încălcate de către părțile contractului de donație. La data de 14.07.2014 nu exista niciun prejudiciu produs reclamantei, dispozițiile art. 1236 și art. 1238 alin. (2) C. civ. nu se sprijină pe faptele concrete ale cauzei, iar până la data de 26.10.2015 (data punerii în mișcare a acțiunii penale) recurentul nu a avut cunoștință că faptele activității sale sunt interpretate ca fapte penale, astfel încât la data încheierii contractului de donație nu putea avea o reprezentare mentală a posibilității de pierdere a bunului obiect al acelui contract, cum eronat pretinde instanța de apel.

Prezumția judiciară prevăzută de art. 329 C. proc. pen. a fost reținută de către instanța de apel împotriva tuturor probelor administrate la prima instanță, în condițiile în care în apel nu s-a procedat la administrarea de probe noi.

Recurenta-pârâtă C. a întemeiat recursul pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5), 6), 7) și 8) C. proc. civ., solicitând casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță de apel.

Referitor la motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5) C. proc. civ., recurenta-pârâtă a arătat că instanța de apel a concluzionat, în baza unor raționamente pe care le-a catalogat drept prezumții judiciare simple, că scopul încheierii contractului de donație autentificat sub nr. x/14.07.2014 a fost acela de a scoate bunul donat din patrimoniul intimatului pârât A. și de a zădărnici orice încercare de recuperare a prejudiciului creat în activitatea desfășurată de către acesta în cadrul COR, iar nu intenția de a o gratifica pe donatară, prezumția de existență și validitate a cauzei fiind astfel răsturnată. Prin argumentele oferite, instanța de apel a denaturat noțiunea și modul de aplicare a prezumțiilor, legale și judiciare, reglementate ca mijloace de probă în cadrul procesului civil de dispozițiile art. 327-329 din C. proc. civ.

În cauză, reclamanta a invocat prezumțiile judiciare în cadrul motivelor de apel, fără a le invoca la fond și fără a propune alte probe decât cele administrate în fața primei instanțe, probe care nu puteau naște prezumții judiciare, încercând să inducă eroare, considerând că faptul cunoscut îl reprezintă fapte din activitatea pârâtului anterioare datei de 14.07.2014 la care a fost încheiat contractul de donație, fapte de care recurenta și mama sa nu aveau cunoștință în momentul semnării actului. Instanța de apel a preluat această teză, considerând că dovada săvârșirii unor fapte penale în dauna patrimoniului CCIR de către pârât rezultă din conținutul sentinței penale nr. 165/03.08.2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția penală în dosarul nr. x/2016, astfel cum a rămas definitivă prin decizia penală nr. 325/03.11.2020 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, iar printr-un raționament vicios, a concluzionat că pârâtul cunoștea caracterul penal al acestor fapte încă de la data desfășurării activității sale la CCIR, ba mai mult, că a împărtășit și membrilor familiei sale aceste fapte și posibilele lor consecințe de ordin civil sau penal.

Dar faptul cunoscut, în accepțiunea dispozițiilor art. 327 din C. proc. civ., trebuie să aibă un caracter obiectiv, să poată fi dovedit prin orice mijloace de probă și să rezulte din conduita părților anterioară încheierii actului de donație, iar nu un caracter eminamente subiectiv, propriu gândurilor și ideilor care compun universul interior al unei persoane, acolo unde nimeni nu poate pătrunde.

Instanța de apel nu a avut în vedere un fapt cunoscut atunci când a concluzionat cu privire la scopul mediat al încheierii contractului de donație, ci un fapt necunoscut, o stare de conștiință imposibil de cunoscut în lipsa unor manifestări exterioare care să-i trădeze prezența, respectiv o așa-zisă "reprezentare mentală a faptului că poate fi tras la răspundere pentru prejudiciul produs și că este posibil să fie întreprinse măsuri în vederea recuperării acestuia cu privire la patrimoniul său".

Referitor la această presupusă reprezentare mentală pe care ar fi avut-o pârâtul, nu există niciun element de ordin obiectiv care să justitifice o asemenea supoziție, probatoriul administrat în cauză dovedind contrariul, respectiv că pârâtul a trăit permanent cu convingerea că actele și faptele sale au deplină acoperire legală, neavând niciun motiv să creadă că ar putea deveni subiectul unei anchete penale.

Reprezentarea mentală a faptului că este posibilă inițierea unor demersuri legale în vederea recuperării prejudiciului cauzat reclamantei reprezintă doar o presupunere, o supoziție formulată în baza unor constatări post-factum ale organelor judiciare, iar nu rezultatul evaluării unor elemente de ordin obiectiv, concomitente sau anterioare datei la care a fost încheiat contractul de donație, această ipotetică reprezentare mentală constituind în sine un fapt necunoscut, în accepțiunea legii, câtă vreme nu a fost dovedit faptul conex, anume că pârâtul cunoștea, la data încheierii contractului de donație, că este cercetat penal în legătură cu potențiale fapte cauzatoare de prejudiciu în dauna patrimoniului CCIR.

Dacă în cazul pârâtului instanța de apel s-a raportat la existența unor fapte din perioada în care a exercitat mandatul de președinte al CCIR, considerând că acesta nu putea să nu-și dea seama de caracterul lor penal și de posibilitatea de a fi tras ulterior la răspundere pentru săvârșirea lor, în cazul recurentei și al mamei sale, argumentul suprem al instanței în reținerea conivenței la scoaterea bunului donat din patrimoniul pârâtului este concentrat într-o singură propoziție:

"acestea puteau realiza chiar la data încheierii actului de donație că activitatea lui A. în cadrul CCIR urmează să fie verificată, iar, în eventualitatea constatării unor nereguli, acesta era pasibil de răspundere penală sau civilă".

Însă conivența trebuie dovedită și nu presupusă, iar reclamanta trebuia să aducă probe convingătoare în acest sens.

Recurenta arată că a locuit în această casă încă de la momentul construcției, casa a fost gândită și construită pentru recurentă, aceasta având posesia și folosința și dobândind dreptul de dispoziție ulterior, în urma donației.

Recurenta nu cunoștea faptele pârâtului, în materialitatea lor, nu putea cunoaște nici caracterul lor penal (stabilit fiind de o hotărâre definitivă abia în 2020), iar în ceea ce privește activitatea desfășurată de către pârât ca președinte al CCIR, nu avea niciun indiciu cu privire la eventuale nereguli de natură să atragă răspunderea sa penală sau civilă la momentul încheierii donației.

Instanța distorsionează adevărul atunci când reține, în considerentele hotărârii, că "nu prezintă relevanță pentru determinarea atitudinii subiective a părților la încheierea actului juridic a împrejurării că fiica, respectiv soția, nu au cunoscut cu exactitate acuzațiile ce se aduc intimatului pârât sau dacă faptele concrete pentru care acesta fusese arestat preventiv și ulterior plasat în arest la domiciliu, erau cele prin care a fost prejudiciat bugetul apelantei reclamante".

Raționamentul care a condus instanța de apel la concluzia că "cele două semnatare ale actului juridic (mamă și fiică) au procedat la încheierea actului de donație în conivență cu intimatul pârât A., cu scopul de a scoate bunul donat din patrimoniul acestuia și de a zădărnici orice încercare de recuperare a prejudiciului creat în activitatea desfășurată de către acesta în cadrul CCIR", nu reprezintă o prezumție judiciară, întrucât nu se întemeiază pe un fapt cunoscut, ci pe o supoziție aleatorie, neavând nici greutatea și nici puterea de a naște probabilitatea faptului pretins.

Referitor la motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6) C. proc. civ., recurenta-pârâtă a arătat că instanța de apel reține, pe de o parte că "atât donatoarea F., cât și donatara C., având cunoștință la momentul încheierii actului de donație de faptul că prin scoaterea imobilului din patrimoniul comun al G. se blochează posibilitatea organelor penale de a dispune măsuri asigurătorii în privința sa, cât și a apelantei reclamante de a proceda la o eventuală executare silită a acestuia, în caz de condamnare a intimatului pârât A.", iar pe de altă parte, că "nu prezintă relevanță pentru determinarea atitudinii subiective a părților la încheierea actului juridic a împrejurării că fiica, respectiv soția, nu au cunoscut cu exactitate acuzațiile ce se aduc intimatului pârât sau dacă faptele concrete pentru care acesta fusese arestat preventiv și ulterior plasat în arest la domiciliu, erau cele prin care a fost prejudiciat bugetul apelantei reclamante", alegații care sunt contradictorii. Astfel instanța reține despre recurentă și mama sa că aveau cunoștință la încheierea actului de donație, iar câteva rânduri mai jos reține că nu au cunoscut.

A cunoaște faptul că prin scoaterea imobilului din patrimoniul comun al G. sunt împiedicate organele judiciare să dispună măsuri asigurătorii și CCIR să procedeze la o eventuală executare silită, înseamnă a cunoaște faptul că urmează a fi pusă în mișcare acțiunea penală împotriva pârâtului pentru fapte penale cauzatoare de prejudiciu în dauna patrimoniului CCIR, dar tocmai această situație este contrazisă în paragraful următor, acolo unde se arată că nu recurenta nu a cunoscut cu exactitate acuzațiile aduse pârâtului sau dacă faptele concrete pentru care acesta fusese arestat preventiv și ulterior plasat în arest la domiciliu, erau cele prin care a fost prejudiciat bugetul reclamantei.

Referitor la motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 7) C. proc. civ., recurenta-pârâtă a arătat că instanța de apel ignoră decizia nr. 325/03.11.2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție prin care s-a statuat că reclamanta creditoare a pârâtului nu se poate îndestula dintr-un bun ce aparține recurentei, instanța ridicând sechestrul judiciar instituit.

În cauză, operează puterea de lucru judecat, întrucât hotărârea instanței de apel, de anulare a contractului de donație în vederea recuperării prejudiciului cauzat reclamantei de către debitorul A., tatăl recurentei, prin îndestularea cu acest imobil donat recurentei, contrazice hotărârea definitivă din 03.11.2020 a Înaltei Curți din dosarul nr. x/2016, care a decis privitor la același creditor (reclamanta), în baza aceleiași creanțe, contra aceluiași debitor A., privitor la același bun (imobilul în cauză), că reclamanta nu se poate îndestula în baza creanței pârâtului din acest bun, care aparține recurentei, luând decizia de ridicare a sechestrului asigurător instituit atunci în baza confiscării extinse, decizie care nu a fost atacată de reclamantă în acel dosar.

Referitor la motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8) C. proc. civ., recurenta-pârâtă a arătat că hotărârea a fost dată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1.236, art. 1.238 alin. (2) și art. 1.239 alin. (2) din C. civ., prezumția existenței unei cauze valabile nefiind răsturnată prin proba contrară, caracterul licit și moral al cauzei rezultând din intenția sinceră a părinților de a-și gratifica fiica, scopul mediat fiind acela de a-i asigura o locuință, intenție care a existat încă de la data emiterii autorizației de construcție, întrucât recurenta nu deținea niciun imobil în proprietate, locuind cu chirie în București.

Astfel, deși reclamanta solicită constatarea nulității absolute în temeiul dispozițiilor art. 1.236 și art. 1.238 alin. (2) din C. civ., susținând existența unei cauze ilicite și imorale ca motiv determinant al încheierii contractului de donație, motivele de fapt se referă la o cauză de inopozabilitate a actului juridic civil, respectiv la situația unui act valabil încheiat, dar care este lipsit de efectele în vederea căruia a fost încheiat dacă părțile au acționat în frauda creditorilor, susținându-se:

"Acest contract de donație a fost încheiat de către părțile semnatare, exclusiv, cu scopul nelegitim și imoral de a se crea o stare de insolvabilitate pârâtului, A., astfel încât acesta să nu poată fi supus executării silite în vederea recuperării prejudiciilor cauzate subscrisei...".

Deși nulitatea absolută poate fi invocată de oricine are interes, pentru ca acțiunea să fie admisă trebuie dovedit, primo, caracterul ilicit sau imoral al cauzei care a determinat fiecare parte să încheie actul, secundo, caracterul comun al cauzei ilicite sau imorale ori, în caz contrar, faptul că cealaltă parte a cunoscut-o sau, după împrejurări, trebuia să o cunoască.

Aceasta întrucât este absolută nulitatea care sancționează nerespectarea, la încheierea actului juridic, a unei norme care ocrotește un interes general, spre deosebire de nulitatea relativă, care sancționează nerespectarea, la încheierea actului juridic, a unei norme care ocrotește un interes particular, individual ori personal.

În motivarea cererii de chemare în judecată reclamanta nu a indicat nicio dispoziție legală sau normă de ordine publică pe care părțile să o fi nesocotit la încheierea contractului de donație, astfel încât cauza să dobândească un caracter ilicit, situație reținută în mod absolut corect de instanța de fond, dar ignorată total de instanța de apel.

De asemenea, reclamanta nu a arătat nici motivele pentru care cauza ar fi fost imorală, respectiv contrară bunelor moravuri, căci în discuție nu este moralitatea ca principiu etic, la care se raportează reclamanta atunci când pretinde că actul a fost încheiat cu rea-credință, pentru a se crea o stare de insolvabilitate unuia dintre pârâți, ci regulile de conduită a căror respectare s-a impus cu necesitate, printr-o experiență și practică îndelungată, precum respectul datorat ființei umane și vieții sale private, demnitatea persoanei umane și a corpului uman, morala sexuală etc, tendința fiind ca fostele norme considerate ca aparținând sferei bunelor moravuri să devină norme ale ordinii publice de protecție a persoanei (art. 61 și urm. din C. civ.).

Așadar, întrucât motivul antamat în petitul acțiunii nu intră în sfera ilicitului și nici a imoralității, în accepțiunile conferite de lege, jurisprudență și doctrina juridică acestor noțiuni, ci este un motiv supus unei reglementări distincte (art. 1.562 - 1.565 din C. civ.), instanța de apel a făcut o greșită aplicare a legii la cazul dedus judecății.

La data încheierii contractului de donație, recurenta locuia deja în imobilul donat de aproape 3 ani, încheierea actului făcându-se la finalizarea formalităților privind intabularea, cât și ca urmare a agravării stării de sănătate a pârâtului, agravare cauzată de situația arestului.

La momentul încheierii actului de donație, nu existau niciun fel de elemente care să prefigureze calitatea de creditor al COR, fiind cu desăvârșire exclusă intenția prejudicierii acesteia prin înstrăinarea bunului.

Recurenta nu a avut cunoștință până la data de 26.10.2015 (deci la un an după încheierea donației), despre faptul că pârâtul este cercetat într-o cauză penală ce vizează prejudicierea patrimoniului COR, astfel că nu se poate susține că la 14.07.2014, când a fost încheiat contractul de donație, a cunoscut sau, după împrejurări, trebuia să cunoască motivul de anulabilitate a contractului invocat de către reclamantă, respectiv presupusa intenție a pârâtului de a-și crea o stare de insolvabilitate.

Prin întâmpinarea la recursul pârâtului E. înregistrată la 26.06.2025, intimata-reclamantă Camera de Comerți și Industrie a României a invocat excepția de nulitate a recursului pentru neîncadrarea criticilor formulate în dispozițiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ., iar în subsidiar a solicitat respingerea acestuia, ca nefondat.

Referitor la excepția de nulitate, intimata-reclamantă a arătat că motivele de recurs sunt indicate pur formal și nu se încadrează în motivele de casare invocate, recurentul urmărind în realitate să provoace o nouă judecată asupra fondului, fapt nepermis în calea de atac a recursului.

Motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5) C. proc. civ. nu conține nicio critică de nelegalitate a hotărârii atacate care să poată fi încadrată în motivul de casare invocat. Recurentul face o descriere amplă a probelor administrate la fond și a situației de fapt, aspecte care nu mai pot fi analizate la acest moment procesual.

De altfel, recurentul nu arată, concret, nici norma legală procedurală încălcată de către instanța de apel prin decizia pronunțată și nici modalitatea în care a fost încălcată această normă.

În ce privește critica întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6) C. proc. civ., recurentul nu arată, concret, nici care sunt pretinsele contradicții de argumentare, raționament sau de aplicare a legii care s-ar regăsi în considerentele hotărârii atacate și nici care sunt motivele străine de pricină pe care s-ar fundamenta decizia din apel.

Din nou, recurentul face o prezentare absolut subiectivă a situației de fapt și o analiză critică asupra probelor administrate.

Referitor la dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8) C. proc. civ., dezvoltarea acestui motiv de recurs nu conține nicio critică efectivă și concretă a hotărârii atacate, ci conține citate din considerentele acesteia, citate din normele legale și aprecieri generale pe marginea textelor de lege.

Pe fondul recursului, arată că motivul întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5) C. proc. civ. este neîntemeiat, instanța de apel a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor art. 329 C. proc. civ., instanța de apel a arătat, în concret, care sunt elementele faptice care au dat naștere unei prezumții judiciare simple, reținând pregătirea juridică a părților actului, înstrăinarea, în aceeași perioadă și a altui bun imobil de către recurent și conivența celorlalte părti ale actului de donație.

Totodată, recurentul nu arată concret norma procedurală încălcată de către instanța de apel prin decizia pronunțată, iar criticile dezvoltate au ca obiect probele administrate și situația de fapt, nicidecum o încălcare a legii care să atragă nulitatea.

Nefondat este și motivul de recurs privind motivarea contradictorie ori străină de natura pricinii, nu există, în considerentele deciziei recurate, contradicții de raționament, de apreciere a probelor, a situației de fapt sau de aplicare a normelor legale în raport cu aceasta și cererea de chemare în judecată.

În cauză, nu s-a procedat la o aplicare sau interpretare greșită a legii, instanța de apel a arătat concret, prin raportare la probele administrate și normele legale aplicabile (pretins a fi încălcate) că scopul urmărit, în conivență, de autorii contractului de donație anulat, nu a fost acela de a o gratifica pe donatară (recurenta C.), ci acela de a pune la adăpost bunul imobil donat de o viitoare urmărire în vederea recuperării prejudiciului cauzat reclamantei.

Instanța de apel a evidențiat cu acuratețe și precizie juridică că, pentru a determina scopul mediat al încheierii actului de donație, nu prezintă nicio relevanță, nici momentul la care recurenții au aflat, oficial, de punerea în mișcare a acțiunii penale, și nici momentul la care intimata-reclamantă a devenit creditorul donatorului, E., ci doar reprezentarea mentală (posibilitatea viitoare a demersurilor de recuperare a prejudiciului) avută de părți la momentul perfectării donației.

Prin întâmpinarea la recursul pârâtei C. înregistrată la aceeași dată, intimata-reclamantă a invocat aceeași excepție de nulitate pentru neîncadrare și a formulat aceleași apărări, dat fiind similaritatea celor două recursuri.

În plus, față de motivul privind autoritatea de lucru judecat, intimata-reclamantă a arătat că nu se poate discuta despre încălcarea unei autorități de lucru judecat și nici despre existența și încălcarea unei puteri a lucrului judecat, întrucât prin hotărârea invocată (nr. 325/2020 a Înaltei Curți) a fost dispusă ridicarea unei măsuri asigurătorii instituite în procesul penal, asupra imobilului ce face obiectul contractului de donație, și nicidecum nu a dezlegat problema juridică ce face obiectul cauzei de față. De altfel, chiar recurenta arată această situație în cuprinsul recursului său. Așadar, între cele două pricini nu există nici identitate de obiect și nici identitate de cauză. Pe cale de consecință, nu poate exista autoritate de lucru judecat, în sensul legii.

Pe de altă parte, nici puterea de lucru judecat nu poate exista, câtă vreme în cauza invocată a fost judecată legalitatea și temeinicia unei măsuri asigurătorii, iar în cauza de față se apreciază asupra legalității încheierii unui act juridic, respectiv actul de donație autentificat sub nr. x/14.07.2014.

Recurenții au formulat răspuns la întâmpinare prin care au solicitat respingerea excepției de nulitate, înlăturarea apărărilor din actul procedural și admiterea recursurilor astfel cum au fost formulate.

Prin notele scrise înregistrate la 17.11.2025, recurentul E. a solicitat admiterea recursului astfel cum a fost formulat.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate, pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Recurenții întemeiază recursurile formulate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5) C. proc. civ., motiv de casare incident în situația când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6) C. proc. civ., motiv de casare incident când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 7) C. proc. civ., motiv de casare incident atunci când s-a încălcat autoritatea de lucru judecat și pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8) C. proc. civ., motiv de recurs incident când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Referitor la critica întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5) din C. proc. civ., critică comună ambilor recurenți, Înalta Curte constată că aceasta vizează modalitatea în care instanța de apel a apreciat asupra prezumțiilor judiciare, recurenții apreciind, prin argumente similare, că instanța de apel a denaturat noțiunea și modul de aplicare a prezumțiilor, legale și judiciare, reglementate de dispozițiile art. 327-329 din C. proc. civ.

Subsumat acestei critici, recurenții învederează, în esență, că în cazul particular al contractului de donație, cauza licită și morală exprimată prin intenția de a gratifica este prezumată de lege (prezumție legală) și, deși poate fi înlăturată prin probă contrară, nu poate fi substituită cu o prezumție judiciară, în lipsa unei probe testimoniale, din care să rezulte faptul cunoscut, care să aibă greutatea și puterea de a naște probabilitatea faptului pretins, acesta fiind și motivul pentru care legiuitorul a prevăzut expres, la finalul dispozițiilor art. 329 din C. proc. civ., că prezumțiile judiciare pot fi primite numai în cazurile în care legea admite dovada cu martori.

Mai arată recurenții că reclamanta a invocat abia în apel prezumția judiciară, fără a motiva care sunt faptele cunoscute, vecine și conexe, care să conducă la reținerea unui fapt necunoscut, ca temei al prezumției judiciare, iar prezumția nu a fost pusă în discuția părților, încălcându-se astfel dispozițiile art. 14 din C. proc. civ. ce reglementează principiul contradictorialității.

Critica nu poate fi primită și urmează a fi respinsă, ca nefondată.

În ce privește modalitatea de invocare a prezumțiilor judiciare, Înalta Curte reține că la pagina 6 din motivele de apel formulate de către reclamantă, aceasta învederează că dispozițiile art. 327 și 329 din C. proc. civ. sunt aplicabile cauzei și au fost pe deplin ignorate de către judecătorul fondului.

În respectarea caracterului devolutiv al apelului și a limitelor în care se desfășoară judecata în această cale de atac, astfel cum sunt reglementate de dispozițiile art. 476-478 din C. proc. civ., instanța de apel a analizat critica anterior menționată, care a fost adusă la cunoștința recurenților prin efectul comunicării motivelor de apel.

Recurenții (intimați în calea de atac a apelului) au formulat întâmpinări ample, iar recurentul E. a răspuns acestei critici prin întâmpinarea proprie (pagina 50 dosar apel), dar și prin notele scrise formulate (pagina 64 dosar apel).

Prin urmare, nu se poate susține că aspectele deduse judecății în apel cu privire la prezumțiile judiciare nu au fost cunoscute și dezbătute de către părți, câtă vreme prin actele procedurale formulate și depuse în termenul legal, critica cu acest obiect a apelantei-reclamante a fost combătută, lucru reținut și prin considerentele deciziei recurate.

Față de cele arătate, dispozițiile art. 14 din C. proc. civ. au fost pe deplin respectate, conținutul textului legal fiind următorul: (1) Instanța nu poate hotărî asupra unei cereri decât după citarea sau înfățișarea părților, dacă legea nu prevede altfel. (2) Părțile trebuie să își facă cunoscute reciproc și în timp util, direct sau prin intermediul instanței, după caz, motivele de fapt și de drept pe care își întemeiază pretențiile și apărările, precum și mijloacele de probă de care înțeleg să se folosească, astfel încât fiecare dintre ele să își poată organiza apărarea. (3) Părțile au obligația de a expune situația de fapt la care se referă pretențiile și apărările lor în mod corect și complet, fără a denatura sau omite faptele care le sunt cunoscute. Părțile au obligația de a expune un punct de vedere propriu față de afirmațiile părții adverse cu privire la împrejurări de fapt relevante în cauză. (4) Părțile au dreptul de a discuta și argumenta orice chestiune de fapt sau de drept invocată în cursul procesului de către orice participant la proces, inclusiv de către instanță din oficiu. (5) Instanța este obligată, în orice proces, să supună discuției părților toate cererile, excepțiile și împrejurările de fapt sau de drept invocate. (6) Instanța își va întemeia hotărârea numai pe motive de fapt și de drept, pe explicații sau pe mijloace de probă care au fost supuse, în prealabil, dezbaterii contradictorii."

Cum în cauză apărările părților au fost aduse la cunoștința acestora în mod reciproc și au fost preluate ca atare de către instanță, împrejurarea că la momentul concluziilor orale nu au fost expuse, punctual, toate aspectele conținute în memoriul de apel, respectiv în întâmpinările formulate în cauză, este lipsită de relevanță din perspectiva incidenței motivului de nelegalitate invocat, atâta timp cât părțile și-au expus punctele de vedere în scris cu privire la aspectele de drept invocate și câtă vreme în decizia recurată pozițiile procesuale ale părților au fost consemnate, iar în fundamentarea soluției adoptate instanța de apel a răspuns inclusiv acelor elemente, care nu au mai fost reiterate și prin concluziile orale.

Modalitatea în care partea înțelege să expună oral apărările, pe care le-a formulat și în scris nu poate fi imputată instanței de judecată, concluziile orale reprezentând, în general, un rezumat al punctelor de vedere formulate în scris care, de altfel, în cauza pendinte, au fost avute în vedere de către instanță la momentul expunerii raționamentului logico-juridic conținut în hotărârea recurată. Oricum, instanța de judecată are obligația legală de a analiza toate suținerile părților consemnate în actele procedurale (motive de apel/întâmpinări) chiar dacă acestea nu mai sunt reiterate în totalitate prin concluziile orale formulate, întrucât se presupune că, prin susținerile orale, se prezintă în mod concis și în rezumat apărările formulate, fără a fi obligatoriu dezvoltarea în mod exhaustiv a acestora în fața instanței de judecată.

În ce privește modalitatea în care instanța de apel a dat eficiență prezumțiilor judiciare reglementate de art. 327-329 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că nici această critică nu poate fi primită.

Astfel, art. 327 din C. proc. civ. explică prezumțiile ca fiind "consecințele pe care legea sau judecătorul le trage dintr-un fapt cunoscut spre a stabili un fapt necunoscut." Rezultă că prezumțiile sunt opinii întemeiate pe aparențe, ipoteze sau deducții. Potrivit definiției precitate, prezumțiile sunt mijloace de probă indirecte, consecințele sau concluziile fundamentate pe acestea presupunând, eo ipso, probarea anterioară a unui fapt vecin și conex cu faptul necunoscut ce este relevat prin mijlocirea prezumției. Cu alte cuvinte, prezumția este mijlocul de probă prin care, cunoscând faptul vecin și conex cu faptul necunoscut, în temeiul unui raționament inductiv sau deductiv, se ajunge la afirmarea existenței faptului ce se dorește a fi dovedit.

Dispozițiile art. 328 din C. proc. civ., consacră prezumțiile legale:

"(1) Prezumția legală scutește de dovadă pe acela în folosul căruia este stabilită în tot ceea ce privește faptele considerate de lege ca fiind dovedite. Cu toate acestea, partea căreia îi profită prezumția trebuie să dovedească faptul cunoscut, vecin și conex, pe care se întemeiază aceasta. (2) Prezumția legală poate fi înlăturată prin proba contrară, dacă legea nu dispune altfel", iar dispozițiile art. 329 din C. proc. civ., consacră prezumțiile judiciare:

"În cazul prezumțiilor lăsate la luminile și înțelepciunea judecătorului, acesta se poate întemeia pe ele numai dacă au greutate și puterea de a naște probabilitatea faptului pretins; ele, însă, pot fi primite numai în cazurile în care legea admite dovada cu martori."

Prezumțiile legale (art. 328 C. proc. civ.) evocă rolul legiuitorului în construcția raționamentului ce se impune a fi preluat de judecător sau de partea care îl învederează, în timp ce prezumțiile judiciare (art. 329 C. proc. civ.) sunt cele "lăsate la luminile și înțelepciunea judecătorului", susceptibile de a fi aplicate, "numai dacă au greutatea și puterea de a naște probabilitatea faptului pretins" și numai dacă în cauză este admisibilă proba testimonială.

În ce privește prima condiție ca prezumția judiciară să fie incidentă, Înalta Curte constată, contrar susținerilor recurenților, că aceasta este îndeplinită.

Solicitarea de constatare a nulității contractului de donație autentificat sub nr. x/14.07.2014 a intervenit prin raportare la soluția dispusă în cadrul dosarului penal nr. x/2016, soluționat prin sentința penală nr. 165/F/03.08.2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția penală, rămasă definitivă prin decizia penală nr. 325/A/03.11.2020 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală.

În cadrul acestui dosar penal, s-a reținut că recurentul-pârât E. a fost condamnat la pedeapsa închisorii pentru săvârșirea faptelor de folosire a influenței sau a autorității în scopul obținerii unor foloase materiale, în formă continuată (11 acte materiale), pentru săvârșirea infracțiunii de delapidare, cu consecințe deosebit de grave, în formă continuată (5 acte materiale) și pentru infracțiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată (7 acte materiale), acesta fiind obligat la plata, către partea civilă Camera de Comerț și Industrie a României (CCIR), a unor daune materiale în cuantum de 53.823.942,46 RON, dintre care 48.301.870,58 RON singur, iar 5.522.071,88 RON, în solidar cu ceilalți inculpați condamnați în respectivul dosar.

Pentru a pronunța această soluție, instanța penală a reținut, în esență, că în perioada 2008-2014, în calitate de președinte al Camerei de Comerț și Industrie a României (CCIR), folosindu-se de prerogativele funcției, precum și de influența dobândită în această calitate, recurentul-pârât a întreprins demersuri pentru obținerea de foloase materiale personale și pentru persoane din anturajul său, în detrimentul entității pe care o reprezenta și a H. S.A., unde CCIR era acționar majoritar, prejudiciile totale fiind evaluate la 53.342.145,20 RON, respectiv 6.086.741,44 RON.

S-a reținut de către instanța penală faptul că recurentul-pârât E. a întreprins o serie de acte materiale, prin care și-a însușit sau a folosit resursele patrimoniale ale celor două entități contra unor sume derizorii în folosul fiicei sale, B., și a ginerelui acestuia, I., că a semnat diferite acte prin care a redirecționat sume de bani din bugetul CCIR către societăți administrate de către fiica sa, B., și ginerele său, către alte persoane apropiate lui, și că și-a însușit în mod repetat sume din lichiditățile CCIR.

Între faptele reținute în sarcina sa, instanța penală a făcut referire și la faptul că recurentul-pârât a cheltuit în mod arbitrar, în interes personal, suma de 47.599.382 RON (echivalentul a peste 10 milioane euro), din Fondul la dispoziția biroului de conducere/Fondul la dispoziția președintelui, prevăzut în bugetul CCIR, sumă ridicată în numerar de către acesta, precum și faptul că a utilizat în scop personal suma de 702.487,68 RON (150.095,84 euro) din contul bancar al CCIR, fiind efectuate plăți cu cardul către mai multe cazinouri pentru participarea acestuia la jocuri de noroc.

Instanța penală a concluzionat că faptele recurentului-pârât E. au fost comise cu intenție directă, acesta prevăzând și urmărind producerea rezultatelor acțiunilor sale, respectiv obținerea unor sume de bani pentru sine sau pentru persoanele din familia sa și prejudicierea părților vătămate.

Aceste elemente sunt consemnate, cu autoritate de lucru judecat, în hotărârile penale pronunțate în dosarul penal nr. x/2016, atât sentința penală nr. 165/F/03.08.2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală, cât și decizia penală nr. 325/A/03.11.2020 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală fiind depuse, în copie, în dosarul de fond din prezenta cauză .

De necontestat este și faptul că în perioada încheierii actului de donație (nr. 5036/14.07.2014), recurentul-pârât se afla în executarea unei măsuri privative de liberate, acesta fiind arestat la domiciliu în perioada 24.04.2014-29.08.2014, după ce anterior, din 19.03.2014, fusese arestat preventiv, pentru săvârșirea infracțiunii de trafic de influență, pentru care a fost condamnat ulterior prin sentința penală nr. 35 F/27.02.2015 pronunțată de către Curtea de Apel București, secția a II-a penală.

Totodată, din luna martie 2014, acesta a fost înlăturat din funcția de conducere pe care o ocupa în cadrul intimatei-reclamante, iar la momentul înlăturării sale erau deja depuse la organele de cercetare penală plângeri cu privire la activitatea sa în cadrul CCIR, activitatea de cercetare penală desfășurându-se inițial in rem.

În contextul factual anterior redat, împrejurarea că recurentul-pârât a aflat în mod oficial de punerea în mișcare a acțiunii penale împotriva sa la o dată ulterioară încheierii contractului de donație, respectiv la 28.10.2015, este lipsită de relevanță din perspectiva valorificării prezumțiilor judiciare a căror legalitate este contestată în prezentul recurs, câtă vreme cercetarea penală a început la nivelul anului 2012 și a vizat fapte petrecute în perioada 2008-2014.

În acest sens, așa cum în mod corect a reținut și instanța de apel, Înalta Curte constată că din cuprinsul ordonanței de aplicare a sechestrului asigurător din 20.10.2015 emisă de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție-Direcția Națională Anticorupție rezultă că încă din data de 25.05.2012 au fost formulate plângeri cu privire la o posibilă săvârșire a unor infracțiuni de abuz în serviciu de către mai multe camere de comerț și industrie județene (CCI Argeș, CCI Bacău, CCI Dolj și CCI Prahova) împotriva conducerii Camerei de Comerț și Industrie a României, printre care și recurentul-pârât, iar din cuprinsul rechizitoriului emis de către DNA în dosarul penal nr. x/2012 rezultă că împotriva acestuia a fost înregistrată o altă plângere cu privire la posibile fapte de abuz în serviciu, fals, înșelăciune și deturnarea unor sume mari din bugetul CCIR încă din data de 08.08.2012, formulată de alte camere de comerț și industrie județene (Arad, Argeș, Bacău, Bihor, Buzău, Dolj, Harghita, Mureș, Prahova, Vâlcea) - dosar tribunal -, faptele reclamate fiind cele pentru care la data de 03.02.2014 s-a dispus începerea urmăririi penale pentru săvârșirea infracțiunii de abuz în serviciu și efectuarea urmăririi penale inclusiv față de recurentul-pârât.

Față de cele arătate, Înalta Curte constată că, în cauza pendinte, faptul necunoscut (reprezentarea mentală a recurentului-pârât că poate fi tras la răspundere pentru prejudiciul produs în cadrul dosarului penal anterior menționat) a fost în mod corect stabilit de către instanța de apel ca fiind real (recurentul-pârât era pe deplin conștient la momentul încheierii actului de donație de iminența unor eventuale măsuri asigurătorii în cadrul procesului penal), pe baza unor fapte cunoscute, care au fost comise anterior încheierii actului de donație contestat, fapte confirmate ulterior și consemnate atât în hotărârile judecătorești penale depuse la dosar, cât și prin rechizitoriul întocmit în dosarul penal, din care a rezultat că recurentul-pârât, pe parcursul urmăririi penale, a scos din patrimoniul său nu numai imobilul ce face obiectul contractului de donație, ci toate bunurile pe care le deținea, în cuprinsul extrasului din rechizitoriu depus la dosar fiind făcută referire și la faptul că acesta a transmis soției sale, F., cota parte din dreptul de proprietate ce îi revenea cu privire la imobilul situat în Iași, str. x prin încheierea unui act de partaj voluntar (dosar tribunal), transmiterea bunurilor deținute de către acesta către membrii familiei prin acte cu titlu gratuit reprezentând, în concret, așa cum în mod corect a reținut instanța de apel, "manifestarea intenției sale de evita ca bunurile sale să facă obiectul măsurilor asigurătorii și a unor eventuale acte de executare silită în vederea recuperării pagubei produse prin faptele sale de natură penală."

Întrucât recurenții se prevalează de faptul că, în cadrul dosarului penal măsura sechestrului asupra bunului obiect al contractului de donație a fost ridicată, Înalta Curte reține că această împrejurare este lipsită de relevanță în analiza legalității contractului de donație, rațiunile pentru care măsura sechestrului nu a mai fost menținută la acel moment fiind străine de obiectul prezentei cauze, urmând a se reveni asupra acestui aspect cu prilejul analizării unei alte critici de nelegalitate dedusă judecății în prezentul recurs, respectiv cea privind nerespectarea autorității de lucru judecat a deciziei penale nr. 325/A/03.11.2020, a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală.

Prin urmare, plecând de la faptele conexe cunoscute, respectiv săvârșirea de către recurent a unor acte materiale care reprezentau elementele constitutive ale infracțiunilor în formă continuată, condamnarea acestuia în mod definitiv și irevocabil, încheierea unor acte translative de proprietate, prin care bunurile aflate în patrimoniul său au fost înstrăinate cu titlu gratuit și cronologia acestora sunt probate și necontestate. Toate aceste fapte conexe, pe târâm probatoriu pot fi valorificate prin utilizarea a două raționamente juridice, respectiv inducția în trecut a faptelor vecine și conexe, și deducția existenței faptului principal, prin legătura de conexitate cu primele, pentru a dovedi faptul necunoscut și dificil de probat, respectiv întocmirea actului de donație în lipsa intenției de a gratifica.

Cu referire la cea de-a doua condiție de aplicare a prezumției judiciare, cea privind admisibilitatea probei testimoniale Înalta Curte reține, în acord cu statuările instanței de apel, că este incidentă prezumția judiciară, "chiar dacă în cauza de față nu au fost audiați martori, având în vedere că legea nu impune nici o interdicție în ceea ce privește posibilitatea de a proba atitudinea subiectivă a unei părți la încheierea unui act juridic, iar admisibilitatea prezumției nu este dată de audierea efectivă a unui martor în cauză, așa cum susține intimatul pârât, ci de admisibilitatea probei cu martori în cauza respectivă."

În ce privește critica potrivită căreia cauza contractului de donație este prezumată a fi una licită, prezumție legală ce nu poate fi combătută printr-o prezumție judiciară, Înalta Curte reamintește că prezumțiile sunt considerate mijloace de probă cu privire la existența unui fapt necunoscut, pe care legea sau judecătorul le trage dintr-un fapt cunoscut, dată fiind legătura de conexitate dintre cele două fapte.

În timp ce la prezumțiile simple (judiciare), deplasarea obiectului probei de la faptul de dovedit la fapte conexe cu acesta se face de către judecător (situația din cauza pendinte), în cazul prezumțiilor legale, deplasarea obiectului probei se face de către legiuitor, cel care, prin normele edictate, stabilește și puterea doveditoare a prezumțiilor.

Astfel, întrucât ambele tipuri de prezumții se bazează pe raționamente logice, instanța trebuie să verifice și în cazul unei prezumții legale (unde puterea doveditoare este presupusă de legiuitor) limitele raționale ale aplicării ei, existența ipotezei care să atragă incidența acesteia.

Altfel spus, în prezența unei prezumții legale, cum este cea reglementată de art. 1236 C. civ. privind cauza contractului, instanța are de verificat, în raport cu datele concrete ale pricinii, dacă subzistă rațiunea textului de lege care instituie prezumția legală.

În acest sens, prin Decizia nr. 5/22.01.2018 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție-Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 186/28.02.2018, s-a reținut:

"51. Cu referire punctuală la prezumțiile legale, ele se întemeiază pe observația, mai mult sau mai puțin exactă, a faptelor sociale, pentru că, în realitate, toate prezumțiile legale sunt prezumții simple, ale omului, verificate în practică și, prin voința legiuitorului, generalizate, sistematizate și impuse judecătorului, așa încât nu pot regla și nu pot induce existența unor stări neverificabile în realitatea socială.