ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1932/2025

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei:

I.1. Obiectul cererii deduse judecății:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Argeș, secția civilă, la 27 martie 2023, sub nr. x/2023, reclamantul A., în temeiul dispozițiilor art. 539 C. proc. pen. (abreviat în continuare noul C. proc. pen..), raportate la prevederile art. 540 și ale art. 541 noul C. proc. pen.., ale art. 1 alin. (3), art. 23 alin. (1) și ale art. 52 alin. (3) din Constituția României, republicată, cu modificările și completările ulterioare, precum și ale art. 5 para. 1 lit. c) și art. 13 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului (abreviată în continuare Convenția) a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să dispună obligarea pârâtului la plata despăgubirilor materiale în cuantum total de 30.000 RON; la plata despăgubirilor morale în cuantum total de 150.000 euro sau echivalent în RON, la data plății efective; la publicarea hotărârii care se va da pe site-ul de intern www.x.ro și într-un ziar de circulație națională; la plata cheltuielilor de judecată.

I.2. Sentința pronunțată de Tribunalul Argeș, în primă instanță:

Prin sentința civilă nr. 352 din 14 octombrie 2024, Tribunalul Argeș, secția civilă a admis în parte cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor; a obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 10.000 euro, echivalent în RON la data plății efective, cu titlu de despăgubiri morale; a respins în rest cererea, ca nefondată; a obligat pârâtul să plătească reclamantului cheltuieli de judecată în sumă de 5.150 RON.

I.3. Decizia pronunțată de Curtea de Apel Pitești, în apel:

Prin decizia civilă nr. 854 din 27 februarie 2025, Curtea de Apel Pitești, secția I civilă a respins apelul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Argeș, împotriva sentinței civile nr. 352 din 14 octombrie 2024, pronunțate de Tribunalul Argeș, în contradictoriu cu intimatul-reclamant A., ca nefondat; a obligat apelantul să plătească intimatului suma de 2.975 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată

II. Calea de atac exercitată în cauză:

Împotriva deciziei civile nr. 854 din 27 februarie 2025, pronunțate de Curtea de Apel Pitești, secția I civilă, a declarat recurs pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Argeș.

Calea de atac a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, la 25 aprilie 2025, sub nr. x/2023, fiind repartizată computerizat aleatoriu, spre soluționare, completului filtru nr. 2, care, prin rezoluția din 28 aprilie 2025, a constatat că cererea de recurs îndeplinește cerințele prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. a), c) și e) C. proc. civ. în ceea ce privește cerința impusă de lit. d) a aceluiași articol, a reținut că recurentul-pârât a procedat la încadrarea criticilor formulate în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. în temeiul art. 30 alin. (1) și (2) din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, a stabilit că recursul este scutit de la plata taxei judiciare de timbru.

II.1. Motivele de recurs:

Recurentul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Argeș a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și, în rejudecare, respingerea acțiunii formulate de reclamant, ca neîntemeiată.

În dezvoltarea motivelor de recurs, sub aspectul incidenței motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul-pârât a arătat că instanța de apel nu a analizat cel de-al doilea motiv din cererea de apel și nici nu a răspuns, potrivit art. 22 alin. (6) C. proc. civ., criticilor invocate referitoare la probarea caracterului nelegal al privării de libertate, care să fi fost constatată, prealabil sesizării instanței civile, prin vreunul dintre actele limitativ enumerate de art. 539 alin. (2) C. proc. pen.

Așadar, soluția de respingere a apelului formulat de recurent este greșită, nefiind sprijinită pe argumente de fapt și de drept în ceea ce privește respingerea tuturor motivelor de apel invocate, iar prin omisiunea instanței de apel de a analiza și a cerceta, în mod efectiv, acest motiv de apel s-a cauzat recurentului o vătămare procesuală care nu poate fi înlăturată altfel decât prin casarea deciziei recurate, pentru a se asigura accesul la dublul grad de jurisdicție, ca o garanție a legalității și temeiniciei hotărârii judecătorești ce va fi dată în cauză.

Fundamentul acestui motiv de recurs rezidă din faptul că o hotărâre judecătorească trebuie să cuprindă în motivarea sa argumentele pro și contra care au format, în fapt și în drept, convingerea instanței cu privire la soluția pronunțată, argumente care, în mod necesar, trebuie să se raporteze, pe de o parte, la susținerile și apărările părților, iar, pe de altă parte, la dispozițiile legale aplicabile raportului juridic dedus judecății, în caz contrar soluția pronunțată cu nerespectarea prevederilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. fiind lipsită de suport probator și legal.

Referitor la incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât a susținut nelegalitatea hotărârii atacate prin prisma aplicării greșite a dispozițiilor art. 539 și art. 540 C. proc. pen., în sensul că, în lipsa demonstrării de către reclamant a existenței unei încălcări a legii de către unul sau mai multe din organele statului, printr-un act ce ar reprezenta eroarea, nu a existat temei pentru antrenarea răspunderii patrimoniale, în absența unei fapte nelegale.

Aceasta întrucât dreptul la despăgubiri nu a fost recunoscut ca urmare a soluției de clasare din 08 decembrie 2022, dispusă prin Ordonanța nr. 423/P/2021 emisă de Parchetul Militar de pe lângă Tribunalul București, din moment ce legalitatea măsurii privative de libertate a fost verificată de către instanțele de judecată, până la momentul înlocuirii sale cu o măsură mai ușoară, iar considerentele pentru care s-a dispus înlocuirea arestului preventiv nu au avut în vedere caracterul nelegal al măsurii; luarea măsurii arestării preventive era justificată de necesitatea finalizării cercetării penale, în raport cu complexitatea cauzei, existau probe sau indicii temeinice în sensul că inculpatul a săvârșit fapta penală pentru care a fost cercetat, iar lăsarea sa în libertate prezenta pericol pentru ordinea publică;

Mai mult, luarea măsurii preventive din 22 aprilie 2021 a avut la bază constatările preliminare ale medicului legist din cadrul S.M.L Argeș, ale cărui concluzii au fost în sensul că acțiunile celor trei inculpați, independent unele de altele, inclusiv cele imputate militarului A., ar fi produs leziuni traumatice cu caracter tanatogenerator, concluzii infirmate ulterior de către concluziile expertizelor medicale, aspect ce a determinat organul de cercetare să adopte soluția de clasare față de militari, implicit și față de reclamant.

Astfel, măsurile dispuse de organul de cercetare față de reclamant, nu au avut la bază erori ale acestuia, acesta întemeindu-și propunerea pe baza concluziilor preliminare întrerprinde de Institutul de Medicină Legală, ulterior infirmate tot de acesta în cursul cercetării, aspect ce nu poate fi catalogat ca fiind eroare judiciară.

Or, instanța de apel avea obligația de a examina eroarea judiciară invocată prin cererea dedusă judecății, în raport cu textul legal incident, având în vedere cadrul analizării întrunirii condițiilor pentru stabilirea faptei prejudiciabile pretins a fi reparată de pârâtul Statul Român, nu să-și fundamenteze soluția adoptată pe motivul clasării dosarului penal în care a fost arestat reclamantul.

Așa fiind, instanța de apel nu se poate prevala de dispozițiile art. 539 C. proc. pen. cu referire la art. 5 paragraful 5 din Convenție, întrucât niciun organ abilitat în sensul legii nu a constatat nelegalitatea măsurii preventive, ca o condiție indispensabilă pentru nașterea dreptului său la reparație, reclamantul axându-și demersul judiciar pe soluția de clasare nicidecum pe vreun motiv de nelegalitate a detenției sale.

A doua critică de nelegalitate în cadrul aceluiași motiv de recurs, se referă la faptul că instanța de apel s-a raportat în mod greșit numai la decizia Curții Constituționale nr. 136/03.03.2021, deși avea obligația să analize acțiunea și, implicit, cererea de apel și prin prisma dispozițiilor art. 9 alin. (5) C. proc. pen., ținând cont că, prin această decizie, Curtea Constituțională a constatat ca fiind neconstituționale doar dispozițiile art. 539 C. proc. pen., nu și prevederile art. 9 alin. (5) din același cod, ce au un conținut identic.

Mai mult decât atât, în jurisprudența sa, până la decizia pronunțată în prezenta cauză, Curtea Constituțională a constatat că procedura reparării pagubei materiale și a daunei morale în caz de privare nelegală de libertate este o procedură specială, cuprinsă în C. proc. pen., care vizează exclusiv cazurile de privare nelegală de libertate (Decizia nr. 1/9 din 29 martie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 306 din 21 aprilie 2016, paragraful 22).

În conformitate cu prevederile art. 22 alin. (2) C. proc. civ., în baza principiului rolului activ al judecătorului, instanța de judecată trebuia să analizeze cauza sub toate aspectele, luând în considerare faptul că dispozițiile art. 9 alin. (5) C. proc. pen. sunt constituționale, iar raportarea doar la decizia Curții Constituționale nr. 136/2021 s-a făcut în mod greșit, întrucât considerentele acestei decizii nu sunt suficiente pentru a recunoaște dreptul intimatului-reclamant la repararea prejudiciului material și/sau moral cauzat prin privarea de libertate.

Ultima critică ce reclamă nelegalitatea deciziei atacate se referă la aplicarea eronată de către instanță a prevederilor art. 540 C. proc. pen. în sensul că în motivare nu a avut în vedere și principiul echității și necesitatea unei abordări rezonabile în stabilirea a ce poate compensa prejudiciul moral suferit, fără a se transforma într-o sursă de îmbogățire, dar și fără a genera sentimentul că trauma privării de libertate pentru o faptă de care reclamantul nu se face vinovat este desconsiderată.

Deși legislația nu cuprinde criterii concrete de determinare a cuantumului daunelor morale, instanțele sunt abilitate a aprecia în echitate cu privire la aceste despăgubiri, pe baza unor criterii stabilite în jurisprudența internă și a Curții Europene, analizând împrejurările concrete și urmările faptei prejudiciabile, ținând cont, totodată, de necesitatea păstrării unui echilibru între scopul urmărit, acela de compensație echitabilă pentru gravitatea suferinței generate și preocuparea ca, prin acordarea daunelor, să nu se producă o îmbogățire fără justă cauză.

Nu în ultimul rând, în ceea ce privește plata cheltuielilor de judecată, partea a precizat că nu se poate reține culpa sa procesuală, iar potrivit dispozițiilor art. 451 alin. (1) - (3) C. proc. civ., cuantumul cheltuielilor este mare, ținând cont că instanța de fond a admis acțiunea în parte și nu a fost dovedită reaua-credință a recurentului-pârât. Partea care a pierdut procesul poate fi obligată să suporte cheltuielile ocazionate de proces, însă doar dacă se află în culpă procesuală sau prin atitudinea sa, în cursul derulării procesului, să se fi determinat aceste cheltuieli.

II.2. Apărările formulate în cauză:

II.2.1. Întâmpinarea:

La 25 mai 2025, prin poștă electronică, în termen legal, intimatul-reclamant A. a depus întâmpinare, prin care a invocat, în principal, excepția tardivității recursului, cu consecința anulării acestuia ca tardiv formulat, precum și excepția inadmisibilității căii de atac pentru neîncadrarea motivelor invocate în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. în subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca neîntemeiat, cu cheltuieli de judecată.

În susținerea poziției sale procesuale, cu privire la excepția inadmisibilității recursului, intimatul-reclamant a arătat că simpla enunțare a textului de lege nu echivealează cu încălcarea de către instanță a dispozițiilor legale în hotărârea pronunțată pentru a conduce la casarea acesteia și admiterea recursului.

Redând situația de fapt dedusă judecății, a considerat că, în mod temeinic și legal, a fost menținută hotărârea pronunțată de Tribunalul Argeș, prin care intimatul a fost obligat la plata despăgubirilor morale în cuantum total de 10.000 euro, echivalent în RON, la data plății efective, o reparație modică față de suferința la care a fost expus și lipsa sa de vinovăție, precum și a chetuielilor de judecată.

A susținut că măsurile dispuse împotriva lui au adus atingere valorilor care definesc personalitatea umană, valori care se referă la existența fizică a omului, la sănătatea și integritatea corporală, la cinste, onoare, demnitate, prestigiu profesional și alte valori similare, gravitatea efectelor produse fiind accentuată de vârsta pe care o avea în acea perioadă, respectiv 23 de ani, fiind un tânăr la început de carieră, cu perspective bine conturate în plan profesional și social.

Modul în care s-a desfășurat ancheta penală și condițiile de arest, fără ca el, intimatul, să fi fost implicat în decesul victimei au avut un impact psihic semnificativ asupra sa.

A susținut că a fost prezentat în presa locală și națională, în cadrul emisiunilor TV ale posturilor naționale, cât și în mediul online ca infractor/criminal, care era acuzat în cazul morții inginerului B..

Urmările gravei erori judiciare și caracterului nelegal al arestării preventive au avut o înrâurire semnificativă asupra fizicului și, mai ales, asupra psihicului intimatului, continuând să producă efecte și în prezent, la care se adaugă oprobriul public la care a fost supus datorită fostului statut de "pușcăriaș", de acest tratament având parte și familia acestuia, în principal părinții.

Cu privire la prejudiciul moral produs, intimatul a făcut trimitere la elemente circumstanțiale, precum caracterul oficial al comunicatelor de presă, calitatea recurentului (organ al statului), înfrângerea prezumției de nevinovăție, de natură a afecta imaginea oricărei persoane, context în care a considerat că suma de 50.000 euro sau echivalentul în RON la data plății efective ar constitui o reparație echitabilă pentru suferințele, probleme de sănătate ce i s-au declanșat, jignirile, linșajul mediatic si oprobiul publicului la care a fost supus.

A precizat că singura modalitate de reparație pe care instanța o poate dispune este de a acorda despăgubirile materiale și morale solicitate, întrucât caracterul nelegal al măsurilor privative de libertate a fost de natură să restrângă libertatea psihică, să aducă o atingere reala existenței fizice, integrității corporale, a sănătății, cinstei, demnității și onoarei, dar prestigiului profesional al intimatului.

În raport de dispozițiile art. 541 alin. (2) C. proc. pen. și de data emiterii ordonanței de clasare, intimatul a precizat că prezenta acțiune este formulată înăuntrul termenul legal de 6 luni și este admisibilă, fiind circumscrisă ipotezei prevăzute de art. 539 C. proc. pen., potrivit deciziei nr. 136 din 03 martie 2021 a Curții Constituționale, publicată în Monitorul Oficial nr. 494 din 12 mai 2021.

A mai arătat că soluția de clasare pronunțată de Parchetul Militar de pe lângă Tribunalul București a rămas definitivă, în temeiul dispozițiilor art. 16 alin. (1) lit. b) teza I și lit. d) C. proc. pen., și este suficientă pentru a stabili, în procesul civil, caracterul nelegal al măsurii privative de libertate dispuse în timpul procesului penal, în raport cu considerentele deciziei nr. 136/03.03.2021 a Curții Constituționale.

A menționat că răspunderea Statului pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare este reglementată în art. 52 alin. (3) din Constituția României, republicată, dezvoltat în art. 96 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor si procurorilor, republicată, unde sunt cuprinse dispozițiile aplicabile răspunderii statului pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare in general, precum si unele reguli care se aplica exclusiv erorilor judiciare cauzate in alte procese decât cele penale.

A învederat că dispozițiile art. 539 C. proc. pen. nu stabilesc categoriile de pagube care pot fi reparate pentru măsuri privative de libertate nelegale, așa încât se aplică principiul general al reparației integrale a prejudiciilor, stabilit prin art. 1349 alin. (2) și 1357 alin. (1) C. civ., care include atât prejudiciile materiale, cât și cele morale.

Astfel, prezenta acțiune se înscrie în acțiunile ce reclamă răspunderea civilă delictuală, iar cadrul special al acțiunii este dat de dispozițiile art. 539 Cod procedură penalăț, art. 5 pct. 5 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 3 din Protocolul adițional nr. 7 la aceasta.

Cu trimitere la paragraful 47 din decizia nr. 136/2012 a Curții Constituționale, intimatul a arătat că Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanțelor, este obligat sa acopere integral prejudiciul suferit de persoana care a fost reținută sau arestată, iar ulterior, după desfășurarea procedurilor penale specifice, s-a dispus clasarea față de aceasta, situație regăsită în speță, când față de intimat au fost dispuse măsuri privative de libertate timp de 596 de zile.

În ceea ce privește felul și întinderea pagubei, a evidențiat durata privării de libertate, consecințele produse asupra persoanei sale sau familiei intimatului, precum și jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție (decizia civilă nr. 457/27.01.2012).

Raportându-se la art. 540 alin. (1) C. proc. pen., luând în considerare particularități personale și familiale ale intimatului, de natură să potențeze gravitatea consecințelor produse, a menționat că instanța sesizată cu repararea prejudiciului nepatrimonial trebuie să stabilească o sumă necesară nu atât pentru a repune persoana vătămată într-o situație similară cu cea avută anterior, cât a-i procura satisfacții de ordin moral, susceptibile de a înlocui valoarea de care a fost privată.

În concret, cu privire la daunele morale solicitate în cuantum de 150.000 euro, în verificarea jurisprudenței naționale, inclusiv a instanței supreme, se constată acordarea de despăgubiri în limita unui plafon minim de 1.500 RON/zi de privare nelegală de libertate, la care se adaugă compesația pentru efectele asupra familiei subsemnatului a privării nelegale de libertate.

II.2.2. Răspunsul la întâmpinare:

La 04 iunie 2025, prin poștă, în termen legal, recurentul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Argeș a depus răspuns la întâmpinare prin care solicitat respingerea criticilor aduse recursului, ca neîntemeiate.

Cu privire la caracterul nefondat al excepției tardivității recursului, în raport de art. 485 alin. (1) coroborat cu art. 184 și art. 182 alin. (1) C. proc. civ., a arătat că decizia atacată a fost comunicată recurentului la 04 aprilie 2025, moment de la care a început să curgă termenul de 30 de zile pentru promovarea căii de atac, recursul fiind înregistrat la instanța competentă la 15 aprilie 2025, în termen.

Același caracter, nefondat, l-a susținut și în privința excepției inadmisibilității recursului, întrucât motivele de recurs, așa cum au fost dezvoltate, permit încadrarea acestora în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., care vizează situațiile în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, precum și interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 539 și art. 540 coroborat cu art. 9 alin. (5) C. proc. pen.

Or, inadmisibilitatea sau nulitatea recursului intervine numai atunci când motivele de recurs lipsesc cu desăvârșire, ceea ce nu este cazul de față, deoarece recursul este motivat corespunzător, în sensul procedural stabilit de legiuitor, din moment ce indică temeiurile de drept și dezvoltă critici privind modalitatea de soluționare a cauzei de către instanța de apel în raport cu motivul de recurs invocat.

Față de cele expuse, a solicitat respingerea excepției nulității recursului, întrucât cererea de recurs îndeplinește condițiile de admisibilitate, urmând ca, în temeiul art. 493 alin. (7) C. proc. civ., să se fixeze termen de judecată pe fondul căii de atac.

Pe fondul recursului, sub aspectul nelegalității deciziei atacate, recurentul-pârât a susținut că nu există fapta ilicită ca premisă a răspunderii patrimoniale, iar dreptul la despăgubiri nu a fost recunoscut ca urmare a soluției de clasare în 08 decembrie 2022, prin Ordonanța nr. 423/P/2021 emisă de Parchetul Militar de pe lângă Tribunalul București. Din actele dosarului penal, rezultă că legalitatea măsurii privative de libertate a fost verificată de către instanțele de judecată până ta momentul înlocuirii sale cu o măsură mai ușoară.

A precizat că argumentele care au stat la baza înlocuirii arestului preventiv nu au avut în vedere caracterul nelegal al măsurii, ci luarea măsurii arestării preventive era justificată de necesitatea finalizării cercetării penale, raportat la complexitatea cauzei, existând probe sau indicii temeinice în sensul că inculpatul a săvârșit fapta penală pentru care a fost cercetat, iar lăsarea sa în libertate reprezenta un pericol pentru ordinea publică.

Mai mult, luarea măsurii preventive din 22 aprilie 2021 a avut la bază, la acel moment procesual, constatările preliminare ale medicului legist din cadrul S.M.L Argeș, ale cărui concluzii indicau că acțiunile celor trei inculpați, independent unele de altele, inclusiv cele imputate militarului A. ar fi produs leziuni traumatice cu caracter tanatogenerator, concluzii infirmate ulterior de expertizelor medicale, aspect ce a determinat organul de cercetare să adopte soluția de clasare față de militari, implicit și față de reclamant.

Astfel, măsurile dispuse de organul de cercetare față de reclamant nu au avut la bază erori ale acestuia, întrucât propunerea sa s-a întemeiat pe concluziilor preliminare întreprinde de Institutul de Medicină Legală, un alt organ al statului, concluzii care au fost ulterior imfirmate tot de către institut in cursul cercetării, aspect care nu poate fi catalogat eroare judiciară.

A precizat că instanța de apel avea obligația de a examina eroarea judiciară invocată prin cererea dedusă judecății, în raport cu textul legal incident, respectiv să analizeze întrunirea condițiilor necesare pentru stabilirea faptei prejudiciabile pretins a fi reparată de pârâtul Statul Român și nu să-și fundamenteze soluția adoptată exclusiv pe motivul clasării dosarului penal în care reclamantul a fost arestat, făcând trimitere la prevederile art. 22 alin. (2) C. proc. civ.

A menționat că instanța de apel ar fi trebuit să analizeze cauza în raport cu art. 9 alin. (5) C. proc. pen., care garantează dreptul la despăgubiri pentru orice persoană față de care s-a dispus în mod nelegal o măsură privativă de libertate. O interpretare restrictivă, bazată doar pe considerentele deciziei Curții Constituționale, poate conduce la o soluție incompletă, fără o examinare detaliată a circumstanțelor specifice ale cauzei.

În acest context, a precizat că instanța nu a avut în vedere și principiul echității și necesitatea unei abordări rezonabile în stabilirea a ce poate compensa prejudiciul moral suferit, fără a se transforma într-o sursă de îmbogățire, dar și fără a genera sentimentul că trauma privării de libertate pentru o faptă de care reclamantul nu se face vinovat este desconsiderată.

În absența unei soluții legislative instanțele sunt abilitate a aprecia în echitate cu privire ta aceste despăgubiri, pe baza unor criterii stabilite în jurisprudența internă și a Curții Europene, țină cont de împrejurările concrete și urmările faptei prejudiciabile, păstrând totodată, un echilibru între scopul urmărit și acordarea unei compensați pentru suferința provocată și preocuparea ca, prin acordarea daunelor, să nu se producă o îmbogățire fără justă cauză.

În concluzie, a solicitat respingerea criticile formulate de reclamant, ca fiind nedovedite, și admiterea cererii de recurs, așa cum a fost formulată.

II.3. Procedura derulată în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție:

Reținând incidența dispozițiilor art. 24 C. proc. civ., potrivit cărora:

"Dispozițiile legii noi de procedură civilă se aplică numai proceselor și executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare", se constată că recursul nu a parcurs procedura de filtrare, prevăzută de art. 493 C. proc. civ., având în vedere că cererea de chemare în judecată a fost înregistrată la 26 martie 2023, ulterior datei de 21 decembrie 2018, când a intrat în vigoare Legea nr. 310/2018 pentru modificarea și completarea Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., precum și pentru modificarea și completarea altor acte normative, prin care a fost abrogat art. 493 C. proc. civ.

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicare și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471

1

alin. (5) C. proc. civ., prin rezoluția din 27 mai 2025, s-a fixat termen de judecată la 11 noiembrie 2025, în ședință publică, cu citarea părților, termen la care instanța a reținut cauza în pronunțare, în principal, pe excepția nulității recursului, invocată de intimatul-reclamant prin întâmpinare, și în subsidiar, pe fondul căii extraordinare de atac.

II.4. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție:

II.4.1. Analizând cu prioritate excepția nulității recursului declarat de pârât, Înalta Curte reține că, de principiu, sancțiunea nulității privește calea de atac în ansamblul său, ceea ce înseamnă că aceasta nu va opera în măsura în care cel puțin unul dintre motivele invocate prin cererea de recurs reprezintă o critică de nelegalitate adusă deciziei atacate, susceptibilă de încadrare în cazurile de casare reglementate de art. 488 alin. (1) punctele 1 - 8 C. proc. civ., urmând a nu fi primite și analizate criticile de netemeinicie, prin care se urmărește schimbarea situației de fapt reținute de instanța de apel, pe baza probelor administrate, criticile care nu se raportează la decizia atacată și nici criticile care au fost invocate cu nerespectarea regimului juridic instituit de dispozițiile art. 488 alin. (2) C. proc. civ., care statuează că:

"Motivele prevăzute la alin. (1) nu pot fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deși au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanța a omis să se pronunțe asupra lor".

Or, din examinarea cererii de recurs formulate de pârât, din perspectiva respectării exigențelor prevăzute de art. 486 alin. (1) și de art. 488 C. proc. civ., Înalta Curte constată că, deși în cuprinsul acesteia se regăsesc și susțineri care vizează situația de fapt, care, în mod evident, nu pot face obiect de analiză pentru instanța învestită cu soluționarea prezentei căi extraordinare de atac, există și critici concrete de nelegalitate, susceptibile de încadrare în motivele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) punctele 6 și 8 C. proc. civ., indicate ca atare ca temei de drept al recursului, ce pot face obiectul analizei instanței de control judiciar, recurentul invocând, între altele, omisiunea instanței de apel de a analiza motivul de apel relativ la neprobarea caracterului nelegal al privării de libertate, cât și încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, respectiv a prevederilor art. 539 și art. 540 C. proc. pen.

Deși este adevărat că, cel puțin în parte, susțineri similare au fost făcute și în faza procesuală anterioară, nu poate fi reținută nulitatea recursului câtă vreme recurentul s-a raportat la considerentele deciziei atacate, criticile formulate de acesta tinzând spre a combate argumentele pe care instanța de apel și-a întemeiat soluția.

Cum, de principiu, cererea de recurs are caracter unitar, iar cererea pendinte conține și critici care satisfac cerința de a viza aspecte de nelegalitate a deciziei atacate cu recurs, iar nu doar reiterarea susținerilor pârâtului din fazele procesuale anterioare, nu se poate vorbi de un act de procedură nul, în sensul prevederilor art. 489 alin. (1) C. proc. civ., acesta fiind, în realitate, unul apt a determina legala învestire a instanței de recurs cu analiza acelor motive care se încadrează în rigorile art. 488 C. proc. civ., motive ce urmează a fi analizate ca atare.

În considerarea acestor aspecte, reținând că în cuprinsul cererii de recurs se regăsesc critici ce se subsumează motivelor de nelegalitate reglementate de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte, având în vedere dispozițiile art. 486 alin. (1) și pe cele ale art. 489 alin. (2) C. proc. civ., va respinge, ca nefondată, excepția nulității recursului declarat de pârât, aceasta fiind incidentă numai în situația în care niciuna dintre criticile formulate prin cererea de recurs nu poate fi încadrată în motivele de casare prevăzute de lege, ipoteză care nu se verifică în speța de față.

II.4.2. Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Subsumat motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 6 C. proc. civ., recurentul a susținut că instanța de apel a omis să analizeze critica referitoare la necesitatea probării caracterului nelegal al privării de libertate, prealabil sesizării instanței civile, prin unul dintre actele limitativ enumerate de art. 539 alin. (2) C. proc. pen.

Contrar acestor susțineri, Înalta Curte constată că raționamentul expus în considerentele deciziei atacate reflectă analiza acestei critici, instanța de apel reținând în mod explicit că ordonanța de clasare constituie temeiul dreptului la repararea pagubei în fața instanței civile, drept justificat de caracterul nedrept al măsurii privative de libertate, iar nu de caracterul nelegal al acesteia.

Astfel, în evaluarea chestiunii neîntrunirii condițiilor existenței unei erori judiciare și al nedovedirii sau neanalizării caracterului nelegal al privării de libertate a reclamantului, curtea de apel a luat în considerare dezlegările obligatorii date prin decizia nr. 136/2021 a Curții Constituționale și prin decizia nr. 1/2023 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, privitoare la dreptul persoanei la repararea pagubei și în cazul unei măsuri privative de libertate "injuste/nedrepte", nu doar în cazul uneia nelegale, prin extinderea sferei de aplicare a dispozițiilor art. 539 C. proc. pen.

Ca atare, validând soluția primei instanțe, din această perspectivă, curtea de apel a apreciat că dreptul la despăgubiri al reclamantului nu este condiționat de stabilirea, în prealabil, a caracterului nelegal al măsurii privative de libertate, ci rezidă din caracterul injust al acesteia, confirmat prin pronunțarea soluției de clasare dispusă prin ordonanța amintită. Soluția de clasare este suficientă prin ea însăși pentru acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul suferit de parte în urma privării injuste de libertate, dovedind inițial, caracterul injust al reținerii, iar ulterior al arestării preventive, fără a mai fi necesară o constatare a caracterului nelegal al măsurii privative de libertate.

Așadar, hotărârea recurată corespunde standardelor de motivare stabilite prin dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât instanța de apel, în limitele devoluțiunii stabilite prin motivul de apel relevat, determinate de ceea ce s-a apelat, precum și de ceea ce s-a supus judecății la prima instanță, în demersul său pentru aflarea adevărului, în conformitate cu prevederile art. 22 C. proc. civ., ca primă instanță de control judiciar, a analizat legalitatea și temeinicia hotărârii tribunalului prin prisma condițiilor specifice acțiunii în repararea pagubei în cazul privării de libertate dispuse în cursul procesului penal, finalizat prin soluția de clasare a cauzei față de reclamant pentru săvârșirea infracțiunilor pentru care a fost cercetat, temeiul ce a fundamentat această soluție fiind cel prevăzut de art. 16 alin. (1) lit. d) teza I, respectiv art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen., în acord cu decizia nr. 136/2021 a Curții Constituționale, dar și a deciziei nr. 1/2023 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

În consecință, Înalta Curte constată că argumentele redate în cuprinsul deciziei recurate au aptitudinea de a reflecta un raționament logico-juridic, clar și convingător, de natură a susține soluția de respingere a apelului promovat de pârât, instanța de apel demonstrând aplicarea normelor de drept incidente la situația de fapt dedusă judecății, astfel că decizia recurată cuprinde toate elementele de natură a permite instanței de recurs realizarea controlului judiciar eficient în această etapă procesuală.

Pretinzând, prin motivele de recurs, că instanța de apel nu a analizat și nici nu a motivat de ce a înlăturat apărările formulate din perspectiva evocată, recurentul-pârât își exprimă, de fapt, nemulțumirea față de dezlegările date de instanța de apel criticilor deduse judecății apelului privitoare la inexistența unui act juridicțional care să ateste caracterul nelegal al privării de libertate a reclamantului, or aceasta nu echivalează cu nemotivarea hotărârii, în sensul avut în vedere de legiuitor în art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.. În condițiile în care instanța de apel și-a prezentat argumentele pentru care a considerat că dreptul la despăgubiri al reclamantului este justificat de caracterul nedrept la măsurii privative de libertate confirmat de ordonanța de clasare, nu se poate reține absența unei motivări care să susțină soluția pronunțată prin hotărârea recurată, critica referitoare la omisiunea instanței devolutive de a analiza un motiv de apel urmând a fi înlăturată ca neîntemeiată.

Din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a susținut că instanța de apel a aplicat eronat prevederile art. 539 C. proc. pen., în sensul că a extins această normă juridică dincolo de ipotezele la care se aplică, dându-i, astfel, o interpretare greșită, câtă vreme în cauza dedusă judecății nu s-a demonstrat existența unei încălcări a legii de către unul sau mai multe organe ale statului, cu indicarea actului juridicțional ce ar reprezenta eroarea evocată și ar putea constitui temei pentru angajarea răspunderii patrimoniale, respectiv, nu s-a demonstrat săvârșirea unei fapte ilicite ca premisă a răspunderii reclamate.

Recurentul consideră că instanța de apel avea obligația de a examina eroarea judiciară invocată prin cererea dedusă judecății, în raport cu textul legal incident, având în vedere cadrul analizării întrunirii condițiilor pentru stabilirea faptei prejudiciabile pretins a fi reparată de către pârâtul Statul Român și nu să-și fundamenteze soluția adoptată pe motivul clasării dosarului penal în care a fost arestat reclamantul.

Prin urmare, recurentul susține că instanța de apel nu se poate prevala de dispozițiile art. 539 C. proc. pen. cu referire la art. 5 paragraful 5 din Convenție, întrucât niciun organ abilitat în sensul legii nu a constatat nelegalitatea măsurii preventive, ca o condiție indispensabilă pentru nașterea dreptului reclamantului la reparație, reclamantul axându-și demersul judiciar pe soluția de clasare și nu pe vreun motiv de nelegalitate a detenției sale.

Criticile astfel formulate sunt nefondate.

Dispozițiile art. 539 C. proc. pen. sunt aplicabile în speță în modalitatea în care au fost interpretate prin decizia Curții Constituționale nr. 136/2021, publicată în Monitorul Oficial nr. 494 din 12 mai 2021, în cuprinsul căreia s-a reținut că soluția legislativă conținută de acest text de lege este neconstituțională în măsura în care exclude dreptul la repararea pagubei în cazul privării de libertate dispuse în cursul procesului penal soluționat prin clasare sau achitare, conform art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din C. proc. pen.

Aspectul de neconstituționalitate, cu privire la care a fost sesizată Curtea Constituțională a vizat tocmai existența unei măsuri privative de libertate care îndeplinește cerințele de legalitate cuprinse în C. proc. pen. și art. 5 paragraful 1 lit. c) din Convenție, fiind, așadar, dispusă potrivit legii, dar care devine nedreaptă ca urmare a unei soluții de respingere pe fond a acuzației formulate în materie penală.

Prin decizia pronunțată, Curtea Constituțională a sancționat absența unei reglementări legale în sensul recunoașterii dreptului la reparație și în ipoteza privării injuste. În considerarea prevederilor art. 147 alin. (4) teza a II-a din Constituție, față de caracterul obligatoriu al deciziei Curții Constituționale, instanțele judecătorești învestite cu soluționarea unor astfel de cereri sunt ținute să facă aplicarea sensului constituțional, dat prin această decizie, prevederilor art. 539 din C. proc. pen.

Or, dat fiind caracterul obligatoriu al deciziilor Curții Constituționale, atât în privința dispozitivului, cât și a considerentelor, Înalta Curte reține că instanța de apel a dat o corectă interpretare prevederilor art. 539 C. proc. pen., constatând că reclamantul are drept la despăgubiri și în situația în care împotriva sa a fost luată o măsură privativă de libertate nedreaptă, fără a fi nelegală, caracterul nedrept al acesteia rezultând din împrejurarea că dosarul penal în care a fost cercetat a fost soluționat prin pronunțarea unei soluții de clasare.

În acest context, nu prezintă relevanță împrejurarea că nu au fost încălcate dispozițiile art. 5 din Convenție care reglementează dreptul la libertate și condițiile în care privarea de libertate reprezintă o ingerință permisă autorității statale în exercitarea acestui drept, câtă vreme, potrivit deciziei Curții Constituționale, legea națională, astfel cum a fost interpretată de instanța de contencios constituțional, acordă un standard de protecție mai ridicat decât cel al convenției în materia garanțiilor pentru privarea de libertate.

În viziunea Curții Constituționale, recunoașterea acestui drept la despăgubiri, generat de măsura preventivă privativă de libertate nedreaptă, nu reprezintă o exigență a Convenției pentru apărarea drepturilor omului, care prin art. 5 paragraful. 5 impune un standard minim de protecție, ci, ținând cont de faptul că dispozițiile art. 1 alin. (3), art. 23 alin. (1) și art. 53 alin. (3) teza întâi din Constituție oferă un standard mai înalt de protecție a libertății individuale, intră în marja de apreciere a statului care este îndreptățit să ofere, prin legislația internă, o atare protecție prin reglementarea dreptului la reparații și în alte situații decât cele expres rezultate din art. 5 paragraful. 5 din Convenție (paragrafele 31 și 47 din decizia nr. 136/2021).

Având în vedere faptul că, prin decizia Curții Constituționale, răspunderea obiectivă a statului a fost extinsă și în cazul persoanelor față de care a fost dispusă o măsură preventivă privativă de libertate în conformitate cu dispozițiile legale, măsură care a devenit nedreaptă tocmai pentru că acuzația s-a dovedit a fi neîntemeiată, în mod corect instanța de apel a considerat că această formă de răspundere este aplicabilă în cauză, susținerile în sens contrar formulate de recurentul pârât urmând a fi înlăturate.

Recurentul - pârât susține în mod neîntemeiat că, pentru atragerea răspunderii statului, este necesar a se stabili nelegalitatea măsurii de lipsire de libertate printr-o hotărâre din care să rezulte clar caracterul nelegal al privării de libertate.

Valorificând considerentele obligatorii din decizia Curții Constituționale nr. 136/2021, Înalta Curte reține, contrar acestor susțineri, că, dacă pentru o măsură preventivă privativă de libertate luată în condiții nelegale, statul datorează despăgubiri, indiferent de rezultatul procesului penal, tocmai pentru că și-a încălcat propriul său sistem normativ, tot astfel și privarea de libertate a unei persoane față de care, analizând fondul acuzației, statul nu reușește să răstoarne prezumția de nevinovăție, reclamă un drept la despăgubire.

Prin urmare, în cazul în care se dovedește, printr-o hotărâre judecătorească definitivă de achitare sau printr-o soluție de clasare, că acuzația în materie penală adusă persoanei este neîntemeiată, limitările aduse libertății individuale a acesteia trebuie să fie compensate întrucât, în caz contrar, inviolabilitatea ar deveni un concept iluzoriu, care ar putea fi nesocotit fără niciun drept la despăgubire ori de câte ori autoritățile statale ar dori acest lucru.

Or, câtă vreme, în speță, față de intimatul-reclamant, prin ordonanța nr. 423/P/2021 din 08 decembrie 2021, emisă de Parchetul Militar de pe lângă Tribunalul București, s-a dispus măsura clasării în temeiul art. 16 alin. (1) lit. d) teza I (existența unei cauze justificative), respectiv art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen. (fapta nu este prevăzută de legea penală), acest deznodământ al procesului penal trebuie considerat ca fiind un criteriu esențial pentru compensarea nedreptății suferite de persoana în cauză, soluția de clasare având drept rezultat menținerea prezumției nevinovăției.

Înalta Curte reține, în acord cu jurisprudența Curții Constituționale menționată anterior, că a condiționa dreptul la despăgubiri strict de caracterul legal al măsurii privative de libertate, așa cum susține recurentul - pârât, înseamnă a limita sfera de aplicare a dispozițiilor art. 52 alin. (3) teza întâi coroborat cu art. 23 alin. (1) și art. 1 alin. (3) din Constituție în condițiile în care, în temeiul acestor dispoziții constituționale, și soluția de achitare dată pe fondul acuzației în materie penală angajează răspunderea statului pentru privarea de libertate.

Prin urmare, în ipoteza privării de libertate dispuse în cursul procesului penal soluționat cu achitare/clasare, valorificarea dreptului la repararea pagubei în fața instanței civile va avea ca temei respectiva hotărâre judecătorească de achitare/ordonanța de clasare, nefiind necesară o altă constatare a caracterului nelegal al măsurii preventive, așa cum susține recurentul - pârât, soluția de clasare dovedind caracterul injust al arestării preventive.

Această concluzie este în deplin acord și cu Decizia nr. 1 din data de 16 ianuarie 2023 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, care, fiind investită să dea o rezolvare de principiu problemei dacă soluția de achitare este suficientă prin ea însăși pentru acordarea de despăgubiri persoanei private de libertate, a statuat că "În interpretarea și aplicarea prevederilor art. 539 din C. proc. pen., față de efectele Deciziei Curții Constituționale nr. 136 din 3 martie 2021, în ipoteza unei privări de libertate în cursul unui proces penal finalizat prin soluție definitivă de achitare, fără ca nelegalitatea măsurii privative de libertate să fi fost stabilită în conformitate cu Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii nr. 15 din 18 septembrie 2017, soluția de achitare, conform art. 16 alin. (1) lit. a) -d) din C. proc. pen., este suficientă prin ea însăși pentru acordarea de despăgubiri persoanei private de libertate și, ulterior, achitate. În acest context, "caracterul injust/nedrept al măsurilor privative de libertate", respectiv "netemeinicia acuzației în materie penală" constituie criterii autonome care dau dreptul persoanei în cauză la repararea pagubei și care extind sfera de aplicare a dispozițiilor art. 539 din C. proc. pen..".

Prin urmare, în cauza pendinte, nu este necesar să existe o hotărâre judecătorească sau o ordonanță prin care să fie constatată nelegalitatea măsurii preventive aplicate reclamantului, ordonanța de clasare fiind suficientă pentru atragerea răspunderii statului pentru prejudicial moral suferit.

Având în vedere precizările anterioare, cu privire la cadrul juridic aplicabil, se constată că, prin critica formulată, recurentul-pârât ignoră dezlegările obligatorii date prin Decizia Curții Constituționale nr. 136/2021, ale cărei efecte au fost interpretate, de asemenea, cu valoare obligatorie, conform Deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nr. 1/2023, anterior citate, cu privire la dreptul la despăgubiri al unei persoane care a suferit o arestare injustă, astfel că aceasta va fi înlăturată ca neîntemeiată.

În atare circumstanțe, nu poate fi primită nici critica circumscrisă aceluiași motiv de casare, reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin care recurentul-pârât a menționat că, întrucât dispozițiile art. 9 alin. (5) C. proc. pen. sunt constituționale, în mod greșit instanța de apel s-a raportat doar la decizia Curții Constituționale nr. 136/2021, decizie ale cărei considerente nu sunt suficiente pentru a da reclamantului dreptul la reparație.

În cee ace privește răspunderea statului pentru ipoteza luării unor măsuri preventive privative de libertate într-un proces penal finalizat cu soluția de clasare/achitare, într-o jurisprudență constantă a instanței de contencios constituțional (cu titlu de exemplu, a se vedea Decizia nr. 179/2016 și Decizia nr. 133/2017), s-a reținut, din perspectiva stabilirii regimului juridic specific acestei forme de răspundere a statului în raport cu regimul altor forme de răspundere juridică de drept comun, cum ar fi răspunderea civilă delictuală reglementată prin normele C. civ., că procedura reglementată de art. 539 din C. proc. pen. este o procedură specială, care derogă de la dreptul comun, în temeiul principiului specialia generalibus derogant.

Prin urmare, în ipoteza privării de libertate dispuse în cursul procesului penal soluționat cu achitare/clasare, cum este și cazul acțiunii ce formează obiectul prezentului proces, valorificarea dreptului la repararea pagubei în fața instanței civile va avea ca temei respectiva hotărâre judecătorească de achitare/ordonanță de clasare și va fi circumscrisă dispozițiilor art. 539 din C. proc. pen., care au caracter de normă special.

Din această perspectivă, susținerile recurentului pârât potrivit cărora demersul reclamantului ar fi trebuit să fie analizat și prin prisma art. 9 alin. (5) C. proc. pen. apar ca fiind vădit neîntemeiate, în mod corect instanțele de fond constatând că repararea prejudiciului suportat prin măsura arestării preventive la care a fost supus reclamantul, o măsură intruzivă care i-a afectat drepturi și libertăți fundamentale, trebuie analizată prin prisma legii speciale care stabilește criteriile și condițiile care atrag răspunderea statului, a cărui obligație este aceea de a valoriza dreptatea, invocată, de altfel, ca temei de drept al acțiunii deduse judecății.

Recurentul pârât a formulat critici și cu privire la cuantumul daunelor morale acordate reclamantului, invocând aplicarea eronată a prevederilor art. 540 C. proc. pen. în condițiile în care instanța de apel a reținut, într-o manieră generică și lipsită de argumente, faptul că suma stabilită de tribunal cu acest titlu respectă principiul echității și al proporționalității, fără a dezvolta considerente din care să rezulte care a fost impactul erorii judiciare asupra reclamantului și în ce măsură se justifică sau nu pretențiile acestuia.

Înalta Curte reține că dispozițiile art. 540 alin. (1) C. proc. pen. enumeră criteriile în funcție de care se stabilește întinderea reparației pentru prejudiciul suferit, și anume durata privării nelegale de libertate suportate, precum și consecințele produse asupra persoanei ori asupra familiei celui privat de libertate, și care se analizează în concret, în fiecare speță dedusă judecății.

Atât instanțele naționale, cât și Curtea Europeană a Drepturilor Omului, atunci când acordă despăgubiri morale, nu operează cu criterii de evaluare prestabilite, ci judecă în echitate, adică procedează la o apreciere subiectivă a circumstanțelor particulare ale cauzei relative la tratamentul la care persoana a fost supusă de autoritățile penale și a consecințelor nefaste pe care acesta l-a avut cu privire la viața sa particulară, astfel cum acestea sunt evidențiate prin probatoriile administrate.

Ca atare, în materia daunelor morale, atât jurisprudența națională, cât și hotărârile Curții Europene a Drepturilor Omului pot furniza judecătorului cauzei doar criterii de estimare a unor astfel de despăgubiri și, respectiv, pot evidenția limitele de apreciere a cuantumului acestora.

Examinând decizia recurată din perspectiva criticilor ce vizează modul de evaluare a prejudiciului, Înalta Curte constată că instanța de apel a aplicat în mod legal criteriile obiective valorificate de jurisprudență și identificate de doctrină pentru determinarea daunelor morale, anume, consecințele negative suferite de reclamant în plan fizic și psihic, importanța valorilor morale lezate, intensitatea în care au fost percepute consecințele vătămării, măsura în care i-a fost afectată situația familială, profesională și socială.

Din considerentele hotărârii atacate rezultă, totodată, criteriile particulare ale speței pe care instanța de apel