ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2223/2025

Pretenția dedusă judecății Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sfântu Gheorghe la 20 decembrie 2021, sub nr. x/2021, reclamanta Compania Națională de Căi Ferate "C.F.R." S.A., prin Sucursala Regională de Căi Ferate Brașov, a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul A., să se constate că terenul intravilan în suprafață de 3.500 mp, înscris în CF nr. x Sfântu Gheorghe, se află în domeniul public al Statului și a fost dat de către Ministerul Transporturilor în concesiune Companiei Naționale de Căi Ferate "C.F.R." S.A., prin contractele de concesiune nr. x/2002 și nr. x/08.05.2019, să fie obligat pârâtul să elibereze terenul și să-l lase în concesiune deplină și netulburată, să se anuleze titlul de proprietate nr. x/2001 și actele subsecvente, să de dispună radierea înscrierii în cartea funciară a dreptului de proprietate al pârâtului. Prin cererea modificatoare depusă la 25 februarie 2022, reclamanta a solicitat să fie introdusă în cauză, în calitate de pârâtă, B. S.R.L., precum și, pentru opozabilitatea hotărârii, Comisia județeană pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor Covasna și Instituția Prefectului Județului Covasna. Referitor la obiectul acțiunii, reclamanta a solicitat să se constate că terenul intravilan în suprafață de 3.500 mp se află în domeniul public al Statului, să fie obligați pârâții să elibereze terenul și să-l lase în deplină și netulburată concesiune, să fie anulat titlul de proprietate nr. x/2001 și contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/02.11.2021, precum și să se dispună radierea înscrierilor din CF nr. x Sfântu Gheorghe.

Aspecte procedurale în primă instanță Prin încheierea din 14 aprilie 2022, Judecătoria Sfântu Gheorghe a admis excepția admis conexității, invocată de pârât, și a dispus conexarea dosarului nr. x/2021 la dosarul nr. x/2020 al Tribunalului Covasna. Prin încheierea din 26 mai 2022, Tribunalul Covasna a dispus disjungerea dosarului nr. x/2021 și formarea unui nou dosar, având nr. x/2022 Prin încheierea din 9 iunie 2022, Tribunalul Covasna a luat act de modificarea acțiunii și a introdus în cauză, în calitate de pârâte, pe B. S.R.L., Comisia județeană pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor Covasna și Instituția Prefectului Județului Covasna.

Hotărârea pronunțată în primă instanță Prin sentința civilă nr. 662 din 8 august 2024, Tribunalul Covasna, secția civilă a respins, ca neîntemeiate, excepțiile lipsei calității procesuale active și lipsei calității procesuale pasive, invocate de pârâtul A., a respins cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost modificată, ca neîntemeiată, a obligat reclamanta la plata către pârâta B. S.R.L. a sumei de 1.500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, și a respins cererea pârâtului A. de obligare a reclamantei la plata cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.

Hotărârea pronunțată în apel Împotriva acestei sentințe civile, la 26 noiembrie 2024, a declarat apel pârâtul A., iar, la 6 decembrie 2024, a formulat apel reclamanta. Prin decizia civilă nr. 262/Ap din 4 martie 2025, Curtea de Apel Brașov, secția civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâtul A., a admis apelul declarat de reclamantă și a schimbat, în parte, sentința apelată, în sensul că a admis, în parte, cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost modificată, a anulat titlul de proprietate nr. x/14.09.2001, emis de Comisia Județeană pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor a Județului Covasna, a anulat contactul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/02.11.2021, a obligat pârâta B. S.R.L. să lase în deplină și netulburată concesiune terenul în suprafață de 3.500 mp, înscris în CF nr. x Sfântu Gheorghe, a dispus radierea din cartea funciară a înscrierilor efectuate în baza titlului de proprietate și a contractului de vânzare-cumpărare menționate, a obligat pârâții la plata către reclamantă a sumei de câte 7.555,50 RON fiecare, reprezentând cheltuieli de judecată efectuate în primă instanță, a respins, în rest, pretențiile, a păstrat soluția cu privire la modul de soluționare a excepțiilor lipsei calității procesuale active și, respectiv, pasive a pârâtului A., a obligat intimații-pârâți la plata către apelanta-reclamantă a sumei de câte 1.137,77 RON fiecare, reprezentând cheltuieli de judecată efectuate în apel.

Recursurile formulate în cauză 5.1. Împotriva acestei decizii, la 12 mai 2025, a formulat recurs pârâtul A., solicitând casarea deciziei și, rejudecând, respingerea apelului declarat de reclamantă și menținera soluției pronunțate de prima instanță. Recurentul-pârât a invocat motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., învederând, în sinteză, următoarele argumente: Instanța de apel nu a observat că există contradicții în raportul de expertiză și că nu există identitate între obiectul contractului din 1992 și cel al titlului de proprietate nr. x/14.09.2001, întrucât expertul a concluzionat că terenul se suprapune peste parcela x din planul proiect nr. 5404/1986, fără ca această suprapunere să fie dovedită printr-o corespondență reală între planurile cadastrale oficiale și cele utilizate în planul proiect nr. 5404/1986, care, de altfel, nu are un regim cadastral valid, întrucât nu este vizat de O.C.P.I., identificarea topografică a parcelelor menționate în contractul din 1992 nu este clară, terenul în suprafață de 6,10 ha nu corespunde niciunui amplasament valid, iar expertul a recunoscut că terenul nu se identifică cu parcelele x, care nici nu se regăsesc în P.U.G. sau în evidențele cadastrale. Instanța de apel a reținut, în mod greșit, că imobilul face parte din domeniul public, în condițiile în care nu există un act valabil translativ de proprietate în favoarea Statului, contractul din 1992 nefiind încheiat în formă autentică, astfel cum impunea Decretul-lege nr. 115/1938, și nefiind înregistrat în cartea funciară. Instanța de apel a mai reținut că înscrisul sub semnătură privată din anul 1992 a fost recunoscut prin decizia civilă nr. 41R/14.01.1999 a Curții de Apel Brașov, deși în dispozitiv doar se recunoaște existența înscrisului, fără a i se da puterea unui titlu translativ de proprietate, nefiind pronunțată o hotărâre care să țină loc de act autentic. Faptul că imobilul înscris în CF x a fost reglementat urbanistic ca zonă feroviară, nu conferă drept de proprietate publică în favoarea Statului, instanța de apel confundând regimul juridic al terenului cu dreptul de proprietate publică, care trebuie să fie valabil dobândit și opozabil. Titlul de proprietate nr. x/14.09.2001 beneficiază de prezumția de legalitate, iar instanța de apel a exclus, în mod greșit, terenul din sfera de aplicare a Legii nr. 18/1991, deși acesta nu era reglementat, ca infrastructură feroviară publică, prin acte normative prealabile emiterii titlului de proprietate. Instanța de apel a anulat contractul de vânzare-cumpărare, invocând prevederile art. 136 alin. (4) din Constituția României, cu toate că, în lipsa unei hotărâri de Guvern de includere în domeniul public și în lipsa unei întabulări, terenul este extratabular și putea fi dobândit cu bună-credință. B. S.R.L. a cumpărat cu bună-credință, verificând înscrierea tabulară, astfel că devin incidente prevederile art. 901 din C. civ., potrivit cărora cumpărătorul tabular este prezumat titular, chiar dacă autorul ar fi fost lipsit de drept. 5.2. Împotriva deciziei, la 8 mai 2025, a declarat recurs și pârâta B. S.R.L., solicitând casarea deciziei instanței de apel și a sentinței primei instanțe, cu consecința trimiterii cauzei, spre rejudecare, la prima instanță. Recurenta-pârâtă a invocat motivele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5-8 din C. proc. civ., susținând, în sinteză, următoarele argumente: Instanța de apel a încălcat autoritatea de lucru judecat a deciziei civile nr. 41/R/14.01.1999 a Curții de Apel Brașov, secția civilă, prin care s-a stabilit că imobilul a fost cumpărat de intimata-reclamantă, în condițiile în care a reținut că imobilul se află în prezent în proprietatea publică a Statului, deși nu a intervenit niciun act de transfer ulterior al dreptului de proprietate către Stat. Instanțele de fond nu au stabilit regimul juridic al imobilului și nu au lămurit dacă intimata-reclamantă deține terenul ca proprietar sau concesionar și pe ce titlu se bazează dreptul acesteia, încălcând regulile privind participarea în proces și definirea cadrului procesual. Calificarea acțiunii ca fiind exercitată în condițiile art. 873 alin. (1) din C. civ. s-a făcut cu neobservarea faptului că cererea cuprinde mai multe petite, fiind mai mult decât apărarea concesiunii, în discuție fiind stabilirea dreptului de proprietate. Înaintea tranșării concesiunii, trebuia lămurită proprietatea imobilului, demers care nu este posibil fără ca în proces să stea Statul, prin Ministerul Finanțelor, despre care se susține că este proprietar, date fiind prevederile art. 287 din Codul administrativ. Având în vedere dispozițiile art. 3 din H.G. nr. 581/1998, posibilitatea calificării de plano a imobilului ca bun public al Statului este greșită, întrucât intimata-reclamantă poate fi și titulară a dreptului de proprietate, nu doar a dreptului de concesiune.

Apărările formulate în cauză La 15 iulie 2025, intimata-reclamantă a depus întâmpinări, prin care a invocat excepția tardivității recursurilor, iar, în subsidiar, a solicitat respingerea acestora, ca nefondate, și amendarea recurenților-pârâți pentru exercitarea cu rea-credință a drepturilor procesuale. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând recursurile, prin prisma motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5-8 din C. proc. civ., Înalta Curte le va respinge, ca nefondate, pentru următoarele considerente de drept: Din interpretarea coroborată a art. 483 alin. (3) și art. 486 alin. (1) lit. d) din C. proc. civ., rezultă că recursul este calea extraordinară de atac prin care hotărârea este supusă controlului judiciar numai prin prisma conformității sale cu regulile de drept material și/sau procesual aplicabile. Cu alte cuvinte, în recurs se exercită strict un control de legalitate al hotărârii atacate, prin raportare la motivele prevăzute, în mod expres și limitativ, la art. 488 alin. (1) pct. 1-8 din C. proc. civ., niciunul dintre acestea nefiind conceput astfel încât să permită instanței de recurs reanalizarea mijloacelor de probă administrate sau reevaluarea situației de fapt. Faptele sunt stabilite, în mod suveran, de către instanțele de fond, în timp ce instanța de recurs judecă hotărârea, iar nu procesul, în sensul că verifică modalitatea în care au fost aplicate normele de drept situației de fapt deja stabilite. Scopul recursului constă în asigurarea unui cadru juridic coerent și unitar, prin interpretarea și aplicarea uniformă a legii materiale și/sau procesuale, în timp ce interpretarea probelor este de resortul convingerii instanțelor de fond. În acest context normativ, nu pot fi analizate acele critici ale recurentului-pârât A., care aduc în discuție temeinicia deciziei recurate, prin raportare la situația de fapt, stabilită în urma coroborării mijloacelor de probă. După cum s-a arătat, valorificarea și coroborarea probelor nu pot forma obiect al controlului în recurs, întrucât în această cale extraordinară de atac nu are loc o devoluare a fondului, instanța de recurs neavând competența legală de a reanaliza probele. Este real că încălcarea normelor privind încuviințarea și administrarea probelor constituie o chestiune de legalitate procedurală, care poate fi supusă controlului în recurs, din perspectiva motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., însă recurentul-pârât nu a invocat încălcarea unei norme de procedură, prevăzute de lege sub sancțiunea nulității, ci a criticat tocmai modul în care instanța de apel a apreciat probele, în mod special, raportul de expertiză tehnică judiciară în specializarea topografie. Astfel, recurentul-pârât a învederat că, în opinia expertului judiar, terenul ce face obiectul titlului de proprietate nr. x/2001 se suprapune peste parcela x din planul proiect nr. 5404/1986, fără însă ca suprapunerea să fie dovedită printr-o corespondență între planurile cadastrale oficiale și cele utilizate în planul proiect nr. 5404/1986, care, de altfel, nu are un regim cadastral valid, întrucât nu este vizat de O.C.P.I. A mai învederat că identificarea topografică a parcelelor menționate în contractul încheiat în anul 1992 nu este clară, că terenul în suprafață de 6,10 ha nu corespunde niciunui amplasament valid, iar expertul a recunoscut că terenul nu se identifică cu nr. cadastrale x, care nici nu se regăsesc în P.U.G. sau în evidențele cadastrale. Aceste critici, care vizează constatările și concluziile expertizei tehnice judiciare, precum și modalitatea în care au fost valorificate de instanța de apel, în conformitate cu dispozițiile art. 264 din C. proc. civ., nu reprezintă motive de nelegalitate, ci aduc în discuție, în mod evident, aspecte de fapt. Chiar dacă, în mod formal, au fost invocate în cadrul motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., criticile în discuție nu pot face obiectul analizei în recurs, întrucât privesc temeinicia deciziei recurate și tind la substituirea unei aprecieri din partea instanței de recurs, diferite celei a instanței de apel, recurentul-pârât fiind nemulțumit, în realitate, de modul în care instanța de apel a stabilit situația de fapt, în urma interpretării mijloacelor de probă. În considerarea celor expuse, urmează a fi analizate doar acele critici care se circumscriu motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) din Cod. Invocând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., recurenta-pârâtă B. S.R.L. a susținut că instanțele de fond nu au stabilit, în mod corect, cadrul procesual activ, din moment ce nu au lămurit dacă intimata-reclamantă deține terenul în calitate de proprietar sau de concesionar și nici care este titlul pe care se bazează dreptul acesteia. A mai învederat recurenta-pârâtă că, atunci când au calificat cererea drept acțiune confesorie, exercitată în condițiile art. 873 alin. (1) din C. civ., instanțele nu au observat că au fost formulate mai multe petite, în discuție fiind, în realitate, stabilirea dreptului de proprietate publică al Statului asupra terenului, nu apărarea concesiunii, astfel că, potrivit art. 287 lit. a) din Codul administrativ, în proces trebuia să participe și Statul, prin Ministerul Finanțelor. Înalta Curte constată că acest motiv de recurs nu poate fi primit. Prin cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost modificată ulterior, Compania Națională de Căi Ferate "C.F.R." S.A., prin Sucursala Regională de Căi Ferate Brașov, a solicitat să se constate că terenul în suprafață de 3.500 mp, înscris în CF nr. x Sfântu Gheorghe, aparține domeniului public al Statului și că i-a fost dat în concesiune de către Ministerul Transporturilor, să fie obligată pârâta B. S.R.L. să elibereze terenul și să-l lase în deplină și netulburată concesiune, să se dispună anularea titlului de proprietate nr. x/2001 și a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/02.11.2021, precum și radierea înscrierilor din CF nr. x Sfântu Gheorghe. Prin întâmpinare, pârâtul A. a invocat excepția lipsei calității procesuale active, ce a fost respinsă, ca neîntemeiată, prin sentința civilă nr. 662 din 8 august 2024, pentru următoarele considerente: "Potrivit art. 873 alin. (1) din C. civ., apărarea în justiție a dreptului de concesiune revine concesionarului, alin. (2) făcând trimitere la dispozițiile art. 696 alin. (1) din C. civ., conform cărora acțiunea poate fi intentată împotriva oricărei persoane care împiedică exercitarea dreptului, chiar și a proprietarului. În acest context, suntem în prezența unei acțiuni reale, prin intermediul căreia, ori de câte ori concesionarul este lezat în exercitarea dreptului său, are posibilitatea de a solicita persoanei care stăpânește bunul să-i recunoască dreptul și să restituie bunul. Reclamanta, invocând propriul drept de concesiune asupra imobilului, este îndreptățită să solicite recunoașterea și respectarea acestui drept în situația în care o altă persoană exercită posesia sau folosința imobilului. Întrucât dreptul de concesiune invocat de reclamantă se exercită asupra unui bun aparținând domeniului public al Statului, se vor avea în vedere dispozițiile art. 554 alin. (1) din C. civ., care stabilesc că bunurile Statului care, prin natura lor sau prin declarația legii, sunt de uz sau de interes public, formează obiectul proprietății publice, dacă au fost legal dobândite de acestea." Prin urmare, prima instanță a reținut că se justifică legitimitatea procesuală a Companiei Naționale de Căi Ferate "C.F.R." S.A., prin prisma dispozițiilor art. 873 din C. civ., coroborate cu cele ale art. 696 alin. (1) din C. civ., concluzie la care a ajuns în urma calificării cererii ca fiind acțiune confesorie, fundamentată pe dreptul real de concesiune, prin care concesionarul își apără dreptul de concesiune, astfel că, potrivit legii, calitatea de reclamant o are chiar titularul dreptului real de concesiune, întemeiat pe dreptul de proprietate publică. Împotriva sentinței civile nr. 662 din 8 august 2024, au formulat apel reclamanta și pârâtul A., acesta din urmă doar în ceea ce privește soluția de respingere a cererii privind acordarea cheltuielilor de judecată. În atare condiții, soluția primei instanțe de respingere, ca neîntemeiată, a excepției lipsei calității procesuale active a devenit definitivă, prin neapelare, acesta fiind motivul pentru care analiza instanței de apel nu a purtat asupra calității procesuale active a Companiei Naționale de Căi Ferate "C.F.R." S.A. Nu este permis ca pârâta B. S.R.L. să invoce, direct în recurs, critici relative la soluția dată de prima instanță excepției lipsei calității procesuale active, întrucât art. 488 alin. (2) din C. proc. civ. prevede că "motivele prevăzute la alin. (1) nu pot fi primite decât dacă nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deși au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanța a omis să se pronunțe asupra lor". Împotriva soluției primei instanțe de respingere a excepției lipsei calității procesuale active, pârâții puteau exercita fie apel principal, în condițiile art. 466 din C. proc. civ., fie apel incident, în conformitate cu dispozițiile art. 472 alin. (1) din C. proc. civ., potrivit cărora "intimatul este în drept, după împlinirea termenului de apel, să formuleze apel în scris, în cadrul procesului în care se judecă apelul făcut de partea potrivnică, printr-o cerere proprie care să tindă la schimbarea hotărârii primei instanțe". În interpretarea și aplicarea unitară a acestor dispoziții legale, Înalta Curte de Casație și Justiție a pronunțat Decizia R.I.L. nr. 14 din 22 iunie 2020, prin care a stabilit că apelul incident nu poate fi limitat la obiectul apelului principal, ci poate viza orice alte soluții cuprinse în dispozitivul hotărârii atacate și/sau considerentele acesteia". Din această perspectivă, nu pot fi primite susținerile recurentei-pârâte B. S.R.L., în sensul că "deși cadrul procesual a fost inadecvat, prima instanță, respingând acțiunea, nu mi-a provocat niciun prejudiciu, astfel că nu se justifica exercitarea apelului". Chiar dacă prima instanță a respins, ca nefondată, cererea de chemare în judecată, ambii pârâți aveau posibilitatea legală de a exercita apel, prin care să critice soluția dată excepției lipsei calității procesuale active. O atare excepție procesuală, chiar dacă este una de ordine publică, nu putea fi reiterată în fața instanței de apel decât în urma exercitării căii de atac a apelului, în cadrul căreia să fie formulate critici împotriva soluției primei instanțe de respingere, ca neîntemeiată, a excepției lipsei calității procesuale active. Nedeclarând apel principal sau incident împotriva sentinței civile nr. 662 din 8 august 2024, pârâta B. S.R.L. nu poate învesti instanța de recurs cu analiza criticilor care să vizeze soluția primei instanțe de respingere a excepției lipsei calității procesuale active, acestea fiind invocate omisso medio, conduită procesuală ce nu este permisă de dispozițiile art. 488 alin. (2) din C. proc. civ. Recurenta-pârâtă B. S.R.L. a mai invocat motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., însă doar în mod formal, întrucât nu a dezvoltat argumente prin care să demonstreze că decizia nu este motivată sau cuprinde considerente contradictorii ori străine de natura pricinii. Potrivit dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., "hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților". Motivarea reprezintă un element esențial al hotărârii judecătorești, constituindu-se într-o garanție a imparțialității judecătorului și a calității actului de justiție, precum și într-o premisă a exercitării controlului judiciar, în cadrul căilor de atac. În jurisprudența sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut că "dreptul la un proces echitabil include, printre altele, dreptul părților de a prezenta observațiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor. Întrucât Convenția nu are drept scop garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete și efective, acest drept nu poate fi considerat efectiv decât dacă observațiile sunt în mod real "ascultate", adică în mod corect examinate de către instanță. Altfel spus, art. 6 implică, mai ales în sarcina instanței, obligația de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și al elementelor de probă ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinența" (cauza Albina c. României). Totodată, Curtea Europeană a statuat că "obligația pe care o impune art. 6 par. 1 din Convenție instanțelor de a-și motiva deciziile nu presupune existența unui răspuns detaliat la fiecare argument" (cauza Jahnke și Lenoble c. Franței), precum și că "noțiunea de proces echitabil presupune ca o instanță care nu a motivat decât pe scurt hotărârea să fi examinat, totuși, în mod real, problemele esențiale care i-au fost supuse" (cauza Helle c. Finlandei). Instanța de apel a respectat aceste exigențe legale și convenționale, asigurând garanțiile necesare dreptului la un proces echitabil, din moment ce a prezentat, într-o manieră care respectă logica juridică, argumentele de fapt și de drept care au stat la baza pronunțării soluției, inclusiv în ceea ce privește regimul juridic al terenului în litigiu, prin raportare la susținerile și apărările părților, precum și la dispozițiile legale aplicabile. În ceea ce privește criticile din memoriul de recurs vizând regimul juridic al terenului, acestea nu se circumscriu motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., care se referă la nemotivarea hotărârii sau situația în care aceasta cuprinde considerente contradictorii ori străine de natura pricinii, și urmează a fi analizate în cadrul motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., întrucât aduc în discuție modalitatea în care instanța de apel a interpretat și a aplicat normele de drept material. Invocând motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 din C. proc. civ., recurenta-pârâtă B. S.R.L. a susținut că instanța de apel a încălcat autoritatea de lucru judecat a deciziei civile nr. 41/R/14.01.1999 a Curții de Apel Brașov, atunci când a reținut că terenul este în proprietatea publică a Statului, deși nu a intervenit niciun act juridic prin care să se fi transferat dreptul de proprietate de la intimata-reclamantă către Stat. Înalta Curte constată că acest motiv de recurs este nefondat. Instanța de apel nu a nesocotit autoritatea de lucru judecat a deciziei civile nr. 41/R/14.01.1999, pronunțate de către Curtea de Apel Brașov, secția civilă în dosarul nr. x/1998, din moment ce, la pagina 10 a deciziei recurate, a reținut că, prin această hotărâre irevocabilă, s-a constatat că reclamanta Regionala Căi Ferate Brașov a cumpărat de la fosta CAP Chilieni, prin contractul de vânzare-cumpărare încheiat la 19 martie 1992, terenul agricol în suprafață de 61.054 mp, identificat sub cadastrele x, situat în trupul "Câmpul Frumos" din municipiul Sf. Gheorghe, valorificând, în mod corect, atât dispozitivul, cât și considerentele deciziei civile nr. 41/R/14.01.1999. Constatarea faptului că terenul în suprafață de 3.500 mp se află în proprietatea publică a Statului nu echivalează cu încălcarea autorității de lucru judecat a deciziei civile nr. 41/R/14.01.1999, astfel cum, în mod eronat, susține recurenta-pârâtă, ci este consecința unui raționament logico-juridic, întemeiat pe coroborarea contractului de vânzare-cumpărare din anul 1992 cu decizia civilă nr. 41/R/14.01.1999, precum și a dispozițiilor art. 8 alin. (1) din O.U.G. nr. 12/1998 cu cele ale art. 5 din Legea nr. 18/1991, cu luarea în considerare inclusiv a Inventarului bunurilor ce alcătuiesc domeniul public al Statului-Sucursala Regională Căi Ferate Brașov pe Infrastructura Interoperabilă (poziția 42). În ceea ce privește criticile vizând interpretarea și aplicarea acestor norme de drept material, după cum s-a arătat deja, urmează a fi analizate în cadrul motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., neintrând sub incidența motivului prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 7 din C. proc. civ., care se referă la încălcarea autorității de lucru judecat. Invocând motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., ambii recurenți-pârâți au susținut, ca o primă critică, faptul că instanța de apel a stabilit, fără niciun fundament legal, că terenul în suprafață de 3.500 mp se află în proprietatea publică al Statului. Înalta Curte constată că această critică este nefondată. În urma coroborării mijloacelor de probă (înscrisuri și expertiză judiciară în specializarea topografie), instanța de apel a reținut că terenul în suprafață de 3.500 mp (parte din suprafața de 61.054 mp) este proprietate publică a Statului, intrând în patrimoniul acestuia prin contractul de vânzare-cumpărare încheiat la 19 martie 1992, după scoaterea sa prealabilă din producția agricolă vegetală, în baza avizului nr. x/1987 al Consiliului Popular al Județului Covasna-Direcția Generală pentru Agriculatură și ordinului Ministrului Agriculturii nr. 167/1988. Conform art. 2 din contract, prețul de 1.831.600 RON a fost încasat, la 20 iunie 1990, de vânzătoarea C.A.P. Chilieni, care, la acel moment, sub imperiul prevederilor art. 9 din Constituția din 1965, era titulara dreptului de proprietate cooperatistă, context în care s-a menționat, la art. 1 din contract, că vânzarea a fost supusă aprobării adunării generale a membrilor cooperatori în 1987, iar aprobarea a fost consemnată în procesul-verbal nr. x/1987). Potrivit adeverinței nr. x/06.07.1993, eliberate de Comisia de lichidare a C.A.P. Chilieni, prețul de 1.831.600 RON a fost inclus în patrimoniul cooperativei, care l-a distribuit foștilor proprietari, de la care a fost preluat terenul prin cooperativizare. Potrivit art. 4, cumpărătorul intră, de drept și de fapt, în stăpânirea terenului la data încheierii contractului. În calitate de cumpărător a figurat Regionala Căi Ferate Brașov, beneficiara investiției nr. 5404/1988-"Terminal transcontainere și linii publice de încărcare-descărcare în stația CF Sfântu Gheorghe". Potrivit art. 13 din H.G. nr. 235/1991, Regionala Căi Ferate Brașov reprezenta în teritoriu Societatea Națională a Căilor Ferate Române, care, conform art. 1 din H.G. nr. 235/1991, era organizată ca regie autonomă de interes național, cu capital integral de stat, având Statul drept unic acționar. Acesta este contextul în care a reținut instanța de apel că terenul în litigiu se află în proprietate publică a Statului, constatând, totodată, că acesta figurează înscris, ca teren aferent liniei de cale ferată, la poziția 42 din Inventarul bunurilor ce alcătuiesc domeniul public al Statului-Sucursala Regională Căi Ferate Brașov. Recurenta-pârâtă a învederat că nu s-a lămurit aspectul dacă intimata-reclamantă este titulara dreptului de proprietate sau a dreptului de concesiune. Această critică nu este întemeiată, întrucât, după cum s-a arătat deja, instanțele de fond au reținut că intimata-reclamantă a formulat o acțiune confesorie, în conformitate cu dispozițiile art. 873 coroborate cu cele ale art. 696 alin. (1) din C. civ., fundamentă pe dreptul real de concesiune, care, la rândul său, este întemeiat pe dreptul de proprietate publică a Statului. De altfel, în cuprinsul cererii introductive, intimata-reclamantă a arătat că are calitatea de concesionară asupra terenului în suprafață de 3.500 mp, care a intrat în proprietatea publică a Statului prin contract de vânzare-cumpărare, precum și că formulează acțiunea în baza prevederilor art. 873 din C. civ. Prin urmare, intimata-reclamantă are calitate de concesionară, inițial în baza contractului de concesiune nr. x/24.01.2002, modificat prin actele adiționale nr. x/23.07.2012 și nr. y/28.03.2018, și ulterior în baza contractului de concesiune nr. x/08.05.2019. Aceste contracte, ce au fost încheiate în temeiul art. 9 din O.U.G. nr. 12/1998 și art. 3 din H.G. nr. 581/1998, au ca obiect bunuri aflate în proprietatea publică a Statului, printre care și terenul ce face obiectul prezentului litigiu, înscris la poziția 42 din Inventarul bunurilor ce alcătuiesc domeniul public al Statului-Sucursala Regională Căi Ferate Brașov. Recurentul-pârât a susținut că Statul nu are un titlu valabil, din moment ce contractul de vânzare-cumpărare din 1992 nu a fost încheiat în formă autentică. Și această critică este nefondată, întrucât, chiar dacă contractul de vânzare-cumpărare din anul 1992 a îmbrăcat forma unui înscris sub semnătură privată, valabilitatea sa a fost constatată, fără echivoc, prin decizia civilă nr. 41/R/14.01.1999, pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția civilă în dosarul nr. x/1998, astfel că forma autentică a fost suplinită prin această hotărâre judecărească irevocabilă, care constituie un act autentic, neavând relevanță faptul că, în dispozitiv, nu s-a menționat faptul că hotărârea ține loc de act autentic. Recurentul-pârât a mai învederat că terenul nu poate fi considerat valabil dobândit de către Stat, întrucât dreptul de proprietate publică nu a fost înscris în cartea funciară, conform Decretului nr. 115/1938. Nici această susținere nu este întemeiată, instanța de apel reținând, în mod corect, că efectul translativ al dreptului de proprietate nu s-a produs în baza contractului de vânzare-cumpărare din anul 1992, încheiat sub semnătură privată, ci ca urmare a constatării acestui transfer pe cale judiciară, respectiv prin decizia civilă nr. 41/R/14.01.1999 a Curții de Apel Brașov, moment la care erau deja în vigoare prevederile Legii nr. 7/1996, potrivit cărora înscrierea în cartea funciară nu are efect constitutiv de drepturi, ci doar efect de opozabilitate față de terți. Au mai susținut recurenții-pârâți, tot fără just temei, că instanța de apel a confundat regimul juridic al terenului cu dreptul de proprietate publică. Sub un prim aspect, având în vedere că atestarea unui bun la domeniul public al Statului nu constituie, în sine, un titlu de proprietate, ci are ca efect doar plasarea bunului într-un anumit regim juridic (bun domenial), valabilitatea atestării fiind condiționată de existența unui mod legal de dobândire a dreptului de proprietate publică, se constată că instanța de apel a procedat la analiza titlului Statului și a reținut că acesta este contractul de vânzare-cumpărare. În al doilea rând, instanța de apel nu a conchis că terenul este proprietate publică a Statului în considerarea împrejurării că a fost reglementat, prin Plan Urbanistic General, ca zonă/infrastructură feroviară (căi de comunicație feroviară și construcții aferente), ci în urma constatării faptului că Statul a dobândit terenul prin unul dintre modurile prevăzute de lege (contract de vânzare-cumpărare) și apoi l-a inventariat ca bun aparținând domeniului public. Acesta este contextul în care instanța de apel a reținut incidența art. 8 alin. (1) din O.U.G. nr. 12/1998, conform căruia "prin infrastructură feroviară se înțelege ansamblul elementelor necesare circulației și manevrei materialului rulant, clădirile stațiilor de cale ferată, cu facilitățile aferente, precum și celelalte clădiri și facilități destinate desfășurării transportului feroviar", precum și a art. 11 din același act normativ, potrivit căruia "(1) Infrastructura feroviară publică se compune din: a) liniile ferate de circulație, terenul aferent pe care sunt construite, precum și terenurile situate de o parte și de alta a axei căii ferate, care constituie zona de siguranță a infrastructurii feroviare (...). (2) Elementele concrete ale infrastructurii feroviare publice, prevăzute la alin. (1), se stabilesc prin hotărâre a Guvernului." Conform art. 3 alin. (2) din H.G. nr. 581/1998, "infrastructura feroviară publică, ale cărei elemente concrete sunt prevăzute în anexa nr. 2, care face parte integrantă din prezenta hotărâre, precum și bunurile rezultate din investiții, dezvoltări și/sau modernizări ale acesteia, se atribuie în concesiune C.F.R., fără plata redevenței, pe o durată de 49 de ani de la data înființării C.F.R., pe bază de contract încheiat cu Ministerul Transporturilor". În considerarea celor expuse, se constată caracterul nefondat al criticilor de recurs ce vizează regimul juridic al terenului în suprafață de 3.500 mp. Subsumat motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurentul-pârât a mai arătat că instanța de apel a exclus terenul din domeniul Legii nr. 18/1991, deși acesta nu era reglementat, ca infrastructură feroviară publică, prin acte normative prealabile emiterii titlului de proprietate. Înalta Curte constată că și această critică este nefondată. Constatând că terenul este proprietate publică a Statului, instanța de apel a reținut, în mod legal, că acesta nu putea face obiectul reconstituirii/constituirii dreptului de proprietate privată, în baza Legii fondului funciar nr. 18/1991, întrucât, conform art. 136 alin. (4) teza I din Constituția României și art. 5 alin. (2) din Legea nr. 18/1991, bunurile proprietate publică sunt inalienabile. Cu alte cuvinte, relevant este caracterul inalienabil al bunului proprietate publică, iar nu momentul includerii sale în categoria infrastructurii feroviare publice. Nu poate fi primită susținerea recurentului-pârât, în sensul că terenul a fost dobândit, în mod valabil, prin titlul de proprietate nr. x/14.09.2001, care beneficiază de prezumția de legalitate și este opozabil oricărei persoane, inclusiv Statului. Sub acest aspect, instanța de apel a avut în vedere că efectul translativ al contractului de vânzare-cumpărare încheiat în anul 1992 s-a produs la data pronunțării deciziei civile nr. 41/R/14.01.1999 a Curții de Apel Brașov, de la acest moment terenul fiind proprietate publică, astfel că nu putea face obiectul titlului de proprietate emis în anul 2001, în baza Legii nr. 18/1991, întrucât, pe de o parte, nu era la dispoziția Comisiei locale de fond funciar, iar, pe de altă parte, orice act juridic trebuie să aibă un obiect licit, condiție care, în mod evident, nu este îndeplinită, în ipoteza în care bunul este inalienabil. Tot în cadrul motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenții-pârâți au susținut că este nelegală soluția de anulare a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/02.11.2021, întrucât terenul a fost cumpărat cu bună-credință, în urma verificării înscrierii tabulare, astfel că instanța de apel trebuia să rețină incidența art. 901 din C. civ. Înalta Curte constată că nici această critică nu este întemeiată. Conform art. 901 alin. (1) din C. civ. "sub rezerva unor dispoziții legale contrare, oricine a dobândit cu bună-credință un drept real înscris în cartea funciară, în temeiul unui act juridic cu titlu oneros, va fi socotit titularul dreptului înscris în folosul său". Această normă consacră funcția achizitivă de drepturi a publicității materiale, în cazul dobândirii cu bună-credință, printr-un act juridic cu titlu oneros, a unui drept real înscris în cartea funciară, sub condiția expirării termenelor de decădere prevăzute de art. 909 alin. (2) și (3) din C. civ. pentru acțiunea în rectificare tabulară. Însă, în cauză nu pot fi incidente dispozițiile art. 901 alin. (1) din C. civ., din moment ce instanța de apel a constatat că actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/02.11.2021 este nul absolut pentru nerespectarea dispozițiilor art. 1.657 din C. civ., conform cărora "orice bun poate fi vândut în mod liber, dacă vânzarea nu este interzisă ori limitată prin lege (...)". Astfel, instanța de apel a reținut că, din moment ce terenul este proprietate publică a Statului, fiind astfel inalienabil, conform art. 136 alin. (4) teza I din Constituția României, art. 5 alin. (2) din Legea nr. 18/1991 și art. 861 alin. (1) din C. civ., acesta nu putea face obiectul unei convenții translative de proprietate. În continuare, instanța de apel a precizat că, întrucât contractul este nul absolut, recurenta-pârâtă nu se poate prevala de excepțiile de la principiul resoluto jure dantis resolvitur jus accipientis (anularea actului subsecvent, ca urmare a anulării actului principal), întrucât acestea au, ca situație premisă, existența unui contract valabil încheiat, nu a unuia lovit de nulitate absolută, care nu produce efecte, potrivit principiului quod nullum est nullum producit effectum Contrar susținerilor recurenților-pârâți, raționamentul instanței de apel este legal, întrucât art. 901 din C. civ. se aplică doar în situația bunurilor care se află în circuitul civil și pot face obiectul comerțului, adică bunurilor proprietate privată, nu și celor aflate în proprietate publică, care sunt inalienabile. Constatând că motivele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5-8 din C. proc. civ. sunt neîntemeiate, Înalta Curte, în baza art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge ambele recursuri, ca nefondate. Totodată, va respinge cererea de amendare a recurenților-pârâți, întemeiată pe dispozițiile art. 187 alin. (1) pct. 1 lit. a) din C. proc. civ., întrucât nu se constată că aceștia au exercitat o cale de atac vădit netemeinică, ci au acționat în exercitarea unui drept prevăzut de legea procesuală.