ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2285/2024

Ședința publică din data de 29 octombrie 2024

Deliberând asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei.

I.1. Obiectul cauzei.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă sub nr. x/2019 la 24.06.2019, reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâții C., D., E. și F., au solicitat obligarea acestora, în solidar, la plata sumei de 79.456 euro, reprezentând prejudiciu cauzat prin fapta lor ilicită, cu cheltuieli de judecată.

I.2. Hotărârea pronunțată în primă instanță

Prin încheierea de ședință din 09.04.2021, Tribunalul București, secția a III-a civilă a admisă excepția lipsei capacității de folosință a pârâtului E. și au fost respinse, ca neîntemeiate, excepțiiile prescripției dreptului material la acțiune, inadmisibilității și lipsei calității procesuale pasive, pentru considerentele arătate în cuprinsul acesteia.

În cauză a fost încuviințată proba cu înscrisuri și interogatoriile reclamanților și pârâților C. și F..

La termenul de judecată din 27.10.2021, reclamanții au arătat că înțeleg să nu se mai folosească de înscrisul denunțat ca fiind fals de către pârâtul F., astfel că acest înscris a fost înlăturat ca probă conform dispozițiilor art. 306 alin. (2) C. proc. civ.

Prin sentința civilă nr. 595/21.04.2022, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a respins acțiunea formulată de reclamanții A. și B., ca neîntemeiată, și a obligat reclamanții la plata sumei de 4000 RON, cheltuieli de judecată către pârâtul F..

1.3. Hotărârea pronunțată în apel

Prin decizia civilă nr. 361A din 9 martie 2023, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins apelurile formulate de reclamanți A. și B., și apelul incident exercitat de pârâtul C. împotriva sentinței civile nr. 595/21.04.2022 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, ca nefondate.

1.4 Calea de atac exercitată în cauză.

Împotriva deciziei pronunțate de curtea de apel, au declarat recurs reclamanții A. și B., înregistrat pe rolul secției I civile a Înaltei Curți de Casație și Justiție la 16 ianuarie 2024 și repartizat aleatoriu, spre competentă soluționare completului nr. 5.

Invocând, în drept, motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 pct. 6 și pct. 7 din C. proc. civ., recurenții-reclamantți au arătat următoarele:

Instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ. atunci când a reținut că prima instanță a răspuns punctual și explicit aspectelor ce i-au fost aduse spre analiză, pornind de la acțiunea dedusă judecății și obiectul acesteia, până la argumentarea motivelor de fapt și de drept care au determinat-o să respingă pretențiile reclamanților.

Contrar reținerilor curții de apel, prima instanță a soluționat cauza fără a analiza și a arăta argumentele pentru care au fost înlăturate apărările și probele invocate în susținerea acțiunii - ceea ce echivalează cu soluționarea procesului fără a se intra în cercetarea fondului.

În atare condiții, instanța de apel a nesocotit prevederile art. 480 alin. (3) C. proc. civ. care impuneau soluția de anulare a sentinței și de reținere a cauzei, spre rejudecare.

În mod nelegal, curtea de apel a constatat că reclamanții nu au criticat sentința sub aspectul succesiunii faptelor, respectiv conținutului raporturilor dintre părțile litigante și că în ceea ce privește situația de fapt reținută în primă instanță, nu au formulat critici propriu-zise prin raportare la modalitatea în care tribunalul a apreciat probatoriul administrat, în contextul în care cererea de apel a respectat cerințele impuse de prevederile art. 470 alin. (1) lit. c) din C. proc. civ. în care au fost evidențiate conținutul real al raporturilor juridice, succesiunea faptelor și criticile privitoare la neanalizarea de către tribunal a apărărilor și a probelor invocate. S-a reținut, în mod greșit, de către instanța de apel, că în cauză, reclamanții nu au dovedit că pârâții au acționat în sensul de a-l convinge pe reclamantul G. să procedeze la încheierea actelor fără acordul soției sale, respectiv la utilizarea unei procuri falsificate, având în vedere că prin motivele de apel s-a invocat neanalizarea de către tribunal a apărărilor și probelor invocate în susținerea acțiunii, cu încălcarea dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ.

În acest sens, nu au fost analizate, respectiv nu au fost arătate, motivele pentru care a fost înlăturată apărarea referitoare la cele două procuri, autentificate în lipsa reclamantei și anulate ulterior pentru acest motiv, prin care s-a invocat împrejurarea că pârâtul C. a declarat că societatea colabora cu notarul și că l-a însoțit pe reclamant în fața acestuia, negând însă o posibilă recomandare (răspunsul la întrebarea nr. 3 la interogatoriu), respectiv că este evidentă atitudinea nesinceră a pârâtului C. întrucât reclamantul nu putea alege același notar, colaborator al societății, care a acceptat semnarea procurilor în absența reclamantei.

Or, însoțirea reclamantului la autentificarea procurilor, în lipsa reclamantei și prin falsificarea semnăturii acesteia, la un notar colaborator al societății pe care i l-a recomandat, precum și întregul comportament al acestuia, inclusiv atitudinea nesinceră, sunt elemente care confirmă faptul că pârâtul C. l-a determinat pe reclamant să încalce dispozițiile legale imperative la autentificarea procurilor, cu promisiunea sa și a celorlalți asociați, că se va achita debitul, astfel încât nu se va ajunge la valorificarea garanției reale imobiliare instituite asupra imobilului. De altfel, pârâtul C. a și declarat la interogatoriu că asociații pârâți au propus ca reclamantul să garanteze cu terenul proprietatea familiei creditul de care a beneficiat societatea (răspunsul Ia întrebarea nr. 2).

Instanța de apel a reținut, în mod nelegal, că este corectă statuarea primei instanțe în sensul că, în cauză, nu s-a tăcut dovada îndeplinirii condițiilor prevăzute de art. 998-999 din C. civ. de la 1864, cu referire la caracterul ilicit al faptelor imputate și la existența vinovăției, așa cum acestea au fost relevate de răspunsurile la interogatoriile luate atât în fața primei instanțe, cât și în apel pârâților C., F. și D., la care aceștia au precizat că nu sunt de acord să restituie suma de 79.000 euro, reținându-se că atitudinea negativă a părții interogate, respectiv răspunsurile echivoce, nu pot constitui o probă în favoarea sau în defavoarea uneia dintre părți, fiind necesare probe în completare, probe utile care nu se regăsesc în cauză.

Or, reținerea curții de apel încalcă dispozițiile procedurale care recunosc valoarea probatorie a interogatoriului, reglementată de art. 351 din C. proc. civ.

Pe de altă parte, instanța de apel a reținut lipsa probelor utile, omițând a analiza, respectiv a arăta argumentele pentru care au fost înlăturate apărările care se refereau la împrejurarea că pârâtul C. le-a promis reclamanților restituirea sumei de 79.456 euro, așa cum reiese din răspunsul la întrebarea nr. 7 din interogatoriu, la aceeași întrebare, poziția pârâtului F. fiind diametral opusă, nesinceră (răspunsul la întrebarea nr. 4), pârâtul C., prin avocat, declarând la termenul de judecată din 27 ianuarie 2021 că este adevărată susținerea reclamanților despre faptul că toți pârâții au cunoscut înțelegerea.

În ceea ce privește negarea de către pârâtul C. a faptului că la insistențele sale a fost înstrăinat imobilul pentru ca acesta să nu fie vândut silit de către bancă la valoarea creditului, din declarația numitului H. (audiat în calitate de martor), consemnată la pag. 9-10 din sentința civilă nr. 883A/24.09.2013, pronunțată de Tribunalul București, rezultă însă că din discuțiile purtate între pârâtul C. și reclamantul G. s-a remarcat faptul că pârâtul C. a insistat pentru ca reclamantul G. să gajeze terenul în favoarea sa.

Deși se reține că reclamanții au invocat depoziții de martori date în fața organelor de urmărire penală, concluzia instanței de apel se rezumă la relevanța Ordonanței nr. 14916/P/2006 din 17.03.2010 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 2, preluată în sentința civilă nr. 883A/24.09.2013, pronunțată de Tribunalul București ale cărui considerente au fost reținute prin decizia din apel.

Pârâții C. și I., prin răspunsurile la interogatorii neagă faptul că împreună cu ceilalți asociați au cumpărat un teren pe care trebuia să îl ofere reclamantului în compensare pentru terenul vândut către J. S.R.L.. în condițiile în care prin înscrisul din 03.11.2006, semnat de către pârâtul D. și adresat pârâtului C., i se reamintea că, la solicitarea acestuia din urmă, pârâții au cumpărat un teren pe care trebuia sa îl dea reclamantului în compensare pentru terenul vândut către J. S.R.L., existența acestui înscris fiind confirmată la interogatoriul luat în instanța de apel pârâtului D..

Atitudinea de negare a acestui înscris a fost reținută și în încheierea de ședință din 27.01.2021, când pârâtul C. a declarat că terenul menționat în acea scrisoare este cu privire la o altă convenție și nu are legătură cu cauza de față și nici cu reclamanții G..

Prin apărările formulate de reclamanți se dovedea faptul că înțelegerea a fost ca aceștia să nu sufere niciun prejudiciu în urma constituirii garanției reale imobiliare, condiție sub care a și fost încheiat contractul de ipotecă - confirmându-se inclusiv concluzia din Ordonanța nr. 14916/P/2006 din 17.03.2010 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 2, pârâții promițând fie restituirea sumei de care aceștia au fost privați prin restituirea prețului către S.C. J. S.R.L., fie acordarea unui teren în compensare - aspecte contestate în prezent de către pârâți.

Contractul de ipotecă nu s-ar fi încheiat în lipsa unei astfel de promisiuni, ceea ce denotă influențarea acordului exprimat în fața notarului public la autentificarea acestuia, acord care nu a inclus în niciun moment o eventuală executare a garanției reale față de promisiunea primită.

În cuprinsul Ordonanței nr. 14916/P/2006 din 17.03.2010 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 2, se reține de către organul de cercetare penală că în luarea deciziei de a încheia contractul de ipotecă determinantă a fost atât relația de prietenie dintre petent și persoana împotriva căreia s-a formulat plângerea, cât și promisiunea acesteia că va achita debitul, astfel încât nu se va ajunge la valorificarea garanției reale imobiliare instituite asupra terenului situat în București, Șos. x, în proprietatea sa și a soției sale"

Instanța de apel a înlăturat constatările din cuprinsul ordonanței procurorului nr. 149I6/P/2006 din 17.03.2010 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 2, iar neanalizarea acestei probe încalcă dispozițiile art. 430 din C. proc. civ. prin nesocotirea lucrului judecat al celor constate în cuprinsul acesteia, conform celor reținute prin decizia civilă nr. 883.4/24.09.2013 a Tribunalului București, secția a V-a civilă.

Este nelegal considerentul curții de apel prin care s-a reținut sancțiunea nulității contractului de ipotecă și a contractului de vânzare-cumpărare având în vedere că, pe de o parte, sancțiunea nulității nu poate constitui în niciun caz singurul remediu, iar pe de altă parte, chiar instanța recunoaște efectele acestei nulități în raporturile juridice dintre părți, care au determinat formularea acțiunii.

Considerentele deciziei curții de apel sunt contradictorii având în vedere că se acceptă și calea procesuală dedusă judecății prin care s-a concluzionat, în mod nelegal, că nu sunt îndeplinite condițiile antrenării răspunderii civile delictuale.

Maniera în care a procedat reclamantul și pentru care a intervenit nulitatea a fost determinată de către pârâți, atitudine ce se solicită a fi sancționată prin prezentul demers. Intenția frauduloasă a pârâților rezultă din demersurile pe care le-au făcut prin retragerea din societate, aspect dovedit, contrar reținerilor curții de apel.

Intenția frauduloasă a fost confirmată și prin întâmpinările formulate în cauză, prin care s-a susținut că trebuia înaintată o acțiune împotriva societății pentru recuperarea prejudiciului, încercând, astfel, să înlăture orice risc pentru a răspunde pentru faptele ilicite săvârșite.

1.5. Apărările formulate în cauză

Intimații nu au depus întâmpinare.

1.6 Procedura derulată în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă

După efectuarea procedurilor de comunicare prevăzute de art. 490 alin. (2) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 23 mai 2024, în temeiul art. 471

1

alin. (5) C. proc. civ., a fost stabilit termen de judecată la data de 29 octombrie 2024, când Înalta Curte a reținut cauza în pronunțare, asupra recursului exercitat de reclamanți.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat, în limitele și potrivit considerentelor ce urmează să fie expuse.

Recursul reclamanților a fost întemeiat, în drept, pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 și pct. 7 din C. proc. civ.

Prin demersul judiciar declanșat de reclamanții A. și B., se urmărește, pe tărâmul acțiunii în răspundere civilă delictuală, reglementate de art. 998-999 din C. civ. de la 1864, obligarea, în solidar, a pârâților C., D., E. (în prezent decedat) și F., la repararea prejudiciului, în cuantum de 79.456 euro, ca urmare a unor pretinse faptele ilicite săvârșite de aceștia.

Așa cum se relevă în cuprinsul acțiunii deduse judecății, pretențiile reclamanților, încadrate în sfera răspunderii civile delictuale, își au sorgintea în pretinsa conduita ilicită a pârâților care au determinat reclamantul A. să garanteze un împrumut cu imobilul care era bun proprietate comună a soților, înstrăinându-l fără acordul soției reclamante, B., precum și retragerea ulterioară a lor din calitatea de asociați ai societății comerciale în beneficiul căreia fusese realizat împrumutul, urmată de vânzarea bunului respectiv și de radierea acestei societăți realizată în scopul de a împiedica orice demers al reclamanților împotriva societății.

Cu privire la prejudiciul în cuantum de 76966 euro imputat pârâților, reclamanții au arătat că acesta reprezintă parte din prețul terenului proprietatea acestora, pe care au fost obligați sa îl restituie către J. S.R.L. în executarea sentinței civile nr. 2218/12.04.2016 pronunțată de către Tribunalul București, urmare a repunerii părților în situația anterioară.

Prima instanță a respins acțiunea promovată de reclamanți, constatând că nu există faptă ilicită, element esențial ce trebuie întrunit cumulativ alături de celelalte condiții (existența vinovăției făptuitorului, existența unui prejudiciu și a raportului de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu) pentru atragerea răspunderii civile delictuale a pârâților.

Din lecturarea sentinței pronunțate în primă instanță de Tribunalul București, se constată că această instanță a efectuat o amplă analiză a situației de fapt și a temeiurilor de drept, reținând că, din materialul probator administrat în cauză, rezultă că nu sunt întrunite condițiile antrenării răspunderii civile delictuale a pârâților, în sensul că fapta de a convinge o persoană să garanteze pentru contractarea unui împrumut bancar și apoi să înstrăineze un bun în vederea achitării împrumutului, nu constituie prin ea însăși o faptă ilicită, chiar dacă, ulterior, în patrimoniul garantului se produce un prejudiciu ca urmare a executării garanției din cauza imposibilității executării debitorului.

În acest sens, tribunalul a reținut că, în cauză, nu a fost făcută dovada că pârâții au urmărit să îl convingă pe reclamantul A. să procedeze la încheierea actelor fără consimțământul soției sale, prin utilizarea de procuri falsificate, acțiunea derulată chiar de către reclamant fiind de natură să conducă la declararea nulității contractului de ipotecă și a contractului de vânzare cumpărare precum și la obligația de restituire a prețului imobilului către S.C. J. S.R.L. și la necesitatea înstrăinării imobilului în vederea îndeplinirii acestei obligații.

În privința comportamentului pârâtului C., tribunalul a apreciat că acesta nu probează un caracter ilicit, în absența oricărei probe care să demonstreze intenția pârâților de a-l convinge pe reclamant să procedeze la garantarea împrumutului prin falsificarea procurii de reprezentare a reclamantei B., sau intenția de a nu achita împrumutul prin retragerea ulterioară din societate în scopul suportării de către reclamanți a întregului împrumut.

Conchizând, tribunalul a statuat că prejudiciul este datorat acțiunilor reclamantului A. care, la perfectarea contractului de ipotecă imobiliară precum și la momentul încheierii contractului de vânzare cumpărare, a utilizat o procură de reprezentare a soției sale, reclamanta B., falsificată.

Instanța de apel a considerat că tribunalul a răspuns punctual și explicit aspectelor ce i-au fost deduse spre analiză, pornind de la acțiunea dedusă judecății și obiectul acesteia, până la argumentarea motivelor de fapt și de drept care au determinat soluția de respingere a acțiunii, motiv pentru care a apreciat că sentința este motivată în acord cu dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., astfel că prin decizia recurată a apreciat că nu se impune admiterea apelului exercitat de reclamanți.

Prin calea de atac promovată, recurenții susțin, sub un prim aspect, încălcarea art. 480 alin. (3) C. proc. civ., arătând că, de vreme ce prima instanță nu a soluționat fondul cauzei, instanța de apel avea obligația de a anula sentința și de a proceda la reținerea cauzei pentru evocarea fondului, critică ce poate fi circumscrisă motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.

Potrivit dispozițiilor art. 480 alin. (3) C. proc. civ., "în cazul în care se constată că, în mod greșit, prima instanță a soluționat procesul fără a intra în judecata fondului ori judecata s-a făcut în lipsa părții care nu a fost legal citată, instanța de apel va anula hotărârea atacată și va judeca procesul, evocând fondul. Cu toate acestea, instanța de apel va anula hotărârea atacată și va trimite cauza spre rejudecare primei instanțe sau altei instanțe egale în grad cu aceasta din aceeași circumscripție, în cazul în care părțile au solicitat, în mod expres, luarea acestei măsuri prin cererea de apel ori prin întâmpinare; trimiterea spre rejudecare poate fi dispusă o singură dată în cursul procesului. Dezlegarea dată problemelor de drept de către instanța de apel, precum și necesitatea administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului. (...)".

Rezultă din dispozițiile legale mai sus citate că soluția anulării hotărârii instanței de fond, după admiterea apelului, intervine numai în cazurile expres și limitativ prevăzute în art. 480 alin. (3) C. proc. civ., respectiv dacă instanța a soluționat procesul fără a intra în cercetarea fondului ori dacă judecata s-a făcut în lipsa părții care nu a fost legal citată.

Textul legal citat instituie, totodată, și regula potrivit căreia instanța de apel, după anularea sentinței, va judeca procesul, evocând fondul.

Prin excepție de la această regulă, art. 480 alin. (3) C. proc. civ. stabilește că în oricare dintre cele două situații, instanța de apel va putea, totuși, trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță, o singură dată, însă numai dacă părțile au solicitat în mod expres luarea acestei măsuri, prin cererea de apel sau prin întâmpinare.

În toate celelalte situații în care se constată că există un alt motiv de nulitate decât cel prevăzut la alin. (5), iar prima instanță a judecat în fond, regula instituită prin art. 480 alin. (6) C. proc. civ. este aceea a devoluării fondului de către instanța de apel.

Sintagma "fără a intra în judecata fondului" echivalează cu necercetarea fondului, respectiv atunci când instanța dă soluția în temeiul unei excepții procesuale, omite să se pronunțe asupra unei cereri ori dă altceva decât s-a cerut.

Așadar, intenția legiuitorului a fost aceea de a elimina interpretarea extensivă în sensul că instanța nu ar fi "cercetat suficient" fondul cauzei, prin administrarea tuturor probelor necesare sau prin analiza exhaustivă a motivelor de fapt ori de drept prezentate de părți.

În speța pendinte, tribunalul nu numai că nu a soluționat procesul în temeiul unei excepții procesuale, ci a intrat în cercetarea fondului cauzei, pronunțându-se asupra cererii de chemare în judecată în sensul respingerii, motivate, a acesteia.

Astfel, prima instanță a judecat fondul analizând probatoriul administrat în cauză și a expus raționamentul logico juridic care a fundamentat soluția de respingere a pretențiilor reclamanților deduse judecății, reținând, în esență, că în cauză, probele administrate nu au demonstrat existența vreunei fapte ilicite a pârâților în modalitatea prezentată de reclamanți.

De asemenea, tribunalul a mai reținut că reclamanții nu au reușit să probeze faptul că pârății au urmărit să îl convingă pe reclamantul A. să procedeze la încheierea actelor fără acordul soției sale, prin utilizarea de procuri falsificate.

Așadar, contrar celor susținute de recurenți, hotărârea primei instanțe este motivată în fapt și în drept, este clară și precisă, se referă la probele administrate și conduce în mod logic și convingător la soluția pronunțată în dispozitiv, iar eventualele lacune sau inadvertențeale motivării pot fi suplinite sau remediate prin motivarea instanței de apel, așa încât nu sunt îndeplinite condițiile pentru retrimiterea cauzei, spre rejudecare, la tribunal.

Ca urmare, este greșit argumentul recurenților în sensul că decizia recurată a fost pronunțată cu încălcarea art. 480 alin. (3) C. proc. civ., critica fiind nefondată.

Un alt aspect de nelegalitate, ce poate fi circumscris aceluiași motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., se referă la împrejurarea că instanța a încălcat dispozițiile procedurale care stabilesc valoarea probatorie a interogatoriului, respectiv a dispozițiilor art. 351 din C. proc. civ.

Nici această critică nu poate fi primită.

Recurenții susțin că instanța de apel a statuat asupra neîndeplinirii condițiilor privind antrenarea răspunderii civile delictuale, apreciind că răspunsurile negative la interogatoriile dispuse atât în fața primei instanțe cât și în apel cu privire la pârâții C., F. și D., nu determină caracterul ilicit al faptelor acestora, atitudinea negativă a părții interogate, respectiv răspunsurile echivoce, neputând constitui o probă în favoarea sau în defavoarea uneia dintre părți, fiind necesară probe în completare.

Înalta Curte constată că ce se solicită, de fapt, de către recurenți este o reevaluare a probatoriului, demers care însă reprezintă o chestiune de netemeinicie ce excedează controlului de legalitate. În acest sens, se reține că în argumentarea criticii privitoare la nesocotirea normelor procedurale regăsite în cuprinsul art. 351 din C. proc. civ., recurenții nu reproșează instanței de apel încălcarea unor reguli de procedură privind administrarea probei cu interogatoriu, ci aspecte legate de valoarea probatorie a interogatoriului, a cărei valențe nu o poate aprecia decât instanța de fond.

Or, instanța devolutivă, pe baza probei cu interogatoriul pârâților și a înscrisurilor depuse la dosar, a statuat cu privire la neîntrunirea condițiilor privind antrenarea răspunderii civile delictuale a pârâților, reglementate de art. 998-999 din C. civ. de la 1864.

În acest sens, Înalta Curte constată că instanța de apel la termenul din 23 februarie 2023 a încuviințat proba cu interogatoriul pârâtului D., reținând că răspunsurile la interogatoriu dispus atât de prima instanță cât și în apel, nu au evidențiat săvârșirea vreunei fapte cu caracter ilicit de către pârâți, iar coroborarea acestora cu mențiunile înscrisului intitulat "Minută" din 04 februarie 2004 nefiind posibilă având în vedere că prin încheierea de ședință din 28 octombrie 2021, tribunalul a luat act că reclamanții nu mai înțeleg să se folosească de acest înscris ca probă în litigiu.

Aceste statuări ale instanței de apel reprezintă o valorificare a atribuțiilor judiciare, respectiv aprecierea și coroborarea probatoriului administrat, atribuții care privesc temeinicia hotărârii atacate, și nu legalitatea acesteia, motiv pentru care excedează analizei instanței de recurs.

Prin urmare, stabilirea caracterului ilicit al comportamentului pârâților în relație cu reclamantul A. pentru determinarea acestuia să perfecteze contractul de ipotecă și contractul de vânzare cumpărare, reprezintă o chestiune de fapt pentru că ține de evaluarea tuturor circumstanțelor în care se determină că a avut loc încheierea respectivelor actele juridice, astfel încât o cenzură a instanței de recurs în privința unei atare evaluări realizate de instanța de apel este exclusă, controlul instanței de recurs fiind unul în legalitate, iar nu (și) în temeinicie a hotărârii atacate.

Sub un alt aspect, recurenții au mai susținut că decizia curții de apel în mod greșit, a reținut că prin apelul principal nu s-a criticat sentința sub aspectul succesiunii faptelor, respectiv a conținutului raporturilor dintre părțile litigante și nici în ceea ce privește situația de fapt reținută în primă instanță, respectiv că nu au fost formulate critici propriu-zise prin raportare la modalitatea în care tribunalul a apreciat probatoriul administrat, în condițiile în care cererea de apel formulată întrunea condițiile impuse de prevederile art. 470 alin. (1) lit. c) din C. proc. civ.

În privința acestei aserțiuni, Înalta Curte constată că recurenții fac o confuzie între prevederile art. 470 alin. (1) lit. c) din C. proc. civ. care reglementează condițiile de formă ale cererii de apel, și dispozițiile art. 477-art. 478 din același cod.

Or, instanța de apel prin considerentele reținute nu a evidențiat neîndeplinirea condițiilor de formă ale cererii de apel, așa cum, în mod nefondat, se afirmă de către recurenți, ci apreciind asupra netemeiniciei criticilor formulate de către reclamanți în legătură cu atitudinea subiectivă a pârâților în contextul inexistenței la dosar a vreunei probe care să demonstreze conduita ilicită având ca finalitate nerestituirea sumelor primite, a reținut că, prin apelul exercitat, nu s-a contestat nici situația de fapt reținută de tribunal și nici modalitatea în care acesta a administrat probele în cauză, constatând că, prin calea de atac a apelului, reclamanții au reiterat aspectele de fapt care au generat prezentul litigiu, aducând propria interpretare probelor administrate deja.

Prin cererea de recurs, s-a mai invocat și s-a argumentat distinct nelegalitatea deciziei de apel și din perspectiva lipsei motivării hotărârii ori a existenței în cuprinsul acesteia a unor considerente contradictorii, prin raportare la dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Critica nu este fondată.

Înalta Curte reține că existența unei motivări corespunzătoare se analizează prin raportare la exigențele impuse de dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., care impun instanței să evidențieze, în cadrul considerentelor, obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, prezentându-se atât argumentele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

Motivarea hotărârii este necesară pentru ca părțile să cunoască argumentele ce au fost avute în vedere de către instanță în pronunțarea soluției, iar instanța ierarhic superioară, în aprecierea legalității și temeiniciei hotărârii, să cenzureze considerentele pentru care s-a pronunțat soluția respectivă.

Potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, "dreptul la un proces echitabil include și dreptul părților de a prezenta observațiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor. Întrucât Convenția nu are drept scop garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete și efective, acest drept nu poate fi considerat efectiv decât dacă observațiile sunt în mod real "ascultate", adică în mod corect examinate de către instanța sesizată. Altfel spus, art. 6 implică, mai ales în sarcina instanței, obligația de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, al argumentelor și al elementelor de probă ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinența" (cauza Albina c. României).

În cauză, se constată că instanța de apel a respectat aceste exigențe legale și convenționale, prezentând considerentele de fapt și de drept pe care se sprijină soluția pronunțată, acestea nefiind contradictorii.

Se observă că, deși a invocat nemotivarea hotărârii, recurenții-reclamanți critică, inclusiv, modalitatea în care instanța de apel a coroborat și a valorificat mijloacele de probă administrate în cauză, cu toate că aspectele legate de modul în care au fost interpretate probele nu pot forma obiect al controlului în recurs.

Potrivit art. 264 alin. (2) din C. proc. civ., "în vederea stabilirii existenței și inexistenței faptelor pentru a căror dovedire probele au fost încuviințate, judecătorul le apreciază în mod liber, potrivit convingerii sale, afară de cazul în care legea stabilește puterea lor doveditoare", fiind consacrată astfel libertatea pe care o are instanța în a aprecia asupra forței probante a dovezilor.

Este real că încălcarea normelor de procedură privind încuviințarea și/sau administrarea probelor constituie o chestiune de legalitate procedurală, care poate fi supusă controlului în recurs, din perspectiva motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.. Însă, recurenții-reclamanți nu invocă încălcarea, de către instanța de apel, a unor norme de procedură privind încuviințarea și administrarea probelor, care să fie prevăzute de lege sub sancțiunea nulității, ci critică, în cadrul motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., modul în care au fost analizate mijloacele de probă, cu toate că instanța de apel este suverană în această privință.

Scopul recursului constă în asigurarea unui cadru juridic coerent și unitar, printr-o interpretare și aplicare uniformă a legii materiale și/sau procesuale, în timp ce interpretarea mijloacelor de probă este de resortul convingerii judecătorului de fond, care administrează probele și le poate aprecia (în primă instanță) sau, după caz, le poate reaprecia și completa (în apel). Nu se poate pretinde instanței de recurs cenzurarea aprecierii probelor administrate în fața instanțelor de fond, astfel că acele critici care privesc modalitatea în care instanța de apel a analizat dovezile administrate în cauză, chiar dacă au fost invocate în cadrul motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., nu se subsumează motivelor de casare prevăzute de lege.

În cauză, recurenții au mai susținut și că instanța de apel nu a arătat argumentele pentru care a înlăturat apărările și probele indicate în susținerea acțiunii (din perspectiva în care a fost înlăturată apărarea referitoare la cele două procuri, autentificate în lipsa reclamantei B., în legătură cu care pârâtul C. a negat existența vreunei colaborări cu notarul public care a efectuat autentificarea respectivelor procuri etc).

Recurenții au afirmat, totodată, că, în mod greșit, instanța de apel a omis a analiza apărării conform căreia pârâtul C. le-a promis reclamanților restituirea sumei de 79.456 euro, așa cum reiese din răspunsul la întrebarea nr. 7 din interogatoriu, la aceeași întrebare, poziția pârâtului F. fiind diametral opusă, nesinceră (răspunsul la întrebarea nr. 4), pârâtul C., prin avocat, declarând la termenul de judecată din 27 ianuarie 2021 că este adevărată susținerea reclamanților despre faptul că toți pârâții au cunoscut înțelegerea.

Față de aspectele relevate, se constată că decizia recurată nu conține dispoziții contradictorii, iar motivarea este una clară, structurată și coerentă, prin raportare la probele administrate și la dispozițiile legale incidente.

Astfel, nu se poate susține că instanța de apel nu a respectat exigențele de motivare impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., iar împrejurarea că recurenții nu sunt de acord cu motivarea, sub aspectul soluției, nu echivalează cu o nemotivare și nu determină incidența motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din același act normativ, criticile întemeiate pe aceste prevederi legale neputând fi primite.

În concret, instanța de apel răspunzând criticii privitoare la respingerea de către tribunal a solicitării probei cu interogatoriul și pentru pârâtul D., a constatat că această soluție nu a fost contestată prin exercitarea căii de atac împotriva încheierii din 27 ianuarie 2022 când a fost solicitată de către reclamanți suplimentarea probatoriului cu interogatoriul în sensul indicat, în condițiile art. 466 alin. (4) din C. proc. civ.

În privința interogatoriilor dispuse în ambele faze procesuale, fond și apel, curtea de apel a apreciat că atitudinea negativă a părților interogate respectiv, răspunsurile echivoce ale acestora, nu pot constitui probă în favoarea sau împotriva uneia dintre părți, fiind necesare probe în completare, probe utile care însă nu se regăsesc la dosar.

Referitor la invocarea în cauză a aspectelor de fapt reținute prin ordonanța procurorului nr. 14916/P/2006 din 17 martie 2010 emisă de Parchetul de pe lângă judecătoria sectorului 2 București, curtea de apel a reținut că întrucât justiția se înfăptuiește de instanțele de judecată, numai hotărârile judecătorești pronunțate de acestea beneficiază de autoritate de lucru judecat, împiedicând reluarea aceluiași litigiu asupra unor chestiuni dezbătute și analizate de o instanță în cadrul și pe parcursul procedurii contencioase, în acord cu art. 28 alin. (1) din C. proc. pen., nefiind opozabile aspectele de fapt reținute în respectivul act procedural întocmit în cursul procesului penal.

Curtea de apel a mai reținut că aspectele de fapt reținute în cuprinsul ordonanței procurorului nr. 14916/P/2006 din 17 martie 2010 emisă de Parchetul de pe lângă Judecătoria sectorului 2 București au fost valorificate prin hotărârile judecătorești pronunțate în litigiile anterioare purtate între părți, (decizia civilă nr. 883 A din 24.09.2013 a Tribunalului București, secția a V -a) din conținutul cărora nu se relevă intenția frauduloasă a pârâților, fiind menționate relații de amiciție între reclamantul A. și C., procurorul stabilind că există indicii temeinice că reclamantul este autorul a două infracțiuni de uz de fals.

Fără a mai reda în prezenta decizie argumentele expuse de către instanța de apel, cu referire la motivarea hotărârii recurate, Înalta Curte apreciază că aceasta cuprinde expunerea situației de fapt și de drept, cu analiza în cauză a prevederilor aplicabile raportului juridic dedus judecății, în limitele învestirii.

În continuare, Înalta Curte reamintește faptul că incidența motivului de recurs bazat pe nemotivare (motivare necorespunzătoare) se verifică în raport de considerentele expuse de instanță în cuprinsul hotărârii recurate, iar nu cu critici prin care se pretinde săvârșirea de greșeli privind situația de fapt a cauzei, ce ar fi rezultatul unei pretinse evaluări greșite și contradictorii a probelor administrate sau prin care se afirmă că împrejurările reținute din actele dosarului nu ar corespunde realității, așa cum se pretinde de către recurenți.

Împrejurarea conform căreia nu s-a avut în vedere răspunsurile pârâților la interogatoriu sau o afirmație a acestora nu echivalează cu o lipsă a motivării sau cu un eventual caracter incomplet al acesteia, ci vizează o pretinsă eroare cât privește stabilirea situației de fapt, incompatibilă cu structura actuală a motivelor de recurs, care se referă la nelegalitatea unei hotărâri, iar nu la netemeinicia acesteia.

Înalta Curte constată că, deși se susține o motivare contradictorie a deciziei recurate, aceasta nu reprezintă o veritabilă critică de nelegalitate și nu se circumscrie motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., în condițiile în care nu se arată în concret argumentele în raport de care decizia atacată este nemotivată, fiind invocată formal.

Din această perspectivă, reținerea în considerentele deciziei a faptului că maniera în care reclamantul a procedat, a creat premisele aplicării sancțiunii civile a nulității contractului de ipotecă și a contractului de vânzare cumpărare care a avut ca efect nașterea obligației de a restitui prețul imobilului către cumpărătorul J. S.R.L. și la necesitatea înstrăinării imobilului în vederea îndeplinirii acestei obligații, nu se subsumează tezei invocate de recurenți privind existența unor motive contradictorii în cuprinsul hotărârii recurate, așa cum se afirmă prin memoriul de recurs.

Contradicția la care se referă norma citată, atunci când privește doar argumentele instanței de judecată, trebuie să fie una de natură să conducă la concluzia că hotărârea este practic nemotivată, asemenea situații întâlnindu-se, de exemplu, atunci când din unele considerente rezultă temeinicia cererii, iar din altele, netemeinicia sau atunci când se reține caracterul fondat concomitent a două cereri, cu toate că ele s-ar exclude reciproc, situații ce nu se regăsesc în cauză. Pe de altă parte, hotărârea instanței de apel este nelegală dacă cuprinde considerente ce nu au legătură cu pricina în care a fost pronunțată soluția respectivă, situație care nu se regăsește în cauza de față.

În privința trimiterilor pe care recurenții le fac la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 din C. proc. civ., în argumentarea căruia se afirmă că instanța de apel a nesocotit prevederile art. 430 alin. (1) din C. proc. civ. atunci când a nu a dat relevanța cuvenită situației de fapt reținute în cuprinsul Ordonanței procurorului nr. 14916/P/2006 din 17 martie 2010 emisă de Parchetul de pe lângă Judecătoria sectorului 2 București, care, în opinia acestora, se opune cu putere de lucru judecat în prezenta cauză, Înalta Curte constată că și această critică este nefondată.

Puterea de lucru judecat reprezintă un principiu fundamental al dreptului procesual, care are ca scop asigurarea stabilității raporturilor juridice și evitarea repetării proceselor. Odată ce o hotărâre judecătorească a devenit definitivă, ea produce efecte juridice asupra părților și asupra situației de fapt dedusă judecății, neputând fi modificată sau rejudecată.

Pe de altă parte, în procesul penal, în faza de urmărire penală, procurorul poate emite diverse ordonanțe, cum ar fi ordonanța de începere a urmăririi penale, de clasare, de trimitere în judecată, etc care pot fi contestate de părți în instanță, în conformitate cu legea. Ordonanțele procurorului nu au fost învestite de către legiuitor cu autoritate de lucru judecat, deoarece ele nu tranșează definitiv o cauză, ci sunt supuse verificărilor și cenzurii instanței de judecată care poate opera modificări în conținutul acestora.

Prin urmare, puterea de lucru judecat este asociată hotărârii judecătorești (definitive), ca efect al pronunțării acesteia, în timp ce ordonanța procurorului este un act emis în faza de urmărire penală, care poate fi contestat și al cărei conținut poate suferi modificări.

În concluzie, ordonanța procurorului nu beneficiază de puterea de lucru judecat, deoarece nu prezintă caracterul unei hotărâri judecătorești definitive.

Pornind de la aspectele de ordin teoretic și doctrinar anterior relevate, Înalta Curte constată că nu poate fi primită nici apărarea recurenților legată de existența ordonanței de clasare din nr. 14916/P/2006 emisă de Parchetul de pe lângă Parchetul de pe lângă Judecătoria sectorului 2 București, prin care procurorul a dispus prin acest act procesual clasarea, reținând că în luarea deciziei de a încheia contractul de ipotecă determinantă a fost, atât relația de prietenie dintre petent și persoana împotriva căreia s-a făcut plângerea, cât și promisiunea acesteia că va achita debitul, astfel încât mi se va ajunge la valorificarea garanției reale imobiliare instituite asupra terenului situat în București, șos. x, proprietatea sa și a soției sale.

Astfel, respectiva ordonanță de clasare nu are autoritate de lucru judecat în fața instanței civile, în condițiile art. 28 alin. (1) C. proc. pen., deoarece nu este rezultatul activității unei instanțe judecătorești.

Reținerile Înaltei Curți sunt în deplină concordanță și cu deciziile Curții Constituționale în această privință, relevantă fiind decizia Curții Constituționale nr. 419/23 iunie 2020, publicată în Monitorul Oficial nr. 998/28 octombrie 2020, referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 28 alin. (1) teza a doua C. proc. pen., conform căreia s-a respins, ca neîntemeiată, excepția în discuție, statuându-se, în esență, că numai hotărârile judecătorești se pot bucura de autoritate de lucru judecat, nu și actele emise de Ministerul Public. Astfel, instanța judecătorească beneficiază, în mod exclusiv, de jurisdictio și imperium, respectiv de puterea de a "spune" dreptul și de a impune executarea unor pedepse penale prin intermediul hotărârilor pronunțate, în materie penală, precum și executarea forțată/a da hotărâri cu putere de executare silită, în materie civilă (parag. 14 din decizie). Totodată, a mai reținut că, potrivit art. 126 alin. (1) din Constituția României, "Justiția se realizează prin Înalta Curte de Casație și Justiție și prin celelalte instanțe judecătorești stabilite de lege", ceea ce înseamnă că numai instanțele judecătorești fac parte din puterea judecătorească, Ministerul Public nejudecând, ci doar contribuind la activitatea judiciară desfășurată de asemenea instanțe. Aceasta, indiferent dacă soluția de clasare a făcut obiectul controlului judiciar ca urmare a plângerii formulate de persoana interesată (parag. 15 și 16 din decizie).

Consecința este că, neputându-se reține autoritatea de lucru judecat a ordonanței de clasare, aceasta poate fi valorificată, cel mult, ca un mijloc de probă în procesul civil, a cărui evaluare este exclusă însă de la cenzura instanței de recurs în raport cu structura actuală a căii extraordinare de atac, astfel cum este configurată în art. 488 alin. (1) C. proc. civ., și care permite doar examinarea motivelor de nelegalitate, iar nu și de netemeinicie a deciziei recurate.

Prin urmare, Înalta Curte constată că în cauză motivele de nelegalitate invocate sunt nefondate, astfel încât, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții A. și B. împotriva deciziei civile nr. 361A din 9 martie 2023 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții A. și B. împotriva deciziei civile nr. 361A din 9 martie 2023 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 29 octombrie 2024.