Decizia nr. 1999/2025 — ÎCCJ, Secția I civilă — recurs

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă la 15 iunie 2016, reclamanții A. și B. au solicitat obligarea pârâtei Regia Autonomă a Patrimoniului Protocolului de Stat (RAPPS) la eliberarea procesului-verbal de punere în posesie pe amplasamentul ce face obiectul deciziei de restituire prin echivalent nr. x din 9 martie 2015 și la punerea lor în posesie efectivă pe terenul în suprafață de 1.852 mp, situat în județul Brașov, Timișul de Jos, nr. 26, din lotul nr. x, precum și la plata contravalorii lipsei de folosință a acestui teren pentru perioada 9 martie 2015, până la punerea lor în posesie. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 25 și următoarele din Legea nr. 10/2001. La 28 mai 2020, reclamanții au depus la dosar o cerere adițională, prin care au solicitat anularea deciziei nr. 79 din 9 martie 2015 emisă de RAPPS, obligarea pârâtei la despăgubirile cuvenite pentru imobilul proprietatea lor, situat în Predeal, județul Brașov, obligarea pârâtei la plata contravalorii de folosință a acestui teren pentru perioada scursă de la data rămânerii definitive și irevocabile a sentinței civile nr. 1693/2008 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă și până la îndeplinirea efectivă a obligației de acordare a măsurilor reparatorii. Prin încheierea pronunțată la 5 octombrie 2022, Tribunalul București, secția a V-a civilă a admis excepția tardivității depunerii cererii adiționale, a constatat decăderea reclamanților din dreptul de a o formula și, în temeiul art. 185 alin. (1) C. proc. civ., a declarat nulă această cerere.

Sentința pronunțată în primă instanță de tribunal Prin sentința civilă nr. 1664 din 2 noiembrie 2022, Tribunalul București, secția a V-a civilă a admis, în parte, cererea de chemare în judecată, a obligat pârâta la plata către reclamanți a sumei de 45.185 RON, reprezentând contravaloarea lipsei de folosință aferentă perioadei 9 martie 2015 - 1 octombrie 2019, precum și la plata sumei de 34.141,38 RON, reprezentând contravaloare lipsă de folosință aferentă perioadei 1 octombrie 2019 - 2 noiembrie 2022; a respins, în rest, cererea, ca neîntemeiată; a respins cererea pârâtei de obligare a reclamanților la plata cheltuielilor, ca neîntemeiată, și a luat act că reclamanții își rezervă dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.

Decizia pronunțată în apel de Curtea de Apel Prin decizia civilă nr. 1545 A din 27 noiembrie 2023, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins apelul formulat de pârâtă Regia Autonomă A Patrimoniului Protocolului de Stat, în contradictoriu cu intimații reclamanți A. și B., ca nefondat.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva deciziei nr. 1545 A din 27 noiembrie 2023 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a declarat recurs pârâtă Regia Autonomă a Patrimoniului Protocolului de Stat, solicitând casarea deciziei recurate pentru motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în sensul respingerii, în totalitate, a cererii de chemare în judecată. Au fost formulate următoarele critici: Dispozițiile art. 1349 și art. 1357 din C. civ., art. 6 din decizia emisă pârâtă în baza Legii nr. 10/2001, precum și art. 453 C. proc. civ. au fost aplicate greșit. Deși a observat dispozițiile finale ale deciziei emise în baza Legii nr. 10/2001, instanța de apel nu le-a coroborat cu faptul că, la acea dată, regia nu avea imobilul înscris în cadastru, urmând ca această verificare să se realizeze ulterior. Or, cu toate că a verificat situația juridică a imobilului, regia nu putea, la acel moment, să prevadă litigiile ulterioare în legătură cu imobilul, câtă vreme, în contradictoriu cu RA-APPS, nu era înregistrat niciun litigiu. Reclamanții au formulat o nouă cerere, înregistrată cu nr. x/2023 pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă prin care au solicitat contravaloarea lipsei de folosință pentru imobilul deținut inițial de foștii proprietari, anume cel din strada x, nr. 13, în suprafață de 413,88 mp, imobil care nu a fost niciodată restituit definitiv de vreo instanță. Decizia instanței de apel se întemeiază pe reținerea în mod eronat a vinovăției regiei, fiind aplicate greșit dispozițiile art. 1349-1357 din C. civ. Motivarea instanței de apel, prin care s-a reținut că reclamanții au fost lipsiți de exercițiul dreptului de proprietate, este eronată, având în vedere că, potrivit dispozițiilor art. 25 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, decizia sau, după caz, dispoziția de aprobare a restituirii în natură a imobilului face dovada proprietății persoanei îndreptățite asupra acestuia, are forța probantă a unui înscris autentic și constituie titlu executoriu pentru punerea în posesie, după îndeplinirea formalităților de publicitate imobiliară. Drept urmare, decizia emisă avea forță probantă după îndeplinirea formalităților de publicitate imobiliară, iar conform pct. 5 din art. 25 din Legea nr. 10/2001, reclamanții se puteau adresa executorului judecătoresc, având la îndemână procedura legală de întocmire a unui proces-verbal de constatare unilaterală a preluării imobilului. Reclamanții nu au dobândit un drept de proprietate conform sentinței irevocabile inițiale, ci un drept de creanță, în sensul acordării de măsuri reparatorii prin echivalent; în concluzie, condiția prejudiciului suferit de intimații-reclamanți nu este întrunită. Instanțele de fond nu au analizat faptul că intimații-reclamnați aveau obligația de a îndeplini formalitățile de publicitate a imobilului ce urma a fi restituit, fapt ce rezultă, cu evidență, din prevederile art. 6 ale deciziei nr. 79 din 9 martie 2015. O altă critică pune în discuție valorificarea concluziilor raportului de expertiză, în sensul că, deși acestea erau corecte, expertul reținând că valoarea estimată pentru lipsa de folosință este de 42.846 RON, instanța de fond a acordat reclamanților suma de 45.185 RON. Dispozițiile art. 453 alin. (1) și (2) C. proc. civ. au fost aplicate greșit, întrucât soluția pronunțată cu privire la cheltuielile de judecată este greșită, pârâta fiind, astfel, îndreptățită la compensarea cheltuielilor de judecată. Norma de procedură civilă este clară și are în vedere măsura în care fiecare parte poate fi obligată la plata cheltuielilor de judecată, respectiv cuantumul acestor cheltuieli, astfel că motivarea instanței de apel este abuzivă. Capătul de cerere privind contravaloarea lipsei de folosință trebuia respins încă de la fondul cauzei, din perspectiva faptului că reclamanții au refuzat să plătească parte din onorariul expertului evaluator, iar instanța de apel nu a motivat deloc această chestiune care a fost criticată în apel. Nu au fost identificate motive de ordine publică.

Apărările formulate de părți Intimații-reclamanți A. și B. au formulat întâmpinare, prin care au invocat, în principal, excepția inadmisibilității recursului prin raportare la dispozițiile art. 483 alin. (2) teza finală C. proc. civ., coroborate cu prevederile art. 25 și art. 26 din Legea nr. 10/2001. În subsidiar, au solicitat respingerea recursului, ca nefondat, apreciind că hotărârea instanței de apel este pronunțată cu aplicarea corectă a dispozițiilor legale incidente în speță. Recurenta-pârâtă Regia Autonomă a Patrimoniului Protocolului de Stat a formulat răspuns la întâmpinare, prin care solicitat respingerea excepției inadmisibilității recursului, având în vedere că cererea inițială a fost formulată de reclamanți și analizată de instanțele de fond în raport cu dispozițiile art. 1349 și art. 1357 din C. civ., art. 25 și art. 26 din Legea nr. 10/2001 neavând incidență în speță.

Procedura de filtrare a recursului În cuprinsul raportului întocmit de magistratul-asistent s-a reținut că asupra admisibilității căii de atac și asupra încadrării criticilor în cazurile de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. urmează a aprecia compeltul de filtru. Prin rezoluția din 22 septembrie 2025 s-a stabilit termen la 13 noiembrie 2025, în camera de consiliu, fără citarea părților, pentru analiză admisibilității în principiu a recursului. Raportul a fost comunicat părților la 20 septembrie 2025, conform dovezilor de la dosarul de recurs, iar părțile nu au depus punct de vedere. II. Considerentele și soluția Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând cu prioritate excepția inadmisibilității recursului, invocată de intimații-reclamanți A. și B., Înalta Curte reține că este neîntemeiată. Intimații-reclamanți au susținut inadmisibilitatea recursului în temeiul dispozițiilor art. 483 alin. (2) teza finală, conform cărora nu sunt supuse recursului hotărârile date de instanțele de apel în cazurile în care legea prevede că hotărârile de primă instanță sunt supuse numai apelului, prin raportare la prevederile art. 634 alin. (1) pct. 4 teza I C. proc. civ. coroborate cu art. 25 și art. 26 din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Analizând obiectul cererii de chemare în judecată, pentru a determina regimul juridic al deciziei recurate în raport cu dispozițiile legale menționate, se constată că reclamanții A. și B. au solicitat punerea în posesie efectivă pe terenul în suprafață de 1.852 mp, situat în județul Brașov, Timișul de Jos, nr. 26, din lotul nr. x, precum și plata contravalorii lipsei de folosință a acestui teren pentru perioada 9 martie 2015, până la punerea lor în posesie. Astfel, primul capăt de cerere are ca obiect obligația de face evaluabilă în bani - punea în posesie a reclamanților cu terenul în suprafață de 1.852 mp, situat în județul Brașov, Timișul de Jos, nr. 26, din lotul nr. x atribuit acestora prin decizia nr. 79 din 9 martie 2015, emisă de recurenta-pârâtă Regia Autonomă a Patrimoniului Protocolului de Stat pentru punerea în aplicare a hotărârilor pronunțate în dosarul nr. x/2007. Așadar, doar dosarul nr. x/2007 a avut ca obiect verificarea măsurilor reparatorii acordate prin echivalent pentru suprafața de 413,88 mp, teren situat în Predeal, str. x, Brașov, ce nu a putut fi restituit reclamanților în natură. În ceea ce privește al doilea capăt de cerere, se constată că reclamanții au solicitat antrenarea răspunderii civile delictuale a pârâtei, în temeiul art. 1.349 din C. civ., cu consecința obligării acesteia la plata contravalorii lipsei de folosință a terenului cu privire la care nu au fost puși în posesie. În concluzie, din analiza obiectului cererii rezultă că aceasta nu privește stabilirea măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, ci obligarea pârâtei la realizarea operațiunilor materiale aferente punerii reclamanților în posesie pe terenul deja atribuit prin decizia administrativă, precum și repararea prejudiciului generat de neîndeplinirea acestor obligații. Prin natura lor, aceste pretenții se circumscriu dreptului comun - obligație de a face și răspundere civilă delictuală. În consecință, litigiul nu intră sub incidența art. 25-26 din actul normativ special, astfel că nu operează limitarea prevăzută de art. 483 alin. (2) C. proc. civ., hotărârea recurată fiind supusă recursului în temeiul dispozițiilor alin. (1) al aceluiași text de lege. Analizând excepția nulității recursului, invocată din oficiu, Înalta Curte constată că recursul este nul pentru considerentele ce urmează să fie expuse. Se reține că potrivit art. 489 alin. (1) C. proc. civ., recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepția cazului prevăzut la alin. (3), iar potrivit alin. (2) al aceluiași articol aceeași sancțiune intervine în cazul în care în motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488. Din economia textelor legale anterior citate rezultă că nu este suficient ca recursul să fie depus și motivat în termenul prevăzut de lege, ci este necesar ca susținerile formulate să se circumscrie motivelor de nelegalitate expres și limitativ reglementate. Așadar, în măsura în care recursul nu este motivat ori atunci când aspectele învederate în cererea de recurs nu pot fi încadrate în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., calea de atac va fi lovită de nulitate. Recursul este calea de atac de reformare prin care se realizează exclusiv un control de legalitate a hotărârii atacate. Prin urmare, motivarea recursului conform exigențelor prevăzute de lege presupune o argumentare juridică a nelegalității hotărârii atacate, prin indicarea dispozițiilor legale pretins încălcate ori greșit aplicate de instanță. Examinând cererea de recurs, se constată că aspectele evidențiate, astfel cum au fost formulate, nu reprezintă critici de nelegalitate care să permită încadrarea în vreunul dintre motivele de nelegalitate expres prevăzute de dispozițiile art. 488 C. proc. civ. Invocarea motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. presupune enunțarea principiilor sau a regulilor de drept aplicabile speței, interpretarea pe care recurentul o consideră corectă și discordanța acestei interpretări cu cea dată de instanța a cărei hotărâre se atacă. Așadar, descrierea încălcării unei norme de drept material trebuie să fie argumentată în concret, prin raportare la datele speței și nu se poate face prin enunțuri generice, lipsite de acoperire argumentativă. Însă, criticile recurentei nu relevă dispozițiile legale greșit interpretate și aplicate de instanța de apel în soluționarea acțiunii, ci, în realitate, exprimă nemulțumirea acesteia față de concluzia reținută de instanțele de fond, anume că s-a făcut dovada îndeplinirii condițiilor pentru atragerea răspunderii sale delictuale. Înalta Curte reține că nemulțumirile recurentei referitoare la modul în care instanța de apel a stabilit situația de fapt și a interpretat probatoriul administrat în cauză nu se pot constitui în critici de nelegalitate, care să poată fi deduse judecății pe calea recursului. Atributul stabilirii situației de fapt și al aprecierii probelor utile spre această finalitate, anume a rejudecării fondului, aparține în mod exclusiv instanțelor de fond, obiectul și scopului recursului fiind reglementate, în mod imperativ, prin dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. În ceea ce privește critica referitoare la reținerea culpei recurentei-pârâte și aplicarea dispozițiilor art. 1349-1357 din C. civ., s-a susținut că instanțele ar fi reținut greșit fapta ilicită și vinovăția regiei în legătură cu verificarea situației juridice a terenului, cu referire la publicitatea imobiliară și la obligațiile ce decurgeau din Legea nr. 10/2001 și Legea nr. 165/2013. Înalta Curte constată că această critică vizează stabilirea situației de fapt (diligențele depuse, modul în care pârâta a verificat cartea funciară, conduita acesteia înainte și după emiterea deciziei), iar recurenta solicită reaprecierea împrejurărilor concrete privind istoricul cadastral, rolul H.G. nr. 60/2005, buna-sa credință și tinde la reexaminarea probelor constând în extrasele CF, expertiza topografică). Or, toate aceste chestiuni țin de temeinicia soluției, nu de modul de aplicare a prevederilor art. 1349-1357 din C. civ. Nici criticile privind natura dreptului reclamanților nu privesc interpretarea unor dispozițiile legale, în condițiile în care recurenta contestă concluzia instanței de apel privind existența prejudiciului care decurge din imposibilitatea reclamanților de a dobândi posesia bunului ce le-a fost acordat în compensare îi prejudiciază, prin lipsirea lor de exercițiul unuia dintre atributele dreptului de proprietate, ce le-a fost recunoscut de pârâtă. Totodată, în sensul că nu este întrunită condiția prejudiciului este și susținerea referitoare la obligația intimaților-reclamanți de a îndeplini formalitățile publicității imobiliare cu privire la imobil. Prin urmare, aceste critici pun în discuție temeinicia soluției, fiind inadmisibile în recurs. Criticile referitoare la modul în care a fost valorificată proba cu expertiză și stabilit cuantumul despăgubirilor vizează, de asemenea, aprecierea probelor - atribuție exclusivă a instanțelor de fond, iar nu aplicarea unei norme de drept material, motiv pentru care nu se subsumează niciunui caz de cașare prevăzut de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. Cât privește critica prin prisma căreia recurenta-pârâtă face trimitere la norma de procedură civilă reglementată de art. 453 alin. (1) și (2) C. proc. civ., Înalta Curte reține că aceasta nu conturează argumentele juridice pentru care aceste prevederi nu ar fi fost corect aplicate de instanța de apel atunci când a menținut soluția de respingere a cererii pârâtei de obligare a reclamanților la plata cheltuielilor de judecată în raport cu soluția de admitere în parte a acțiunii. Dispozițiile art. 453 C. proc. civ. stipulează astfel:,,(1) Partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată. (2) Când cererea a fost admisă numai în parte, judecătorii vor stabili măsura în care fiecare dintre părți poate fi obligată la plata cheltuielilor de judecată. Dacă este cazul, judecătorii vor putea dispune compensarea cheltuielilor de judecată." În cauză, tribunalul a reținut că reclamanții nu pot fi obligați la plata cheltuielilor de judecată, deși acțiunea a fost admisă numai în parte, în ceea ce privește contravaloarea lipsei de folosință, câtă vreme motivul pentru care a fost respins primul capăt de cerere se datorează culpei pârâtei. Instanța de apel a apreciat ca nefondate criticile aduse soluției de respingere a cererii de obligare a reclamanților la plata cheltuielilor de judecată, reținând că pârâta este în culpă pentru respingerea primului capăt de cerere privind obligarea sa la punerea în posesie a reclamanților asupra imobilului pentru care le-a fost stabilit dreptul de proprietate prin decizia nr. 79 din 9 martie 2015. Astfel, fără a se grefa pe dezlegările instanței de prim control judiciar, referitoare la fundamentul soluției de respingere a primului capăt de cerere, respectiv culpa acesteia pentru declanșarea procesului, prin stabilirea în favoarea reclamanților a unui drept de proprietate ale cărui atribute nu pot fi exercitate, recurenta s-a limitat la prezentarea unor critici cu caracter formal în ceea ce privește respingerea cheltuielilor de judecată pe care le-a solicitat, fără a pune în discuție modul în care instanța de apel a interpretat și aplicat dispozițiile art. 453 C. proc. civ., care interesează, în egală măsură, atât rezultatul procesului, dar și conduita părților manifestată anterior litigiului ori pe parcursul acestuia. Nu poate fi primită nici alegația potrivit căreia instanța de apel nu a analizat critica prin care pârâta a susținut că trebuia respins capătul de cerere privind contravaloarea lipsei de folosință pentru că reclamanții ar fi refuzat să plătească o parte din onorariul expertului evaluator. În condițiile în care în considerentele deciziei recurate s-au reținut următoarele: "Contrar aprecierii apelantei-pârâte, Curtea reține că modalitatea în care a fost achitat onorariul aferent expertizei tehnice nu are nicio înrâurire asupra aspectelor de natură substanțială ale cauzei.", Înalta Curte constată că recurenta s-a limitat la a reitera întocmai critica dedusă judecății în etapa procesuală anterioară, care a primit dezlegare prin decizia atacată. Cum obiectul recursului în constituie decizia pronunțată de instanța de apel, în lipsa prezentării unor vicii care să privească motivarea acestei instanțe, critica nu poate fi încadrată în motivul de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. Față de considerentele expuse, reținând că motivele de casare invocate și dezvoltarea lor nu se încadrează în cele prevăzute de art. 488, în condițiile dispozițiilor art. 493 alin. (5) coroborate cu prevederile art. 489 C. proc. civ., constatând că nu au fost identificate motive de ordine publică ce ar putea fi invocate din oficiu, Înalta Curte urmează a aplica sancțiunea expres prevăzută de lege, respectiv anularea căii de atac.