ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1762/2025

Ședința publică din data de 16 octombrie 2025

asupra cauzei de față. constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 4 București, la 20 noiembrie 2020, sub nr. x/2020, reclamanta Agenția Națională a Medicamentului și a Dispozitivelor Medicale din România, în contradictoriu cu pârâta A., a solicitat constatarea nulității absolute a convențiilor civile, încheiate între părți în perioada 2015-2016, intitulate Contracte: nr. x/02.02.2015, y/02.02.2015, z/01.04.2015, w/04.05.2015, t/02.06.2015,229/01.07.2015,265/03.08.2015,307/01.09.2015, 8/01.10.2015, 363/02.11.2015, 408/02.12.2015, 11/04.01.2016, 57/01.02.2016, 71/01.03.2016, 115/01.04.2016, 133/03.05.2016, 150/01.06.2016; obligarea pârâtei la restituirea către reclamantă a sumei de 51.700 RON, reprezentând contravaloarea prestațiilor, ca o consecință a nulității contractelor, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 14575 din 6 octombrie 2023, Judecătoria Sectorului 4 București a respins cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată, și a obligat reclamanta la plata către pârâtă a sumei de 3.570 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariul avocațial.

Prin decizia civilă nr. 2496A din 14 iunie 2024, Tribunalul București, secția a V-a civilă a respins apelul declarat de apelanta-reclamantă Agenția Națională a Medicamentului și a Dispozitivelor Medicale din România împotriva sentinței civile nr. 14575/06.10.2023, pronunțată de Judecătoria Sector 4 București, în dosarul nr. x/2020, având ca obiect "constatare nulitate act juridic, pretenții", în contradictoriu cu intimata-pârâtă A., ca nefondat, și, pe cale de consecință, a obligat reclamanta la plata către pârâtă a sumei de 4165 de RON, reprezentând onorariu de avocat și 9,50 de RON cheltuieli poștale, cu titlu de cheltuieli de judecată efectuate în apel.

La 9 decembrie 2024, pârâta A. a formulat, în temeiul art. 538 alin. (1) C. proc. civ., o cerere prin care a solicitat eliberarea, de către grefa instanței, a unor copii legalizate după sentința nr. 14575 din 6 octombrie 2023 și decizia nr. 2496 din 14 iunie 2024, ambele pronunțate în dosarul nr. x/2020, care să cuprindă ștampila instanței pe fiecare pagină, mențiunea "conform cu originalul" și semnătura olografă a persoanei responsabile pe fiecare pagină, precum și mențiuni privind modul în care hotărârile au rămas sau nu definitive/irevocabile și, după caz, data rămânerii definitive/irevocabile.

Prin decizia civilă nr. 818 din 11 decembrie 2024, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a constatat că cererea înregistrată la 9 decembrie 2024 a fost soluționată pe cale administrativă la 11 decembrie 2024. A respins, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă Agenția Națională a Medicamentului și a Dispozitivelor Medicale din România împotriva deciziei civile nr. 2496A din 14 iunie 2024, pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă A..

Împotriva dispoziției "constată că cererea înregistrată la 9 decembrie 2024 a fost soluționată pe cale administrativă la 11 decembrie 2024" și împotriva deciziei nr. 818 din 11 decembrie 2024 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a declarat apel pârâta A..

Prin cererea de apel, pârâta a învederat că cererea din 9 decembrie 2024 este cerere necontencioasă, formulată în temeiul dispozițiilor art. 528 alin. (1) și art. 538 alin. (1) C. proc. civ., pentru soluționarea acesteia fiind necesară intervenția unui judecător într-o procedură jurisdicțională, fiind un act de sesizare a instanței.

Însă, din eroare, în loc ca cererea să fie înregistrată ca cerere autonomă, aceasta a fost atașată dosarului nr. x/2020, aflat în faza procesuală a recursului.

Deși, la termenul de judecată din 11 decembrie 2024, a arătat instanței temeiul de drept al cererii formulate, Curtea de Apel a refuzat, în mod nejustificat, să trimită cererea la departamentul registratură, spre a fi înregistrată ca act de sesizare al instanței, și de a se forma dosar separat, ceea ce constituie o ingerință în drepturile părții, întrucât i s-a refuzat posibilitatea să se adreseze unei instanțe judecătorești.

A subliniat că, în aceste condiții, dreptul de acces la justiție a fost limitat, de așa natură încât a fost afectat însăși în esența sa.

Invocând dispozițiile art. 13 din Convenție și art. 47 prima teză din Carta Drepturilor Fundamentale a Drepturilor Omului, a arătat că partea trebuie să aibă posibilitatea să se adreseze instanței ierarhic superioare cu o cale de atac care să pună în discuție încălcarea suferită și, să obțină, în mod concret și efectiv, o reparație corespunzătoare.

În justificarea formulării cererii, în temeiul art. 538 C. proc. civ., pârâta a arătat că, în ceea ce privește interpretarea dispozițiilor art. 156 alin. (3) din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești, Curtea de Apel, secția a III-a civilă aplică mențiunea "conform cu originalul" numai la finalul copiei legalizate și nu pe toate filele, astfel că această copie legalizată nu ar fi cuprins mențiunile obligatorii prevăzute de art. 156 alin. (3) din Regulament, neputând fi considerată titlu executoriu valabil, ceea ce ar fi putut determina fie refuzul executorului judecătoresc de a iniția procedura executării silite, fie anularea executării silite de către debitor.

Intimata-reclamantă nu a formulat întâmpinare.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând recursul în raport de excepția de inadmisibilitate a căii de atac,excepție a cărei analiză este prioritară, conform dispozițiilor art. 248 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele:

Prin cererea de "apel" cu care a învestit Înalta Curte de Casație și Justiție, pârâta a susținut, în esență, că, în fața Curții de Apel, a formulat o cerere întemeiată pe dispozițiile art. 527 și urm. C. proc. civ., pentru soluționarea căreia trebuia format un dosar de sine stătător, repartizat aleatoriu unui complet de judecată, care să soluționeze cererea printr-o hotărâre judecătorească. Pentru aceste argumente, a apreciat că apelul formulat este, conform art. 534 C. proc. civ., admisibil.

Prealabil examinării admisibilității căii de atac, este imperativă calificarea cererii inițiale, respectiv identificarea naturii juridice a acesteia, întrucât această calificare reprezintă criteriul esențial pentru determinarea căii de atac incidente.

În speță, se reține că obiectul demersului procesual introdus în fața Curții de Apel vizează obținerea unor copii legalizate ale unor hotărâri judecătorești, fapt ce determină caracterul procedural al cererii și limitele controlului judiciar aplicabil.

În această perspectivă, este necesar a se face distincția între cererile necontencioase și procedurile de natură administrativ-judiciară.

Cererile reglementate de dispozițiile art. 527 și urm. din C. proc. civ. sunt cererile pentru soluționarea cărora este necesară intervenția instanței, fără însă a se urmări stabilirea unui drept potrivnic față de altă persoană, cum sunt cele privitoare la acordarea autorizațiilor judecătorești, luarea unor măsuri de supraveghere, ocrotire sau asigurare, recunoașterea drepturilor minorilor sau persoanelor incapabile, precum și alte situații în care legea impune intervenția judecătorului pentru conferirea efectelor juridice ale actelor sau drepturilor solicitate. Aceste cereri urmăresc realizarea sau constatarea unui drept subiectiv, validarea unor situații juridice sau autorizarea unor acte, iar soluționarea lor se realizează prin hotărâre judecătorească.

Prin raportare la conținutul și finalitatea cererii formulate de pârâtă la 9 decembrie 2024, se constată că aceasta nu îndeplinește condițiile unei cereri necontencioase, în sensul art. 527 și următoarele C. proc. civ.. Cererea nu urmărește stabilirea, realizarea sau constatarea vreunui drept subiectiv civil, nu necesită, pentru soluționare, intervenția instanței și nu se soluționează printr-o hotărâre judecătorească, ci prin constatare administrativă realizată de grefa instanței.

În acest sens, se reține că procedura legalizării hotărârilor nu constituie o procedură jurisdicțională, ci una administrativ-judiciară, subsecventă activității de arhivă a instanței, care nu se desfășoară potrivit C. proc. civ., ci în cadrul atribuțiilor administrative ale instanței, fiind reglementată expres de Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești, în special prin art. 155-158, care stabilesc modalitățile de eliberare, duplicare, certificare și legalizare a actelor judiciare. Procedura se derulează cu respectarea cadrului administrativ, având ca unic scop certificarea și legalizarea documentelor.

Drept urmare, având în vedere că cererea formulată de pârâtă nu are caracterul unei cereri necontencioase, în sensul art. 527 și următoarele C. proc. civ., rezultă că dispozițiile din decizia nr. 818 din 11 decembrie 2024, prin care s-a constatat că cererea a fost soluționată pe cale administrativă, nu pot fi atacate cu apel, în temeiul art. 543 C. proc. civ.. Aceasta întrucât, acest text de lege se aplică strict în procedurile necontencioase, având ca obiect exercitarea controlului jurisdicțional asupra încheierilor care finalizează astfel de cereri.

Principiul disponibilității, invocat de pârâtă în susținerea cererii de apel, nu permite părții să transforme o procedură administrativă într-o procedură jurisdicțională. Partea poate dispune de drepturile și pretențiile sale materiale, însă nu poate modifica regimul juridic impus de lege unei anumite operațiuni procedurale.

Legalizarea hotărârilor, fiind o operațiune administrativă tehnică, nu poate deveni, prin voința părții, o cerere în procedură necontencioasă și, pe cale de consecință, nu poate deveni susceptibilă de apel, nefiind aplicabile dispozițiile art. 543 C. proc. civ.

Totodată, este relevant art. 22 alin. (4) din C. proc. civ., care prevede că instanța este ținută "să dea actelor și faptelor deduse judecății calificarea juridică corespunzătoare, chiar dacă părțile le-au dat o denumire eronată". În consecință, nu denumirea atribuită de parte cererii determină natura procedurii, ci conținutul juridic efectiv al solicitării. Aplicând această regulă, cererea de legalizare a hotărârilor, formulată de pârâtă, rămâne o operațiune administrativă, iar apelul formulat împotriva soluționării acesteia nu poate fi considerat admisibil.

Cu referire la susținerea pârâtei în sensul că, în ipoteza în care calea de atac ar fi respinsă ca inadmisibilă, s-ar crea o situație de blocaj procedural, iar aceasta ar fi lipsită de orice mijloc efectiv de contestare, fiind afectată substanța dreptului de acces la justiție consacrat de art. 6 și 13 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și de art. 47 prima teză din Carta Drepturilor Fundamentale a Drepturilor Omului, se reține că accesul la justiție presupune existența unei căi procedurale adecvate naturii dreptului invocat. Iar, în materia legalizării hotărârilor, legiuitorul a stabilit procedura și modalitatea de contestare - prin cerere adresată președintelui instanței sau judecătorului delegat cu supravegherea activității grefei, conform Regulamentului de ordine interioară al instanțelor judecătorești.

În ceea ce privește decizia civilă nr. 818 din 11 decembrie 2024, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, se reține că aceasta este o decizie definitivă, potrivit dispozițiilor art. 634 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., pronunțată în soluționarea recursului declarat de recurenta-reclamantă Agenția Națională a Medicamentului și a Dispozitivelor Medicale din România împotriva deciziei civile nr. 2496A din 14 iunie 2024, pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă în dosarul nr. x/2020.

Potrivit principiul legalității căilor de atac, consacrat de art. 457 din C. proc. civ., o hotărâre judecătorească poate fi contestată doar prin intermediul căilor de atac prevăzute de lege, în condițiile și termenele stabilite de aceasta. În esență, acest articol stipulează că nicio hotărâre judecătorească nu poate fi supusă unei alte căi de atac decât cele prevăzute explicit de cadrul legal în vigoare.

Regula are valoare de principiu constituțional, art. 129 din Constituția României statuând că mijloacele procesuale de atac a hotărârii judecătorești sunt cele prevăzute de lege, dar și că exercitarea însăși a acestora să se realizeze în condițiile legii.

În acest context, în virtutea principiului legalității căilor de atac, se reține că nicio parte nu poate solicita controlul unei hotărâri definitive, decât prin căile de atac prevăzute de lege, iar recunoașterea unei căi de atac în alte situații decât cele prevăzute de legea procesuală constituie o încălcare a principiului legalității acestora, precum și a principiului constituțional al egalității în fața legii.

Prin urmare, având în vedere caracterul definitiv al deciziei civile nr. 818 din 11 decembrie 2024 și principiul legalității căilor de atac, prevăzut de art. 457 C. proc. civ., Înalta Curte reține că cererea intitulată "apel" formulată împotriva unei hotărâri pronunțate în recurs, este inadmisibilă, motiv pentru care urmează a fi respinsă ca atare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibilă, calea de atac intitulată "apel" declarată de pârâta A. împotriva deciziei civile nr. 818 din 11 decembrie 2024, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 16 octombrie 2025.