ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2054/2025

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București la 05.04.2019 sub nr. x/2019 (disjunsă din dosar nr. x/2018), reclamanții A. și B. au solicitat, în contradictoriu cu pârâții C. și D., declararea simulației contractului de împrumut autentificat sub nr. x/17.08.2011 de notar public E. și a contractului de garanție reală imobiliară autentificat sub nr. x/13.08.2014 de același notar, constatarea nulității absolute a acelorași contracte autentice. Prin sentința civilă nr. 2012/19.04.2019, Judecătoria Sectorului 1 București a declinat competența de soluționare în favoarea Tribunalului București, secțiile civile.

Sentința pronunțată de Tribunalul București Prin sentința civilă nr. 1492/15.10.2021, Tribunalul București, secția a III-a civilă a respins, ca neîntemeiată, acțiunea. A obligat reclamanții la plata, către pârâți, a cheltuielilor de judecată în cuantum total de 9.333,98 de RON.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel București Prin decizia civilă nr. 1268/A/11.12.2024, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins cererea de constatare a formulării cu rea-credință a cererii de ajutor public judiciar de către apelanți, ca neîntemeiată. A respins apelul formulat de reclamanți împotriva sentinței civile nr. 1492/15.10.2021 a Tribunalului București, secția a III-a civilă, ca nefondat.

Calea de atac a recursului exercitată în cauză Împotriva deciziei civile nr. 1268/A/11.12.2024 și a încheierii de ședință din 30.04.2024 ale Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie au declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 Cod procedură civilă, reclamanții A. și B., solicitând casarea deciziei și a încheierii recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță de apel pentru stabilirea exactă a raporturilor juridice dintre părțile litigante. În ce privește motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5) din Codul de procedură civilă, recurenții au arătat că soluția instanței de apel a fost dată cu încălcarea dispozițiilor art. 479 alin. (1) raportat la art. 477 alin. (2) C. proc. civ. Recurenții arată că instanța de apel trebuia să realizeze o veritabilă cercetare judecătorească a fondului litigiului, analizând, potrivit art. 478 alin. (2) C. proc. civ., inclusiv nulitatea contractului de împrumut (și a celui de garanție subsecvent) din perspectiva nerespectării caracterului real al împrumutului, în raport de dispozițiile art. 1576 din vechiul C. civ., invocate la prima instanță. Or, instanța de apel nu a examinat nulitatea contractului de împrumut față de nerespectarea prevederilor art. 1576 din vechiul C. civ., nu s-a realizat o judecată în apel a cererii de constatare a nulității contractului de împrumut (și a celui de garanție subsecvent) prin raportare la acest text de lege, nu există în cuprinsul deciziei atacate nicio menționare a dispozițiilor art. 1576 din vechiul C. civ. Analiza respectării sau nerespectării prevederilor art. 1576 din vechiul C. civ. era esențială pentru evaluarea temeiniciei pretențiilor afirmate prin cerere, iar absența acestei examinări a lipsit partea de un mijloc de apărare principal și a dus la efectuarea unei judecăți cu neobservarea exigențelor impuse de efectul devolutiv al apelului, dar și la pronunțarea unei decizii nemotivate, care a ignorat norma de drept material evocată. Viciul procedural subsumat dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5) Cod procedură civilă constă în încălcarea unor norme procedurale imperative, destinate garantării unor drepturi procedurale fundamentale de care trebuie să beneficieze părțile aflate în litigiu (dreptul la un proces echitabil, la analizarea cauzei în dubla jurisdicție, la o cale de atac efectivă). Motivele de recurs întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6) și 8) C. proc. civ. au fost structurate de către recurenți în mod distinct, prin raportare la soluționarea în apel a cererilor de constatare a simulației, respectiv a nulității. Astfel, în ce privește simulația, recurenții au subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8) Cod procedură civilă greșita aplicare a dispozițiilor art. 1175 și art. 1576 C. civ. În acest sens, recurenții au învederat că instanța nu a reținut existența acordului simulatoriu deși, în considerarea datelor la care reclamantului i-au fost transferate în cont sumele de bani cu referire la contractul nr. x/17.08.2011, a conchis că înțelegerea părților avea în vedere atât sume virate anterior, cât și sume virate ulterior, o lună mai târziu, (respectiv la 14.09.2011) datei autentificării actului notarial. Întrucât instanța de apel a constatat că părțile au avut în privința sumelor împrumutate, contemporan momentului autentificării contractului nr. x/17.08.2011, o înțelegere cu un conținut diferit de cel exprimat în actul public, instanța trebuia să constate caracterul simulat al contractului autentic. Nu s-ar putea considera că reținerea instanței nu echivalează cu un acord simulatoriu, ci ar reprezenta doar o interpretare a voinței exprimate de părți în actul autentic, având în vedere, pe de-o parte, claritatea termenilor în care a fost formulat obiectul împrumutului în actul notarial și, pe de altă parte, particularitatea contractului de împrumut de a fi un act real, în care remiterea sumelor de bani nu ține de conținutul acestuia (de drepturile și obligațiile părților), ci reprezintă o condiție esențială pentru încheierea sa valabilă, conform art. 1576 din vechiul C. civ. Prin urmare, pe de-o parte, nu era nevoie de recurgerea la instituția interpretării contractului de împrumut autentic, fiind un act clar, iar pe de altă parte, nici nu era posibilă interpretarea diferită a voinței părtilor în privința obiectului împrumutului, valabilitatea acestuia fiind dată de chiar remiterea sumei împrumutate. În considerarea dispozițiilor art. 1576 din vechiul C. civ. pe care instanța nu le-a aplicat în cauză, o înțelegere secretă în privința remiterii sumelor de bani obiect al împrumutului nu face altceva decât să deghizeze, să ascundă nerespectarea condițiilor de valabilitate la semnarea contractului autentic nr. x/17.08.2011. Dacă instanța de apel ar fi dat eficiență atât prevederilor art. 1576, cât și prevederilor art. 1175 din vechiul C. civ., această înțelegere secretă nu putea reprezenta, din punct de vedere juridic, decât un acord simulator. Tot în ce privește simulația, recurenții au subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6) C. proc. civ. încălcarea dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., respectiv caracterul lacunar, imprecis și inconsistent al motivării deciziei atacate. Arată recurenții că instanța trebuia ca, în aplicarea prevederilor art. 1576 din vechiul C. civ., nu doar să constate existența acordului simulatoriu, dar să și lămurească suma de bani remisă în momentul autentificării contractului din 17.08.2011. Lămurirea acestui aspect este esențială pentru a permite, mai departe, în etapa controlului de legalitate, evaluarea, de către instanța de recurs, a modului de aplicare a dispozițiilor art. 1175 din vechiul C. civ., în special în ceea ce privește întinderea efectelor simulației. Or, instanța de apel a lăsat necercetată tocmai această chestiune, a sumelor remise în momentul autentificării actului juridic. De fapt, instanța de apel, prezentând pozițiile contradictorii ale părților sub acest aspect, s-a limitat să rețină că, având în vedere pozițiile antagonice ale părților, era necesar ca reclamanții să probeze lipsit de dubiu acordul simulatoriu. Recurenții învederează faptul că părțile au poziții antagonice nu înseamnă că instanța nu trebuie să lămurească raporturile juridice dintre acestea pe motiv că ar fi în dubiu sau nu ar fi edificată. Procedând astfel, instanța de apel a plasat în mod nepermis responsabilitatea actului de justiție în sarcina apelanților-reclamanți. Apoi, cu privire la pozițiile antagonice ale părților, este de subliniat că prin încheierea din 22.01.2021, prima instanța a pus în vedere acestora să formuleze și să depună note de ședință, prin care să arate în mod expres și fără echivoc, sumele de bani plătite și, respectiv, încasate, aceste înscrisuri și precizări urmând a fi indicate și dovedite numai exclusiv pentru contractul de împrumut nr. x/17.08.2011. Conform acestei dispoziții a instanței, prin precizările depuse la dosar părțile și-au detaliat pozițiile antagonice în această chestiune de drept, contrazicându-și reciproc susținerile, reclamanții precizând expres că s-au remis de către intimați doar sumele virate prin transfer bancar, unele anterior, iar altele ulterior (respectiv la 14.09.2011) datei autentificării actului notarial din 17.08.2011. Astfel, pe de o parte, instanța de apel reia precizările prin care părțile își contrazic reciproc pozițiile cu privire la sumele remise în baza contractului din 17.08.2011 și reține în mod expres caracterul antagonic al pozițiilor acestora iar, pe de altă parte, aceeași instanță constată că reclamanții nu au contestat sumele pretins a fi împrumutate de către pârâți și plătite în numerar reclamanților. Or, reluarea în hotărâre a pozițiilor divergente ale părților și reținerea expresă a caracterului lor antagonic este inconsistentă cu reținerea caracterului necontestat al sumelor pretins a fi împrumutate. Cum remiterea unei sume de bani cu titlu de împrumut reprezintă un act juridic, o chestiune de drept, rezultă că există o contradicție între considerente de drept ale hotărârii, iar referirea la alte împrumuturi plătite în numerar reclamanților anterior încheierii contractului din 17.08.2011 sporește confuzia în context. Criticile expuse relevă mai mult decât o redactare imprecisă și inconsistentă a considerentelor hotărârii, ele pun în evidență o necercetare, o nelămurire de către instanța ; de apel a chestiunii sumelor remise în momentul autentificării contractului de împrumut din 17.08.2011. În cauză, considerentele lacunare ale deciziei din apel fac imposibilă examinarea legalității soluției pronunțate de instanța de apel, în condițiile în care prin intermediul recursului se verifică numai legalitatea soluției criticate. Prin această omisiune, decizia instanței de apel nu permite evaluarea modului de aplicare a legii, respectiv a dispozițiilor art. 1175 și art. 1576 din vechiul C. civ. referitor la efectele simulației și nerespectarea caracterului real al împrumutului și echivalează cu nemotivarea hotărârii sub acest aspect. În ce privește nulitatea, recurenții au subsumat motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6) C. proc. civ. încălcarea dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., respectiv instanța trebuia să analizeze și să lămurească valabilitatea/nevalabilitatea contractului de împrumut în raport cu dispozițiile art. 1576 C. civ., astfel cum s-a solicitat prin acțiune. Întrucât nu autentificarea este forma cerută ad solemnitatem la încheierea contractului, rezultă că în cauză trebuie făcută distincția între momentul autentificării contractului nr. x și momentul încheierii împrumutului. Pentru ca aceste două momente să coincidă era necesar ca suma de bani împrumutată să fie remisă în momentul autentificării contractului de împrumut, respectiv la 17.08.2011. Având în vedere caracterul real al contractului de împrumut, remiterea sumei de bani nu reprezintă o simplă împrejurare de fapt, nici o chestiune pendinte de executarea contractului autentic, ci o condiție pentru însăși încheierea valabilă a împrumutului. Tot astfel, remiterea, la momentul autentificării actului, a sumei împrumutate, nu ține doar de realitatea celor menționate în cuprinsul său. Specificul solemn al acestui contract înseamnă că remiterea, tradițiunea sumelor de bani menționate în cuprinsul actului (notarial) reprezintă cerința legală pentru încheierea valabilă a contractului de împrumut, o condiție de drept. Or, instanța a lăsat necercetată chestiunea sumelor remise în momentul autentificării contractului de împrumut nr. x/17.08.2011, respingând apelul sub aspectul nulității pentru nerespectarea caracterului real doar prin invocarea faptului că reclamanții nu au dovedit că au încheiat un contract de împrumut cu dobândă. Procedând astfel, instanța de apel a lăsat necercetată nulitatea contractului de împrumut (și a celui de garanție subsecvent), față de nerespectarea dispozițiilor art. 1576 din vechiul C. civ., invocate la prima instanță și care nici măcar nu au fost menționate în hotărâre. Recurenții precizează că cererea având ca obiect constatarea nulității contractului de împrumut (și a celui de garanție subsecvent) pentru nerespectarea dispozițiilor art. 1576 din vechiul C. civ. este formulată tocmai ca o solicitare în măsura în care nu s-ar reține nulitatea pentru fraudă la lege și cauză ilicită -deghizarea cauzei ilicite reale a actelor juridice - perceperea de dobânzi peste limita maximă permisă de lege și garantarea plății cametei. Prin urmare, absența acestei examinări a lipsit partea de un mijloc de apărare principal și a dus la pronunțarea unei decizii nemotivate. Omisiunea instanței constituie un viciu al hotărârii care se analizează ca o lacună a motivării din perspectiva dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b), întrucât nu permite instanței de control judiciar evaluarea gradului în care devine operantă nulitatea pentru nerespectarea condițiilor de validitate a contractului de împrumut în raport de incidența prevederilor art. 1576 din vechiul C. civ. Tot în ce privește nulitatea, recurenții au subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8) C. proc. civ., încălcarea dispozițiilor art. 1576 și urm. din vechiul C. civ. Instanța de apel reține că solicitarea de a se reține nulitatea absolută pentru nerespectarea caracterului real al contractului de împrumut nu poate fi primită, întrucât apelanții-reclamanți nu au probat că, în realitate, au încheiat un contract de împrumut cu dobândă. Recurenții învederează că în măsura în care această unică mențiune s-ar dori o motivare a soluției date în apel sub aspectul nulității, decizia instanței este criticabilă, întrucât instanța de apel a încălcat în acest fel prevederile de drept material ce reglementează încheierea (valabilă) a contractului de împrumut - art. 1576 din vechiul C. civ., neaplicându-le în cauză. Aceasta întrucât analiza validității contractului nr. x/17.08.2011 sub aspectul respectării caracterului sau real trebuia făcuta în raport de norma cuprinsă în art. 1576 din vechiul C. civ., adică prin raportare la sumele remise în momentul autentificării sale și nu prin raportare la împrejurarea, dacă s-a încheiat sau nu un contract cu dobândă sau la alte criterii. Recurenții au recurat și încheierea de ședință din 30.04.2024, arătând că este incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5) C. proc. civ., în sensul că dispoziția prin care instanța de apel a luat act de transmiterea calității procesual-pasive de la defunctul C. la intimata D. a fost dată cu încălcarea dispozițiilor art. 38 C. proc. civ. În acest sens, recurenții arată că, în cauză, nu s-a făcut dovada transmiterii calității procesuale pasive în cererea de constatare a nulității contractului de garanție reală imobiliară nr. x/13.08.2014 de la defunctul C. la intimata D.. Contractul respectiv a dat naștere unui drept real de garanție imobiliară, în patrimoniul defunctului aflându-se o cotă parte din acest drept real. Nulitatea invocată ar lipsi retroactiv de efecte acest act, ducând la inexistența dreptului real imobiliar respectiv. Rezultă că legitimarea procesuală pasivă în cererea de constatare a acestei nulități aparține titularului dreptului real imobiliar respectiv și, pentru a opera transmisiunea calității procesuale de la defunct la intimată, trebuia dovedit că a operat transferul în patrimoniul intimatei a cotei-părți din dreptul real în discuție ce a aparținut defunctului. Or, actul depus de intimată în apel nu face dovada suficientă în acest sens. Aceasta întrucât mai era nevoie, astfel cum rezultă din chiar cuprinsul actului depus de intimată, ca dreptul real imobiliar respectiv să fie declarat la masa succesorală și înregistrat într-un certificat imobiliar notarial doveditor. În actul depus de intimată se stipulează notarul a informat beneficiarii cu privire la obligația de a înregistra următoarele într-un certificat notarial, toate transferurile prin deces ale drepturilor reale asupra bunurilor imobile, care pot depinde de succesiune și că beneficiarii solicită notarului să întocmească prezentul certificat și se angajează să-i furnizeze toate informațiile necesare la cererea sa. Rezulta că, în lipsa declarării dreptului la masa succesorală și înregistrării dreptului real imobiliar în certificatul imobiliar ca făcând parte din masa succesorală, intimata nu poate pretinde vreo cotă din bunul ascuns. Scopul procesului civil este recunoașterea dreptului subiectiv sau al altei situații juridice deduse judecății, iar desfășurarea rațională și eficientă a judecății presupune ca protecția astfel acordată de organul jurisdicțional prin recunoașterea ori realizarea dreptului subiectiv sau a interesului legal protejat să producă un folos părții care a avut câștig de cauză, în sensul ca dispoziția instanței să poată fi pusă cu succes în executare de bună voie sau, în caz de opoziție, cu concursul forței coercitive a statului. Judecata neputând continua în apel fără o corectă stabilire a cadrului procesual pe linie pasivă, rezultă că în raport de prevederile art. 174 alin. (1) și (2), art. 176 C. proc. civ., dispoziția instanței de apel criticată este nulă, ca și decizia pronunțată subsecvent în aceste condiții.

Apărările formulate în cauză Prin întâmpinarea înregistrată la 25.04.2025, intimata-pârâtă D., în nume propriu și în calitate de succesor al defunctului C., a invocat excepția de nulitate a recursului pentru neîncadrarea criticilor formulate în dispozițiile art. 488 alin. (1) Cod procedură civilă, arătând că, deși formal încadrat în drept, recursul vizează, în realitate, o greșită stabilire a situației de fapt, astfel încât este lovit de nulitate conform art. 489 alin. (2) C. proc. civ. În subsidiar, solicită respingerea recursului, ca nefondat. Referitor la motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5) C. proc. civ., arată că certificatul de moștenitor atestă faptul că unicul moștenitor al defunctului C. este soția sa, respectiv intimata D.. Ca urmare, dispoziția instanței de apel de a lua act de transmiterea calității procesuale pasive de la defunctul C. către soția sa, D. este legală. Mai arată că art. 477 alin. (1) C. proc. civ. prevede că instanța de apel va proceda la rejudecarea fondului în limitele stabilite, expres sau implicit, de către apelant, precum și cu privire la soluțiile care sunt dependente de partea din hotărâre ce a fost atacată. Prin urmare, și în calea de atac a apelului este pe deplin aplicabil principiul disponibilității care guvernează procesul civil, motiv pentru care instanța de apel a analizat legalitatea și temeinicia sentinței pronunțată de prima instanță prin raportare la criticile invocate de către apelanții-reclamanți prin cererea de apel. În motivarea apelului, nu se face nicio trimitere la nerespectarea dispozițiile art. 1576 C. civ. de către judecătorul fondului. Or, recurenții nu critică în mod concret sentința în ceea ce privește eventuala neanaliză a caracterului real al împrumutului în raport de dispozițiile art. 1576 C. civ., fiind aduse critici pe fondul cauzei, respectiv de reinterpretare a probatoriului administrat în fața instanței de fond, ceea ce reprezintă o critica nouă, formulată omisso medio, adică fără a fi făcut obiectul analizei instanței de apel, astfel încât este inadmisibilă, conform art. 494 C. proc. civ., raportat la art. 478 alin. (2) și (3) C. proc. civ. Mai mult, instanța de apel a analizat susținerile apelanților-reclamanți, respectiv acelea că din cei 160.000 euro menționați în contractul de împrumut au fost primiți de la intimații-pârâți doar 130.000 euro, diferența de 30.000 euro reprezentând dobânda, instanța statuând că o astfel de critică este nedovedită. În mod legal, instanțele de fond și apel au reținut corect situația de fapt și de drept, în baza probatoriului administrat în cauză, iar situația factuală prezentată de către recurenți este una parțială și speculativă. Referitor la motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6) C. proc. civ., arată că instanța de apel motivează mecanismul simulației cu trimitere la dispozițiile art. 1175 C. civ. și constată că nu sunt îndeplinite condițiile legale, iar argumentele sunt redate in extenso. Așa cum a reținut și instanța de apel, pe baza probelor administrate (poziția părților, interogatorii, martori, înscrisuri, contractul de împrumut, contractul de garanție reală imobiliară), suma de 160.000 euro a fost remisă recurenților, iar susținerea acestora că au primit doar 130.000 euro, iar 30.000 euro aveau regim de dobânzi, este nedovedită. În motivarea hotărârii (pagina 12 paragraful 6), instanța a reținut transferurile efectuate în contul recurenților, respectiv data la care a fost creditat contul acestora din urmă. La pagina 12 paragraful 7 din hotărâre, instanța de apel retine "astfel, de vreme ce contractul presupus simulat s-a încheiat la data de 17.08.2011, rezultă că înțelegerea părților avea în vedere și unele sume plătite cu titlu de împrumut anterior contractului, respectiv 26.07.2011 și 17.02.2011, după cum unele viramente ulterioare contractului poartă mențiunea împrumut personal conform act notarial x/17.08.2011". La pagina 12 paragraful 8 din hotărâre se reține că părțile, fiind parteneri de afaceri, au mai încheiat un contract de împrumut la 11.11.2014, respectiv contractul de împrumut nr. x, în care părțile au prevăzut că împrumutul este fără dobândă, nu se solicită garanții speciale, suma se va restitui până la 10.11.2017, în aceeași monedă, prin numerar sau transfer bancar. Or, sumele remise ulterior contractului de împrumut nr. x/17.08.2011 pentru care părțile au convenit să încheie un act adițional, au făcut obiectul contractului de împrumut nr. x/11.11.2014. Astfel, instanțele devolutive au analizat mijloacele de probă administrate în cauză și au reținut o situație de fapt cronologică, corectă, iar hotărârile întrunesc cerințele cumulative prevăzute de art. 425 C. proc. civ. Referitor la motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8) C. proc. civ., arată că recurenții pretind că instanța nu a reținut existența acordului simulatoriu cu referire la sumele transferate în contul acestora și că nu analizează validitatea contractului de împrumut sub aspectul respectării caracterului real, deoarece nu se menționează nici măcar odată textul de lege, respectiv 1576 C. civ. Critica nu se încadrează în cazul de casare invocat, întrucât se solicită o reapreciere parțială a prbatoriului administrat în cauză. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce urmează să fie expuse. Recursul este calea extraordinară de atac, de reformare, prin care hotărârea este supusă controlului judiciar numai prin prisma conformității sale cu regulile de drept material și/sau procesual, iar părțile o pot critica doar pentru motivele prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 1-8 din C. proc. civ. În cauză, se constată că unele dintre argumentele invocate prin memoriul de recurs se circumscriu motivelor prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5), pct. 6) și pct. 8) din C. proc. civ., invocându-se nemotivarea hotărârii, interpretarea și aplicarea greșită a normelor de drept material, astfel că recursul urmează a fi analizat prin prisma acestor două motive de casare. Având a analiza cu prioritate motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5) din C. proc. civ., Înalta Curte constată că acesta este nefondat. Recurentul-reclamant a invocat două critici care se subsumează acestui motiv de recurs: încălcarea dispozițiilor art. 38 din C. proc. civ. privind transmiterea calității procesuale pasive de la defunctul C. la D. și a dispozițiilor art. 479 alin. (1) raportat la art. 477 alin. (2) Cod procedură civilă, întrucât instanța nu a realizat o devoluțiune totală. I. Prima critică se referă la încheierea de ședință din data de 30.10.2024, și privește aplicarea eronată a dispozițiilor art. 38 din C. proc. civ. privind transmiterea calității procesuale pasive de la defunctul C., la D., cu motivarea că în patrimoniul defunctului se afla dreptul real de garanție imobiliară, care nu a fost transmis prin certificatul de moștenitor. Recurenții susțin că pârâta nu a dobândit calitate procesuală pasivă în cererea de constatare a nulității contractului de garanție reală imobiliară nr. x/13.08.2014, întrucât contractul a dat naștere unui drept real de garanție imobiliară, care trebuia menționat în cuprinsul certificatului de moștenitor pentru a fi transmis pe cale legală și pentru a justifica calitatea procesuală pasivă a moștenitorului în prezentul litigiu. Această susținere este eronată. În primul rând, Înalta Curte subliniază că recurenții nu contestă calitatea de moștenitor a lui D. și nici transmiterea calității procesuale pasive în cererea de constatare a simulației/nulității absolute a contractului de împrumut. În al doilea rând, prin utilizarea noțiunii de "calitate procesuală", în literatura juridică s-a făcut legătura între persoana reclamantului și titularul dreptului subiectiv dedus judecății, precum și între persoana pârâtului și cel obligat în raportul juridic de drept substanțial, subliniindu-se necesitatea identificării acestor categorii de persoane. În acest sens, a fost normată prin dispozițiile art. 36 din Codul de procedură civilă o definiție a calității procesuale: "Calitatea procesuală rezultă din identitatea dintre părți și subiectele raportului juridic litigios, astfel cum acesta este dedus judecății. Existența sau inexistența drepturilor și a obligațiilor afirmate constituie o chestiune de fond". În cazul situațiilor juridice pentru a căror realizare calea justiției este obligatorie, calitatea procesuală activă aparține celui care se poate prevala de acest interes, iar calitatea procesuală pasivă aparține celui față de care se poate realiza interesul respectiv. Reclamantul, fiind cel care pornește acțiunea, trebuie să justifice atât calitatea sa procesuală activă, cât și calitatea procesuală pasivă a persoanei chemate în judecată, prin indicarea obiectului cererii și a motivelor de fapt și de drept pe care se întemeiază pretenția sa. În litigiul pendinte, calitatea procesuală pasivă a fost justificată în persoana defunctului, în calitate de creditor în cadrul raportului juridic obligațional, care s-a născut între părți, prin încheierea unui contract de împrumut. În al treilea rând, calitatea procesuală a unei părți poate fi transmisă, în cursul procesului, unei alte persoane, care nu a participat până atunci la proces. Prin transmiterea calității procesuale se înțelege trecerea calității procesuale de la persoana care o deține asupra unei alte persoane, care primește în acest mod fie legitimarea activă, fie legitimarea pasivă de a continua procesul. Calitatea procesuală activă poate fi transmisă pe cale legală sau pe cale convențională. Din punct de vedere al întinderii, transmiterea calității procesuale poate să fie universală (dacă există un singur moștenitor legal sau un legatar universal, iar în cazul persoanei juridice, atunci când are loc o fuziune prin absorbție sau o transformare), cu titlu universal (când există mai mulți moștenitori legali ori un legatar cu titlu universal, sau se pune problema divizării totale ori parțiale a persoanei juridice) și cu titlu particular (legatul cu titlu particular sau transmisiunea convențională). În cazul persoanelor fizice, transmisiunea legală se realizează prin moștenire, cu excepția situației în care este vorba despre drepturi cu caracter strict personal sau când legea prevede o altă soluție în caz de deces al unei părți. În momentul în care una dintre părțile procesului a decedat, iar partea adversă a depus la dosar certificatul de deces, drepturile și obligațiile procesuale ale părții decedate se transmit în mod automat, odată cu dobândirea calității de moștenitor, cu condiția de a se dispune introducerea acestora în cauză. În al patrulea rând, se relevă că în patrimoniul defunctului, la data decesului, se afla un drept de creanță, constând în dreptul la restituirea sumei împrumutate, precum și o garanție ipotecară- o ipotecă de rang 1 asupra imobilelor debitorului, nu un drept de proprietate. Acest patrimoniu, cu toate drepturile și obligațiile se transmit prin efectul legii succesorului universal, respectiv moștenitoarei D.. În conformitate cu art. 9 din Legea nr. 99/1999 aplicabilă, în raport de data încheierii contractului de garanție imobiliară "(1) Garanția reală care se reglementează prin acest titlu constituie un drept real, care are ca finalitate garantarea îndeplinirii oricărei obligații. (2) Garanția reală acordă creditorului garantat dreptul de a-și satisface creanța cu bunul afectat garanției înaintea oricărui creditor negarantat și înaintea altor creditori ale căror garanții reale sau drepturi asupra bunului afectat garanției au un grad de prioritate inferior, potrivit dispozițiilor cuprinse în cap. III." De asemenea, potrivit art.

"(1) Dacă debitorul nu își îndeplinește obligația, garanția reală îi dă creditorului garantat dreptul de a intra în posesie sau de a reține bunul afectat garanției și dreptul de a-l vinde pentru a-și obține plata obligației garantate". Principalul efect al încheierii contractului de garanție imobiliară constă în faptul că creditorul ipotecar dobândește dreptul de a-și satisface creanța sa neachitată de către debitor prin intrarea în posesie/reținerea/valorificarea bunului ipotecat. Însă dreptul de proprietate asupra bunului afectat de o garanție imobiliară rămâne în continuare în patrimoniul debitorului, nefiind dobândit de către creditorul ipotecar, la data încheierii contractului de garanție. Astfel, în patrimoniul creditorului decedat C. nu s-a aflat nicio cotă-parte din dreptul de proprietate asupra imobilelor ipotecate, ci doar dreptul real de garanție imobiliară pentru a-și satisface creanța în ipoteza neachitării acesteia la scadență. Referitor la mențiunile obligatorii ale certificatului de moștenitor și natura juridică a acestuia, art. 1.133 din C. civ. prevede că "(1) Certificatul de moștenitor face dovada calității de moștenitor, legal sau testamentar, precum și dovada dreptului de proprietate al moștenitorilor acceptanți asupra bunurilor din masa succesorală, în cota care se cuvine fiecăruia". Din interpretarea per a contario a normei juridice antereferite reiese că în certificatul de moștenitor nu este obligatoriu să se menționeze drepturile de creanță sau alte drepturi, cum ar fi drepturile reale de garanție imobiliară, pe care defunctul le avea în patrimoniu la data decesului, fiind suficient să se facă dovada existenței acestora cu actele juridice încheiate cu respectarea dispozițiilor legale. În condițiile în care defunctul nu a dobândit niciun drept de proprietate asupra bunului ipotecat, o asemenea mențiune era obligatoriu să fie inserată în cuprinsul certificatului de moștenitor, așa cum susțin în mod greșit, recurenții. În aceste condiții, este eronată susținerea recurenților că D., în calitate de moștenitoare cu titlu universal a defunctului, nu își justifică calitatea procesuală pasivă, în cererea având ca obiect constatare a nulității contractului de garanție reală imobiliară nr. x/13.08.2014 în lipsa mențiunilor din cuprinsul certificatului de moștenitor referitoare la cota-parte din dreptul real de garanție imobiliară. Prin urmare, având în vedere existența certificatului de moștenitor depus la dosar, prin care se justifică calitatea de moștenitor a lui D. față de defunctul C., precum și cadrul procesual stabilit de către reclamanți, în virtutea principiului disponibilității, precum și natura drepturilor litigioase deduse judecății, se constată că au fost aplicate în mod corect, dispozițiile art. 38 din C. proc. civ., nefiind întemeiată critica formulată. II. Cu privire la a doua critică formulată, recurentul susține că existența apelului și a solicitării de a fi analizate toate motivele de nulitate invocate în fața primei instanțe, impunea instanței devolutive obligația de a realiza o veritabilă cercetare judecătorească a fondului litigiului, inclusiv nulitatea contractului de împrumut (și a celui de garanție subsecvent) din perspectiva nerespectării caracterului real al împrumutului, în raport de dispozițiile art. 1576 din vechiul C. civ., invocate la prima instanță. Această critică formulată este nefondată, pentru următoarele considerente: Potrivit art. 477 alin. (1) din C. proc. civ. "1) Instanța de apel va proceda la rejudecarea fondului în limitele stabilite, expres sau implicit, de către apelant, precum și cu privire la soluțiile care sunt dependente de partea din hotărâre care a fost atacată". Din economia dispozițiilor C. proc. civ. care reglementează instituția apelului rezultă că acesta este o cale de atac ordinară, de reformare, devolutivă și suspensivă de executare. Efectul devolutiv al căii de atac supuse analizei este limitat, printre altele, de ceea ce s-a supus judecății la prima instanță. Apelul, deși provoacă o judecată în fond a litigiului, reprezintă o cale de atac îndreptată împotriva unei hotărâri date de prima instanță, deci un mijloc procedural de continuare a procesului, iar nu un mijloc de dezvoltare a cadrului procesual. Prin urmare, acest cadru, sub aspectul obiectului, cauzei și părților, rămâne cel care a fost stabilit înaintea primei instanțe, astfel încât în apel nu se pot formula pretenții noi. Așa fiind, se observă că efectul devolutiv al apelului vizează numai ceea ce s-a judecat de către prima instanță. Înalta Curte notează că, prin cererea de chemare în judecată, recurentul-reclamant a solicitat declararea simulației contractului de împrumut autentificat sub nr. x/17.08.2011 de notar public E. și a contractului de garanție reală imobiliară autentificat sub nr. x/13.08.2014 cu privire la câtime sumei de bani împrumutate și a dobânzii percepute, precum și constatarea nulității absolute a acelorași contracte autentice pentru cauză ilicită și imorală, respectiv perceperea de dobânzi peste limita maximă permisă de lege și garantarea plății cametei prin fraudarea legii. În subsidiar, a invocat nulitatea absolută parțială pentru nerespectarea caracterului real al contractului de împrumut în privința sumei de 30.000 Euro, ce nu a fost remisă. Prin sentința civilă nr. 1492/15.10.2021, Tribunalul București, secția a III-a civilă a respins, ca neîntemeiată, acțiunea formulată, apreciind că nu s-a dovedit existența vreunei simulații și nici a vreunei cauze de nulitate invocate, având în vedere situația de fapt, așa cum a fost reținută pe baza probatoriilor administrate. Împotriva acestei hotărâri au declarat apel recurenții, care au formulat critici cu privire la considerentele instanței referitoare la inexistența unei simulații a actelor autentice atacate și cu privire la nereținerea nulității, ca efect al cauzei ilicite și a fraudei la lege. Calea de atac a apelului este mijlocul procedural, prin care partea nemulțumită de hotărârea primei instanțe solicită instanței ierarhic superioare reformarea hotărârii atacate. În cuprinsul memoriului de apel, nu este menționată nicio critică referitoare la dezlegările primei instanțe cu privire la nerespectarea caracterului real al contractului de împrumut, respectiv nerespectarea dispozițiilor art. 1576 din C. civ. Înalta Curte decelează că modul de soluționare al nulității pentru nerespectarea caracterului real al contractului de împrumut pentru suma de 30.000 euro nu a fost criticat, prin apelul declarat de către reclamanții A. și B.. Împrejurarea că, în cuprinsul acestui act procedural, este menționat generic că se solicită admiterea apelului și a acțiunii pe fond pentru toate motivele invocate, pe care înțelege să le reitereze, nu poate fi apreciată ca având relevanța unei critici efective formulate față de hotărârea primei instanțe sub aspectului modalității greșite de aplicare a dispozițiilor art. 1576 din C. civ.. În realitate, din modalitatea de redactare a apelului declarat, având în vedere normele juridice invocate și aspectele dezvoltate în cuprinsul acestuia, rezultă că ceea ce s-a criticat a fost modalitatea de soluționare a capătului de cerere privind simulația și nulitatea actelor autentice pentru cauză ilicită și fraudă la lege. În condițiile în care apelantul formulează critici concrete cu privire la soluția pronunțată de prima instanță, atunci, devoluțiunea rămâne guvernată de principiul fundamental tantum devolutum quantum apellatum, adică instanța de apel rejudecă în fapt și în drept, ceea ce apelantul a înțeles să atace din hotărârea primei instanțe (art. 477 C. proc. civ.); este, desigur, o consecință a principiului disponibilității care guvernează procesul civil atât în fața primei instanțe, cât și în etapa căilor de atac - ordinare sau extraordinare, precum și în faza de executare silită. Prin aplicarea acestui principiu, Înalta Curte evocă faptul că reclamanții nu au formulat critici împotriva hotărârii primei instanțe referitor la nulitatea parțială a contractului de împrumut pentru nerespectarea caracterului real, împrejurarea față de care această critică este invocată direct în recurs, fiind omissio medio, motiv pentru care nu poate fi primită. Motivul de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6) din C. proc. civ. este nefondat, pentru următoarele aspecte: În cuprinsul dispozițiilor indicate sunt menționate trei ipoteze, care au drept efect casarea unei hotărâri și anume: a) hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se sprijină, în sensul că acestea lipsesc cu desăvârșire sau există o motivare, dar ea este insuficientă, nu răspunde tuturor cererilor sau, după caz, criticilor aduse hotărârii de primă instanță; b) motivele hotărârii recurate sunt contradictorii. Contradicția poate fi constatată în cuprinsul considerentelor sau prin analiza acestora în raport cu dispozitivul, fiind posibilă ipoteza în care ele nu susțin dispozitivul, ci, din contră, îl contrazic; c) hotărârea cuprinde motive străine de natura pricinii, ceea ce echivalează practic cu o nemotivare. Dacă pentru invocarea nemotivării hotărârii supuse căii de atac, în principiu, este suficientă trimiterea la dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., pentru celelalte două variante normative - motivarea contradictorie ori motivarea pe baza unor motive străine de natura pricinii - recurentul este ținut să indice instanței de recurs și să dezvolte această ipoteză de casare prin critici concrete, din care să reiasă cu claritate caracterul contradictoriu al unor considerente în drept (având în vedere că instanța de recurs exercită exclusiv un control judiciar de legalitate) sau să indice acele considerente străine de natura pricinii. În cuprinsul memoriului de recurs, se susține acest motiv sub două aspecte, de pe o parte, se invocă lipsa motivării, întrucât instanța de apel nu a expus considerentele, pentru care a înlăturat cauza de nulitate determinată de nerespectarea caracterului real al contractului de împrumut. Această omisiune, în accepțiunea recurenților, nu permite evaluarea modului de aplicare a legii, respectiv a dispozițiilor art. art. 1175 si art. 1576 din vechiul C. civ. referitor la efectele simulației și nerespectarea caracterului real al împrumutului și echivalează cu nemotivarea hotărârii. Pe de altă parte, se relevă existența unor considerente contradictorii cu privire la chestiunea sumelor remise în momentul autentificării contractului de împrumut. Cu privire la primul aspect, Înalta Curte reiterează considerentele expuse anterior cu ocazia analizării motivului de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5) din C. proc. civ. referitor la faptul că recurenții invocă pentru prima oară direct în recurs - omissio medio- critici referitoare la soluția pronunțată de către prima instanță privind nulitatea contractului de împrumut pentru nerespectarea caracterului real. În primul rând, se relevă că recurenții au invocat, în principal, simulația contractului de împrumut și nulitatea acesteia pentru cauză ilicită și fraudă la lege pentru nerespectarea dispozițiilor legale privind dobânda. În al doilea rând, reclamanții au recunoscut pe parcursul întregului proces, prin atitudinea procesuală reliefată în cuprinsul actelor procedurale faptul că au împrumut suma de 130.000 euro, contestând doar primirea sumei de 30.000 euro, motiv pentru care au solicitat numai în subsidiar, nulitatea parțială a contractului de împrumut. În al treilea rând, prin motivele de apel, criticile formulate se referă la modalitatea de soluționare a simulației contractului de împrumut și a nulității pentru fraudă la lege și cauză ilicită, nefiind menționată aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1576 din C. civ. în soluționarea capătului de cerere subsidiar. Cu privire la al doilea aspect, Înalta Curte de Casație și Justiție reține că, potrivit art. 425 alin. (1) lit. (b) din Codul de procedură civilă, hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților. Potrivit art. 13 din C. proc. civ., dreptul la apărare este garantat, iar potrivit art. 6 "orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale în mod echitabil, în termen optim și previzibil, de către o instanță independentă, imparțială și stabilită de lege. În acest scop, instanța este datoare să dispună toate măsurile permise de lege și să asigure desfășurarea cu celeritate a judecății". Art. 6 CEDO stabilește că orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public și într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanță independentă și imparțială, instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzații în materie penală îndreptată împotriva sa. Se reține că procesul civil este guvernat de mai multe principii, în cauza de față relevante fiind principiul dreptului la un proces echitabil, principiul dreptului la apărare și principiul contradictorialității. Astfel, procesul civil este creația părții, care îl declanșează și a părții chemate în proces. Principiul contradictorialității constă în posibilitatea părților de a discuta în contradictoriu toate elementele cauzei, care pot servi la soluționarea pricinii deduse judecății, iar o altă formă de existență a acestui principiu se manifestă prin obligația instanței de a supune discuției părților toate elementele cauzei deduse judecății, din această perspectivă, putându-se discuta de o întrepătrundere între principiul contradictorialității și principiul dreptului la apărare. Mai mult, dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat efectiv decât dacă susținerile părților sunt examinate de către instanță, aceasta având obligația de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și elementelor de probă sau cel puțin de a le aprecia (CEDO cauza Albina împotriva României, cauza Gheorghe împotriva României). Singura garanție că instanță a analizat susținerile părților, argumentele și probele administrate o reprezintă motivarea hotărârii judecătorești. Curtea Constituțională a reținut în jurisprudența sa că motivarea unei hotărâri trebuie să fie clară și precisă, să se refere la probele administrate în cauză și să fie în concordanță cu acestea, să răspundă în fapt și în drept la toate aspectele incidente în cauză, să conducă în mod logic și convingător la soluția din dispozitiv. Hotărârea instanței trebuie să cuprindă, ca o garanție a caracterului echitabil al procedurii judiciare și al respectării dreptului la apărare al părților, motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, precum și cele pentru care s-au înlăturat cererile/apărările părților. Considerentele hotărârii, reprezentând explicitarea soluției din dispozitiv, sprijinul necesar al acestuia, fac corp comun cu dispozitivul și intră deopotrivă în autoritate de lucru judecat, raportat la părțile din dosar și obiectul cauzei. (par. 171). Obligativitatea motivării hotărârilor judecătorești constituie o condiție a procesului echitabil, exigență a art. 21 alin. (3) din Constituția României și art. 6 alin. (1) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Astfel cum se reține în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, în Hotărârea din 28 aprilie 2005, pronunțată în Cauza Albina împotriva României, paragraful 30, dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6 paragraful 1 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, "include printre altele dreptul părților de a prezenta observațiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor. Întrucât Convenția nu are drept scop garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete și efective (Hotărârea Artico împotriva Italiei, din 13 mai 1980, seria x, nr. 37, p. 16, paragraful 33), acest drept nu poate fi considerat efectiv decât dacă aceste observații sunt în mod real "ascultate", adică în mod corect examinate de către instanța sesizată. Curtea europeană a reținut în jurisprudența sa că este motivată în mod corespunzător o decizie care permite părților să facă uz efectiv de dreptul lor de apel (Hirvisaari împotriva Finlandei, pct. 30 in fine). Deși art. 6 § 1 obligă instanțele să își motiveze deciziile, acest fapt nu poate fi înțeles ca impunând un răspuns detaliat pentru fiecare argument [Van de Hurk împotriva Țărilor de Jos, pct. 61; García Ruiz împotriva Spaniei (MC), pct. 26; Jahnke și Lenoble împotriva Franței (dec.); Perez împotriva Franței (MC), pct. 81]. Întinderea obligației privind motivarea poate varia în funcție de natura deciziei (Ruiz Torija împotriva Spaniei, pct. 29; Hiro Balani împotriva Spaniei, pct. 27) și trebuie analizată în lumina circumstanțelor speței: trebuie să se țină seama în special de diversitatea motivelor pe care un justițiabil le poate ridica în instanță și de diferențele din statele contractante în materie de dispoziții legale, cutume, concepții doctrinare, prezentarea și redactarea hotărârilor și deciziilor (Ruiz Torija împotriva Spaniei, pct. 29; Hiro Balani împotriva Spaniei, pct. 27). Corelativ obligației de motivare a instanței de judecată îi revine și părții nemulțumite de soluția pronunțată de către instanța de judecată, îndatorirea de a-și expune propriul raționament și argumentele pentru a combate modul de soluționare al unei cereri principale/accesorii sau subsidiare. Aplicând aceste principii în cauza de față, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că motivarea instanței de apel este exhaustivă, fiind menționate în mod clar și coerent argumentele avute în vedere de instanța devolutivă la soluționarea cauzei. Curtea de Apel București a relevat situația de fapt stabilită, pe baza probatoriilor administrate în cauză și a evidențiat în mod logic și coerent raționamentul juridic, prin care și-a întemeiat soluția pronunțată. Recurentul, prin criticile formulate, impută instanței de apel faptul că nu a lămurit ce sume au remise în momentul autentificării contractului de împrumut, fiind preluate susținerile contradictorii ale părților cu privire la existența unor împrumuturi anterioare. Înalta Curte reține că această critică este nefondată, întrucât instanța devolutivă a analizat susținerile părților, argumentând pe baza probatoriilor administrate în cauză (înscrisurile de la filele x, jud. și filele x TB) că s-a făcut dovada remiterii sumelor împrumutate, prezentând detaliat cuantumul și data la care au fost efectuate transferurile sumelor, fie în numerar, fie prin transfer bancar. De asemenea, a fost evocat și contextul în care s-a realizat acest împrumut, respectiv faptul că părțile erau parteneri de afaceri și că au desfășurat de-a lungul timpul mai multe relații comerciale, care au presupus încheierea mai multor contracte de împrumut. Plecând de la situația de fapt, așa cum a fost stabilită, pe baza probatoriilor administrate, s-a evocat faptul că nu sunt îndeplinite condițiile necesare pentru a constata simulația celor două contracte autentice sau nulitatea absolută pentru cauză ilicită sau fraudă la lege. Înalta Curte relevă că au fost analizate toate susținerile și apărările formulate de către părți, invocate prin motivele de apel și întâmpinare. Astfel, instanța de apel a statuat că "având în vedere pozițiile antagonice ale părților, era necesar ca în cauză apelanții reclamanți să probeze lipsit de dubiu acordul simulatoriu, respectiv că numai suma de 130000 euro reprezenta suma împrumutată, restul fiind în realitate dobânzi, or simplul fapt că s-a virat doar suma de 130 000 euro nu este o prezumție suficientă pentru a stabili că doar această sumă a făcut obiectul împrumutului, în condițiile în care s-au acordat și sume cu titlu de împrumut în numerar, iar restituirea împrumutului s-a efectuat tot în numerar, după cum arată reclamanții în cererea de chemare în judecată, referindu-se la restituirea unei sume de 78.000 euro până în luna august 2014, fără a depune vreun înscris doveditor în acest sens". În plus, Înalta Curte constată că instanța devolutivă a prezentat p