ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1892/2025

Obiectul cererii de chemare în judecată. Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sfântu Gheorghe, la data de 21.12.2021, sub numărul de dosar x/2021, reclamanții A. și B. au chemat în judecată societatea C. - persoană juridică germană, solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să dispună (i) rezoluțiunea contractului de ipotecă autentificat sub nr. x/05.06.2002; (ii) restabilirea situației anterioare de carte funciară prin radierea ipotecii înscrise în CF nr. x Sf. Gheorghe, nr. top. x și (iii) obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată. Prin sentința civilă nr. 2078/2022 Judecătoria Sfântu Gheorghe a declinat competența de soluționare a prezentei cauze în favoarea Tribunalului Covasna.

Hotărârea pronunțată în primă instanță. Prin sentința civilă nr. 53 din 19.01.2024, Tribunalul Covasna, secția civilă a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu societatea pârâtă C..

Hotărârea pronunțată în apel. Prin decizia civilă nr. 1124/Ap din 26 iunie 2024 Curtea de Apel Brașov, secția civilă a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanții A. și B. împotriva sentinței civile nr. 53/19.01.2024 a Tribunalului Covasna, pe care a păstrat-o.

Calea de atac formulată în cauză. Împotriva deciziei civile nr. 1124/Ap din 26 iunie 2024 pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția civilă au formulat recurs reclamanții A. și B., prin care au solicitat casarea în tot a hotărârii recurate, și, în principal, reținerea spre soluționare cu schimbarea în tot a soluției, iar în subsidiar trimiterea cauzei spre rejudecare. Criticile de recurs au fost subsumate motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Recurenții au arătat că în mod corect instanțele de fond au reținut că existența ipotecii este indisolubil legată de aceea a dreptului de creanță pe care îl garantează, iar potrivit art. 1020 și 1021 din C. civ. de la 1864, condiția rezolutorie este subînțeleasă totdeauna în contractele sinalagmatice, în cazul în care una din părți nu îndeplinește angajamentul său. În cauza dedusă judecății, dreptul de creanță nu s-a născut - din culpa exclusivă a societății pârâte, care nu și-a îndeplinit obligațiile contractuale asumate, iar, din lipsă de activitate, societatea D. S.R.L. a fost radiată, motiv pentru care nu se mai poate cere, după 22 de ani de la încheierea contractului principal, obligarea societății pârâte de a executa convenția. Pentru aceste motive, s-ar fi impus ca instanțele fondului să dea eficiență dispozițiilor art. 1020 și 1021 din C. civ. de la 1864. Cu referire la împrejurarea reținută de instanța de apel, potrivit căreia obligațiile neexecutate de pârâtă au făcut obiectul contractului principal, cu care însă nu a fost învestită instanța, recurenții arată că pe de-o parte societatea D. S.R.L. a fost radiată, astfel că nu mai poate promova o acțiune în rezoluțiunea contractului principal, iar aceștia nu sunt parte din contractul principal, astfel că nu s-ar justifica, în persoana lor, calitatea procesuală activă în considerarea respectivului contract. În ce privește reținerea, prin decizia recurată, a faptului că pe de-o parte nu s-a dovedit că nu a produs efecte contractul principal, motiv pentru care nu se poate reține că s-ar fi stins ipoteca, iar pe de altă parte că lipsa efectelor juridice constă în aceea că drepturile și obligațiile configurate prin act nu s-au născut, recurenții au procedat la expunerea situației de fapt, respectiv că reclamantul A. a fost administratorul societății D. S.R.L., societate care a încheiat contractul comercial din 01.06.2002 cu societatea pârâtă. În baza acestui contract, societatea D. S.R.L. și-a asumat obligația de a livra articole din lemn către societatea pârâtă, însă pentru demararea producției societatea pârâtă urma să pună la dispoziție mașini, scule și unelte, precum și finanțare. Ulterior intervenirii contractului, societatea pârâtă nu și-a îndeplinit niciuna dintre obligațiile contractuale asumate, astfel că în anul 2013, din cauza lipsei de activitate, societatea D. S.R.L. a fost radiată. Din acest motiv, nici contractul principal (comercial) și nici contractul de ipotecă nu au produs efecte niciodată, însă dovada producerii efectelor ar fi trebuit să fi fost adusă de către societatea pârâtă. Instanța de apel a făcut o greșită aplicare a art. 1749 din C. civ. de la 1864, în contextul în care se menționează în mod expres că ipoteca se instituie pentru garantarea bunei execuții, plata utilajelor, mașinilor, sculelor și uneltelor puse la dispoziția societății D. S.R.L. de către creditoarea ipotecară. De asemenea, se mai susține încălcarea de către instanța de apel a dispozițiilor art. 2344 din C. civ. de la 1864 potrivit căruia ipoteca este, prin natura ei, accesorie și indivizibilă - ea subzistă cât timp există obligația pe care o garantează. Or, cât timp nu s-a născut dreptul de creanță, singura sancțiune este rezoluțiunea contractului în condițiile art. 1020 - 1021 din C. civ. de la 1864. Recurenții solicită trimiterea cauzei spre rejudecare, pentru ca în temeiul art. 22 din C. proc. civ. să se pună în discuție o eventuală precizare a acțiunii sub aspectul temeiului de drept pentru care se solicită desființarea ipotecii, în aplicarea dreptului la un proces echitabil. S-a invocat, de asemenea, că practica instanțelor europene sancționează respingerea unei acțiuni pentru a îndruma reclamantul să utilizeze un alt mijloc procedural, ca fiind o încălcare a dreptului la un proces echitabil, deoarece prelungește nejustificat durata de soluționare și generează cheltuieli suplimentare. Printr-un alt motiv de recurs se arată că în mod greșit a fost stabilit cuantumul taxei judiciare de timbru prin raportare la valoarea de impozitare a tuturor imobilelor menționate în certificatul de atestare fiscală, de vreme ce acesta cuprinde și alte clădiri care nu fac obiectul contractului de ipotecă. Din acest motiv, se invocă o încălcare a art. 31 alin. (3) teza finală, raportat la art. 4 alin. (1) din O.U,G. nr. 80/2013. În acest mod, taxa judiciară de timbru datorată pentru fondul cauzei este de 2.372,2 RON - față de cea de 8.549 RON stabilită de instanță, iar pentru căile de atac, de jumătate din prima valoare. Pentru aceste motive, solicită restituirea taxei judiciare de timbru achitate în plus la fondul cauzei.

Apărările formulate în cauză Societatea intimată C. nu a formulat întâmpinare. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție. Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este fondat în limitele ce vor fi expuse. Pentru a facilita urmărirea raționamentului Înaltei Curți, se apreciază utilă expunerea situației de fapt, astfel cum a fost reținută de prima instanță și confirmată de cea de apel, pe baza probatoriului administrat. Din succesiunea cronologică a actelor juridice analizate de instanțele de fond, reiese că la data de 01.06.2002, între societatea română D. S.R.L., în calitate de vânzător și societatea germană C., în calitate de cumpărător, a intervenit contractul comercial prin care prima societate s-a obligat să producă în exclusivitate și să livreze către cea de-a doua, articole din rășinoase și alte esențe, în baza comenzilor cumpărătorului. La data de 05.06.2002, între reclamanții din prezenta cauză și societatea germană C. a intervenit contractul de ipotecă autentificat de BNP E. sub nr. x din 05.06.2002, prin care soții A. și B. - terți față de cauza obligației garantate -, au constituit în favoarea societății germane o ipotecă și o interdicție de înstrăinare asupra imobilelor aflate în coproprietatea acestora, situate la adresa din mun. Sfântu-Gheorghe, jud. Covasna, dreptul constituit fiind evaluat de părți la suma de 100.000 de euro. Cauza obligației garantate o reprezintă, astfel cum reiese neechivoc din contractul de ipotecă, contractul comercial preexistent, intervenit la data de 01.06.2022, respectiv garantarea bunei execuții, plata utilajelor, mașinilor, sculelor și uneltelor puse la dispoziția vânzătorului, precum și asigurarea finanțării de către cumpărător. Prin rezoluția Oficiului Național al Registrului Comerțului - Oficiul Registrului Comerțului de pe lângă Tribunalul Covasna nr. 1924/17.04.2013 a fost admisă cererea de radiere a societății D. S.R.L., cu datele de identificare menționate în cuprinsul contractului de comercial din data de 01.06.2002. Prin cererea introductivă de instanță, reclamanții au solicitat rezoluțiunea contractului de ipotecă și, prin efectul restabilirii situației anterioare, radierea dreptului de ipotecă din cartea funciară, având în vedere că nici contractul principal și nici cel de ipotecă nu au produs efecte. Pe de altă parte, din cauza lipsei de activitate, societatea D. S.R.L. a fost radiată. Înalta Curte constată că, deși instanța de fond a reținut în mod corect temeiul juridic incident, precum și natura juridică a ipotecii - de drept real accesoriu care este indisolubil legat de existența dreptului de creanță -, a respins cererea de chemare în judecată în virtutea principiului disponibilității părților, cu motivarea că reclamanții au ales să invoce o instituție juridică inaplicabilă în cauză - rezoluțiunea contractului de ipotecă -, deși există o altă cauză de ineficacitate a contractului de ipotecă dintre cele enumerate de art. 1800 C. civ. de la 1864, respectiv prin ajungerea la termen a contractului comercial. Prin apelul exercitat, reclamanții au susținut că de vreme ce dreptul de creanță nu s-a născut, singura sancțiune care poate interveni este rezoluțiunea contractului. Cu toate acestea, au mai solicitat să se dea eficiență dispozițiilor art. 22 din C. proc. civ. și să dispună trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe, pentru ca instanța să pună în discuție eventuale precizări ale acțiunii sub aspectul temeiului de drept pentru care se solicită desființarea ipotecii, în aplicarea dreptului la un proces echitabil. Instanța de apel a reținut că, de vreme ce reclamanții au solicitat expres rezoluțiunea judiciară a contractului de ipotecă - sancțiune specifică contractului sinalagmatic -, iar contractul de ipotecă în legătură cu care a fost învestită instanța este unul unilateral, aceasta instituție juridică nu își găsește aplicabilitatea în cauză, instanța nefiind obligată să pună în discuție un alt temei al cererii de chemare în judecată decât cel invocat de reclamanți. Totodată a mai reținut instanța de apel că rezoluțiunea nu este menționată ca modalitate de stingere a ipotecii pe cale principală, art. 1800 alin. (1) din C. civ. de la 1864, care reglementează cauzele de încetare ale ipotecii, făcând referire numai la rezoluțiunea dreptului de proprietate al constituitorului. Cu referire la considerentul primei instanțe privind stingerea obligației principale prin ajungerea la termen, instanța de apel a reținut că nu este unul decisiv, pentru că nu are nicio relevanță asupra soluției pronunțate, față de limitele investirii instanței. Concluzionând sub acest aspect, instanța de apel a reținut că solicitarea reclamanților de anulare a sentinței și de trimitere a cauzei spre rejudecare pentru ca instanța să pună în discuție un temei juridic care să justifice desființarea ipotecii tinde la transformarea judecătorului în apărătorul reclamanților, cu evidenta încălcare a dreptului la un proces echitabil, drept ce implică nepărtinirea și asigurarea echilibrului procesual al tuturor părților litigante. Prin calea de atac a recursului, reclamanții au criticat hotărârea recurată inclusiv din perspectiva încălcării dreptului la un proces echitabil și a dispozițiilor art. 22 C. proc. civ., prin omisiunea instanțelor fondului de a pune în discuție și de a califica în mod corect temeiul de drept al acțiunii, critică ce se subsumează motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., pe care Înalta Curte îl găsește întemeiat. Astfel, în raport de principiul disponibilității care guvernează procesul civil, prin cererea de chemare în judecată reclamantul conturează cadrul procesual atât sub aspectul părților, cât și sub aspectul pretenției formulate și al motivelor care o justifică, instanța fiind ținută să statueze doar asupra cererilor formulate. În ce privește obiectul cererii, Înalta Curte reține că într-adevăr, trebuie să existe o concordanță între ceea ce se cere și ceea ce se dă, însă, pentru a nu se restrânge în mod artificial limitele învestirii sale, în măsura în care există dubii ori neconcordanțe între conținutul cererii introductive și petitul formulat de către reclamant, instanța urmează să ceară clarificările necesare, pentru a determina astfel sensul real al demersului judiciar inițiat. Înalta Curte observă că între petitul cererii de chemare în judecată, expunerea motivelor pe care se întemeiază pretențiile reclamanților și temeiul de drept invocat de aceștia în cuprinsul cererii introductive de instanță există neconcordanțe care, în considerarea rolului activ al judecătorului, ar fi trebuit să fi fost puse în discuție de către instanța de fond, în acord cu dispozițiile art. 22 alin. (2) din C. proc. civ., potrivit cărora "Judecătorul are îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale. În acest scop, cu privire la situația de fapt și motivarea în drept pe care părțile le invocă, judecătorul este în drept să le ceară să prezinte explicații, oral sau în scris, să pună în dezbaterea acestora orice împrejurări de fapt sau de drept, chiar dacă nu sunt menționate în cerere sau în întâmpinare, să dispună administrarea probelor pe care le consideră necesare, precum și alte măsuri prevăzute de lege, chiar dacă părțile se împotrivesc." De asemenea, potrivit alin. (4) al aceluiași articol judecătorul este cel care "dă sau restabilește calificarea juridică a actelor și faptelor deduse judecății, chiar dacă părțile le-au dat o altă denumire. În acest caz judecătorul este obligat să pună în discuția părților calificarea juridică exactă." În cauză nu numai că nu s-a procedat astfel, ci, la rândul său, instanța de apel a reținut că solicitarea reclamanților de a fi pusă în discuție concordanța elementelor cererii de chemare în judecată excedează limitelor rolului activ al judecătorului, aceasta procedând la analiza criticilor din perspectiva instituției de drept care a fost indicată prin petitul cererii introductive de instanță, respectiv a rezoluțiunii. Înalta Curte reține că, în examinarea apărărilor formulate în calea de atac, instanța de apel a dat dovadă de un formalism excesiv, care trebuie evitat din perspectiva respectării dreptului de acces la un tribunal, prevăzut de art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, procedând astfel atât în ce privește modalitatea de formulare a petitului, cât și temeiul de drept invocat și care se aflau într-o vădită discrepanță în raport cu motivele de fapt ale cererii. Astfel cum a reținut Curtea Europeană a Drepturilor Omului în jurisprudența sa constantă, o interpretare deosebit de riguroasă dată de instanțele interne unei norme de procedură, cu un formalism excesiv, poate fi de natură a priva părțile de dreptul de acces la un tribunal (cauza Perez de Rada Cavanilles c. Spaniei, p. 49; cauza Sotiris et Nikos Koutras ATTEE c. Greciei, p.20, cauza RTBF c. Belgiei, p. 71-72, 74). Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat în jurisprudența sa constantă că "dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6.1 din Convenție, include printre altele dreptul părților de a prezenta observațiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor. Întrucât Convenția nu are drept scop garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete și efective [...] acest drept nu poate fi considerat efectiv decât dacă aceste observații sunt în mod real «ascultate», adică în mod corect examinate de către instanța sesizată. Altfel spus, art. 6 implică mai ales în sarcina «instanței» obligația de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și al elementelor de probă ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinența [...]." Așadar, din analiza hotărârilor pronunțate în etapele procesuale anterioare reiese că, fără a fi pus în discuția prealabilă a părților natura și valențele juridice ale unei astfel de formulări a petitului, instanțele de fond au realizat o analiză a temeiniciei pretenției într-un cadru foarte restrictiv, limitat strict la modul în care reclamanții și-au intitulat capătul de cerere principal, care a generat și soluția capătului de cerere accesoriu. În considerarea art. 194 C. proc. civ., cererea de chemare în judecată cuprinde în mod necesar indicarea pretenției formulate. Cu toate acestea, Înalta Curte reține că judecătorul nu este ținut de maniera literală prin care partea și-a intitulat sau definit pretenția, într-o aplicare strictă a regulii disponibilității - evocată de instanțele fondului pentru a justifica interpretarea excesiv de restrictivă a limitelor învestirii - mai mult decât de pretenția concretă în miza ei substanțială, principiul disponibilității implicând concordanță între ceea ce se cere și ceea ce se dă, în special din perspectiva conținutului efectiv și nu a denumirii date de parte. Din analiza cererii deduse judecății reiese că pretenția reclamanților este de a se constata stingerea contractului de ipotecă ca efect al încetării contractului principal, astfel că s-ar fi impus ca instanțele fondului să pună în discuție cazul de stingere al ipotecii în raport de situația de fapt expusă și de prevederile art. 1800 din C. civ. de la 1864, iar în considerarea prevederilor art. 22 alin. (4) C. proc. civ., să dea calificarea juridică exactă a acțiunii cu care a fost învestită instanța. Astfel cum s-a reținut în doctrină, atunci când nu există două obiecte distincte, ci o pretenție unică, instanța comite o denegare de dreptate dacă refuză să statueze pentru motivul greșit că ar fi fost sesizată doar cu o anumită formă de încetare, care nu este aplicabilă în cauză, raționament ce este orientat spre înțelegerea finalității reale a cererii, prin raportare la scopul urmărit și la motivele invocate (Zidaru Gh. -L și Pop P, Drept procesual civil, Editura Solomon, 2020, p. 14). Consecința modalității formaliste de analiză a petitului acțiunii reclamanților - atât în etapa fondului, cât și în cea a apelului - a constat într-o incorectă și insuficientă stabilire a cadrului procesual obiectiv, generând o deturnare a dreptului de dispoziție al părților, așa cum acesta este reglementat de art. 9 alin. (2) C. proc. civ., precum și a dreptului la un proces echitabil statuat de art. 6 C. proc. civ., motiv pentru care se impune admiterea recursului și casarea deciziei recurate, cu trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe. În consecință, în rejudecare, prima instanță - pentru a nu restrânge artificial limitele învestirii -, urmează să ceară lămuririle necesare, urmând a determina sensul real al demersului judiciar inițiat de reclamanți, să procedeze la calificarea juridică a pretenției formulate prin cererea introductivă și să o soluționeze potrivit regulilor de drept care îi sunt aplicabile. Cu referire la critica vizând încălcarea de către instanța de apel a dispozițiilor art. 2344 din C. civ. potrivit căruia ipoteca este, prin natura ei, accesorie și indivizibilă subzistând cât timp există obligația pe care o garantează, Înalta Curte reține că în raport de prevederile art. 155 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., potrivit cărora "constituirea, conținutul și opozabilitatea privilegiului sunt supuse dispozițiilor legii în vigoare la data când s-au născut", în cauză sunt incidente dispozițiile C. civ. de la 1864, astfel cum în mod corect au statuat instanțele fondului. Din acest motiv, Înalta Curte reține critica din memoriul de recurs ca vizând, în realitate o încălcare a prevederilor art. 1746 și art. 1800 din C. civ. de la 1864 - dispoziții care transpun aceleași caracteristici ale dreptului de ipotecă. Înalta Curte nu poate verifica la acest moment procesual o corectă aplicare în cauză a prevederilor art. 1746 și art. 1800 din C. civ. de la 1864 - critică subsumată art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în considerarea soluției de casare și de trimitere a cauzei spre rejudecare primei instanțe, pentru a da calificarea juridică a pretențiilor în raport de situația de fapt expusă și de finalitatea urmărită de către reclamant, ulterior acestui demers instanțele de control judiciar putând verifica corecta aplicare în cauză a acestor dispoziții de ordin material. Cu toate acestea, în soluționarea cauzei deduse judecății, instanțele de fond urmează a avea în vedere caracterele juridice ale ipotecii, astfel cum acestea se desprind din C. civ. de la 1864, cu accent pe natura sa de drept accesoriu, ea fiind constituită pentru a însoți și a garanta o obligație principală - în cazul de față contractul comercial din 01.06.2002. De asemenea, instanțele fondului urmează a avea în vedere inclusiv consecința care decurge din caracterul accesoriu al ipotecii, aceea că stingerea creanței în vederea căreia a fost constituită, conduce, de regulă, și la stingerea ipotecii, analiză ce urmează a fi realizată în considerarea modurilor de stingere ale ipotecii - pe cale principală ori pe cale accesorie, prevăzute de art. 1800 din C. civ. de la 1864. Înalta Curte urmează să respingă criticile privind greșita aplicare în cauză a prevederilor art. 1020 și art. 1021 din C. civ. de la 1864 vizând condiția rezolutorie, având în vedere că aceste dispoziții sunt incidente în cazul contractelor sinalagmatice, or, în cauza dedusă judecății, reclamații tind să obțină stingerea unui contract de ipotecă, prin intermediul căruia aceștia - având calitatea de constituitori, sunt singurii care și-au asumat obligații, având, deci, natura unui contract unilateral, chiar dacă ipoteca este constituită în favoarea creditorului - în cauza de față, societatea germană C., intimata din prezenta cauză. Înalta Curte urmează să respingă și criticile privind modul de stabilire în cauză a taxei judiciare de timbru prin raportare la valoarea de impozitare a tuturor imobilelor menționate în certificatul de atestare fiscală, care cuprinde și alte clădiri care nu fac obiectul contractului de ipotecă, invocându-se încălcarea art. 31 alin. (3) teza finală, raportat la art. 4 alin. (1) din O.U.G. nr. 80/2013. Potrivit dispozițiilor art. 39 alin. (1) din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, "împotriva modului de stabilire a taxei judiciare de timbru, reclamantul poate face cerere de reexaminare, la aceeași instanță, în termen de 3 zile de la data comunicării taxei datorate, iar potrivit alin. (2) al aceluiași articol, cererea se soluționează în camera de consiliu de un alt complet, fără citarea părților, prin încheiere definitivă." Potrivit art. 634 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., sunt definitive hotărârile care, potrivit legii, nu mai pot fi atacate cu recurs. Înalta Curte constată că atât în fața instanței de fond, cât și în fața instanței de apel, reclamanții au formulat cerere de reexaminare împotriva modului de stabilire a taxei judiciare de timbru, cereri care au fost soluționate în acord cu prevederile art. 39 din O.U.G. nr. 80/2013. Fiecare dintre cele două încheieri de soluționare a cererilor de reexaminare împotriva modului de stabilire a taxei judiciare de timbru pronunțate de instanțele de fond, respectiv încheierea din 07.02.2022 pronunțată de Judecătoria Sfântu Gheorghe și încheierea din 10.04.2024 pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția civilă, poartă în dispozitiv mențiunea "definitivă". Drept urmare, întrucât recurenții tind a supune căii extraordinare de atac a recursului două încheieri prin care a fost soluționată cererea de reexaminare împotriva modului de stabilire a taxei judiciare de timbru - în cele două etape procesuale anterioare, hotărâri care, potrivit dispozițiilor legale anterior menționate, sunt definitive, criticile formulate cu privire la acest aspect nu sunt susceptibile de a fi soluționate pe calea recursului. Pentru aceste motive, constatând în cauză încălcarea normelor de drept procedural, în baza art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. și art. 497 C. proc. civ., va fi admis recursul declarat, vor fi casate decizia recurată și sentința nr. 53 din 19.01.2024 a Tribunalului Covasna și va fi trimisă cauza spre rejudecare primei instanțe.