ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2045/2025

Ședința publică din data de 19 noiembrie 2025

Deliberând, asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată la 17.09.2018 pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții B., C. și S.C. D. S.R.L., obligarea pârâților la plata sumei de 10.000 RON, reprezentând despăgubiri materiale constând în cheltuielile făcute pentru tratamentele și celelalte cheltuieli de transport, hrană și îngrijire medicală necesare determinate de eroarea profesională săvârșită în exercitarea actului medical cu ocazia prestației medicale, de care a beneficiat din partea pârâților în cadrul punctului de lucru din localitatea Vălenii de Munte, str. x A, jud. Prahova; obligarea pârâților la plata sumei de 1.500.000 RON, reprezentând despăgubiri morale pentru starea de disconfort psihic și fizic determinată de durerile fizice constante pe care le resimte, precum și de parestezia buzei inferioare urmare a erorii profesionale săvârșite în exercitarea actului medical cu ocazia prestației medicale de care a beneficiat din partea pârâților, precum și de grija că va fi nevoit să trăiască pentru tot restul vieții cu aceste dureri și parestezia buzei inferioare.

La termenul din 08.11.2019, reclamantul a micșorat câtimea pretențiilor în ce privește daunele materiale la suma de 1700 RON.

Prin sentința civilă nr. 1225/24.09.2021, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a admis în parte acțiunea. A obligat pârâtul C., în solidar cu pârâta S.C. D. S.R.L., la plata, către reclamant, a sumei de 525.000 RON cu titlu de daune morale. A obligat pârâtul B., în solidar cu pârâta S.C. D. S.R.L., la plata, către reclamant, a sumei de 225.000 RON cu titlu de daune morale. A obligat pârâtul C., în solidar cu pârâta S.C. D. S.R.L., la plata, către reclamant, a sumei de 44,1 RON cu titlu de cheltuieli de judecată. A obligat pârâtul B., în solidar cu pârâta S.C. D. S.R.L., la plata, către reclamant, a sumei de 18,9 RON cu titlu de cheltuieli de judecată. A obligat pârâtul C., în solidar cu pârâta S.C. D. S.R.L., la plata, către stat, a sumei de 8.855 RON, reprezentând valoarea taxei judiciare de timbru de la plata cărei a fost scutit reclamantul prin admiterea cererii de ajutor public judiciar, calculată raportat la valoarea pretențiilor admise. A obligat pârâtul B., în solidar cu pârâta S.C. D. S.R.L., la plata, către stat, a sumei de 5.605 RON, reprezentând valoarea taxei judiciare de timbru, de la plata cărei a fost scutit reclamantul prin admiterea cererii de ajutor public judiciar, calculată raportat la valoarea pretențiilor admise. A admis în parte cererea persoanei chemate în garanție, E. S.A., de acordare de cheltuieli de judecată și a obligat pârâtul C. la plata, către persoana chemată în garanție E. S.A., a sumei de 1500 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Prin decizia civilă nr. 597/A/27.05.2024, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins, ca nefondat, apelul pârâților împotriva sentinței civile nr. 1225/24.09.2021 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă.

Împotriva deciziei civile nr. 597/A/27.05.2024 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie au declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 3), 5), 6) și 8) din C. proc. civ., pârâții B., C., S.C. D. S.R.L., solicitând casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe de apel.

Printr-o primă critică, subsumată ipotezelor de nelegalitate prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 3) și 5) din C. proc. civ., recurenții au învederat că hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea Deciziei în interesul legii nr. 5/2022 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, a dispozițiilor art. 687 din Legea nr. 95/2006, precum și a dispozițiilor art. 129 alin. (2) pct. 2) și art. 131 C. proc. civ.

Au arătat recurenții că argumentele instanței de apel, prin care suprimă efectele deciziei interpretative obligatorii sunt, pe de o parte, contrare celor reținute în considerentele acesteia (aplicarea dispozițiilor art. 480, alin. (4) C. proc. civ.), iar, pe de altă parte, străine de problema juridică analizată (necompetența primei instanțe) atunci când se invocă și se reține o altă decizie în interesul legii, anterioară (nr. 31/2019), fără nicio înrâurire în cauză, prin care se dezleagă, pentru aplicare unitară, o altă chestiune, respectiv posibilitatea invocării necompetenței materiale procesuale de către instanța învestită printr-o hotărâre de declinare a competenței.

Prin urmare, având în vedere Decizia în interesul legii nr. 5/2022, general obligatorie, decizia recurată este una nelegală, prin care se încalcă competența (specială) de ordine publică a unei alte instanțe (Judecătoria Vălenii de Munte, instanță competentă să soluționeze fondul cauzei și Tribunalul Prahova, instanță competentă să judece apelul) și prin care sunt nesocotite normele de procedură obligatorii instituite prin dispozițiile art. 687 din Legea nr. 95/2006. Această critică se circumscrie motivelor de casare prevăzute în art. 488 alin. (1), pct. 3) și 5) din C. proc. civ., pentru că, prin decizia recurată se încalcă atât competența unei alte instanțe (pct. 3), cât și o regulă de procedură, respectiv dispozițiile art. 517 alin. (4) C. proc. civ. (pct. 5).

Printr-o a doua critică, subsumată ipotezelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6) și 8) din C. proc. civ., recurenții învederează că hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea art. 653 lit. a) și b) din Legea nr. 95/2006 (forma în vigoare la data introducerii cererii de chemare în judecată) și a prevederilor art. 1349 și 1357 C. civ., norme de drept material în cauza de față, iar motivarea hotărârii este parțial una străină de cauză.

În acest sens, arată că prin hotărârea atacată, instanța de apel, cu încălcarea dispozițiilor legale sus-menționate și a principiului disponibilității (art. 9 C. proc. civ.) a respins ca neîntemeiată critica privind lipsa calității procesuale pasive a pârâtului B..

În esență, instanța de apel, depășind și extinzând cauza cererii de chemare în judecată formulată de către reclamant, motivată și întemeiată pe fapta ilicită, cu reglementare specială, de malpraxis (eroare medicală, profesională), a stabilit că răspunderea civilă a pârâtului B. a fost atrasă pentru altă faptă ilicită (pretinsa exercitare, fără drept, de acte medicale asupra reclamantului).

Pe acest aspect de nelegalitate, motivarea instanței de apel este una străină de cauză, deoarece analizează o situație de fapt și de drept care nu a fost invocată și dedusă judecății de către reclamant, prin cererea sa de chemare în judecată.

Categoria de fapte ilicite din sfera malpraxisului are, potrivit normei legale care definește eroarea medicală - dispozițiile art. 653 lit. a) și b) din Legea nr. 95/2006 - un subiect activ calificat și anume medicul, medicul stomatolog, farmacistul, asistentul medical și moașa și nu este reglementată săvârșirea de către un presupus autor care nu are această calitate. Or, pârâtul B. nu are calitatea cerută de lege pentru a fi atrasă răspunderea sa civilă pentru pretinsa săvârșire a erorii medicale invocate în cererea de chemare în judecată. Pe de altă parte, instanța de apel reține în sarcina acestui pârât, pretinse acțiuni care nu au nicio legătură și care nu au produs, nici direct și nici indirect, prejudiciul constatat în persoana reclamantului, prejudiciu (exclusiv) de natură medicală, rezultat din inserarea greșită a implanturilor dentare, act medical exercitat de pârâtul C., în calitatea sa de medic stomatolog.

În aceste condiții, având în vedere atât cererea de chemare în judecată, cât și definiția legală a erorii medicale, este evident că decizia atacată este una prin care se încalcă normele dreptului material în cauză, respectiv art. 653 lit. a) și b) din Legea nr. 95/2006 (forma în vigoare la data introducerii cererii de chemare în judecată), art. 1349 și art. 1357 din C. civ., fiind neechivocă lipsa calității pârâtului B. de autor a erorii medicale cauzatoare de prejudiciu, eroare invocată de către reclamant și care reprezintă cauza litigiului de față.

Drept urmare, dată fiind lipsa identității între persoana pârâtului B. și raportul juridic litigios (actele medicale de inserare a implanturilor dentare, greșit executate și cauzatoare de prejudiciu în persoana intimatului-reclamant), prin atragerea răspunderii acestui pârât, instanța de apel a nesocotit dispozițiile imperative ale art. 653 lit. a) și b) din Legea nr. 95/2006, în forma existentă la data introducerii cererii de chemare în judecată.

Printr-o a treia critică, întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8) din C. proc. civ., recurenții învederează că instanța de apel a încălcat prevederile art. 668, alin. (1), art. 673, alin. (2) din Legea nr. 95/2006, precum și dispozițiile art. 2199, 2208 C. civ. - norme de drept material aplicabile în cauză, atunci când a stabilit în sarcina pârâților obligația de plată a prejudiciului stabilit. În) acest sens, arată că aceste prevederi legale imperative, care definesc și stabilesc obligația de plată a daunelor rezultate din producerea riscului asigurat, în persoana asigurătorului (de altfel, aceasta este esența contractului de asigurare) au fost încălcate de către instanța de apel, care trebuia să constate, tocmai în temeiul poliței de asigurare și a normelor legale invocate, ca urmare a existenței dovedite a acestei polițe de asigurare pentru malpraxis, valabile, al cărui beneficiar este pârâtul C. (autorul erorii medicale), că obligația de plata nu le incumbă pârâților, aceasta fiind în sarcina asigurătorului de răspundere civilă.

O a patra critică este subsumată tot cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8) din C. proc. civ. și vizează faptul că instanța de apel a încălcat prevederile art. 654 alin. (1) din Legea nr. 95/2006, în forma în vigoare la data sesizării instanței, atunci când a menținut soluția de la fond (respingând implicit criticile formulate de pârâți în acest sens), prin care și pârâtul B. a fost obligat la plata despăgubirilor morale, reținându-se în sarcina acestuia o contribuție la producerea prejudiciului într-un cuantum de 25%. Astfel, potrivit normei legale, persoanele implicate în actul medical răspund proporțional cu gradul de vinovăție al fiecăruia. Or, actul medical (îndeplinit greșit) din litigiu, care a condus la incidența răspunderii civile delictuale îl constituie intervenția de inserare și fixare a implanturilor și a fost (astfel cum a reținut instanța de apel) exercitat de pârâtul C., în calitatea sa de medic stomatolog. Din considerentele deciziei recurate rezultă că pârâtul B. este sancționat pentru altă faptă ilicită, respectiv, pentru pretinse acte medicale (strângerea unuia dintre implanturi sau omisiunea informării pacientului) exercitate fără drept, acesta având doar calificarea de tehnician dentar și nu de medic stomatolog.

Cu alte cuvinte, instanța de apel a stabilit că acest pârât nu a avut nicio contribuție și nu a participat la intervenția de inserare (greșită) a implanturilor, act medical greșit executat, acțiune care a determinat vătămarea sănătății reclamantului.

Drept urmare, stabilirea unei răspunderi solidare și procentuale încalcă norma legală, în condițiile în care sunt reținute fapte ilicite diferite, cu rezultate diferite.

Pe aceste considerente, este evidentă contradicția argumentelor din motivarea soluției din apel, deoarece pe de o parte, se reține că faptele nelegale săvârșite de pârâți și cauzatoare de prejudicii sunt diferite, iar pe de altă parte, sancțiunea aplicată este una unică, însă distribuită procentual, fără niciun criteriu concret și efectiv de apreciere și diferențiere a vinovăției/culpei fiecăruia dintre aceștia. Mai mult, având în vedere că acțiunile nelegale stabilite în sarcina pârâților sunt distincte, este mai mult decât evident că nu puteau produce același rezultat, deoarece vătămarea sănătății reclamantului a fost produsă, exclusiv, de intervenția greșit efectuată de montare a implanturilor dentare și, nicidecum, nu a fost produsă de omisiunea informării acestuia (inacțiune anterioară intervenției de fixare) sau de strângerea unui implant (acțiune ulterioară intervenției vătămătoare). De altfel, nici intimatul-reclamant nu afirmă în cererea sa de chemare în judecată și nici instanța de apel (de altfel, nici prima instanță) nu reține producerea vătămării sănătății intimatului (și) printr-o altă faptă (acțiune sau inacțiune) sau printr-un alt act medical, în afara intervenției chirurgicale de inserare și fixare a implanturilor dentare.

Un ultim motiv de recurs, subsumat ipotezei prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6) din C. proc. civ., vizează nemotivarea deciziei recurate cu privire la motivul de apel privind obligarea pârâtei S.C. D. S.R.L., în solidar cu cei doi pârâți, la plata daunelor morale și încălcarea dispozițiilor art. 477 C. proc. civ. și art. 6, alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

În acest sens, menționează că prin apelul formulat, mai exact prin critica dezvoltata la pct. 5 din cererea de apel, pârâta S.C. D. S.R.L. a invocat nelegalitatea și lipsa de temeinicie a hotărârii pronunțate de către prima instanță cu referire la obligarea sa la plată, în solidar cu cei doi pârâți, arătând că nu există un raport de prepușenie între aceștia și, pe cale de consecință, nu poate exista o obligație solidară în repararea prejudiciului solicitat, prin cererea de chemare în judecată.

Or, instanța de apel nu a analizat, sub niciun aspect, această critică care viza atât legalitatea (încălcarea art. 1373 și art. 1382 C. civ.), cât și temeinicia (lipsa unui raport de solidaritate și/sau prepușenie) hotărârii primei instanțe și, pe cale de consecință, nu s-a pronunțat asupra sa.

În mod evident, prin omisiunea totală a instanței de apel de a analiza și implicit judeca un motiv de apel, aceasta a încălcat dispozițiile art. 477 C. proc. civ., normă imperativă care obliga la rejudecarea fondului în limitele stabilite în cererea de apel.

Nu au fost identificate motive de ordine publică în condițiile art. 489 alin. (3) C. proc. civ.

În cauză nu s-a formulat întâmpinare.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, care nu au formulat puncte de vedere la raport.

Prin încheierea din 11.06.2025, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de pârâții B., C., S.C. D. S.R.L. împotriva deciziei nr. 597/A din 27 mai 2024 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

A stabilit termen de judecată în ședință publică, la 19.11.2025, ora 9

00

, completul C10- noul C. proc. civ., cu citarea părților, când instanța a rămas în pronunțare asupra recursului.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Recurenții-pârâți au întemeiat recursul pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 3) din C. proc. civ., motiv de nelegalitate incident când hotărârea a fost dată cu încălcarea competenței de ordine publică a altei instanțe, invocată în condițiile legii, pe normele juridice prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5) din C. proc. civ., motiv de nelegalitate incident când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6) din C. proc. civ., motiv de nelegalitate incident când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei și pe prevederile legale art. 488 alin. (1) pct. 8) din C. proc. civ., motiv de nelegalitate incident când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Referitor la motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 3) și 5) din C. proc. civ., Înalta Curte constată că acesta se referă la modalitatea în care instanța de apel a soluționat motivul de apel privind excepția de necompetență a tribunalului, recurenții invocând în acest sens încălcarea Deciziei în interesul legii nr. 5/2022 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, a dispozițiilor art. 687 din Legea nr. 95/2006, astfel cum era în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată, precum și a dispozițiilor art. 129 alin. (2) pct. 2), art. 131, art. 517 alin. (4) din C. proc. civ.

Recurenții pretind că hotărârea instanței de apel este nelegală, întrucât încalcă competența (specială) de ordine publică a unei alte instanțe (Judecătoria Vălenii de Munte, instanța competentă să soluționeze fondul cauzei și Tribunalul Prahova, instanța competentă să judece apelul), nesocotind, totodată, normele de procedură instituite prin dispozițiile art. 687 din Legea nr. 95/2006, respectiv dispozițiile art. 517 alin. (4) din C. proc. civ.

Înalta Curte notează că, potrivit art. 687 din Legea nr. 95/2006, astfel cum era în vigoare la data introducerii acțiunii (17.09.2018), "Instanța competentă să soluționeze litigiile prevăzute în prezenta lege este judecătoria în a cărei circumscripție teritorială a avut loc actul de malpraxis reclamat"

De asemenea, prin Decizia în interesul legii nr. 5/2022 s-a statuat că "În interpretarea și aplicarea unitară a prevederilor art. 684 și 687 din Legea nr. 95/2006 și ale art. 94 pct. 1 lit. k) și art. 95 pct. 1) din C. proc. civ., competența materială de soluționare a cauzelor având ca obiect obligarea pe temei delictual a pârâților la achitarea daunelor materiale și/sau morale pentru malpraxis, în situația în care nu a fost urmată procedura reglementată de dispozițiile art. 679-685 din Legea nr. 95/2006, aparține judecătoriei."

Prin urmare, așa cum în mod corect învederează recurenții, legea specială a reglementat o competență aparte, distinctă, în situația litigiilor având ca obiect obținerea de despăgubiri pentru acte de malpraxis, în favoarea judecătoriei din raza teritorială în care s-a săvârșit actul de malpraxis.

Însă, problema de drept care se pune în cauză din perspectiva motivului de recurs invocat nu este aceea de a stabili care este instanța competentă, ci de a stabili momentul procesual până la care putea fi invocată excepția de necompetență materială de ordine publică, pentru a avea efectul juridic prefigurat de către recurenți, și anume, anularea hotărârii judecătorești pronunțate, întrucât neinvocarea în termenul legal a excepției de necompetență materială are drept consecință consolidarea competenței, în favoarea instanței inițial învestite.

În acest sens, Înalta Curte reține că potrivit art. 129 alin. (2) din C. proc. civ., "Necompetența este de ordine publică: 1) în cazul încălcării competenței generale, când procesul nu este de competența instanțelor judecătorești; 2) în cazul încălcării competenței materiale, când procesul este de competența unei instanțe de alt grad sau de competența unei alte secții sau altui complet specializat; 3) în cazul încălcării competenței teritoriale exclusive, când procesul este de competența unei alte instanțe de același grad și părțile nu o pot înlătura". Alin.(3) al aceluiași articol prevede că, în toate celelalte cazuri, necompetența este de ordine privată.

Din analiza normelor legale menționate rezultă că este absolută competența generală, materială și teritorială exclusivă, iar competența teritorială în pricinile privitoare la bunuri, cu excepția celor prevăzute de art. 117-121 C. proc. civ., este relativă.

C. proc. civ. cuprinde reglementări potrivit cărora necompetența materială și teritorială, atât cea de ordine publică cât și cea de ordine privată, poate fi invocată până la anumite termene și în anumite condiții.

Astfel, potrivit art. 130 alin. (2) din C. proc. civ.:

"necompetența materială și teritorială de ordine publică trebuie invocată de părți ori de către judecător la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe", iar alin. (3) al aceluiași articol prevede că:

"necompetența de ordine privată poate fi invocată doar de către pârât prin întâmpinare sau, dacă întâmpinarea nu este obligatorie, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe."

Din interpretarea textului de lege antereferit reiese că, atât timp cât excepția nu a fost invocată în condițiile stipulate de art. 130 din C. proc. civ., soluționarea cauzei rămâne dobândită instanței pe rolul căreia se află înregistrată și aceasta rămâne competentă a o soluționa, nemaiputându-se dezînvesti, chiar dacă, potrivit legii, cauza ar intra în competența altei instanțe. O astfel de interpretare se impune și în considerarea faptului că, în actuala reglementare, legiuitorul a urmărit o reformare a sistemului excepțiilor de necompetență în scopul declarat de asigurare a celerității soluționării cauzelor.

Totodată, art. 131 din C. proc. civ. stabilește că " (1) La primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe și pot pune concluzii, judecătorul este obligat, din oficiu, să verifice și să stabilească dacă instanța sesizată este competentă general, material și teritorial să judece pricina, consemnând în cuprinsul încheierii de ședință temeiurile de drept pentru care constată competența instanței sesizate. Încheierea are caracter interlocutoriu. (2) În mod excepțional, în cazul în care pentru stabilirea competenței sunt necesare lămuriri ori probe suplimentare, judecătorul va pune această chestiune în discuția părților și va acorda un singur termen în acest scop."

Îanlta Curte constată că, deși reclamantul a înțeles să adreseze cererea de chemare în judecată Tribunalului București, iar pârâții au formulat întâmpinare și au beneficiat de asistență juridică corespunzătoare, având apărător ales, aceștia nu au dedus judecății chestiunea necompetenței materiale absolute, în condițiile prevăzute de art. 130 din C. proc. civ., în termenul procedural.

În acest context, primul termen de judecată la care părțile au fost legal citate și până la care se putea invoca excepția de necompetență materială de ordine publică a fost la data de 06.09.2019, când Tribunalul București a pus în discuția părților competența de a soluționa cauza, iar recurenții-pârâți, prin avocat, au apreciat că Tribunalul București este competent să soluționeze pricina.

La acel moment, verificându-și competența în temeiul dispozițiilor art. 131 din C. proc. civ., Tribunalul București a constatat că este competent material, general și teritorial să soluționeze cauza, în conformitate cu dispozițiile art. 95 pct. 1) din C. proc. civ., iar neinvocarea excepției de necompetență semnifică faptul că soluționarea cauzei rămâne dobândită instanței pe rolul căreia se află înregistrată și aceasta rămâne competentă a o soluționa, nemaiputându-se dezînvesti, chiar dacă, potrivit legii, cauza ar fi intrat în competența materială a altei instanțe, în conformitate cu dispozițiile art. 130 alin. (2) din C. proc. civ.

În acest sens, prin Decizia în interesul legii nr. 31/11.11.2019, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 133/19.02.2020, s-au statuat următoarele:

"57. Referitor la regimul juridic al invocării excepției de necompetență, trebuie menționat că una dintre inovațiile actualului C. proc. civ., prin care s-a urmărit să se dea o finalitate practică unui principiu nou al procesului civil, acela al accelerării judecății, reglementat de art. 6 alin. (1) din C. proc. civ., o reprezintă stabilirea unei limite temporale pentru invocarea excepției de necompetență materială, și anume, până la primul termen la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe, adică termenul la care părțile, legal citate, pot pune și concluzii (deci pricina nu se amână pentru un motiv care implică imposibilitatea unor dezbateri contradictorii, precum cel prevăzut de art. 222 din C. proc. civ.).

Înalta Curte subliniază că nu se poate reține nerespectarea, de către instanța de apel, a dispozițiilor art. 517 alin. (4) din C. proc. civ. privind caracterul obligatoriu al deciziilor pronunțate în interesul legii, cu trimitere la Decizia în interesul legii nr. 5/2022, întrucât competența Tribunalului București nu a fost reținută în contra acestei decizii în interesul legii, ci a rămas câștigată acestei instanțe prin neinvocarea ei la termenul prevăzut de lege, deci, prin nerespectarea normelor procesuale ce reglementează termenul până la care se poate invoca excepție de necompetență materială de către recurenții-pârâți.

Prin urmare, invocarea direct în apel a excepției de necompetență materială a Tribunalului București contravine dispozițiilor art. 130 alin. (2) din C. proc. civ. și Deciziei în interesul legii nr. 31/2019, competența rămânând câștigată instanței astfel sesizate, potrivit considerentelor anterioare, iar critica de recurs cu acest obiect va fi respinsă, ca nefondată.

Referitor la motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6) din C. proc. civ., Înalta Curte reține că printr-o primă critică se învederează o pretinsă motivare străină de natura cauzei cu prilejul respingerii excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtului B., care a arătat că nu deține calitatea cerută de lege pentru a răspunde pentru malpraxis, cu încălcarea dispozițiilor art. 9 C. proc. civ., în sensul reținerii, în sarcina acestui pârât, a unor fapte care nu se regăsesc în cererea de chemare în judecată (exercitarea fără drept de acte medicale asupra reclamantului).

Printr-o a doua critică, se învederează lipsa motivării în ce privește obligarea pârâtei S.C. D. S.R.L., în solidar cu pârâții persoane fizice, la plata daunelor morale (cu încălcarea art. 477 C. proc. civ. și a art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului).

În ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului B., Înalta Curte constată că recurentul-pârât se prevalează de dispozițiile art. 653 alin. (1) lit. a) și b) din Legea nr. 95/2006 și învederează, pe de o parte, că nu avea calitatea cerută de lege pentru fi tras la răspundere pentru malpraxis, iar pe de altă parte, că în sarcina sa au fost reținute fapte ilicite, care nu au fost deduse judecății de către reclamant, aspecte pe care le apreciază ca reprezentând o motivare străină de natura cauzei.

În acord cu statuările instanței de apel, Înalta Curte evocă împrejurarea că cererea de chemare în judecată a fost întemeiată atât pe dispozițiile art. 653, art. 660, art. 684 alin. (2) din Legea nr. 95/2006, cât și pe dispozițiile art. 1349 alin. (1) și (2), art. 1357-1371, art. 1381-1395 C. civ., deci, și pe normele de drept material ce reglementează răspunderea civilă delictuală, reclamantul solicitând obligarea pârâților la repararea prejudiciului material și moral suferit, ca urmare a acțiunii culpabile a acestora.

Prin urmare, calitatea procesuală pasivă a pârâtului B. derivă din modalitatea în care reclamantul a declanșat procedura judiciară, în acord cu dispozițiile art. 194 lit. c) și d) din C. proc. civ., care prevăd că cererea de chemare în judecată trebuie să cuprindă, printre alte elemente, obiectul, precum și motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază cererea reclamantului.

Prin indicarea pretenției sale, precum și a împrejurărilor de fapt și de drept pe care se bazează aceasta, reclamantul justifică îndreptățirea de a introduce cererea împotriva unui anumit pârât, în situația dată față de B..

Întrucât reclamantul și-a întemeiat cererea de chemare în judecată pe dispozițiile legale referitoare la răspunderea civilă delictuală, solicitând obligarea pârâților la repararea prejudiciului material și moral suferit ca urmare a acțiunii culpabile a acestora, calitatea procesuală pasivă aparține persoanei în privința căreia reclamantul pretinde săvârșirea unei fapte ilicite, prin care s-a produs un prejudiciu a cărui reparare se solicită.

Contrar susținerilor recurentului-pârât, instanța de apel nu a reținut ca faptă ilicită în sarcina acestuia eroarea medicală (malpraxis), ci aceea că a desfășurat acte medicale specifice profesiei de medic și i-a creat reclamantului convingerea subiectivă, bazată pe modalitatea în care acesta a acționat, că este medic și că poate urma cu încredere sfaturile acestuia, deși acesta era doar asociat al S.C. D. S.R.L. și avea profesia de tehnician dentar, ceea ce a întârziat șansele de recuperare ale reclamantului și implicit a contribuit la producerea prejudiciului ca urmare a efectuării defectuoase a implanturilor dentare.

În cauza pendinte, trimiterea la dispozițiile Legii nr. 95/2006 este făcută cu scopul de a contura elementele constitutive ale faptelor ilicite săvârșite de pârâți din perspectiva obligațiilor care le reveneau. Or, din perspectiva răspunderii civile delictuale nu este necesar să existe o anumită calitate a subiectului activ, fapta ilicită presupunând încălcarea unei norme de conduită impuse de lege.

În cazul de față, persoana care s-a pretins medic a acționat în mod nelegal prin exercitarea unei profesii pentru care nu avea calificarea și autorizația necesară, iar răspunderea civilă delictuală a recurentului-pârât B. nu se întemeiază pe nerespectarea normelor specifice profesiei de medic (malpraxis), ci pe încălcarea regulilor generale de conduită care interzic asumarea, de către o persoana necalificată, a deținerii de competențe medicale, oferirea în mod activ de recomandări și efectuarea de proceduri pentru care nu există specializarea necesară.

În acest sens, potrivit art. 1357 C. civ., "(1) Cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârșită cu vinovăție, este obligat să îl repare. (2) Autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai ușoară culpă."

Rezultă că pe temeiul răspunderii civile delictuale, invocate ca temei juridic al cererii de chemare în judecată alături de dispozițiile Legii speciale nr. 95/2006, autorul faptei prejudiciabile răspunde pentru cea mai ușoară culpă, nefiind necesară, așa cum s-a arătat deja, o anume calificare juridică reglementată de legea specială, de natură să condiționeze angajarea răspunderii civile delictuale.

Contrar susținerilor recurenților, Înalta Curte constată că statuările instanței de apel în sensul că "persoana care s-a pretins medic a acționat în mod nelegal prin exercitarea unei profesii pentru care nu avea calificarea și autorizația necesară" și că "pretinderea calității de medic fără a avea acest drept și prestarea de acte medicale fără autorizație constituie o faptă ilicită", au corespondent în susținerile reclamantului din cererea de chemare în judecată și nu se poate aprecia că se plasează în afara limitelor învestirii instanței.

Potrivit art. 9 C. proc. civ. "(1) Procesul civil poate fi pornit la cererea celui interesat sau, în cazurile anume prevăzute de lege, la cererea altei persoane, organizații ori a unei autorități sau instituții publice ori de interes public. (2) Obiectul și limitele procesului sunt stabilite prin cererile și apărările părților. (3) În condițiile legii, partea poate, după caz, renunța la judecarea cererii de chemare în judecată sau la însuși dreptul pretins, poate recunoaște pretențiile părții adverse, se poate învoi cu aceasta pentru a pune capăt, în tot sau în parte, procesului, poate renunța la exercitarea căilor de atac ori la executarea unei hotărâri. De asemenea, partea poate dispune de drepturile sale în orice alt mod permis de lege."

Textul legal consacră în plan procesual un principiu fundamental ce guvernează procesul civil, respectiv principiul disponibilității, conform căruia părțile au dreptul de a dispune de obiectul procesului (dreptul subiectiv sau interesul născut din raportul de drept dedus judecății) și de mijloacele procesuale acordate de lege în acest scop. Părțile pot determina nu numai existența procesului, prin declanșarea procedurii judiciare și prin libertatea de a se pune capăt procesului înainte de a interveni o hotărâre pe fondul pretenției supuse judecății, ci și conținutul procesului, prin stabilirea cadrului procesual, în privința obiectului și a participanților la proces, a fazelor și etapelor pe care procesul civil le-ar putea parcurge.

În aplicarea și respectarea acestui principiu, dacă reclamantul a înțeles să solicite concursul instanței pentru acoperirea unui prejudiciu cauzat printr-o pretinsă faptă ilicită (efectuarea, de către pârâtul B., de acte specifice profesiei de medic, deși nu deținea această calitate), instanța era datoare să soluționeze cererea de chemare în judecată potrivit acestei învestiri.

Procesul civil este, ca regulă generală, un proces al intereselor private. Rolul activ al judecătorului trebuie înțeles în contextul asigurării unui echilibru cu principiul disponibilității, care guvernează procesul civil, iar principiul disponibilității în procesul civil lasă la libera apreciere a reclamantului fixarea cadrului procesual și a limitelor cererii de chemare în judecată.

Cum în cauză, așa cum s-a arătat, instanța nu a depășit limitele învestirii, rezultă că textul legal anterior citat nu a fost încălcat, iar motivarea instanței de apel nu este una străină de obiectul dedus judecății, ci se circumscrie atât cadrului procesual determinat de reclamant prin demersul judiciar, cât și criticilor conținute în motivele de apel formulate de către pârâți.

În ce privește afirmația recurenților în sensul că obligarea pârâtei S.C. D. S.R.L., în solidar cu pârâții persoane fizice, la plata daunelor morale nu a fost motivată, Înalta Curte reține că, potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

Potrivit art. 13 din C. proc. civ., dreptul la apărare este garantat, iar potrivit art. 6 "orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale în mod echitabil, în termen optim și previzibil, de către o instanță independentă, imparțială și stabilită de lege. În acest scop, instanța este datoare să dispună toate măsurile permise de lege și să asigure desfășurarea cu celeritate a judecății".

Art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului stabilește că orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public și într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanță independentă și imparțială, instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzații în materie penală îndreptată împotriva sa.

Se reține că procesul civil este guvernat de mai multe principii, în cauza de față relevante fiind principiul dreptului la un proces echitabil, principiul dreptului la apărare și principiul contradictorialității.

Astfel, procesul civil este creația părții, care îl declanșează și a părții chemate în proces. Principiul contradictorialității constă în posibilitatea părților de a discuta în contradictoriu toate elementele cauzei, care pot servi la soluționarea pricinii deduse judecății, iar o altă formă de existență a acestui principiu se manifestă prin obligația instanței de a supune discuției părților toate elementele cauzei deduse judecății, din această perspectivă, putându-se discuta de o întrepătrundere între principiul contradictorialității și principiul dreptului la apărare.

Mai mult, dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat efectiv decât dacă susținerile părților sunt examinate de către instanță, aceasta având obligația de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și elementelor de probă sau cel puțin de a le aprecia (CEDO cauza Albina împotriva României, cauza Gheorghe împotriva României). Singura garanție că instanță a analizat susținerile părților, argumentele și probele administrate o reprezintă motivarea hotărârii judecătorești.

Curtea Constituțională a reținut în jurisprudența sa că motivarea unei hotărâri trebuie să fie clară și precisă, să se refere la probele administrate în cauză și să fie în concordanță cu acestea, să răspundă în fapt și în drept la toate aspectele incidente în cauză, să conducă în mod logic și convingător la soluția din dispozitiv. Hotărârea instanței trebuie să cuprindă, ca o garanție a caracterului echitabil al procedurii judiciare și al respectării dreptului la apărare al părților, motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, precum și cele pentru care s-au înlăturat cererile/apărările părților. Considerentele hotărârii, reprezentând explicitarea soluției din dispozitiv, sprijinul necesar al acestuia, fac corp comun cu dispozitivul și intră deopotrivă în autoritate de lucru judecat, raportat la părțile din dosar și obiectul cauzei. (par. 171).

Obligativitatea motivării hotărârilor judecătorești constituie o condiție a procesului echitabil, exigență a art. 21 alin. (3) din Constituția României și art. 6 alin. (1) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Astfel cum se reține în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, în Hotărârea din 28 aprilie 2005, pronunțată în Cauza Albina împotriva României, paragraful 30, dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6 paragraful 1 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, "include printre altele dreptul părților de a prezenta observațiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor. Întrucât Convenția nu are drept scop garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete și efective (Hotărârea Artico împotriva Italiei, din 13 mai 1980, seria x, nr. 37, p. 16, paragraful 33), acest drept nu poate fi considerat efectiv decât dacă aceste observații sunt în mod real "ascultate", adică în mod corect examinate de către instanța sesizată.

Curtea europeană a reținut în jurisprudența sa că este motivată în mod corespunzător o decizie care permite părților să facă uz efectiv de dreptul lor de apel (Hirvisaari împotriva Finlandei, pct. 30 in fine). Deși art. 6 § 1 obligă instanțele să își motiveze deciziile, acest fapt nu poate fi înțeles ca impunând un răspuns detaliat pentru fiecare argument [Van de Hurk împotriva Țărilor de Jos, pct. 61; García Ruiz împotriva Spaniei (MC), pct. 26; Jahnke și Lenoble împotriva Franței (dec.); Perez împotriva Franței (MC), pct. 81].

Întinderea obligației privind motivarea poate varia în funcție de natura deciziei (Ruiz Torija împotriva Spaniei, pct. 29; Hiro Balani împotriva Spaniei, pct. 27) și trebuie analizată în lumina circumstanțelor speței: trebuie să se țină seama în special de diversitatea motivelor pe care un justițiabil le poate ridica în instanță și de diferențele din statele contractante în materie de dispoziții legale, cutume, concepții doctrinare, prezentarea și redactarea hotărârilor și deciziilor (Ruiz Torija împotriva Spaniei, pct. 29; Hiro Balani împotriva Spaniei, pct. 27).

Corelativ obligației de motivare a instanței de judecată îi revine și părții nemulțumite de soluția pronunțată de către instanța de judecată, îndatorirea de a-și expune propriul raționament și argumentele pentru a combate modul de soluționare al unei cereri principale/accesorii sau subsidiare.

Aplicând aceste principii în cauza de față, Înalta Curte de Casație și Justiție evidențiază că instanța de apel a răspuns, într-o modalitate adecvată exigențelor dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., privind conținutul și elementele hotărârii judecătorești, dar și exigențelor art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului privind dreptul la un proces echitabil, criticii privind obligarea pârâtei S.C. D. S.R.L., în solidar cu pârâții persoane fizice, la plata daunelor morale.

Astfel, instanța de apel a reținut, în acord cu statuările primei instanțe, că răspunderea pârâtei D. S.R.L. a fost angajată în baza art. 1373 din C. civ., în calitate de comitent al prepusului B., care este angajat al pârâtei, conform contractului individual de muncă depus în probațiune și în calitate de comitent al prepusului C., în temeiul unui raport de prepușenie, care rezultă din faptul că actele medicale s-au desfășurat în clinica dentară a societății, din însărcinarea și în interesul acestei societăți, la cererea asociatului B..

Răspunzând motivului de apel privind o pretinsă nemotivare, de către tribunal, a acestor aspecte, instanța de apel a apreciat că instanța de fond a realizat o motivare completă, logică și corespunzătoare atât sub aspect factual cât și juridic.

A mai reținut instanța de apel că "tribunalul a expus o justificare clară pentru concluziile sale privind angajarea răspunderii pârâtei, în conformitate cu art. 1373 noul C. civ., arătând că prepusul B. este angajat al pârâtei, iar acest raport de muncă a fost dovedit prin contractul individual de muncă depus la dosar. În privința prepusului C., s-a reținut că raportul de prepușenie reiese din analiza circumstanțelor de fapt. Or, atât jurisprudența cât și doctrina recunosc faptul că un raport de prepușenie nu necesită întotdeauna formalizarea sa printr-un document scris, ci poate fi dedus din împrejurările care arată că prepusul a acționat sub autoritatea comitentului și în interesul acestuia. Prin urmare, hotărârea atacată a fost motivată și sub acest aspect."

Instanța de apel a indicat care este temeiul juridic ce a generat răspunderea civilă a pârâtei D. S.R.L., respectiv dispozițiile art. 1373 din C. civ.

Totodată, instanța devolutivă a procedat și la explicitarea raporturilor juridice dintre pârâți, care au fundamentat răspunderea civilă a pârâtei D. S.R.L. în calitate de comitent, astfel încât nu se poate reține pretinsa lipsă de motivare invocată de către recurenți.

Solidaritatea acestei recurente-pârâte decurge din calitatea de comitent reglementată de art. 1373 C. civ., fiind, totodată, prevăzută și de art. 1382 C. civ., potrivit căruia "Cei care răspund pentru o faptă prejudiciabilă sunt ținuți solidar la reparație față de cel prejudiciat."

Subsumat acestei critici, recurenții au învederat și o pretinsă încălcarea a dispozițiilor art. 477 C. proc. civ., text legal potrivit căruia "(1) Instanța de apel va proceda la rejudecarea fondului în limitele stabilite, expres sau implicit, de către apelant, precum și cu privire la soluțiile care sunt dependente de partea din hotărâre care a fost atacată. (2) Devoluțiunea va opera cu privire la întreaga cauză atunci când apelul nu este limitat la anumite soluții din dispozitiv ori atunci când se tinde la anularea hotărârii sau dacă obiectul litigiului este indivizibil."

Întrucât însă încălcarea textului legal menționat s-a raportat la o eventuală nemotivare în ce privește răspunderea civilă delictuală a pârâtei D. S.R.L., iar Înalta Curte nu a identificat o astfel de lacună a hotărârii instanței de apel, pe cale de consecință, nici dispozițiile art. 477 C. proc. civ. nu pot fi apreciate ca fiind nerespectate, astfel încât critica va fi respinsă și sub acest aspect.

Referitor la motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8) din C. proc. civ., Înalta Curte constată că acesta se referă la nerespectarea mai multor norme de drept material, recurenții structurând criticile subsumate acestui motiv de nelegalitate, pe trei paliere, după cum urmează:

Printr-o primă critică, se invocă încălcarea art. 653 lit. a) și b) din Legea nr. 95/2006, art. 1349, art. 1357 C. civ., dar și o motivare parțial străină de natura cauzei cu privire la aceste dispoziții legale.

Potrivit art. 653 alin. (1) din Legea nr. 95/2006, "În sensul prezentului titlu, următorii termeni se definesc astfel: a) personalul medical este medicul, medicul stomatolog, farmacistul, asistentul medical și moașa care acordă servicii medicale; b) malpraxisul este eroarea profesională săvârșită în exercitarea actului medical sau medico-farmaceutic, generatoare de prejudicii asupra pacientului, implicând răspunderea civilă a personalului medical și a furnizorului de produse și servicii medicale, sanitare și farmaceutice."

Conform art. 1349 C. civ., "(1) Orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune și să nu aducă atingere, prin acțiunile ori inacțiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane. (2) Cel care, având discernământ, încalcă această îndatorire răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare integral. (3) În cazurile anume prevăzute de lege, o persoană este obligată să repare prejudiciul cauzat de fapta altuia, de lucrurile ori animalele aflate sub paza sa, precum și de ruina edificiului. (4) Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de produsele cu defecte se stabilește prin lege specială.".

Conform art. 1357 C. civ., "(1) Cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârșită cu vinovăție, este obligat să îl repare. (2) Autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai ușoară culpă.".

Este de observat că, prin această critică, recurenții reiau aspectele subsumate motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6) C. proc. civ. privind faptul că, în mod greșit, instanța de apel a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului B., întrucât acesta nu deține calitatea cerută de lege, care să atragă răspunderea civilă pentru malpraxis, respectiv a reținut în sarcina pârâtului săvârșirea unor fapte care nu se regăsesc în cererea de chemare în judecată (exercitarea fără drept de acte medicale asupra reclamantului).

Chiar dacă analiza instanței de recurs asupra acestor aspecte s-a realizat din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6) din C. proc. civ. privind motivarea hotărârii judecătorești, Înalta Curte constată că prin considerentele expuse în cadrul acelei critici de recurs a răspuns și cu privire la modalitatea în care instanța de apel a interpretat și aplicat dispozițiile art. 653 lit. a) și b) din Legea nr. 95/2006, art. 1349, art. 1357 C. civ., a căror incidență în cauză a fost reținută astfel ca fiind stabilită, în mod corect, de către instanța de apel.

În acest sens, instanța de recurs a evidențiat argumentele pentru care pârâtul B. are calitate procesuală pasivă în cauză, care este fapta pentru care este angajată răspunderea sa civilă delictuală și împrejurarea că nu au fost depășite limitele învestirii instanței, cu trimitere la normele de drept material pretins aplicate sau interpretate greșit de către instanța de apel subsumate acestei prime critici de nelegalitate, întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8) din C. proc. civ.

Prin urmare, în ce privește interpretarea și aplicarea acestor norme de drept material, Înalta Curte constată că s-a dat o dezlegare jurisdicțională prin considerente deja expuse, care nu se mai impun a fi reluate, argumentele anterior prezentate fiind valabile și subsumat prezentei critici de recurs, care va fi, de asemenea, respinsă, ca nefondată.

Printr-o a doua critică, se invocă încălcarea dispozițiilor art. 668 alin. (1), art. 673 alin. (2) din Legea nr. 95/2006, art. 2199, art. 2208 C. civ.

Potrivit art. 668 alin. (1) din Legea nr. 95/2006, "Asigurătorul acordă despăgubiri pentru prejudiciile de care asigurații răspund, în baza legii, față de terțe persoane care se constată că au fost supuse unui act de malpraxis medical, precum și pentru cheltuielile de judecată ale persoanei prejudiciate prin actul medical."

Potrivit art. 673 alin. (2) din Legea nr. 95/2006, "