ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1919/2025

Ședința publică din data de 11 noiembrie 2025

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei:

I.1. Obiectul cererii deduse judecății:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, sub nr. x/2020, reclamanții A. și B. au chemat în judecată pe pârâtul C., solicitând obligarea acestuia la plata sumei de 58.200 euro, respectiv 283.637 RON (curs B.N.R. la 09.12.2020), reprezentând contravaloarea onorariilor/cheltuielilor plătite acestuia în calitate de avocat, prin intermediul mandatarei lor D., pentru reprezentarea în cauzele ce s-au aflat pe rolul Judecătoriei Râmnicu Vâlcea și al Tribunalului Vâlcea, care au făcut obiectul dosarelor nr. x/2009 și nr. y/2008, la plata sumei de 141.898 RON cu titlu de despăgubiri reprezentând prejudiciul provocat prin redactarea de înscrisuri nereale și recunoașterea în fals a unor pagube nedovedite în favoarea părții adverse și în detrimentul lor, al reclamanților A. și D., în cauza ce a format obiectul dosarului nr. x/2014, soluționat de Judecătoria Buftea, județul Ilfov, prin sentința civilă nr. 3216 din 31 mai 2018, precum și la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul proces.

I.2. Sentința pronunțată de Tribunalul București, în primă instanță:

Prin sentința civilă nr. 1354 din 15 decembrie 2023, Tribunalul București, secția a III-a civilă a respins excepțiile lipsei calității procesuale active și pasive precum și a prescripției dreptului material la acțiune, invocate de către pârât, ca neîntemeiate; a respins cererea de chemare în judecată privind pe reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâtul C., ca neîntemeiată.

I.3. Decizia pronunțată de Curtea de Apel București, în apel:

Prin decizia civilă nr. 1210 din 20 noiembrie 2024, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins apelul principal declarat de apelanții-reclamanți A. și B. împotriva sentinței civile nr. 1354 din 15 decembrie 2023, pronunțate de Tribunalul București, secția a III-a civilă, în dosarul nr. x/2020, în contradictoriu cu intimatul-pârât C., precum și apelul incident, ca nefondate.

II. Calea de atac exercitată în cauză:

Împotriva deciziei civile nr. 1210 din 20 noiembrie 2024, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, au declarat recurs reclamanți A. și B..

Calea de atac a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, la 27 februarie 2025, sub nr. x/2020, fiind repartizată computerizat aleatoriu, spre soluționare, completului filtru nr. 2, care, prin rezoluția din 11 martie 2025, a constatat că cererea de recurs îndeplinește cerințele prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. a), c) și e) C. proc. civ. în ceea ce privește cerința impusă de lit. d) a aceluiași articol, a reținut că recurenții-reclamanți au procedat la încadrarea criticilor formulate în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ. în temeiul art. 24 alin. (1) și (2) din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, a stabilit că recurenții-reclamanți datorează, în solidar, o taxă judiciară de timbru în cuantum de 1.820,82 RON, sub sancțiunea anulării cererii de recurs.

II.1. Motivele de recurs:

Recurenții-reclamanți A. și B. au solicitat admiterea recursului și casarea în parte a hotărârii atacate, cu consecința trimiterii cauzei spre o nouă judecată aceleiași instanțe de apel.

În dezvoltarea motivelor de recurs, sub aspectul incidenței motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C. proc. civ., recurenții-reclamanți au invocat nelegalitatea deciziei atacate prin prisma dispozițiilor art. 425 alin. (1) C. proc. civ., arătând că instanța de apel, printr-o motivare sumară, străină de natura cauzei, a soluționat cu prioritate cel de-al doilea motiv de apel, pe care 1-a apreciat ca fiind o chestiune de procedură, prin respingerea acestuia.

În concret, au susținut că cel de-al doilea motiv de apel a vizat încheierea de ședință din 15 noiembrie 2023, prin care, în mod nelegal, Tribunalul București, secția a III-a civilă a respins, ca tardivă, cererea modificatoare depusă de reclamanți la 31 octombrie 2022, cu privire la precizarea dobânzilor penalizatoare, constatând în mod greșit decăderea reclamanților din dreptul de a modifica cererea de chemare în judecată și admițând excepția tardivității depunerii cererii modificatoare, excepție ridicată de pârâtul C..

Or, în opinia lor, cererea depusă la 31 octombrie 2022 nu reprezintă o modificare a cererii de chemare în judecată cu privire la introducerea unor dobânzi legale penalizatoare, ci o cerere precizatoare a cererii de chemare în judecată, întrucât au solicitat prin cererea de chemare în judecată din 11 decembrie 2020, daune interese sub forma dobânzilor penalizatoare prin invocarea prevederilor art. 1073-1090, art. 1082, art. 1084, art. 1088 și art. 1089 din vechiul C. civ.

În susținerea celui de-al doilea motiv de apel, recurenții-reclamanți au considerat că instanța de fond avea obligația ca, în temeiul art. 1073 - 1090 vechiul C. civ., coroborat cu art. 200 alin. (1) și alin. (2) C. proc. civ., să le comunice în scris, în cadrul procedurii de regularizare a cererii de chemare în judecată, lipsurile acțiunii și completările ce trebuiau efectuate, prin precizarea daunelor-interese solicitate, respectiv prin calcularea dobânzii legale penalizatoare standard, ceea ce nu a făcut.

Prin urmare, instanța de fond a admis în mod nelegal excepția tardivității depunerii cererii modificatoare a cererii de chemare în judecată din 31 octombrie 2022, pe care a analizat-o superficial prin raportare la dispozițiile art. 204 alin. (1) C. proc. civ., cu încălcarea dispozițiilor art. 200 alin. (1) și (2) C. proc. civ. raportate la cele ale art. 1073-1090 din vechiul C. civ., invocate prin cererea de chemare în judecată, aceasta fiind, de fapt, o cerere precizatoare a unor pretenții formulate prin cererea de chemare în judecată, prin care au mărit cuantumul obiectului cererii inițiale, ce ar fi trebuit încadrată ca atare de instanță, chiar și din oficiu, în virtutea dispozițiilor art. 22 alin. (2) și alin. (4) C. proc. civ., în dispozițiile art. 204 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ.,.

Or, cererea precizatoare formulată în baza dispozițiilor alin. (2) al art. 204 C. proc. civ. nu este supusă acelorași exigențe ca și cererea modificatoare formulată în baza dispozițiilor alin. (1) al art. 204 C. proc. civ., fiind depusă la primul termen la care părțile au fost legal citate, în fața instanței competente să judece cauza, după declinarea acesteia în favoarea Judecătoriei Sectorului 2 București.

Instanța de apel nu a analizat în niciun fel argumentele invocate de apelanții-reclamanți în susținerea celui de-al doilea motiv de apel, respectiv existența temeiurilor juridice ale solicitării dobânzii legale penalizatoare standard menționate în cererea introductivă, culpa instanței de fond, care nu le-a pus în vederea reclamanților necesitatea precizării în fapt a cererii, prin calcularea și indicarea cuantumului daunelor interese solicitate, încă din faza de regularizare a cererii de chemare în judecată, și nici faptul că primul termen de judecată la care partea este legal citată este cel în fața instanței legal învestite și competente să soluționeze cauza, limitându-se la a valida soluția instanței de fond, în baza unui raționament logico-juridic incomplet.

Astfel, recurenții consideră că neprecizarea motivele de fapt și de drept pentru care le-au fost înlăturate apărările, aspect care se încadrează în motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. și motivarea sumară, străină de natura cauzei, echivalează cu lipsa motivelor pe care se întemeiază soluția de respingere a celui de-al doilea motiv de apel, critică ce se circumscrie motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

O altă critică de nelegalitate a deciziei atacate, subsumată motivelor de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., în ipoteza existenței motivelor contradictorii, și ale art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., privește încălcarea art. 1301-1302, art. 1309 alin. (1), art. 1350 alin. (3), art. 2013, art. 2017 C. civ., art. 85 C. proc. civ., art. 28 alin. (1) din Legea nr. 51/1995, art. 43 alin. (1) teza I și alin. (2) din Legea nr. 51/1995, art. 108 alin. (1) și (2) din Legea nr. 51/1995, art. 121 alin. (1), art. 122 alin. (7) și art. 126 din Statutul profesiei de avocat, art. 122 alin. (1) și art. 122 alin. (7) din Hotărârea UNBR nr. 64/2011.

Din această perspectivă, recurenții-reclamanți au arătat că, deși instanța de apel a statuat că dispozițiile art. 1350 alin. (3) C. civ. consacră faptul că răspunderea civilă contractuală este o specie cu caracter derogator de la răspunderea delictuală, cu toate consecințele ce decurg de aici, reținând că în prezenta cauză nu se poate dovedi existența unui contract de asistență juridică între părți, fiind nesocotită forma ad probationem impusă de art. 122 alin. (1) și art. 122 alin. (7) din Hotărârea UNBR nr. 64/2011, totuși, și-a întemeiat în mod contradictoriu soluția de respingere a motivului de apel referitor la greșita calificare de către instanța de fond a naturii raportului juridic de drept substanțial existent între părți ca fiind unul contractual și nu delictual, pornind de la premisa greșită a existenței unui contract de mandat între reclamanți și pârât, chiar dacă acesta nu a fost dovedit prin concretizarea într-un înscris care să respecte formele prevăzute cu caracter imperativ de lege, pentru a da posibilitatea pârâtului să îi reprezinte în fața instanțelor de judecată, fie în calitate de mandatar, care nu are și calitatea de avocat, caz în care ar fi avut nevoie de o procură specială și autentică de reprezentare în instanță, fie în calitate de avocat, caz în care ar fi trebuit să încheie un contract de asistență juridică, singurul care îi dădea dreptul de a reprezenta clientul ori de a exercita orice alte activități specifice profesiei de avocat, în conformitate cu dispozițiile art. 28 alin. (1) din Legea nr. 51/1995 și ale art. 108 alin. (1) din Statutul profesiei de avocat, contractul de asistență juridică constituind unicul mijloc de probă al raporturilor dintre client și avocat, potrivit alin. (7) al art. 122 din Statutul profesiei de avocat.

Recurenții-reclamanți au susținut că instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile art. 1350 alin. (3) C. civ., pe de o parte, întrucât a pornit de la existența unor raporturi contractuale între părți chiar daca acestea nu au fost dovedite printr-o procură specială și autentică ori a unui contract de asistență juridică, raporturi în considerarea cărora reclamanții nu pot opta pentru angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtului, iar pe de altă parte, întrucât nu a dat valoare legală ipotezei acestui text de lege, exprimată prin sintagma "dacă prin lege nu se prevede altfel".

Au precizat că Legea nr. 51/1995 și Statutul profesiei de avocat prevăd că orice activitate juridică desfășurată de un subiect de drept ce are calitatea de avocat nu va putea fi exercitată decât în urma încheierii unui contract de asistență juridică, cu respectarea condițiilor de fond și de formă prevăzute în legea și în statutul profesiei de avocat, contract care reprezintă unicul mijloc de probă al raporturilor dintre client și avocat.

Or, în absența încheierii valabile a contractului de asistență juridică, nu se va putea aprecia că acesta poate fi înlocuit cu un simplu contract de mandat ce ar putea fi încheiat chiar și prin simpla manifestare de voința a părților, motiv pentru care reclamanții pot opta pentru formularea acțiunii în baza răspunderii civile delictuale, singura care poate fi angajată în lipsa unui contract de mandat valabil încheiat între părțile prezentului litigiu.

Prin urmare, în măsura în care existența raportului juridic de reprezentare al reclamanților de către pârât, în calitate de avocat sau ca simplu mandatar, nu a fost dovedită în condițiile legii, recurenții-reclamanți au considerat că instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile art. 1350 alin. (3) C. civ. și principiul general de drept specialia generalibus derogant, întrucât ar fi trebuit să constate că, în absența unor înscrisuri doveditoare ale raporturilor contractuale de reprezentare dintre pârât și reclamanți, faptele comisive sau omisive imputate pârâtului trebuie analizate din perspectiva existenței răspunderii civile delictuale, ca formă a răspunderii civile generale.

Totodată, au menționat că instanța de apel a încălcat și dispozițiile art. 1301, art. 1302, art. 1309 alin. (1) și art. 1310 C. civ., întrucât nu a existat un contract de mandat pentru reprezentarea în dosarul nr. x/2009 și nu se putea aprecia în mod legal cu privire la o eventuală depășire a limitelor contractului de mandat în raport cu dispozițiile art. 2017 C. civ., care reglementează efectele contractului de mandat, în măsura în care nu a fost dovedită cu mijloacele de probă prevăzute de lege (procură specială și autentică sau contract de asistență juridică).

În lipsa raporturilor de reprezentare dintre reclamanți și pârât, generată de neîncheierea unui contract de mandat în forma scrisă, cu respectarea exigențelor legale pentru ca acesta să poată fi apt să producă efecte juridice, raporturile juridice dintre aceștia pot fi analizate și în afara unei perspective contractuale, iar forma de răspundere ce va fi angajată în persoana reprezentantului care a acționat fără a avea împuternicire sau cu depășirea limitelor puterilor ce i-au fost încredințate, este totdeauna cea a răspunderii civile delictuale, care reprezintă dreptul comun în materia răspunderii civile.

Prin urmare, în condițiile in care raporturile de reprezentare dintre reclamanți și pârât trebuiau concretizate prin încheierea unui contract în forma scrisă, întrucât atât legea specială care reglementează activitatea avocaților (Legea nr. 51/1995 și Statutul profesiei de avocat), cât și legea specială care reglementează reprezentarea convențională a părților, persoane fizice sau persoane juridice, în fața instanțelor de judecată (respectiv art. 85 C. proc. civ.) prevăd anumite condiții de formă pe care trebuie să le îndeplinească împuternicirea acordată unei persoane pentru a reprezenta o altă persoană în instanță [art. 85 alin. (1) și (3) C. proc. civ..], este cert că instanța de apel a făcut o greșită aplicare în cauză a dispozițiilor art. 2013 C. civ., referitoare la forma mandatului, atunci când a apreciat că existența unor pretinse raporturi contractuale dintre părți poate fi dovedită și prin alte mijloace de probă (cum ar fi spre exemplu mărturisirea extrajudiciară) în afara înscrisurilor expres prevăzute de art. 28 alin. (1) din Legea nr. 51/1995 și art. 108 alin. (1) și (2), art. 121 alin. (1), art. 122 alin. (1), (2) și (7) și art. 126 alin. (1) din Statutul profesiei de avocat.

În condițiile în care existența contractului de mandat între reclamanți și pârât, încheiat în forma specială prevăzută de lege, în raport cu activitățile ce urmau a fi desfășurate de mandatar (respectiv reprezentarea în fața instanțelor de judecată) nu poate fi dovedită, în absența înscrisului constatator al acestuia, recurenții-reclamanți consideră că singura formă de răspundere civilă care poate fi reținută în sarcina pârâtului este cea a răspunderii civile delictuale, ca formă generală a răspunderii civile.

Or, interpretarea dată de instanța de apel este nelegală, întrucât, pe de o parte, contravine principiului fundamental de drept, specialia generalibus derogant, iar pe de altă parte statuează cu privire la incidența în cauză a unei forme speciale a răspunderii civile, respectiv a răspunderii civile contractuale, care nu poate fi angajată în absența dovedirii prealabile a existenței pretinsului contract de mandat.

Mai mult decât atât, apreciind că neîndeplinirea dispozițiilor legale referitoare la încheierea contractului de asistență juridică și a obligațiilor specifice profesiei de avocat de către pârât sunt relevante în contextul răspunderii sale disciplinare, în considerarea calității sale de avocat, însă nu au nicio consecință juridică în pretinsul raport juridic delictual pe care apelanții l-au invocat ca fiind incident între părți, instanța de apel a aplicat greșit și dispozițiile art. 266 alin. (1) din Statutul profesiei de avocat care statuează că răspunderea disciplinară a avocatului nu exclude răspunderea civilă, penală sau administrativă, încălcarea ori nesocotirea dispozițiilor din Legea nr. 51/1995 constituind o faptă ilicită în sine care, dacă este producătoare a unui prejudiciu civil, este aptă să angajeze răspunderea civilă delictuală a avocatului, întrucât dispozițiile art. 1349 alin. (1) și (2) C. civ. definesc fapta ilicită ca fiind încălcarea îndatoririi de a respecta regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune, pe când în speță regulile de conduită care au fost încălcate de pârât fiind cuprinse în legea și statutul profesiei de avocat.

II.2. Apărările formulate în cauză:

II.2.1. Întâmpinarea:

La 22 aprilie 2025, prin poștă, în termen legal, intimatul-pârât C. a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, cu cheltuieli de judecată pe cale separată.

În susținerea poziției sale procesuale, cu trimitere la parcursul litigiului în etapa procesuale anterioare, în referire la primul motiv de recurs, a arătat că instanța de control judiciar, în lumina exigențelor prevăzute de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., a prezentat argumentele pentru care a înlăturat motivele de apel și a menținut soluția excepției tardivității formulării cererii recurenților-reclamanți, pronunțând o soluție legală, fără o încălcare a regulilor de procedură sau prin expunerea de motive contradictorii în hotărâre.

Contrar susținerilor recurenților-reclamanți, în cererea modificatoare depusă la 31 octombrie 2022, în fața Judecătoriei Sector 2 București, aceștia au făcut referire pentru prima dată în susținerea petitului accesoriu la plata dobânzii ca și la probele aferente acestui capăt de cerere, care nu se regăsește inclus în cererea de chemare în judecată inițială, maniera în care au procedat dovedind reaua-credință în exercitarea drepturilor procesuale.

A solicitat înlăturarea argumentelor recurenților potrivit cărora în cererea inițială au invocat prevederile ar. 1073-1090 din vechiul C. civ. și, în particular, dispozițiile art. 1082, art. 1084, art. 1088 și art. 1089 din vechiul C. civ., potrivit cărora solicită daune interese, apreciind că o înșiruire generică a unor articole de drept civil, fără a se preciza în concret, în petitul acțiunii, acest capăt de cerere accesoriu, nu este de natură să învestească instanța cu soluționarea lui câtă vreme art. 194 alin. (1) lit. c) C. proc. civ. conține cerințele imperative privind elementele cererii de chemare în judecată de la care nu se poate deroga decât sub sancțiunea nulității acesteia.

Mai mult, unele dintre normele legale indicate sunt inaplicabile acestei cauze, aspect dezvoltat prin apărările formulate în etapele procesuale anterioare.

Recurenții puteau și chiar trebuia să includă petitul prin care solicitau dobânda legală în cererea de chemare în judecată, astfel că cererea depusă la 31 octombrie 2022 este tardivă fiind în mod corect decăzuți din drept.

Un alt argument care conduce la respingerea acestui motiv de recurs este acela că intimatul-pârât, prin întâmpinare, a solicitat ca reclamanții să-și precizeze acțiunea, însă aceștia au prezentat doar un calcul estimativ, nesusținut de probe; chiar instanța de judecată a solicitat recurenților prin încheierea din 09 februarie 2022 să prezinte defalcat valoarea pretențiilor, însă aceștia nu s-au conformat.

Contrar susținerilor recurenților-reclamanți, instanța nu a omis să le comunice lipsurile și completările cererii, cum prevede art. 200 C. proc. civ., în condițiile în care cererea nu se mai află etapa administativă de regularizare.

Un alt argument, în sprijinul soluției instanței este faptul că cererea modificatoare nu a fost timbrată iar în cuprinsul ei nu s-a precizat cum a luat naștere acest debit la data de 11 decembrie 2017.

Nefondate, în opinia intimatului-pârât, sunt și criticile subsumate motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 (motive contradictorii) și pct. 8 C. proc. civ. în condițiile în care existența contractului de mandat rezultă atât din înscrisurile existente la dosar, cât și din recunoașterile părților acestui contract cuprinse în cererile formulate în cauză și în dosarele nr. x/2009 și y/2009, făcând trimitere la conținutul art. 2013 C. civ. și la considerentele deciziei recurate pe acest aspect.

A precizat că emiterea procurilor de către autorul reclamanților, A., și după decesul acestuia, de către recurenți, coroborată cu reprezentarea acestora, fac dovada existenței unui contact de mandat, astfel cum este reglementat de art. 1532 C. civ.. Faptul că procurile nu erau autentice și speciale nu conduce la o altă calificare a raporturilor contractuale dintre părți, întrucât procurile emise de autorul acestora și, ulterior, de către chiar recurenții-reclamanți erau date numai pentru dosarul nr. x/2009, întocmite de un notar public și semnate personal de reclamanți în fața acestuia și poartă apostila de la Haga, deci îndeplinesc condițiile cerute de lege pentru a proba existenta consimțământului reclamanților de a fi reprezentați de intimatul-pârât, făcând trimitere la procurile existente la filele x.

Nefondată este și critica privind aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1350 alin. (3) C. civ. de către instanța de apel, câtă vreme între părți există un contract încheiat, în concordanță cu art. 1166 C. civ.

Chiar dacă respectivele trei procuri nu fac dovada unui contract de asistență juridică valabil încheiat, emiterea procurilor de către recurenții (și autorul acestora) coroborată cu reprezentarea lor pe baza acestora și cu asumarea acestei reprezentări de către reclamanți, până la momentul revocării mandatului, fac dovada acestui contract, astfel cum este reglementat de dispozițiile art. 1534 vechiul C. civ.

Pe de altă parte, recurenții au formulat cererea de chemare în judecată fără a proba și/sau demonstra fapte comisive sau omisive de natură delictuală, imputabile intimatului-pârât. Atât timp cât între părți există un contract de mandat, care confirmă acordul lor de voință, acțiunea recurenților nu poate fi încadrată în sfera ilicitului delictual, formă de răspundere cu caracter general și respectiv, subsidiar.

Astfel, afirmația recurenților conform căreia instanța de apel ar fi încălcat art. 1301 C. civ. și urm. privitoare la forma împuternicirii și la reprezentare, este o critică nefondată întrucât numai din perspectivă contractuală și nu delictuală se pot avea în vedere aspecte referitoare la conținutul procurilor, la întinderea temporală a puterii de reprezentare, a validității procurilor de mână, etc., dar și la efectele, nulitatea, cauza, etc.

Readucerea în discuție de către recurenți a validității procurilor, dezbătută pe larg și în motivele de apel apare ca irelevantă în raport cu puterea de lucru judecat a celor două hotărâri judecătorești pronunțate de instanțele din Râmnicu Vâlcea, prin care se constată în mod corect existența contractului de mandat, care între părți a fost acceptat și a continuat până la revocarea lui expresă, prin mesajele e-mail trimise instanței de judecată în anul 2015, luna octombrie, prin care reclamanții au înțeles să denunțe mandatul.

Pe cale de consecință, a considerat că, în cauză, nu au fost încălcate și/sau aplicate greșit norme de drept material, deci și acest motiv de recurs este nefondat, solicitând respingerea acestuia ca atare.

Pe de altă parte, intimatul-pârât a susținut că recurenții nu au probat, în speță, că ar fi îndeplinite condițiile cumulative impuse de art. 1357 alin. (1) C. civ., pentru antrenarea răspunderii delictuale.

Potrivit art. 1418 alin. (2) C. civ., obligația asumată de intimat, ca avocat, dar și în raport cu conținutul procurilor prin care a fost împuternicit este o obligație de mijloace, iar nu de rezultat, calificare ce prezintă interes sub aspect probatoriu, în sensul că, în cazul obligației de rezultat, neatingerea rezultatului dorit constituie, prin ea însăși o prezumție de vinovăție a debitorului, în vreme ce în cazul unei obligații de mijloace, neatingerea rezultatului preconizat nu reprezintă o asemenea prezumție, ci creditorul are sarcina de a dovedi în mod direct împrejurarea că debitorul nu a depus toată stăruința pentru îndeplinirea obligației asumate.

Or, referitor la faptele pretins ilicite, prin argumentele expuse în întâmpinare, susținute de înscrisurile anexate, a demonstrat că reprezentarea sa în dosarul nr. x/2009 a fost apreciată de instanțele de judecată ca fiind legal exercitată până la revocarea mandatului său, în perioada 7.10.2015 - 11.12.2017 reclamanții nemaifiind reprezentați de acesta în nicio cauză.

În perioada exercitării mandatului său, sub aspectul calității și eficienței activității sale profesionale a dovedit că a exercitat cu bună-credință profesia, a îndeplinit corect și la timp actele de procedură necesare pentru buna desfășurare a apărării în cauză și a obținut rezultate pozitive.

Cu privire la legătura de cauzalitate, intimatul-pârât a arătat că recurenții-reclamanți i-au imputat propria lor culpă în derularea proceselor, ulterioară încetării mandatului său sau posibilele vulnerabilități din apărările ulterioare, susținute de alți colegi, asupra cărora nu se poate pronunța.

Referitor la vinovăție, intimatul-pârât a menționat că, în calitatea sa de reprezentant al recurenților-reclamanți, a probat îndeplinirea mandatului cu seriozitate, pe baza unei bune pregătiri a apărării și a unei documentări atente a cauzelor, cu respectarea normelor de drept material și procesual incidente în procesele respective și a dispozițiilor instanțelor de judecată.

Pe de altă parte, cu privire la onorarii, dacă reclamanții i-ar fi plătit sumele pe care le pretind, aveau posibilitatea să pună in discuție Baroului București în perioada derulării raporturilor cu aceștia acest aspect, în perioada 2010-2015, lucru pe care nu au înțeles să-l facă.

II.2.2. Răspunsul la întâmpinare:

La 13 mai 2025, prin poștă electronică, în termen legal, recurenții-reclamanți au depus răspuns la întâmpinare, prin care au solicitat înlăturarea apărărilor intimatului-pârât referitoare la situația de fapt, întrucât în recurs nu pot fi antamate chestiuni legate de temeinicia hotărârii, ci doar de legalitate a acesteia, în raport cu dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

În continuare, recurenții-reclamanți au reiterat argumentele critice din cererea de recurs solicitând admiterea căii de atac promovate și înlăturarea apărărilor formulate de intimat.

II.3. Procedura derulată în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție:

Reținând incidența dispozițiilor art. 24 C. proc. civ., potrivit cărora:

"Dispozițiile legii noi de procedură civilă se aplică numai proceselor și executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare", se constată că recursul nu a parcurs procedura de filtrare, prevăzută de art. 493 C. proc. civ., având în vedere că cererea de chemare în judecată a fost înregistrată la 15 septembrie 2022, ulterior datei de 21 decembrie 2018, când a intrat în vigoare Legea nr. 310/2018 pentru modificarea și completarea Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., precum și pentru modificarea și completarea altor acte normative, prin care a fost abrogat art. 493 C. proc. civ.

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicare și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471

1

alin. (5) C. proc. civ., prin rezoluția din 27 mai 2025, s-a fixat termen de judecată la 11 noiembrie 2025, în ședință publică, cu citarea părților, termen la care instanța a reținut cauza în pronunțare pe fondul recursului.

II.4. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție:

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, precum și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:

Din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenții-reclamanți au pretins încălcarea dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., susținând, pe de o parte, că decizia atacată nu cuprinde motivele de fapt și de drept pentru care au fost înlăturate apărările formulate în susținerea motivului de apel cu privire la soluționarea greșită a excepției tardivității cererii modificatoare depuse la 31 octombrie 2022, prin raportare la dispozițiile art. 204 alin. (1) C. proc. civ., iar, pe de altă parte, că motivul de recurs a fost respins în baza unei motivări sumare, străine de natura cauzei, ceea ce echivalează cu nemotivarea hotărârii în sensul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Cu titlu preliminar, Înalta Curte constată că, deși recurenții au invocat ca temei de drept al acestui motiv de recurs dispozițiile art. 488 alin. (1) punctele 5 și 6 C. proc. civ., criticile formulate se circumscriu, în realitate, doar motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., câtă vreme se susține că hotărârea nu cuprinde motivele de fapt și de drept pentru care au fost înlăturate criticile referitoare la modul de soluționare de către prima instanță a excepției tardivității cererii modificatoare a acțiunii, că motivarea, pe acest aspect, este sumară și străină de natura cauzei, recurenții solicitând în mod explicit să se constate că, în aceste circumstanțe, decizia atacată nu corespunde standardelor de motivare impuse de dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ.

În consecință, legalitatea deciziei atacate, cu referire la aspectele menționate, urmează a fi analizată din perspectiva cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 6 C. proc. civ., referitor la situația în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, fiind evident că invocarea dispozițiilor art. 488 alin. (1) punctul 5 C. proc. civ., care se referă la încălcarea de către instanță a regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, este doar formală în condițiile în care prin criticile formulate nu a fost relevată nicio neregularitate procedurală care să-i fie imputată instanței de apel, susceptibilă de analiză prin prisma acestui din urmă motiv de casare.

Astfel, în ceea ce privește motivarea deciziei recurate, Înalta Curte reține că, potrivit prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere atunci când aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Obligația instanțelor judecătorești de a motiva hotărârile pronunțate, statornicită în cuprinsul art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., presupune indicarea cu suficientă claritate a motivelor pe care se întemeiază soluția adoptată, ceea ce impune stabilirea în considerentele hotărârii a situației de fapt, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și a punctului de vedere al instanței față de fiecare argument relevant și prezentarea raționamentului logico-juridic pe care se întemeiază soluția pronunțată, neîndeplinirea acestor condiții atrăgând casarea.

Obligația instanței de motivare a hotărârii se înscrie între garanțiile dreptului la un proces echitabil, astfel că absența motivării sau insuficienta motivare a hotărârilor judecătorești are semnificația juridică a încălcării dreptului la un recurs efectiv și, prin urmare, a dreptului la un proces echitabil, în sensul art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Această interpretare nu poate, totuși, să conducă la ideea că instanța ar fi obligată să răspundă separat și detaliat fiecărui argument invocat de părți, măsura în care obligația de motivare se consideră îndeplinită putând varia în funcție de natura deciziei și de circumstanțele concrete ale cauzei, precum și de natura argumentului invocat, de importanța acestuia în soluționarea cauzei.

În aceste repere, verificând hotărârea atacată cu recurs din perspectiva respectării cerințelor legale de indicare a motivelor de fapt și de drept care au format convingerea instanței, Înalta Curte constată că aceasta corespunde standardelor de motivare stabilite prin dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât instanța de apel a arătat într-o manieră lămuritoare considerentele pentru care a respins criticile aduse de reclamanți sentinței primei instanțe din perspectiva soluției date cererii modificatoare a acțiunii, cu referiri exprese la condițiile ce trebuie întrunite pentru ca o astfel de cerere să poată fi primită, așa cum rezultă ele din cuprinsul dispozițiilor art. 204 alin. (2) C. proc. civ. și cu indicarea argumentelor pentru care cererea nu poate fi calificată în sensul dorit de reclamanți, respectiv, ca fiind o cerere precizatoare, conform dispozițiilor aliniatului 1 al aceluiași articol.

Astfel, observând că în raport de pretențiile concrete formulate prin cererea de chemare în judecată, constând în contravaloarea onorariilor plătite avocatului C., prin intermediul mandatarei lor D., pentru reprezentare în cauzele ce au făcut obiectul dosarelor aflate pe rolul Judecătoriei Râmnicu Vâlcea și Tribunalului Vâlcea, și a sumei de 141.898 RON cu titlu de despăgubiri reprezentând prejudiciul provocat prin redactarea de înscrisuri nereale și recunoașterea în fals a unor pagube nedovedite în favoarea părții adverse în detrimentul reclamanților, suma de7.183,80 CHF, solicitată prin cererea formulată la data de 31.10.2022 reprezintă o pretenție nouă, constând în dobânda penalizatoare standard calculată prin raportare la valoarea prejudiciului în cuantum de 116.832 RON, cauzat în dosarul nr. x/2009, pentru perioada 11.12.2017- 21.10.2022, Curtea a constatat că în mod corect prima instanță a calificat această din urmă cererea ca fiind una modificatoare și nu una precizatoare, potrivit art. 204 alin. (2) C. proc. civ., întrucât dobânda nu a fost solicitată la momentul formulării cererii de chemare în judecată și reprezintă un accesoriu al creanței pe care reclamanții au pretins-o prin acțiunea principală, fiind determinată prin raportare la valoarea prejudiciului în cuantum de 116.832 RON, cauzat în dosarul nr. x/2009, pentru perioada 11.12.2017- 21.10.2022.

Față de dispozițiile art. 204 alin. (1) C. proc. civ., curtea de apel a constatat că termenul de formulare a unei astfel de cereri a fost depășit, având în vedere că primul termen de judecată a fost la 15 septembrie 2021, iar apelanții-reclamanți au depus cererea la 31 octombrie 2022, validând, în acest context, soluția primei instanțe cu privire la tardivitatea cererii modificatoare, excepție ridicată de pârât.

Statuând în sensul celor mai sus arătate, Curtea de Apel București a dat o bază legală suficientă hotărârii adoptate și a răspuns într-o manieră concentrată, dar adecvată criticilor formulate de reclamanți cu privire la modul de calificare și de soluționare a cererii modificatoare, din motivarea hotărârii rezultând că instanța s-a raportat întocmai la acestea, reținând caracterul lor nefondat în raport cu dispozițiile procedurale clare și neechivoce ale art. 204 C. proc. civ. și cu elementele factuale ale cauzei.

Așadar, chiar dacă motivarea hotărârii recurate în cauza de față, din perspectiva acestor aspecte, nu este deosebit de laborioasă, Înalta Curte constată că aceasta întrunește exigențele impuse de textul art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., prezentând cu suficientă claritate argumentele pe care se fundamentează soluția adoptată și răspunzând, explicit și neîndoielnic, susținerilor reclamanților referitoare la pretinsa nelegalitate a hotărârii Tribunalului prin care cererea modificatoare a fost respinsă ca fiind tardiv formulată.

Pretinzând prin motivele de recurs că instanța de apel nu a analizat toate argumentele invocate în susținerea respectivului motiv de apel, recurentul își exprimă, de fapt, nemulțumirea față de concluziile la care a ajuns instanța de apel cu privire la calificarea cererii din data de 31.10.2022, or, faptul că judecătorul interpretează elementele procesului într-o altă manieră decât cea agreată de parte nu echivalează cu nemotivarea hotărârii sau cu motivarea insuficientă, în sensul avut în vedere de legiuitor prin dispozițiile art. 488 alin. (1) punctul 6 C. proc. civ., și nu justifică incidența în cauză a acestui caz de casare.

Deși recurentul apreciază că motivarea este insuficientă sau că lipsește, Înalta Curte reamintește că motivarea unei hotărâri nu este o problemă de volum, ci una de esență, de conținut, aceasta trebuind să fie clară, concisă și concretă, în concordanță cu actele de la dosar și cu dispozițiile legale aplicabile litigiului. Trebuie ca instanța de judecată să examineze și să dea un răspuns argumentat problemelor esențiale de fapt și de drept care se pun în cauza dedusă judecății, în principiu, și gruparea argumentelor fiind admisibilă, atât timp cât instanța răspunde acestora, chiar printr-un considerent comun. Or, în cauză, toate aceste condiții sunt îndeplinite, decizia recurată întrunind exigențele impuse de textul art. 425 alin. (1) C. proc. civ., câtă vreme prezintă cu suficientă claritate motivele pe care se întemeiază.

Pe de altă parte, simpla afirmație în sensul că hotărârea ar cuprinde considerente străine de natura pricinii, neînsoțită de o explicitare adecvată a motivelor pentru care partea consideră că această ipoteză normativă ar fi aplicabilă în cauză, nu este suficientă pentru a justifica incidența motivului de casare invocat.

Dacă pentru invocarea nemotivării hotărârii supuse căii de atac, în principiu, este suficientă trimiterea la dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., pentru celelalte două variante normative - motivarea contradictorie ori motivarea pe baza unor motive străine de natura pricinii - este necesar ca partea care le invocă să dezvolte atare ipoteze de casare prin critici concrete din care să reiasă cu claritate caracterul contradictoriu și străin de natura pricinii al considerentelor contestate, respectiv să demonstreze că acestea se exclud reciproc și că nu au legătură cu obiectul sau natura pricinii. Or, în speță, recurenții nu s-au conformat acestei obligații, astfel că susținerea referitoare la existența unor motive străine de natura cauzei apare ca fiind pur formală, făcută doar pentru a justifica invocarea motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 6 C. proc. civ.

Dintr-o altă perspectivă, Înalta Curte constată că, prin acest motiv de recurs, reclamanții au invocat și critici noi, ce nu au fost supuse analizei instanței de apel, fiind formulate, deci, omisoo medio. Astfel, recurenții reproșează instanței de apel faptul că nu a analizat culpa Tribunalului de a nu le fi pus în vedere, în faza de regularizare a cererii de chemare în judecată, necesitatea precizării în fapt a cererii, prin calcularea și indicarea cuantumului daunelor interese solicitate și nici faptul că primul termen la care ei au fost legal citați a fost cel din fața instanței legal învestite și competente să soluționeze cauza, or, din analiza cererii de apel și a considerentelor deciziei atacate nu rezultă că astfel de susțineri ar fi fost invocate și în fața instanței devolutive.

Or, recursul poate fi exercitat numai pentru motive ce au făcut analiza instanței anterioare, și care, implicit, au fost cuprinse în motivele de apel, în situația în care, atât apelul, cât și recursul, sunt exercitate de aceeași parte iar soluția primei instanțe a fost menținută în apel, aceasta fiind una din aplicațiile principiului legalității căilor de atac, explicată prin aceea că, atât timp cât efectul devolutiv al apelului este limitat la ceea ce a fost apelat, în recurs pot fi invocate doar critici care au fost formulate și în apel.

Numai în acest fel se respectă principiul dublului grad de jurisdicție, deoarece în ipoteza contrară, s-ar ajunge la situația ca anumite apărări, susțineri ale părților să fie analizate pentru prima oară de instanța investită cu calea extraordinară de atac.

În astfel de condiții, neinvocând în calea devolutivă de atac critici cu privire la omisiunea instanței de apel de a analiza aceste aspecte ale judecății realizate la fond, recurenții nu le pot învedera direct în recurs, astfel că, nefăcând obiectul verificărilor realizate de curtea de apel, chestiunile referitoare la nelegalitatea soluției pronunțate de prima instanță sub aceste aspecte nu pot fi analizate de instanța de control judiciar învestită cu soluționarea prezentei căi extraordinare de atac.

În consecință, reținând că hotărârea atacată cu recurs respectă cerințele legale de indicare a argumentelor de fapt și de drept pentru care criticile subsumate de reclamanți motivului de apel referitor la modul de soluționare a cererii modificatoare au fost înlăturate și că instanța de apel a luat în considerare, a analizat și a răspuns susținerilor esențiale formulate în cuprinsul acestora, Înalta Curte constată că sunt neîntemeiate criticile subsumate motivului de recurs reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) punctul 6 C. proc. civ., acest caz de casare nefiind incident în cauză.

Cu referire la fondul litigiului, invocând același motiv de casare, prevăzut de pct. 6 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., recurenții reclamanții susțin că motivarea deciziei recurate ar fi contradictorie câtă vreme, deși reține că răspunderea civilă contractuală este o specie cu caracter derogator de la răspunderea delictuală, cu toate consecințele ce decurg de aici, și că, urmare a nesocotirii formei ad probationem impusă de art. 122 alin. (1) din Hotărârea UNBR nr. 64/2011 și de dispozițiile art. 122 alin. (7) din aceeași hotărâre, nu se poate dovedi, în cauză, existența unui contract de asistență juridică între părți, instanța de apel și-a întemeiat, totuși, soluția de respingere a motivului de apel referitor la greșita calificare a naturii raportului juridic de drept substanțial existent între părți (ca fiind unul contractual și nu delictual), pornind de la premisa existenței unui contract de mandat între reclamanți și pârât, chiar dacă acesta nu a fost dovedit prin concretizarea într-un înscris care să respecte formele prevăzute cu caracter imperativ de lege.

Conex, invocând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenții consideră că greșita calificare a naturii raportului juridic existent între părți, ca fiind unul contractul și nu delictual, în lipsa unui contract de asistență juridică care să respecte cerințele de formă prevăzute de lege, denotă încălcarea de către instanța de apel a dispozițiilor art. 1350 alin. (3) C. civ.

Făcând trimiteri la situația de fapt și la alte dispoziții de drept material care, în opinia lor, ar fi fost aplicabile litigiului, recurenții au expus propriul punct de vedere cu privire la modul în care raporturile dintre părți ar fi trebuit să fie analizate și interpretate precum și concluzia ce s-ar impune în urma acestei evaluări.

Înalta Curte constată că, astfel formulate, criticile subsumate de recurenți motivelor de recurs întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) punctele 6 și 8 C. proc. civ. au la bază considerente comune, ce pun în discuție, în esență, modalitatea în care a fost analizată și calificată cauza acțiunii deduse judecății, respectiv, forma de răspundere ce se cere a fi antrenată pentru repararea pretinsului prejudiciu invocat prin cererea de chemare în judecată, reclamanții apreciind, pe de o parte, că instanța de apel a aplicat greșit legea atunci când a constatat că raporturile dintre părți au natură contractuală și nu delictuală, iar, pe de altă parte, că raționamentul expus în justificarea acestei concluzii se întemeiază pe considerente contradictorii.

Dată fiind unicitatea raționamentului juridic ce stă la baza soluției ce urmează a fi adoptată, aceste critici vor fi analizate împreună, prin raportare, la considerentele deciziei atacate ce conțin argumentele de fapt și de drept ce au format convingerea instanței în sensul, pe de o parte, al calificării raporturilor dintre părți ca fiind de natură contractuală, și, pe de altă parte, al caracterului neîntemeiat al pretențiilor deduse judecății, din perspectiva neîndeplinirii condițiilor răspunderii contractuale, urmând ca, în aceste repere, să se verifice dacă instanța devolutivă a aplicat corect normele de drept material incidente în cauză, respectiv, dacă decizia atacată corespunde standardelor de motivare stabilite prin dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. și exigențelor dreptului părții la un proces echitabil, în sensul jurisprudenței CEDO în materie.

Din considerentele deciziei recurate rezultă că, învestită fiind cu analizarea criticilor prin care apelanții-reclamanți invocau greșita calificare juridică dată de instanța de fond raporturilor juridice dintre părți, instanța de apel, reținând că în aplicarea principiului rolului activ al judecătorului, consacrat de prevederile art. 22 C. proc. civ., temeiul juridic al acțiunii poate fi pus în discuție de către instanța de judecată, actele sau faptele deduse judecății putând fi recalificate de instanțe atunci când părțile le dau acestora încadrări eronate în drept, o astfel de operațiune fiind în scopul aflării adevărului, a procedat ea însăși la analiza elementelor cererii de chemare în judecată pentru a stabili natura juridică și cauza acțiunii.

Astfel, deși a observat că prin cererea introductivă reclamanții au înțeles să învestească instanța cu o acțiune în angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtului, răspundere derivată din presupuse fapte ilicite săvârșite de acesta din urmă, în calitate de avocat, în cadrul dosarului nr. x/2009, solicitând restituirea onorariilor/cheltuielilor pe care reclamanții i le-au achitat prin intermediul mandatarei lor - D., instanța de apel a constatat că, atât din înscrisurile existente la dosar, cât și din întreaga situație de fapt expusă, rezultă, în mod indubitabil, caracterul consensual al manifestării de voință a reclamanților A. și B., pe de o parte, și a pârâtului C., pe de altă parte, în sensul ca acesta din urmă să îi reprezinte pe cei dintâi în cadrul mai multor dosare, printre care și dosarul nr. x/2009.

În acest sens, instanța de apel a avut în vedere și faptul că, în cuprinsul cererii de chemare în judecată, înșiși reclamanții au arătat că reprezentarea cu privire la care și-au dat acordul a fost efectuată într-un mod defectuos, fără a fi încheiate contracte de asistență juridică și fără a se elibera chitanțe liberatorii pentru sumele plătite cu titlu de onorariu, invocându-se, astfel, neîndeplinirea condițiilor legale pentru încheierea valabilă a unui contract de asistență juridică și neexecutarea conformă a obligațiilor asumate în cadrul acestui raport contractual, precum și faptul că, în dosarul nr. x/2009, reclamanții au formulat și transmis instanței învestite cu soluționarea lui, o cerere (înregistrată la data de 12.10.2015), prin care aduceau la cunoștința acesteia că a fost reziliat contractul de asistență juridică cu avocatul pârât și că, în locul său au delegat un nou apărător, acest din urmă act fiind interpretat de instanța de apel ca reprezentând o mărturisire extrajudiciară a existenței raportului juridic contractual.

În aceste circumstanțe, raportându-se la dispozițiile art. 1166 C. civ., instanța devolutivă a notat că, în cauză, nu se poate nega existența unui acord de voință între apelații reclamanți și intimat, ci din contră, acest acord de voință este expus drept situație de fapt, reclamanții înțelegând să solicite restituirea onorariului pe care intimatul pârât l-a perceput în contrapartida prestației sale, astfel că a concluzionat în sensul că ceea ce invocă reclamanții este neîndeplinirea corespunzătoare a obligațiilor contractuale asumate și neîndeplinirea condițiilor de fond și de formă la încheierea contractului de asistență juridică, astfel cum acestea sunt reglementate de dispozițiile Legii 51/1995 și de dispozițiile Statutului profesiei de avocat.

Cu referire la raționamentul expus de reclamanți în sensul că neexecutarea conformă a contractului și existența unor vicii ale acestuia transferă răspunderea civilă de pe tărâm contractual, pe tărâm delictual, Curtea de apel a arătat că acesta nu poate fi primit, neexistând niciun temei legal ori principiu de drept care să susțină o astfel de opinie.

Instanța de apel a reținut că, atât timp cât nu se poate dovedi existența unui contract de asistență juridică între părți, fiind nesocotită forma ad probationem impusă de art. 122 alin. (1) și (7) din Hotararea UNBR 64/2011, alegațiile reclamanților referitoare la neîndeplinirea condițiilor legale referitoare la încheierea contractului de asistență juridică nu pot fi analizate, acestea putând face obiectul unei eventuale verificări doar în contextul existenței unei acțiuni în constatarea unei cauze de ineficacitate a contractului, fie că este vorba de nulitate, fie de reziliere, ceea ce nu s-a invocat în speță. În egală măsură, a reținut că nici neîndeplinirea de către pârât a obligațiilor specifice profesiei de avocat nu poate fi analizată în acest cadru procesual, neavând nicio consecință juridică în pretinsul raport juridic delictual pe care reclamanții îl invocă ca fiind incident între părți, susținerile pe acest aspect fiind relevante, cel mult, din perspectiva răspunderii di