ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1549/2025

Obiectul cererii de chemare în judecată. Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, sub nr. x/2020, reclamanții A. și B., l-au chemat în judecată pe pârâtul C., solicitând obligarea pârâtului la plata: sumei de 58.200 euro respectiv 283.637 RON (curs BNR la 09.12.2020), reprezentând contravaloarea onorariilor/cheltuielilor plătite avocatului C. de către reclamanți, prin intermediul mandatarei lor, D., pentru reprezentare în cauzele ce s-au aflat pe rolul Judecătoriei Râmnicu Vâlcea și Tribunalului Vâlcea, care au făcut obiectul dosarelor nr. x/2009 și respectiv nr. 3644/288/2008** și a sumei de 141.898 RON cu titlu de despăgubiri reprezentând prejudiciul provocat prin redactarea de înscrisuri nereale și recunoașterea în fals a unor pagube nedovedite în favoarea părții adverse și în detrimentul reclamanților A. și D., în cadrul dosarului nr. x/2014 soluționat de Judecătoria Buftea, județul Ilfov, prin sentința civilă nr. 3216 din 31.05.2018, precum și obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată. La termenul de judecată din data de 11.05.2022, instanța a dispus disjungerea capetelor de cerere, prezentul dosar având ca obiect obligarea pârâtului la repararea prejudiciului în cuantum de 141.898 RON cauzat în dosarul nr. x/2014. Prin sentința civilă nr. 1277/30.08.2022 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă a fost admisă excepția necompetenței materiale și a fost declinată competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei sectorului 2 București. La data de 31.10.2022, reclamanții au depus la dosarul cauzei cerere modificatoare prin care au solicitat, în baza principiului dreptului la reparația integrală a prejudiciului ce le-a fost cauzat prin fapta ilicită, obligarea pârâtului la plata dobânzii penalizatoare standard în sumă de 7183,80 CHF calculată prin raportare la valoarea prejudiciului în sumă de 116.832 RON cauzat în dosarul nr. x/2009 pentru perioada 11.12.2017 -21.10.2022. În drept au fost invocate dispoz. art. 1381 alin. (2), art. 1385 alin. (3), art. 1386 alin. (1) și (2) C. civ. rap. la art. 1 alin. (3) și art. 4 din O.G. nr. 13/2011. Prin sentința civilă nr. 14674/11.11.2022 pronunțată de Judecătoria sectorului 2 București în dosarul de mai sus, a fost admisă excepția necompetenței materiale, s-a dispus declinarea competenței în favoarea Tribunalului București și s-a constatat ivit conflictul negativ de competență. Prin sentința civilă nr. 12F/2023 pronunțată de Curtea de Apel București, s-a stabilit competența materială de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția a III-a civilă. Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, la data de 14.03.2023, iar la termenul de judecată din data de 13.09.2023 instanța a admis excepția tardivității cererii modificatoare și a decăzut reclamanții din dreptul de a-și modifica cererea. Tribunalul a subliniat că prezentul dosar are ca obiect obligarea pârâtului la repararea prejudiciului în cuantum de 141.898 RON cauzat în dosarul nr. x/2014, aspect indicat în mod expres la termenul de judecată din data de 15.11.2023. S-a reținut sub acest aspect că în cuprinsul sentinței civile nr. 1277/30.08.2022 s-a strecurat o eroare materială în sensul că prezentul dosar ar viza despăgubiri în dosarul nr. x/2008, câtă vreme aceste despăgubiri fac obiectul dosarului nr. x/2022 În acest sens, instanța a remarcat identitatea considerentelor sentințelor de declinare pronunțate de Tribunalul București, respectiv sentința civilă nr. 1277/30.08.2022 pronunțată în prezentul dosar și sentința civilă nr. 1276/30.08.2022 pronunțată în cadrul dosarului nr. x/2022 Pentru clarificarea acestui aspect, la termenul din data de 15.11.2023, instanța a luat act și a indicat în mod expres că prezentul dosar vizează prejudiciul solicitat ca urmare a soluționării dosarului nr. x/2014 de către Judecătoria Buftea.

Hotărârea pronunțată în primă instanță. Prin sentința civilă nr. 668/22.05.2024, Tribunalul București, secția a III-a civilă a admis excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului B., a respins cererea formulată de reclamantul B. ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesuală activă, a respins excepția lipsei calității procesuale pasive și excepția prescripției dreptului material la acțiune invocate de către pârât, ca neîntemeiate și a respins în rest cererea privind pe reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul C., ca neîntemeiată.

Hotărârea pronunțată în apel. Prin decizia nr. 1136 A din 13 noiembrie 2024, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins apelul formulat de apelanții - reclamanți A. și B. și apelul incident formulat de apelantul - pârât C. împotriva sentinței civile nr. 668/22.05.2024 pronunțate de Tribunalul București, secția a III-a civilă în dosarul nr. x/2022, ca nefondate.

Calea de atac formulată în cauză. Împotriva deciziei nr. 1136 A din 13 noiembrie 2024 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie au formulat recurs recurenții-reclamanți B. și A.. Primul motiv de recurs circumscris de reclamanți motivelor de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 teza a doua și pct. 8 C. proc. civ. vizează modul în care a fost soluționat primul motiv de apel referitor la excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului B.. Susțin că, deși a reținut corect situația de fapt și încadrarea în drept a acesteia în sensul că demersul reclamanților vizează angajarea răspunderii civile delictuale a pârâților pentru faptele și prejudiciul pretins provocat prin redactarea de înscrisuri nereale și recunoașterea în fals a unor pagube nedovedite în favoarea părții adverse și în detrimentul reclamanților A. și D., în cadrul dosarului nr. x/2014*, soluționat de Judecătoria Buftea prin sentința civilă nr. 3216 din 31.05.2018, totuși, instanța de apel a apreciat în mod nelegal că principiul disponibilității ar avea precădere în aplicare față de principiul rolului activ al judecătorului în aflarea adevărului consacrat de dispozițiile art. 22 alin. (2) C. proc. civ., coroborate cu cele ale art. 200 alin. (3) și (4) C. proc. civ., reținând că cererea de chemare în judecată nu oferă o explicitare a cuantumului prejudiciului pentru capătul doi din cererea inițială, iar pentru prima dată în apel, apelanții au arătat că suma de 141.898 RON, solicitată cu titlu de despăgubiri, reprezintă cheltuielile de judecată ocazionate de soluționarea în fond a dosarului nr. x/2014 Este nelegală reținerea de către instanța de apel a faptului că pretenția solicitată cu titlu de despăgubiri prin cel de al doilea petit al cererii de chemare în judecată nu ar fi fost corect și complet explicitată, în raport cu exigențele art. 194 C. proc. civ., întrucât judecătorul fondului avea datoria ca, în faza de regularizare a cererii de chemare în judecată, să comunice în scris reclamanților aceste pretinse lipsuri și să le solicite explicitarea motivării în fapt a pretențiilor, sub sancțiunea anularii cererii, ceea ce nu s-a întâmplat. Dovada că nu a existat nicio neclaritate cu privire la motivarea în fapt a pretenției în suma de 141.898 RON, o constituie faptul că însuși pârâtul C. a remarcat și menționat în întâmpinarea sa că suma pretinsă de reclamanți în petitul doi din acțiunea lor este identică cu cea solicitată de aceștia drept cheltuieli de judecată la soluționarea în fond în dosarul nr. x/2014; confuzia a fost creată doar ca urmare a motivării contradictorii și nelegale a instanței de fond, care a reținut eronat, în vederea susținerii soluției sale de pretinsa lipsa de actualitate a prejudiciului, faptul că suma ar fi fost compusă din 96.105,83 RON (despăgubirile la care pârâții din dosarul nr. x/2014 au fost obligați prin soluția pronunțată asupra fondului, să le plătească reclamantei din acel proces, E. S.R.L.), la care se adăugau și unele onorarii și cheltuieli pentru susținerea procesului, până la concurența sumei totale de 141.898 RON. În plus, prin motivarea sa, instanța de apel a încălcat și dispozițiile art. 478 alin. (4) C. proc. civ. care prevăd că, în apel, părțile pot să expliciteze pretențiile care au fost cuprinse implicit în cererile sau apărările adresate primei instanțe astfel încât, chiar dacă clarificarea în fapt a pretenției ar fi fost făcută prin cererea de apel, această împrejurare nu poate reprezenta un motiv care să stea la baza unui raționament juridic care să ducă la însușirea opiniei instanței de fond. Cel de al doilea aspect al primului motiv de recurs vizează nelegala respingere de către instanța de apel, în baza unor motive contradictorii și cu aplicarea greșită a art. 1.560 C. civ. raportate la cele ale art. 36 C. proc. civ., a motivului de apel ce privea soluția de admitere a excepției lipsei calității procesuale active a reclamantului B.. Susțin că, pentru stabilirea existenței calității procesuale active a reclamantului B. trebuia analizată doar calitatea acestuia de creditor al mătușii sale, D., calitate ce rezultă din înscrisurile depuse la dosar (fiind vorba despre sumele de bani transmise avocatului F. care a asigurat apărarea pârâților în dosarul nr. x/2014) și care nu a fost analizată de către instanța apel. Cel de la doilea motiv de recurs se subsumează motivelor de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 teza a doua și 8 din C. proc. civ., în condițiile în care, printr-o motivare contradictorie și incompletă, care încalcă dispozițiile imperative ale art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., instanța de prim control judiciar, citând trunchiat atât din argumentele folosite de reclamanții apelanți în susținerea celui de al doilea motiv de apel cât și din motivarea instanței de fond, și-a însușit considerentele judecătorului fondului fără să procedeze la o analiză reală a motivului de apel, cu arătarea motivelor pentru care s-au admis cât și a celor pentru care s-au înlăturat cererile părților, făcând totodată o aplicare greșită a normelor de drept material ale art. 1.357 C. civ. pe care nu le-a raportat la dispozițiile din Legea nr. 51/1995 și Statutul profesiei de avocat pentru stabilirea caracterului ilicit la faptelor pârâtului C. (respectiv redactarea notificării din data de 25.08.2014 și a întâmpinării numitei D. din 23.06.2015) a vinovăției acestuia, sub forma culpei profesionale și a legăturii de cauzalitate cu producerea prejudiciului constând în necesitatea plății cheltuielilor de judecată în suma de 141.898 RON, la judecata în fond în dosarul nr. x/2014. Astfel, instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile art. 1.357 C. civ. referitoare la întrunirea condițiilor răspunderii civile delictuale, fără să le raporteze la definirea obligației de diligență a avocatului, astfel cum aceasta este stabilită prin Legea și Statutul profesiei de avocat, nesocotind și chiar încălcând atât dispozițiile legale mai sus menționate, cât și pe cele ale art. 1.358 teza finală din C. civ. care statuează cu privire la criteriile particulare de apreciere a vinovăției - pentru stabilirea vinovăției se va ține seama (...) de faptul că prejudiciul a fost cauzat de un profesionist în exploatarea unei întreprinderi. Consideră că, deși instanța de apel ar fi trebuit să stabilească atât caracterul ilicit al faptelor pârâtului, cât și vinovăția acestuia sub forma culpei profesionale grave, legătura de cauzalitate între fapta ilicită și producerea prejudiciului rezultând în mod explicit chiar din motivarea instanței de fond, Curtea de apel a apreciat, urmare a unei aplicări greșite a normelor de drept material incidente în cauză, că actul de procedură efectuat de avocatul C. fără mandat, în parte însușit de A., a evitat sancțiunea decăderii din probă. Arată că hotărârea recurată cuprinde motive contradictorii constând în faptul că statuează că actul de procedură efectuat de avocatul C. fără mandat, și doar în parte însușit de A., sub aspectul apărării subsidiare referitoare la incidența cazului de forță majoră/cazului fortuit, ar fi profitat părților din acea cauză, întrucât a evitat sancțiunea decăderii din probă, deși a dus la pierderea procesului în cauza nr. x/2014* la judecata în fond, în condițiile în care soluția a fost pronunțată în respectiva cauză independent de apărările ulterioare formulate de ceilalți avocați angajați, în baza recunoașterii de către pârâta D. a pretinselor pagube ce ar fi fost produse clădirii reclamantei E. S.R.L. de către acoperișul desprins al clădirii pârâților. De asemenea, motivarea instanței de apel în baza căreia a respins apelul principal este contradictorie cu motivarea în baza căreia a respins și apelul incident în cauză, în cuprinsul căreia a reținut ca pârâții din dosarul nr. x/2014 au contestat încă de la începerea procesului înscrierile nereale din întâmpinarea pârâtei și din răspunsul la notificare prin mai multe cereri adresate instanței prin corespondența electronică din 19.10.2015 și prin declarația notarială a numitei D., fiind evident că aceștia au învederat încă de la acel moment caracterul ilicit al faptelor prejudiciabile ale pârâtului C.. Și în ceea ce privește legătura de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu, hotărârea recurată încalcă dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., având în vedere că instanța de apel nu a redat în considerentele hotărârii întregul conținut al motivului de apel și a motivat doar parțial respingerea acestuia. Susțin că, prin dezvoltarea motivului de apel au arătat că, în doctrina românească, au fost propuse următoarele sisteme de apreciere a raportului de cauzalitate: sistemul echivalenței condițiilor, sistemul cauzei proxime, sistemul cauzei adecvate, sistemul unității indivizibile dintre cauză și condiții și sistemul cauzalității necesare, iar instanța de prim control judiciar nu a indicat motivul pentru a înlăturat această apărare. A învederat totodată instanței de apel, dar aceasta nu a analizat și nu s-a pronunțat în niciun fel cu privire la susțineri, că oricare dintre sistemele de mai sus ar fi luate în considerare pentru stabilirea legăturii de cauzalitate între fapta ilicită a pârâtului și prejudiciul constând în achitarea cheltuielilor de judecată necesitate de judecarea în fond a dosarului nr. x/2014, redactarea înscrisurilor defavorabile propriilor clienți constituie atât o condiție sine qua non a producerii prejudiciului, fiind echivalentă cu cauza determinantă a acestuia, și constituind totodată cauza proxima, adică cea mai apropiată în timp de producerea prejudiciului, cât și o condiție necesară a producerii prejudiciului, aflată într-o unitate indivizibilă cu cauza determinantă a acestuia; astfel, dacă pârâtul avocat nu ar fi redactat înscrisurile de falsă recunoaștere a unui prejudiciu nedovedit, pe de o parte este posibil ca reclamanta din dosarul nr. x/2014 să nu fi luat hotărârea acționării în judecată a pârâților D. și A., iar pe de altă parte, în absența acestor acte de procedură vătămătoare pentru proprii clienți, este posibil ca instanța care a judecat în fond să nu fi stabilit răspunderea civilă delictuală în sarcina pârâților, neexistând recunoașterea numitei D. cu privire la producerea pretinselor pagube; în lipsa redactării înscrisurilor vătămătoare de către pârâtul avocat, sarcina apărătorilor pârâților D. și B. nu ar fi fost atât de grea, iar probele administrate nu ar fi trebuit să fie atât de numeroase și complexe. Consideră că, chiar dacă decizia civilă nr. 5413/A/08.12.2022 a înlăturat obligația de plată a despăgubirilor, aceasta nu a eliminat prejudiciul constând în onorariile și cheltuielile de judecată suportate pe termen lung, iar aceste cheltuieli au fost direct cauzate de apărarea inițială defectuoasă și necorespunzătoare realizată de avocatul C., fiind acoperite decât în extrem de mică parte prin cheltuielile de judecată acordate prin decizia pronunțată în apel. Recurenții mai arată că instanța de apel nu a analizat complet cel de al doilea motiv de apel și nu a cuprins în considerentele hotărârii recurate toate motivele de fapt și de drept pe care și-a întemeiat soluția, cu arătarea detaliată a motivelor pentru care au fost înlăturate dezvoltările acestuia în ceea ce privește teoriile doctrinare referitoare la stabilirea legăturii de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu, motiv pentru care solicită admiterea celui de-al doilea motiv de recurs. Cel de al treilea motiv de recurs este circumscris de către reclamanți motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ. constând în aplicarea greșită a dispozițiilor art. 466 alin. (4) C. proc. civ. și încălcarea dispozițiilor art. 478 alin. (5) C. proc. civ., instanța de apel respingând solicitarea de obligare a pârâtului la plata dobânzii legale penalizatoare în suma de 23.106,62 RON, calculată raportat la valoarea pretenției principale, pentru perioada 16.12.2020 - 03.07.2024 și solicitată direct în apel în temeiul dispozițiilor art. 478 alin. (5) C. proc. civ., raportate la cele ale art. 1.535 C. civ. Susțin că instanța de apel a făcut o greșită aplicare în cauză atât a dispozițiilor art. 466 alin. (4) C. proc. civ. care prevăd că împotriva încheierilor premergătoare nu se poate face apel decât odată cu fondul, afară de cazul când legea dispune altfel, din interpretarea per a contrario a acestora rezultând ca apelul declarat împotriva hotărârii de fond este considerat a fi declarat și împotriva încheierilor premergătoare, cât și a dispozițiilor art. 478 alin. (5) C. proc. civ., obligarea pârâtului la plata dobânzii legale penalizatoare în suma de 23.106,62 RON, fiind solicitată direct în apel, în temeiul dispozițiilor art. 478 alin. (5) C. proc. civ..(raportate la cele ale art. 1535 C. civ.) care prevăd că în apel se vor putea cere dobânzi rate, venituri ajunse la termen și orice alte despăgubiri ivite după darea hotărârii primei instanțe, în mod distinct de solicitarea făcută prin cererea modificatoare din data de 31.10.2022, față de care instanța de fond a constatat tardivitatea formulării acesteia prin încheierea de ședință din data de 13.09.2023, dobânda solicitată prin respectiva cerere modificatoare fiind raportat la un alt prejudiciu și având din acest motiv altă valoare. Solicită admiterea recursului, casarea în parte a deciziei atacate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanței de fond, în raport cu prevederile art. 497 C. proc. civ.

Apărările formulate în cauză Intimatul -pârât C. a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția tardivității recursului, pe care nu a mai susținut-o la primul termen de judecată acordat în cauză. De asemenea, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat. Recurenții -reclamanți A. și B. au formulat răspuns la întâmpinare prin care au solicitat respingerea excepției de tardivitate a căii de atac, precum și respingerea apărărilor formulate de către pârât, prin întâmpinare. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție. Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse. Sintetizând, în măsura necesară statuării asupra recursului, cadrul procesual configurat în fața instanțelor de fond și hotărârile acestora, Înalta Curte reține că prin cererea dedusă judecății, întemeiată pe instituția răspunderii civile delictuale, reclamanții A. și B. au solicitat obligarea pârâtului (avocat) C. la plata sumei de 141.898 RON cu titlu de despăgubiri, reprezentând "prejudiciul provocat prin redactarea de înscrisuri nereale și recunoașterea în fals a unor pagube nedovedite în favoarea părții adverse și în detrimentul numiților A. și D., în dosarul nr. x/2014, soluționat în primă instanță de Judecătoria Buftea prin sentința civilă nr. 3216 din 31.05.2018". Prin hotărârea primei instanțe, s-a admis excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului B., cererea formulată de acesta a fost respinsă ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesuală activă; s-a respins în rest cererea privind pe reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul C., ca neîntemeiată, soluția cu privire la aceste dispoziții fiind menținută în calea de atac, prin respingerea apelurilor declarate de părțile litigante. În ceea ce privește dosarul nr. x/2014, acesta a avut ca obiect atragerea răspunderii civile delictuale a pârâților D. și A. pentru un presupus prejudiciu cauzat de acoperișul imobilului acestora la imobilul deținut de reclamanta societatea E. S.R.L. Prin sentința civilă nr. 3216/31.05.2018 pronunțată de Judecătoria Buftea în acel litigiu, a fost admisă acțiunea formulată de reclamanta societatea E. S.R.L. în contradictoriu cu pârâții D. și A., au fost obligați pârâții să plătească reclamantei suma de 96.105,83 RON reprezentând despăgubiri și la plata dobânzii legale penalizatoare aferente calculată de la data de 14.08.2014 și până la plata efectivă a debitului, s-a respins cererea pârâților privind obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată și s-a luat act că reclamanta își rezervă dreptul de a solicita cheltuielile de judecată pe cale separată. Prin decizia civilă nr. 5413/A/08.12.2022 pronunțată de Tribunalul Ilfov, definitivă prin nerecurare, s-a admis apelul formulat de pârâți și s-a schimbat în tot sentința civilă apelată, în sensul că a fost respinsă cererea de chemare în judecată ca neîntemeiată și a fost obligată intimata la plata cheltuielilor de judecată efectuate de apelanți în cuantum de 3500 RON (2000 RON onorariu avocat redus și 1500 RON onorariu expert). Prin decizia recurată, instanța de apel a reținut, în esență, că numitul B. nu a avut calitate de parte în litigiul anterior, cu privire la care se pretinde producerea unui prejudiciu reclamanților de față, acesta neprobând nici calitatea de moștenitor al mătușii sale și nici incidența art. 1560 C. civ. referitor la condițiile răspunderii civile delictuale, instanța de apel a constatat că nu se poate reține existența unor fapte ilicite în persoana pârâtului avocat, câtă vreme în celălalt dosar soluția definitivă, pronunțată în apel, a fost de înlăturare a dispoziției de obligare a numiților D. și A. la plata despăgubirilor, prin respingerea cererii de chemare în judecată formulate în contradictoriu cu aceștia. Printr-o primă critică de recurs, circumscrisă motivelor prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 din C. proc. civ., reclamanții au susținut că instanța de apel, în soluționarea motivului de apel ce viza excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului B., a aplicat, în mod greșit, dispozițiile art. 9 alin. (2) și ale art. 22 alin. (2) din C. proc. civ., coroborate cu cele ale art. 200 alin. (3) și (4) din același cod, precum și dispozițiile art. 478 alin. (4) C. proc. civ., întrucât a apreciat că "principiul disponibilității ar avea precădere în aplicare față de principiul rolului activ al judecătorului în aflarea adevărului", reținând că cererea de chemare în judecată nu oferă o explicitare a cuantumului prejudiciului solicitat, dar și faptul că, pentru prima dată în apel reclamanții ar fi arătat că suma de 141.898 RON, solicitată cu titlu de despăgubiri, reprezintă cheltuielile de judecată ocazionate de soluționarea în fond a dosarului nr. x/2014 Se susține astfel, în esență, că instanțele de fond au transgresat principiul disponibilității și limitele învestirii. Înalta Curte constată că această primă critică de recurs este nefondată. Potrivit art. 9 alin. (2) din C. proc. civ., "obiectul și limitele procesului sunt stabilite prin cererile și apărările părților", legiuitorul consacrând astfel principiul disponibilității, potrivit căruia reclamantul trasează cadrul procesual, sens în care trebuie să indice, între altele, părțile, pretenția dedusă judecății, motivele de fapt și de drept pe care se fundamentează. Pe de altă parte, art. 22 din C. proc. civ., care consacră rolul judecătorului în aflarea adevărului, reglementează modalitățile în care judecătorul intervine pe parcursul litigiului: principiul iura novit curia, potrivit căruia judecătorul soluționează litigiul conform regulilor de drept care îi sunt aplicabile; prerogativele judecătorului de a cere părților explicații sau de a pune în dezbaterea lor contradictorie împrejurări de fapt sau de drept, chiar dacă acestea nu sunt menționate în cerere sau în întâmpinare; rolul judecătorului în propunerea probelor, respectiv posibilitatea conferită acestuia de a dispune administrarea probelor pe care le consideră necesare, chiar dacă părțile se împotrivesc; obligația judecătorului de a da sau restabili calificarea juridică a actelor și faptelor deduse judecății, prerogativă limitată de dreptul părților de a stabili o anumită calificare, în cazul drepturilor de care părțile pot să dispună și cu respectarea drepturilor terților. Având drept etalon adagiul da mihi factum, dabo tibi ius, prerogativa judecătorului de a califica juridic actele și faptele deduse judecății implică, pe de o parte, stabilirea realității faptelor alegate, pe baza mijloacelor de probă administrate în proces, iar, pe de altă parte, încadrarea acestora în ipoteza normei juridice. Aceste două premise ale silogismului judiciar, menționate, în mod expres, la art. 22 alin. (2) teza I din C. proc. civ., sunt apte să genereze calitățile hotărârii judecătorești (temeinicia și legalitatea), ce fundamentează efectele pe care aceasta le va produce. Astfel, limitele judecății trebuie raportate la ceea ce constituie obiect al învestirii instanței, rolul activ al judecătorului de a stărui prin toate mijloacele la stabilirea situației de fapt fiind limitat la aspectele ce formează obiectul pricinii supuse judecății, instanța având sarcina de a clarifica acele situații care impun o explicitare a cererii de chemare în judecată, cum sunt și cele în care cererea este denumită greșit sau cea în care, deși se face referire la o anumită instituție juridică, argumentarea, în fapt, a cererii vizează o altă instituție. Or, după cum s-a arătat, calificarea juridică a actelor sau faptelor deduse judecății intră în atribuțiile instanței de judecată, conform art. 22 alin. (4) C. proc. civ., fără să fie necesară o solicitare expresă în acest sens din partea părților, reprezentând tocmai o manifestare a rolului activ al judecătorului în aflarea adevărului. Concepția legiuitorului în acest sens rezultă, fără echivoc, din textul de lege indicat, și este consecința firească a împrejurării că raționamentul instanței trebuie să pornească de la premisa unei calificări corecte a actelor și faptelor deduse judecății, în absența căreia însăși soluția finală pronunțată în litigiul respectiv ar fi afectată de viciul erorii. În privința explicitării pretențiilor solicitate, din punct de vedere procedural, în raport de argumentele de fapt și de drept invocate, Înalta Curte reține că principiile disponibilității și rolului activ al judecătorului, cu referire la chestiunea analizată, au fost respectate prin formularea acțiunii introductive și stabilirea de către reclamanți a limitelor acesteia, respectiv prin solicitarea tribunalului de a se preciza acțiunea, obiectul judecății și valoarea lui. Mai mult chiar, se observă că, pe parcursul soluționării cauzei, reclamanții au formulat apărări folosind o argumentație alternativă, cu privire la despăgubirile evocate în cuprinsul acțiunii, în sensul că au arătat în acțiune că prejudiciul a fost provocat de avocat prin redactarea de înscrisuri nereale și recunoașterea în fals a unor pagube nedovedite în favoarea părții adverse și în detrimentul pârâților din dosarul nr. x/2014, pe parcursul soluționării cauzei în fond susținând că prejudiciul constă în plata unor onorarii și cheltuieli nejustificate, paguba efectivă fiind rezultată din obligarea de către instanța din dosarul nr. x/2014 la plata unor despăgubiri în sumă de 96.105,83 RON către reclamanta din acea cauză, la care s-au adăugat și cheltuielile de judecată; ulterior, în calea de atac a apelului, reclamanții au susținut că suma de 96.105,83 RON nu este inclusă în cuantumul total al pretențiilor solicitate, de 141.898 RON, pretenții care reprezintă cheltuielile de judecată plătite de reclamanți pentru judecata în fond a dosarului nr. x/2014 În acest context, reclamanții nu pot invoca nerespectarea rolului activ al judecătorului, în aplicarea acestui principiu instanța neavând îndrituirea de a stabili care sunt, în concret, împrejurările de fapt care generează prejudiciul pretins. Întrucât reclamanții sunt cei care au obligația de a preciza elementele de fapt care conturează fapta ilicită cât și componența prejudiciului pretins, determinând astfel obiectul și cauza pretențiilor, instanța nu poate proceda la schimbarea acestor elemente, contrar art. 9 alin. (2) din C. proc. civ., care consacră expres că obiectul și limitele procesului sunt stabilite prin cererile și apărările părților. Dimpotrivă, instanța este obligată să se supună dispozițiilor art. 9 alin. (2) din C. proc. civ., cercetarea judecătorească și soluția procesului încadrându-se în ceea ce părțile au stabilit prin cererile și apărările lor. În situația în care instanța se pronunță asupra unui lucru care nu s-a solicitat, judecătorul încalcă atât principiul rolului judecătorului în aflarea adevărului consacrat de art. 22 alin. (6) din C. proc. civ., potrivit căruia "judecătorul trebuie să se pronunțe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăși limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel", cât și dispozițiile imperative ale art. 397 alin. (1) din C. proc. civ., conform cărora "instanța este obligată să se pronunțe asupra tuturor cererilor deduse judecății. Ea nu poate acorda mai mult sau altceva decât s-a cerut, dacă legea nu prevede altfel". Înalta Curte mai constată că, în speță, chiar dacă chestiunea explicitării pretențiilor solicitate nu ar fi fost examinată și supusă dezbaterii părților, trebuie reținut că încălcarea principiului disponibilității va putea atrage nulitatea hotărârii pronunțate, însă această nulitate este una relativă și este condiționată de existența unei vătămări, potrivit art. 174 alin. (3) și art. 175 alin. (1) C. proc. civ., ceea ce nu este cazul în speța de față, pentru motivele ce vor succeda. Instanța a avut a stabili a priori cadrul procesual, cu justificarea legitimării calității fiecărei părți litigante și cu observarea obiectului litigiului stabilit prin cererea de chemare în judecată, cerințele cumulative ale instituției răspunderii civile delictuale urmând a fi analizate ulterior. Ca atare, în raport cu părțile, obiectul și cauza cererii de chemare în judecată, prima instanță a verificat dacă sunt întrunite cumulativ condițiile prevăzute de art. 1.357 din C. civ. și a constatat că litigiul anterior a fost soluționat definitiv favorabil reclamanților de față, iar pârâtul nu a săvârșit o faptă ilicită, motiv pentru care explicitarea pretinsului prejudiciu în fața instanței de apel nici nu era relevantă, astfel că toate alegațiile recurenților referitoare la încălcarea art. 194, art. 200 alin. (2) și (3) și art. 478 alin. (4) C. proc. civ. nu pot fi primite. Așadar, nu se poate aprecia că procedeul îmbrațișat de tribunal și menținut de instanța de apel, cu privire la clarificarea sumei solicitate cu titlu de pretenții, ar fi pricinuit părții o vătămare ce nu ar putea fi înlăturată decât prin casarea deciziei recurate, motivul înscris în art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. nefiind incident în cauză. În acest sens, se constată că vătămarea procesuală a părții care invocă nulitatea este inexistentă în situația în care instanța de apel a analizat susținerea reclamanților în sensul că prejudiciul pretins reprezintă cheltuieli de judecată, instanța precizând expres în motivarea sa că "având însă în vedere principiul disponibilității care guvernează procesul civil, Curtea va avea în vedere în analiza sa precizările apelanților în sensul că suma de 141.898 RON, solicitată cu titlu de despăgubiri, reprezintă cheltuielile de judecată plătite de apelanții-reclamanți și ocazionate de judecata în fond a dosarului nr. x/2014". De asemenea, contrar susținerilor recurenților-reclamanți, instanța de apel nu a încălcat prevederile art. 1560 C. civ., atunci când a apreciat că raționamentul pe care prima instanță și-a fundamentat soluția de admitere a excepției lipsei calității procesuale active a reclamantului B. este rezultatul corectei aplicări a dispozițiilor art. 36 din C. proc. civ. Examinând, în concret, cadrul procesual și modul de soluționare a dosarului nr. x/2014, tribunalul a stabilit că nu există identitate între părțile acelui dosar și subiectele raportului juridic litigios pendinte. În contextul în care, în cadrul dosarului nr. x/2014, calitatea de pârâți a fost deținută de numiții D. și A., doar aceștia fiind obligați prin sentința civilă nr. 3216 din 31.05.2018 la plata despăgubirilor către reclamanta societatea E. S.R.L., reclamantul din cauza de față, B., nefigurând ca parte în acel litigiu și nici nu s-a făcut dovada calității sale de succesor după numita D., tribunalul a constatat că acesta nu poate invoca producerea unui presupus prejudiciu ca urmare a activității de asistare/reprezentare presupus ilicite săvârșite de către pârât în favoarea numitei D. în cadrul acestui dosar. În apel, față de aserțiunea în sensul că reclamantul B. ar avea calitate procesuală pasivă în raport cu dispozițiile art. 1560 C. civ., instanța a constatat că acesta doar s-a limitat la a susține că, chiar dacă nu a avut calitatea de parte în acel litigiu, a fost prejudiciat prin soluția dată, întrucât a susținut împreună cu fratele său cheltuielile procesului; reținând că nu s-a făcut dovada insolvabilității debitorului și nici existența unei creanțe certe, lichide și exigibile, instanța de apel a constatat că această critică este nefondată. Prin urmare, cum în cadrul unei acțiuni oblice creditorul trebuie să dovedească calitatea sa procesuală activă, cât și pe cea pasivă a debitorului, să dovedească existența interesului, respectiv insolvabilitatea debitorului care duce la un prejudiciu în sarcina creditorului prin micșorarea activului patrimonial al debitorului, iar în cauză au fost formulate doar simple alegații cu privire la suportarea cheltuielilor efectuate de o parte într-un alt dosar, în mod just instanța de apel a înlăturat critica formulată de reclamanți. De altfel, în justificarea calității procesuale active a numitului B., Înalta Curte observă atitudinea oscilantă a reclamanților, care inițial au susținut că acesta este moștenitor al mătușii sale, D., în baza unui testament, fără a se prevala însă de existența unui certificat de moștenitor, iar, ulterior, au invocat că are calitate de creditor al mătușii sale, întrucât a suportat, alături de fratele său, cheltuielile acesteia - "sumele de bani transmise avocatului F. care a asigurat apărarea pârâților în dosarul nr. x/2014", aspect ce ar atrage incidența art. 1560 C. civ. Mai mult, prin acest demers judiciar reclamanții ignoră chiar lipsa de diligență a avocatului din acel dosar, F., care a depus cheltuielile de judecată în cuantum de 141.898 RON (identic cu cel solicitat prin acțiunea de față), cu încălcarea dispozițiilor art. 452 C. proc. civ., astfel cum reiese, prin reținerea efectului pozitiv al autorității de lucru judecat, din sentința civilă nr. 3216/31.05.2018 a Judecătoriei Buftea, pronunțată în dosar nr. x/2014, în care se menționează că: "pârâții nici nu au făcut dovada cheltuielilor reclamate în cuantum de 141.898 RON, cu titlu de onorariu de avocat, fiind depuse numai facturile emise de acesta, neînsușite de parte și nefiind atașate chitanțe de plată, de asemenea depunerea înscrisurilor s-a făcut după închiderea dezbaterilor". Invocând motivele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 din C. proc. civ., recurenții-reclamanți au mai susținut că decizia atacată este nelegală în condițiile în care, printr-o motivare contradictorie și incompletă, care încalcă dispozițiile imperative ale art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., instanța de prim control judiciar, citând trunchiat atât din argumentele folosite de reclamanții apelanți în susținerea celui de al doilea motiv de apel cât și din motivarea instanței de fond, și-a însușit considerentele judecătorului fondului fără să procedeze la o analiză reală a motivului de apel, cu arătarea motivelor pentru care s-au admis cât și a celor pentru care s-au înlăturat cererile părților, făcând totodată o aplicare greșită a normelor de drept material ale art. 1.357 C. civ. pe care nu le-a raportat la dispozițiile din Legea nr. 51/1995 și Statutul profesiei de avocat. În raport cu raționamentul curții de apel sintetizat în debutul analizei, precum și prin observarea unor pasaje relevante din hotărârea atacată, Înalta Curte va înlătura criticile fundamentate pe motivele de casare invocate, referindu-se, totodată, și la pretinsa nemotivare cu privire la legitimarea procesuală activă a reclamantului B., invocată de recurenți în prima parte a memoriului de recurs. Astfel, reclamând absența unui răspuns la toate criticile din cele două motivele de apel, considerate de parte determinante, nelegalitatea invocată poate fi analizată în contextul obligației instanței de a soluționa cauza în limitele învestirii (art. 9 alin. (2) și art. 22 alin. (6) C. proc. civ., cu referire directă la limitele judecății în apel, trasate de art. 476 și art. 477 C. proc. civ. și respectiv a obligației instanței de a arăta în cuprinsul hotărârii motivele pentru care a pronunțat soluția cuprinsă în dispozitiv, conform art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., toate acestea fiind norme de procedură a căror nesocotire este sancționată cu nulitatea). Conform art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă, printre altele, "expunerea situației de fapt reținută pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților". Obligația privind motivarea hotărârii judecătorești, instituită prin dispozițiile legale precitate, este edictată în scopul bunei administrări a justiției, întăririi încrederii justițiabililor în actul de justiție, precum și pentru a da instanțelor superioare posibilitatea de a exercita controlul judiciar. Potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, "dreptul la un proces echitabil include și dreptul părților de a prezenta observațiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor. Întrucât Convenția nu are drept scop garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete și efective, acest drept nu poate fi considerat efectiv decât dacă observațiile sunt în mod real "ascultate", adică în mod corect examinate de către instanța sesizată. Altfel spus, art. 6 implică, mai ales în sarcina instanței, obligația de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, al argumentelor și al elementelor de probă ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinența" (cauza Albina c. României). Ca atare, obligația de motivare a hotărârii judecătorești trebuie înțeleasă ca un silogism logico-juridic, de natură a explica soluția pronunțată, ceea ce nu înseamnă a oferi un răspuns exhaustiv la toate argumentele părților, ci doar la argumente principale, care, prin conținutul lor, sunt susceptibile să influențeze soluția. Calitatea motivării hotărârii judecătorești determină și calitatea acesteia, astfel că aceasta trebuie să reflecte respectarea de către instanță a drepturilor enunțate în art. 6 par. 1 din Convenție, în special dreptul la apărare și dreptul la un proces echitabil. Din această perspectivă, motivarea hotărârii judecătorești trebuie să răspundă pretențiilor și apărărilor părților, o atare garanție fiind esențială, deoarece permite justițiabilului să se asigure că susținerile i-au fost examinate, în mod concret, de către instanță. În cauză, se constată că instanța de apel a respectat aceste exigențe legale și convenționale. Verificând hotărârea atacată cu recurs, Înalta Curte constată, contrar susținerilor recurenților-reclamanți, că aceasta îndeplinește exigențele impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., instanța de apel prezentând, într-o motivare amplă, argumentele de fapt și de drept pe care se sprijină soluția pronunțată, inclusiv considerentele pentru care a menținut sentința tribunalului, iar motivele de apel formulate de apelanții-reclamanți nu au rămas fără răspuns, decizia atacată cuprinzând considerentele relevante în acest sens. Astfel, în ceea ce privește calitatea procesuală activă a reclamantului B., instanța a constatat că acesta nu a avut calitatea de parte în dosarul anterior, iar, "în ceea ce privește Testamentul autentificat sub nr. x/16.11.2009 de BNP G., depus ca probă în apel, Curtea consideră că acesta nu dovedește calitatea de moștenitor, căci potrivit art. 1133 C. civ., certificatul de moștenitor face dovada calității de moștenitor, legal sau testamentar, precum și dovada dreptului de proprietate al moștenitorilor acceptanți asupra bunurilor din masa succesorală, în cota care se cuvine fiecăruia. De asemenea, potrivit art. 116 alin. (3) din Legea nr. 36/1995, certificatul de moștenitor face dovada calității de moștenitor, legal sau testamentar, precum și dovada dreptului de proprietate al moștenitorilor acceptanți asupra bunurilor din masa succesorală, în cota care se cuvine fiecăruia. Prin urmare, în dovedirea calității de moștenitor, pentru a putea fi reținută această calitate a reclamantului B., depunerea Testamentului autentificat sub nr. x/16.11.2009 nu este o probă elocventă, fiind necesar a se dezbate succesiunea defunctei D. și a se depune certificatul de moștenitor de pe urma acesteia, critica apelantului nefiind așadar întemeiată". De asemenea, instanța a constatat că dispozițiile art. 1560 C. civ. referitoare la acțiunea oblică nu sunt incidente, având în vedere că reclamantul s-a limitat "a motiva că, chiar dacă nu a avut calitatea de proprietar al imobilului și nu a fost parte în proces, a fost și el prejudiciat de soluția dată, ca urmare a actelor procedurale greșit întocmite de către pârâtul din prezenta cauză, întrucât a susținut împreună cu fratele său cheltuielile procesului, având calitatea de creditor al mătușii sale care era proprietara imobilului. Nu se face dovada stării de insolvabilitate a debitorului și nici a unei creanțe certe și exigibile, prin urmare critica este vădit nefondată și este înlăturată de Curte". Referitor la al doilea motiv de apel, ce viza greșita respingere a acțiunii întemeiate pe răspunderea civilă delictuală, instanța de apel a reținut că "nu se poate reține fapta ilicită constând în redactarea de înscrisuri nereale și recunoașterea în fals a unor pagube nedovedite, care a generat prejudiciul reclamat, câtă vreme parte din apărări au fost însușite, iar pentru alte aspecte se puteau administra probele necesare care să conducă la o soluție favorabilă, ceea ce s-a și întâmplat prin admiterea apelului. Curtea consideră că nu se probează săvârșirea unei fapte ilicite de către pârât, căci așa cum a motivat și prima instanță, pârâții din litigiul inițial, D. și A., au avut câștig de cauză, faptul depunerii unei întâmpinări, în parte însușite de A., neputând fi reținut ca definitoriu pentru soarta procesului câtă vreme acesta a fost condus de un alt avocat. De asemenea, întâmpinarea a fost depusă doar pentru dna D., care era singura pârâtă în cauză la acel moment, ulterior aceasta prin avocatul H. susținând în continuare forța majoră/cazul fortuit. Se constată că în respectivul dosar s-au administrat probatorii complexe, s-au audiat martori, s-a efectuat o expertiză, ambii pârâți fiind asistați de apărătorul F. care a invocat excepții, a depus numeroase note, contestând prejudiciul pretins de partea adversă. Instanța i-a pus în vedere pârâtei D. să depună dovada calității de reprezentant a avocatului C. sau să-și însușească întâmpinarea cu toate consecințele legale ce decurg din aceasta, astfel cum sunt prevăzute de art. 208 alin. (2) C. proc. civ. - decăderea din dreptul de a invoca excepții și de a propune probe. Prin urmare, constată Curtea că actul de procedură efectuat de avocatul C. fără mandat, în parte însușit de A., a evitat sancțiunea decăderii din probă". Contrar susținerilor recurentului-reclamant, instanța de apel a analizat și a răspuns criticilor formulate prin cererea de apel, reținând că obligarea pârâților din litigiul anterior la plata unor despăgubiri a fost înlăturată prin admiterea apelului, în prezenta cauză fiind "cu totul nejustificată imputarea pierderii procesului pârâtului". Or, astfel cum rezultă din cele anterior redate, considerentele hotărârii curții de apel sunt clare și concise, examinând suficient motivele de apel invocate și punctând argumentele pentru care a concluzionat că sentința tribunalului este temeinică și legală, având în vedere că reclamantul B. nu a făcut dovada legitimării sale procesuale active iar în cauză nu sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale. Înalta Curte mai reține că instanța de apel era obligată să motiveze soluția pronunțată corelativ criticilor formulate de apelanți, iar nu să răspundă tuturor argumentelor invocate de aceștia în susținerea cererii de apel, prin reluarea aspectelor prezentate în fața primei instanțe, motivarea unei hotărâri nefiind o problemă de volum, ci una de esență, de conținut. În plus, în argumentarea soluției pronunțate cu privire la apelul reclamanților, instanța de apel a realizat o analiză jurisdicțională grefată pe probatoriul administrat, neputându-se reține o nemotivare a hotărârii, argumentele instanței constituindu-se într-o înlănțuire logică a faptelor și a regulilor de drept pe baza cărora s-au fundamentat statuările sale. Mai mult, deși susțin lipsa unei motivări efective a deciziei atacate, în concret, recurenții nu fac nimic altceva decât să combată argumentele avute în vedere de instanța de apel, opunând acestora propriile lor aprecieri și susțineri formulate în cursul procesului, susțineri care, însă, au fost redate în cuprinsul deciziei de apel și au fost analizate ca atare. Or, o asemenea comparație exclude incidența cazului de recurs mai sus menționat, afirmațiile referitoare la lipsa motivării hotărârii fiind pur formale. În consecință, reținând că hotărârea atacată cu recurs respectă cerințele legale de indicare a argumentelor de fapt și de drept care au fundamentat soluția adoptată în cauză și că instanța de apel a luat în considerare, a analizat și a răspuns tuturor criticilor formulate prin motivele de apel, Înalta Curte constată că susținerile subsumate motivelor de recurs reglementate de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C. proc. civ. sunt nefondate. Autorii recursului mai contestă respingerea apelului principal și menținerea soluției de respingere a demersului judiciar, susținând greșita aplicare a condițiilor răspunderii civile delictuale, fără ca instanța să se raporteze la obligația de diligență a avocatului, la criteriile de apreciere a vinovăției și nici la teoriile doctrinare referitoare la stabilirea legăturii de cauzalitate, invocându-se, totodată, o nelegală înțelegere a cuantumului prejudiciului. Prioritar oricărei analize în acest sens, se impune a se arăta că răspunderea civilă delictuală, reglementată la art. 1349 C. civ., poate fi antrenată numai în situația îndeplinirii cumulative a condițiilor referitoare la existența faptei ilicite, a prejudiciului, a raportului de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu și a culpei autorului faptei ilicite. Opus aserțiunilor recurenților, instanța de prim control judiciar a reținut că, raportat la soluția definitivă din dosarul în legătură cu care aceștia au solicitat despăgubiri (pentru pretinsa lipsă de diligență a avocatului, pârât în cauza de față) - de respingere a acțiunii formulate în contradictoriu cu părțile pe care le-a reprezentat initial, nu poate fi decelată incidența unei fapte ilicite în privința pârâtului. Din această perspectivă, Înalta Curte observă că, în lipsa constatării unei fapte ilicite, nu poate fi atrasă răspunderea civilă delictuală a intimatului, astfel încât orice analiză ce vizează prejudiciul nu se mai impune a fi realizată. Astfel, instanța de apel a reținut expres că "nu se probează săvârșirea unei fapte ilicite de către pârât", constatare realizată în urma stabilirii situației de fapt prin aprecierea probelor administrate în cauză. Prin urmare, sunt lipsite de relevanță argumentele instanței de apel referitoare la pretinsul prejudiciu, lipsa uneia dintre condițiile legale pentru atragerea răspunderii civile delictuale conducând la respingerea cererii de despăgubiri. Așadar, cum în speță, s-a constatat lipsa faptei ilicite, toate alegațiile reclamanților referitoare la celelalte elemente ale răspunderii civile delictuale (cu referire la vinovăția pârâtului sub forma culpei profesionale, legătura de cauzalitate și "sistemele de apreciere a raportului de cauzalitate" și prejudiciul pretins) nu se mai impun a fi examinate. Înalta Curte mai reține că recursul, spre deosebire de apel, este o cale extraordinară de atac, ce poate fi exercitată doar pentru motive de nelegalitate, fiind necesar a fi prezentate în concret criticile de nelegalitate aduse deciziei recurate și nu a celor care vizează netemeinicia hotărârii prin prisma unei eventuale aprecieri greșite a probatoriului, nefiind astfel suficientă reiterarea mot a mot a argumentelor prezentate în apel. În concret, invocând aplicarea greșită a art. 1357 din C. civ. datorită faptului că acestea nu ar fi fost analizate de instanța de