ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1017/2023

Ședința publică din data de 2 mai 2023

Asupra recursului, din actele dosarului, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 3990 din 8 octombrie 2020 pronunțată de Tribunalul București, secția a VII-a civilă s-a admis excepția necompetenței funcționale, fiind declinată competența de soluționare a cauzei în favoarea secției a VI-a a Tribunalului București.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă sub nr. x/2020*.

Prin încheierea din 19 februarie 2021 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, urmare discutării excepției prescripției dreptului material la acțiune și pentru ca părțile să poată depună concluzii scrise, s-a amânat pronunțarea la data de 5 martie 2021.

Prin sentința civilă nr. 544/2021 din 5 martie 2021 pronunțată de Tribunalul București - secției a VI-a Civilă a fost admisă excepția prescripției dreptului material la acțiune, fiind respinsă cererea de chemare în judecată, ca prescrisă.

De asemenea, împotriva aceleiași sentințe a formulat apel și administratorul special al reclamantei A. S.A. - în insolvență, D..

Prin decizia nr. 611 A din 13 aprilie 2022 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă s-a respins apelul declarat de reclamanta A. S.A., prin administrator judiciar B..

Totodată, a fost anulat ca netimbrat apelul declarat de reclamanta A. S.A., prin administrator special D..

În dezvoltarea motivului de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta a invocat încălcarea dreptului la apărare.

Astfel, a arătat că, la termenul de judecată din 19.02.2021, tribunalul a pus în discuția părților excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată prin întâmpinare, reținând cauza în pronunțare asupra excepției, deși reprezentantul convențional al pârâtei a depus la dosarul cauzei un set de înscrisuri necomunicate reclamantei. S-a pus în vedere pârâtei să comunice prin e-mail reclamantei înscrisurile depuse.

A susținut recurenta că, la data de 05.03.2021, prima instanță a dispus, în mod greșit, admiterea excepției prescripției dreptului material la acțiune, respingând, ca prescrisă, cererea de chemare în judecată.

Privitor la decizia civilă nr. 611A/13.04.2022, s-a susținut că instanța de apel, în mod nelegal, a respins ca nefondat apelul reclamantei, apreciind că acesteia nu i-a fost încălcat dreptul la apărare, deși, în motivare, instanța de control a constatat că au fost depuse înscrisuri, menționând că acestea nu privesc chestiunea prescripției, ci fondul cauzei. A conchis astfel instanța de apel că, prin necomunicarea acestora, nu s-a produs nicio vătămare reclamantei. A mai criticat recurenta și considerentele instanței de apel în sensul că prima instanță nu a soluționat cauza în baza jurisprudenței invocate de pârâtă prin actele depuse la data de 19.02.2021.

Or, motivarea primei instanțe privitoare la admiterea excepției prescripției dreptului material la acțiune contrazice aspectele reținute de curtea de apel, în sensul că, în realitate, admiterea excepției are la bază considerentele deciziei ICCJ nr. 19/2019, respectiv înscrisurile depuse de C. S.A. la termenul din data de 19.02.2021, necomunicate reclamantei.

În baza acestor argumente, a solicitat anularea hotărârilor pronunțate în cauză și trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe.

În dezvoltarea motivului de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a invocat greșita aplicare a art. 12 din Decretul nr. 167/1958, respectiv a art. 2.503 alin. (2) C. civ. și interpretarea greșită a dispozițiilor art. 8 din Decretul nr. 167/1958, respectiv art. 2.528 alin. (2) C. civ., cu consecința stabilirii greșite a momentului împlinirii termenului de prescripție în anul 2018, anterior formulării cererii de chemare în judecată.

De asemenea, recurenta a invocat încălcarea dispozițiilor art. 10 C. civ. care interzic analogia, susținând că, în cauză, nu poate fi aplicată, prin analogie decizia nr. 19/2019 a ICCJ, întrucât circumstanțele concrete ale cauzei, respectiv schimbarea acționariatului reclamantei, deschiderea procedurii de insolvență, demersurile efectuate pentru verificarea relației dintre părți și existența contestațiilor la executare pe rolul instanțelor presupun o specificitate a analizei juridice, prin raportare la întreg materialul probator.

Recurenta a mai învederat că, în mod greșit, s-a reținut că argumentele expuse în cadrul deciziei nr. 19/2019 au relevanță în speță, deși procesul-verbal nr. x/14.02.2018 emis de ANAF nu constată vreo pagubă, ci indică numai valoarea achizițiilor realizate de reclamantă de la pârâta C. S.A, iar art. 10 C. civ. prevede expres că dispozițiile care restrâng exercițiul unor drepturi civile se aplică numai în cazurile expres și limitativ prevăzute de lege.

În ceea ce privește momentul de început al termenului de prescripție, recurenta a afirmat că acesta este reprezentat de data procesului-verbal nr. x/14.02.2018 al ANAF, acesta fiind cel mai îndepărtat moment de la care s-ar putea aprecia ca fiind cunoscută, din punct de vedere obiectiv, paguba, precum și cel care răspunde de ea.

A făcut trimitere și la situația rezultată din declarațiile informative 394, comunicată de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București, la data de 04.05.2022, conform căreia, în relația dintre cele două societăți, au fost identificate neconcordante în valoare de peste 5.550.000 RON. De asemenea, s-a învederat că dreptul la acțiune nu putea fi reținut ca fiind prescris, nici prin raportare la data ultimei adrese înregistrate de administratorul special, privind plățile efectuate de casele de sănătate către pârâtă, respectiv 14.05.2019, în temeiul cesiunilor de creanță intervenite între părți.

A mai susținut recurenta că instanța de apel a omis să analizeze și să se pronunțe asupra criticilor privind momentul stabilit ca reper pentru începutul termenului general de prescipție, din perspectiva contestației la executare soluționate definitiv prin decizia civilă nr. 1795A/04.05.2018, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă.

În cele din urmă, s-a invocat și omisiunea instanței de apel de a se pronunța asupra criticilor privitoare la respingerea de către prima instanță a solicitării de obligare a pârâtei la plata accesoriilor, făcându-se o aplicare greșită a dispozițiilor art. 1 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958, respectiv a art. 2.503 alin. (1) C. civ.

La data de 15 decembrie 2022 a fost înregistrată întâmpinarea formulată de intimata-pârâtă C. S.A., prin care s-a invocat excepția lipsei dovezii calității de reprezentat iar, pe fondul căii de atac, respingerea recursului ca nefondat.

La termenul de judecată din 2 mai 2023, urmare a însușirii cererii de recurs de către lichidatorul judiciar, intimata a renunțat la excepția invocată.

Subsumat motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. sunt criticate considerentele instanței de apel prin care s-a reținut că reclamantei nu i-a fost încălcat dreptul la apărare în prima instanță.

Se arată că instanța de apel a decis, în mod nelegal, că reclamantei nu i-a fost încălcat dreptul la apărare, prin aceea că, la termenul de judecată din 19.02.2021, prima instanță a permis reclamantei să depună un singur set de înscrisuri, al căror conținut nu a fost pus în discuția părților, între care se regăsea și decizia nr. 19/2018 pronunțată de ÎCCJ, în baza căreia prima instanță a respins acțiunea ca prescrisă.

Recurenta afirmă că instanța de apel a reținut, în considerentele sale, că, la termenul din 19.02.2021, pârâta a depus "câteva înscrisuri", care nu privesc chestiunea prescripției, ci fondul cauzei, astfel că, prin necomunicarea acestora, nu s-a produs nicio vătămare.

Potrivit recurentei, deși instanța de apel a apreciat că tribunalul nu a soluționat cauza în baza jurisprudenței invocate de pârâtă, regăsită în actele depuse la data de 19.02.2021, totuși motivarea primei instanțe contrazice aspectele reținute de curtea de apel, admiterea excepției prescripției dreptului la acțiune fundamentându-se pe considerentele Deciziei nr. 19/2019, ce nu i-a fost comunicată.

Înalta Curte constată că aceste critici sunt nefondate.

Sub un prim aspect, recurenta consideră, fără temei, că i-a fost încălcat dreptul la apărare, pentru că prima instanță și-a întemeiat soluția, printre altele, pe dezlegările date într-un recurs în interesul legii, invocate de pârâtă prin notele scrise depuse la termenul de judecată din 19.02.2021, reclamantei nefiindu-i comunicat un exemplar al deciziei instanței supreme.

Or, fiind vorba de o decizie pronunțată într-un recurs în interesul legii, Decizia nr. 19/2019, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 860 din 24/10/2019, anterior cererii reclamantei, este opozabilă erga omnes și obligatorie, potrivit art. 517 alin. (2) și (4) C. proc. civ., astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 310/2018, atât pentru instanțe, cât și pentru justițiabili, de la publicarea în Monitorul Oficial.

Recurenta nu poate invoca valabil încălcarea dreptului la apărare, susținând că nu i-a fost comunicat înscrisul, respectiv Decizia nr. 19/2019 menționată mai sus, în condițiile în care avea obligația legală să cunoască această decizie chiar de la data publicării ei în Monitorul Oficial, rațiunea legii fiind aceea că dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie pentru toți destinatarii dreptului.

Nu mai puțin, se constată că, în mod judicios a stabilit instanța de apel că regulile de procedură privitoare la contradictorialitate și egalitatea părților, care sunt în strânsă legătură cu dreptul la apărare, au fost respectate în ședința din 19.02.2021. Astfel, a reținut instanța de apel că la termenul de judecată, la care prima instanță a pus în discuția părților excepția prescripției, pârâta a invocat în mod explicit considerentele Deciziei nr. 19/2009, reclamanta participând la dezbateri, atât prin administrator judiciar, cât și prin administrator special, putând să ia, așadar, cunoștință despre cele invocate de pârâtă și să-și exprime punctul de vedere.

De asemenea, corect a reținut instanța de apel că prima instanță a amânat pronunțarea la data de 05.03.2021, punând în vedere pârâtei să comunice reclamantei pe e-mail înscrisurile depuse în ședință, oferind astfel părților posibilitatea să depună concluzii scrise. Prin urmare, până la data pronunțării, 05.03.2021, reclamanta a avut timpul necesar și posibilitatea de a se edifica în privința dezlegărilor date de instanța supremă și de a-și exprima poziția în raport cu eventuala incidență în cauză a acestei decizii, prin concluzii scrise, ceea ce nu a făcut.

Rezultă că, în mod corect instanța de apel, respingând apelul reclamantei, a constatat că acesteia nu i-a fost încălcat dreptul la apărare în primă instanță.

O altă critică a recurentei se referă la considerentele instanței de apel potrivit cărora tribunalul nu a soluționat cauza prin raportare la Decizia nr. 19/2019, deși din considerentele hotărârii primei instanțe rezultă ipoteza contrară.

Înalta Curte reține că, în realitate, instanța de apel, referindu-se la înscrisurile depuse de pârâtă la termenul de judecată din 19.02.2021, a arătat că parte dintre acestea priveau fondul cauzei, aspect confirmat și de reclamantă în timpul dezbaterilor și că, prin urmare, nu puteau influența soluția de admitere a excepției prescripției.

A mai reținut această instanță că nici minuta din dosarul nr. x/2020 și nici extrasul deciziei nr. 858 din 10.12.2009 pronunțate de Curtea de Apel Suceava, depuse de pârâtă cu titlu de jurisprudență, făcând simpla dovadă a unor soluții de speță, fără a fi însoțite de motivările aferente, nu puteau conduce la admiterea excepției prescripției iar tribunalul nu a făcut trimitere la atare soluții.

Într-o ultimă critică, recurenta afirmă, în mod neîntemeiat, că instanța de apel a omis să se pronunțe asupra modalității în care tribunalul a stabilit comunicarea către reclamantă a înscrisurilor depuse în 19.02.2021.

Or, o astfel de critică nu se regăsește și în cererea de apel, reclamanta nefăcând nicio precizare privitoare la modalitatea în care tribunalul a dispus comunicarea către reclamantă a înscrisurilor depuse la termenul de judecată din 19.02.2021. Mai mult, prezintă importanță faptul că instanța de apel a găsit neîntemeiate motivele de apel subsumate pretinsei încălcări a dreptului la apărare. Constatând că nu s-a produs nici o vătămare drepturilor reclamantei, instanța de apel s-a pronunțat, implicit, și asupra modalității în care tribunalul a stabilit comunicarea către reclamantă a înscrisurilor depuse în 19.02.2021.

Rezultă astfel că motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. este nefondat.

Al doilea motiv de recurs invocat de recurentă este reprezentat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susținerile recurentei urmând a fi analizate în succesiunea în care acestea au fost redate prin cererea de recurs și, după caz, reîncadrate în motivele de casare corespunzătoare criticilor în concret, cu respectarea dispozițiilor art. 488 alin. (1).

Sub un prim aspect, se invocă aplicarea greșită a art. 12 din Decretul nr. 167/1958, art. 2.503 alin. (2) C. civ. și interpretarea greșită a art. 8 din Decretul nr. 167/1958, respectiv art. 2.528 alin. (2) C. civ., cu consecința stabilirii eronate a momentului de început al prescripției extinctive.

Susține recurenta că momentul de la care a început să curgă termenul de prescripție este marcat de data procesului-verbal nr. x/14.02.2018 al ANAF - Direcția Regională Antifraudă București, acesta fiind cel mai îndepărtat moment de la care s-ar putea aprecia ca fiind cunoscută, din punct de vedere obiectiv, paguba, precum și cel care răspunde de ea.

În opinia recurentei, în mod greșit instanța de apel a confirmat sentința pronunțată de tribunal, prin care s-a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune, reținând că termenul de prescripție s-ar fi împlinit în anul 2018, anterior formulării cererii de chemare în judecată.

Criticile nu pot fi reținute.

Instanța de recurs constată că demersul judiciar având ca obiect obligarea pârâtei la rambursarea sumei de 5.292.030,32 RON, reprezentând plată nedatorată, la care se adaugă dobânda legală a fost întemeiat pe constatările ANAF - Direcția Regională Antifraudă București, cuprinse în procesul-verbal nr. x/14.02.2018, prin care s-a stabilit valoarea achizițiilor realizate de reclamantă de la pârâtă.

În cazul plății nedatorate, termenul de prescripție a dreptului la acțiune începe să curgă de la data la care păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea, potrivit art. 8 din Decretul nr. 167/1958 și art. 2.528 C. civ., în cauză fiind incidente ambele dispoziții ale actelor normative, astfel cum în mod corect au reținut instanțele de fond.

Stabilind situația de fapt, a cărei reevaluare nu este posibilă în recurs, instanța de apel a reținut că dreptul subiectiv civil pretins de reclamantă, constând în rambursarea plăților nedatorate, realizate începând cu anul 2011 și până în 2015, a luat naștere la data efectuării fiecăreia dintre acestea, moment la care reclamanta a cunoscut sau trebuia să cunoască prejudiciul și persoana care l-a cauzat. A mai stabilit instanța de apel și că termenul de prescripție extinctivă nu a fost afectat de nicio cauză de suspendare ori de întrerupere.

Înalta Curte constată că, deși se invocă aplicarea și interpretarea greșită a dispozițiilor Decretului nr. 167/1958 și ale C. civ., referitoare la instituția precripției extinctive, în realitate, sub aparența aplicării greșite a legii, autoarea căii de atac critică decizia curții de apel din perspectiva stabilirii în concret a momentului de la care, în acord cu ceea ce s-a dezlegat în fond, a început să curgă termenul de prescripție pentru formularea cererii de chemare în judecată.

Practic, recurenta-reclamantă încearcă să demonstreze în recurs că momentul care marchează începutul termenului de prescripție este altul decât cel stabilit în fazele procesuale anterioare, respectiv că ar coincide cu data procesului-verbal nr. x/14.02.2018, prin care s-a constatat valoarea achizițiilor realizate de reclamantă de la pârâtă.

Or, momentul de la care a început să curgă termenul de prescripție, când reclamanta, în calitate de autor al unor plăți nedatorate, cu consecința producerii unui prejudiciu în patrimoniul acesteia, a cunoscut paguba și persoana resposabilă de prejudiciu, reprezintă o împrejurare de fapt, care se determină de către judecătorii de fond, urmare a evaluării circumstanțelor concrete, pe baza analizei probatoriului, în recurs neputându-se proceda la reaprecierea situației de fapt astfel stabilite.

Așa fiind, susținerile recurentei, în acord cu care prescripția dreptului său material la acțiune ar fi început să curgă, cel mai devreme, de la data procesului-verbal x/14.02.2018 emis de ANAF - Direcția Regională Antifraudă București, nu pot fi analizate de instanța de recurs.

Este fără putere de tăgadă însă că izvorul obligației de restituire aflate în sarcina pârâtei, ca urmare a încasării unor plăți nedatorate, nu îl poate reprezenta procesul-verbal nr. x/14.02.2018, prin care s-a constatat valoarea achizițiilor realizate de reclamantă de la pârâtă, întrucât momentul declanșării prescripției nu poate depinde de un eveniment aleatoriu și nici de conduita uneia din părți sau a unui terț.

În acest sens, curtea de apel a evocat în mod judicios decizia nr. 19 din 3 iunie 2019 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursurilor în interesul legii, prin care s-a statuat că actul de control efectuat de Curtea de Conturi sau de un alt organ cu atribuții de control nu marchează începutul termenului de prescripție extinctivă în ceea ce privește dreptul material la acțiune, apreciind corect că, această decizie, în pofida susținerilor reclamantei, este incidentă în cauză, dezlegările oferite de instanța supremă putând fi aplicate în cauza de față.

Prin decizia nr. 19/2019, ale cărei considerente sunt valabile și în prezenta cauză, mutatis mutandis, instanța supremă a reținut că, sub aspectul curgerii prescripției extinctive, nu are relevanță constatarea realizată de organul de control al Curții de Conturi sau de un alt organ cu atribuții de control, deoarece un astfel de control constată doar abaterile sau neregularitățile cu privire la aplicarea legii, care au generat paguba, în baza datelor puse la dispoziție de către entitatea supusă controlului, iar paguba constatată, preexistentă raportului Curții de Conturi sau al unui alt organ cu atribuții de control, trebuia să fie cunoscută independent de constatările organului de control, cu atât mai mult cu cât raportul a fost efectuat în baza actelor aflate în posesia entității controlate.

S-a statuat astfel că izvorul obligației nu este actul de control al Curții de Conturi sau al unui alt organ cu atribuții de control, ci actul sau faptul juridic ce a generat paguba invocată.

Prin aceeași decizie a mai reținut Înalta Curte că nu există nicio dispoziție legală care să dispună explicit că actul de control reprezintă punctul de plecare al cursului prescripției extinctive, astfel că acest act nu poate reprezenta nici măcar un act de întrerupere a cursului prescripției extinctive, precum și că a susține că momentul curgerii termenului de prescripție este cel al datei la care a fost emis actul de control de către un organ cu atribuții de verificare a aplicării legii ar însemna să se lipsească de eficiență însăși instituția prescripției, care sancționează pasivitatea în exercițiul dreptului subiectiv, o pasivitate care nu poate fi justificată de către entitatea controlată prin invocarea necunoașterii și neaplicării dispozițiilor legale.

Ca o consecință, instanța de apel, neluând în considerare procesul-verbal nr. x/14.02.2018 ca referință pentru începutul prescripției extinctive, a realizat o aplicare corectă a dispozițiilor art. 12 din Decretul nr. 167/1958, art. 2.503 alin. (2) C. civ., art. 8 din Decretul nr. 167/1958, respectiv art. 2.528 alin. (2) C. civ.

Sub un alt aspect, recurenta invocă încalcarea dispozițiilor art. 10 C. civ. care interzic analogia, arătând că, în cauză, nu poate fi aplicată, prin analogie Decizia nr. 19/2019 a Înaltei Curți, întrucât circumstanțele concrete ale speței, constând în schimbarea acționariatului reclamantei, deschiderea procedurii de insolvență, demersurile efectuate pentru verificarea relației dintre părți, existența contestațiilor la executare pe rolul instanțelor presupun o specificitate a analizei juridice, prin raportare la întreg materialul probator.

În susținerea aceleiași critici, arată recurenta că argumentele expuse în cadrul Deciziei nr. 19/2019 nu au relevanță în speță, întrucât procesul-verbal nr. x/14.02.2018 emis de ANAF nu constată vreo pagubă, ci indică numai valoarea achizițiilor realizate de reclamantă de la pârâta C. S.A.

Art. 10 C. civ., invocat de recurentă, vizând interzicerea analogiei, are în vedere legea specială, normele care restrâng liberul exercițiu al drepturilor și legile care prevăd sancțiuni civile, acestea fiind categoriile de prevederi legale nesusceptibile de extensiune analogică.

Or, în cauză, recurenta invocă aplicarea, în mod greșit, prin analogie, a Deciziei nr. 19/2019 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursurilor în interesul legii, prin care s-a oferit o dezlegare de principiu unei chestiuni de drept, prin urmare, nu poate fi reținută pretinsa încălcare a dispozițiilor art. 10 C. civ.

În raport cu problema de drept dezlegată, respectiv dacă actul de control al Curții de Conturi sau al unui alt organ de control, prin care s-a stabilit obligația de acționa pentru recuperarea unui prejudiciu, marchează sau nu începutul termenului de prescripție, considerentele Deciziei nr. 19/2019 sunt relevante în cauză, așa cum în mod corect a reținut instanța de apel, având în vedere că demersul juridic al reclamantei s-a întemeiat tocmai pe constatările efectuate de către un organ de control, în speță, ANAF - Direcția Regională Antifraudă București, reclamanta susținând fără temei în toate etapele procesuale că prescripția dreptului la acțiunea în restituirea plăților nedatorate a început să curgă doar de la data procesului-verbal nr. x/14.02.2018.

Ceea ce a statuat cu valoare de principiu, Înalta Curte, prin Decizia nr. 19/2019, este că, actul întocmit de un organ de control, terț față de raportul dintre părți, pe baza documentelor aflate în posesia părții în detrimentul căreia curge prescripția, nu marchează momentul de început al termenului de prescripție extinctivă.

Acesta fiind chiar obiectul disputei dintre părți, față de dezlegarea dată de instanța supremă, rezultă că susținerile recurentei cu privire la aplicarea greșită, prin analogie, a Deciziei nr. 19/2019, sunt nefondate.

Un argument în plus în sensul aplicării considerentelor deciziei nr. 19/2019, pentru identitate de rațiune, este că, într-un alt recurs în interesul legii, în care sesizarea a urmărit clarificarea momentului de începere a curgerii termenului de prescripție în vederea recuperării sumelor plătite necuvenit cu titlu de beneficii de asistență socială, instanța supremă a constatat "lipsa caracterului dificil al chestiunii de drept, prin raportare la efectele și incidența Deciziei de recurs în interesul legii nr. 19 din 3 iunie 2019, care a dat dezlegare de principiu problemei de drept referitoare la modalitatea în care constatările efectuate de un organ de control, terț față de raportul juridic de creanță, pot influența sau nu momentul de începere a curgerii termenului de prescripție extinctivă a acțiunii în recuperarea sumelor plătite necuvenit".

Astfel, prin decizia nr. 39/2020 a Înaltei Curți - Completul pentru soluționarea recursurilor în interesul legii, de respingere ca inadmibilă a sesizării, s-a reținut că "În ambele ipoteze, independent de normele speciale incidente (din Codul muncii, respectiv ordonanțe de urgență privind beneficiile de asistență socială), relevante, sub aspectul prescripției extinctive, sunt prevederile art. 2.528 din C. civ. cu privire la determinarea momentului începerii curgerii termenului de prescripție extinctivă - în raport cu data la care păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea - care nu poate fi influențat, astfel cum s-a statuat deja, de un act de control întocmit de un terț față de raportul juridic".

"Ignorând regulile de interpretare logică referitoare la analogie care presupun, mutatis mutandis, existența aceleiași soluții sau dezlegări în drept atunci când există aceleași rațiuni ale legii (ubi eadem ratio, ibi eadem jus), titularul sesizării consideră, fără temei, că situația ar fi diferită de cea asupra căreia s-a statuat prin Decizia de recurs în interesul legii nr. 19/2019 (...)".

"În mod evident izvorul obligației debitorului nu îl poate reprezenta actul de control al Curții de Conturi sau al unui alt organ cu atribuții de control, ci actul sau faptul juridic ce a generat paguba provocată, cum s-a stabilit deja prin Decizia de recurs în interesul legii nr. 19/2019, întrucât prin intermediul actului de control se constată doar abaterile de la aplicarea legii (...)."

"Or, aceste aspecte nu pot duce la o altă dezlegare de principiu și nu justifică declanșarea acestui mecanism de unificare jurisprudențială (...)."

"(...) paguba, dacă există, este în realitate preexistentă unor acte emise de alte organe cu atribuții de control."

Prin urmare, dat fiind caracterul obligatoriu al dezlegării de principiu date de instanța supremă, în mod corect instanța de apel a reținut că Decizia nr. 19/2019 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursurilor în interesul legii, este aplicabilă în cauză, pentru identitate de rațiune.

Câtă vreme chestiunea de drept este aceeași, circumstanțele concrete ale speței, învederate de recurent, devin lipsite de relevanță, neputând conduce la o soluție contrară.

Așadar, în mod just a arătat curtea de apel că împrejurări precum schimbarea acționariatului apelantei, deschiderea procedurii insolvenței împotriva acesteia, formularea de către apelantă a unor contestații la executare nu pot împiedica aplicarea deciziei mai sus menționate și nici nu constituie cazuri de suspendare sau întrerupere a termenului de prescripție, neputând fi încadrate în cazurile reglementate de art. 2.532, art. 2.537 C. civ. 2009 sau de art. 13-14 și art. 16 din Decretul nr. 167/1958.

Nu mai puțin, invocând aceste împrejurări de fapt, așa cum în mod corect a reținut și instanța de apel, recurenta se prevalează de propria culpă de a nu fi verificat, pe baza propriilor documente justificative, corectitudinea plăților realizate, iar, potrivit regulii de drept nemo auditur propriam turpitudinem allegans, nimeni nu poate să obțină foloase invocând propria sa vină și nici să se apere valorificând un asemenea temei.

Altfel spus, reclamanta nu poate pretinde în mod valabil că nu a cunoscut prejudiciul până la data emiterii procesului-verbal de control al ANAF, prin conduita sa culpabilă, partea neavând aptitudinea de a modifica momentul de la curge termenul de prescripție extinctivă.

Sub un ultim aspect, recurenta invocă, în mod eronat, că instanța de apel a omis să analizeze și să se pronunțe asupra unora dintre criticile sale din apel.

Înalta Curte constată că aceste susțineri se subsumează motivului de recurs prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Astfel, în ceea ce privește pretinsa omisiune de a analiza influența contestației la executare soluționate prin decizia civilă nr. 1795A/04.05.2018 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, asupra momentului de început al termenului de prescripție, se constată că, în pofida susținerilor recurentei, instanța de apel s-a pronunțat asupra acestui aspect, arătând că formularea unor contestații la executare nu constituie cazuri de suspendare sau întrerupere a termenului de prescripție, neîncadrându-se în cazurile reglementate de art. 2.532 și 2.537 C. civ. sau de art. 13-14 și 16 din Decretul nr. 167/1958.

Referitor la omisiunea instanței de apel de a se fi pronunțat asupra criticilor privind respingerea cererii de obligare a pârâtei la plata accesoriilor, cu consecința aplicării greșite a dispozițiilor art. 1 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958, respectiv a art. 2.503 alin. (1) C. civ., se reține că, în primă instanță, tribunalul a constatat că, odată cu stingerea dreptului material la acțiune privind un drept principal, se stinge și dreptul la acțiune privind accesoriile.

Or, având în vedere principiul accesorium sequitur principalem, instanța de apel, găsind neîntemeiate criticile reclamantei sub aspectul caracterului prescris al dreptului principal și respingând apelul, implicit s-a pronunțat și asupra susținerilor referitoare la accesoriile dreptului pretins. Întrucât dreptul principal s-a prescris, accesoriile, urmând soarta juridică a principalului, de care depinde, sunt deopotrivă prescrise.

În contextul în care instanța de apel a conchis că dreptul de a obține rambursarea plăților nedatorate s-a prescris anterior formulării acțiunii, era de prisos să mai evoce în mod explicit situația accesoriilor, prin urmare, critica privind aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958, respectiv a art. 2.503 alin. (1) C. civ. va fi, de asemenea, înlăturată.

Concluzionând, toate criticile circumscrise de recurentă motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. sunt nefondate.

Pentru toate aceste considerente, față de lipsa incidenței ipotezelor prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta A. S.A., în faliment, prin lichidator judiciar provizoriu E., împotriva deciziei nr. 611 A din 13 aprilie 2022, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta A. S.A., în faliment, prin lichidator judiciar provizoriu E., împotriva deciziei nr. 611 A din 13 aprilie 2022, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 2 mai 2023.