ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1180/2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea adresată Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta A. în contradictoriu cu pârâta AGENȚIA NAȚIONALĂ A MEDICAMENTULUI ȘI A DISPOZITIVELOR MEDICALE a solicitat obligarea paratei la eliberarea certificatului care sa ateste calitatea de persoană calificată prevăzuta la art. 766 din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății, așa cum a fost modificata si republicata, în termen de 30 de zile de la pronunțarea sentinței și la plata de despăgubiri materiale în cuantum de 100.000 euro, cu obligarea paratei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 131 din data de 17 ianuarie 2018 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, s-a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâta AGENȚIA NAȚIONALĂ A MEDICAMENTULUI ȘI A DISPOZITIVELOR MEDICALE, s-a recunoscut reclamantei calitatea de persoană calificată în sensul dispozițiilor art. 766 din Legea nr. 95/2006, privind reforma în domeniul sănătății, republicată și a fost obligată pârâta să emită certificatul care să ateste reclamantei calitatea de persoană calificată în sensul dispozițiilor art. 766 din Legea nr. 95/2006, privind reforma în domeniul sănătății, republicată.

Au fost respinse celelalte capete de cerere, ca nefondate.

Împotriva sentinței civile nr. 131 din 17 ianuarie 2018 a Curții de Apel București, secția a VIII - a contencios administrativ și fiscal au declarat recurs reclamanta A. și pârâta Agenția Națională a Medicamentului și a Dispozitivelor Medicale.

Prin Decizia nr. 6036 din 28 noiembrie 2019, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal a respins recursurile declarate de reclamanta A. și de pârâta Agenția Națională a Medicamentului și a Dispozitivelor Medicale, ca nefondate.

Totodată, a respins cererea recurentei - reclamante A. de acordare a cheltuielilor de judecată.

Împotriva Deciziei nr. 6036 din 28 noiembrie 2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, a formulat contestație în anulare A., înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal la data de 13 mai 2020, sub nr. x/2020.

Recurenta reclamantă A. și-a întemeiat contestația în anulare împotriva deciziei de mai sus, invocând prevederile art. 503 (2) pct. 3 C. proc. civ. cu aplicarea art. 506 C. proc. civ.

Prin decizia 5227 din 15.10.2020, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal a admis contestația în anulare formulată de A. împotriva Deciziei nr. 6036 din 28 noiembrie 2019 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr. x/2017.

A anulat parțial Decizia nr. 6036 din 28 noiembrie 2019 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr. x/2017.

A stabilit termen la data de 11 februarie 2021, pentru soluționarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., cu citarea părților.

II. Soluția instanței de recurs ulterior admiterii contestației în anulare

Recurenta susține că hotărârea a fost dată parțial cu încălcarea și aplicarea greșită a legii (art. 488 pct. 8 C. proc. civ.).

In acest sens a arătat că prin modalitatea în care a acționat intimata pârâtă rezultă fără echivoc, că aceasta a acționat cu exces de putere așa cum această sintagmă este definită de art. 2 alin. 1 din Legea nr. 554/2004, reprezentând voința de a nu rezolva cererea și exercitarea dreptului de apreciere, a autorității publice, prin încălcarea drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățenilor.

Instanța de fond a constatat că autoritatea intimată pârâtă a acționat nelegal, prin refuzul nejustificat de a emite certificatul de persoană calificată, dar a respins acordarea de daune pe motiv că acestea nu ar fi dovedite și de asemenea cu privire la eliberarea certificatului în termen de 30 de zile a apreciat că nu a fost dovedită necesitatea aplicării acestui mijloc de constrângere.

In opinia recurentei, raționamentul este greșit și nelegal atâta timp cât a demonstrat că a făcut nenumărate demersuri pentru obținerea certificatului, iar legiuitorul a stabilit expres prin art. 24 din Legea nr. 554/2004 această formă de constrângere a autorității emitente:

Aceste argumente ale instanței de fond sunt total infirmate de probele administrate care demonstrau fără dubiu această situație și că tergiversarea autorității la emiterea actului, practic i-a distrus cariera, recurenta suferind traume psihice deosebite, confruntându-se cu imposibilitatea de a-și exercita profesia pentru care a făcut eforturi deosebite, fapt dovedit și prin CV-ul prezentat și rezultatele profesionale obținute.

Autoritatea administrativă nu a răspuns în termen, fapt ce a generat prejudicii materiale, pentru că recurenta nu a putut se mă angajeze, precum și un evident prejudiciu de imagine având în vedere că firmele de recrutare forță de muncă, nu înțeleg motivul refuzului autorităților de a elibera un astfel de certificat, atâta timp cât sunt îndeplinite condițiile legale impuse.

Precizează că neputând obține un post la nivelul calificării pe care o deține, a încercat sa se angajeze în alte locuri de munca, unde nu i-ar fi fost necesar acest certificat, dar nu a putut explica firmelor de recrutare care este motivul pentru care ar dori să lucreze pentru un loc de munca sub nivelul pregătirii și experienței, atâta vreme cât ei oferă un loc de muncă conform pregătirii și experienței.

Firmele din Industria farmaceutică din România evită angajarea sa, deoarece persoana/departamentul/Autoritatea (ANMDM) care a refuzat abuziv eliberarea certificatului de persoana calificata (QP) conform 2001/83/EC (uz uman) este aceeași cu persoana/departamentul/Autoritatea care inspectează aceste firme și le acorda autorizația de funcționare GMP.

Arată că stresul și nedreptățile, abuzul la care a fost supusă, aproape 2 ani, -timp în care nu a avut un loc de munca conform pregătirii și experienței, i-au afectat nu doar imaginea profesionala și veniturile familiei, i-au afectat chiar și sănătatea, nebeneficiind desigur nici măcar de asigurare de sănătate.

Recurenta mai menționează că, deși la instanța de fond nu a păstrat toate dovezile interviurilor în care i s-a solicitat acest certificat, va pune la dispoziția instanței corespondența pe mail cu ofertele primite și cărora nu le-a putut da curs datorita lipsei certificatului de persoana calificata conform 2001/83/EC. A existat o ofertă de munca în care i s-a solicitat atât certificatul 2001/83/EC cât și cel 2001/82/EC (vezi oferta 7).

Astfel ca, prin neacordarea în mod abuziv a certificatului de persoană calificată i-a fost îngrădit dreptul la munca, la alegerea liberă a locului de muncă și a profesiei, meseriei sau a activității pe care urma sa o presteze (Codul Muncii, Capitol II, Art. 3, alin. (1), (2), (3) și Constituția României -Art. 41 alin. (1). " Dreptul la muncă nu poate fi îngrădit. Alegerea profesiei, a meseriei sau a ocupației, precum și a locului de muncă este liberă".

În absența acestui certificat, i-au încălcat accesul liber la o activitate economica conform Constituției României ARTICOLUL 45 - "Accesul liber al persoanei la o activitate economică"

I-a fost încălcat dreptul la munca și la libera alegere a ocupației, conform -Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene - Art. 15 - Libertatea de alegere a ocupației și dreptul la muncă.

Conform Leg. 554/2004, legiuitorul a avut în vedere posibilitatea producerii unor daune materiale și morale prin emiterea unor acte administrative ilegale ori prin refuzul nejustificat al autorităților administrative de a rezolva cererea celor îndreptățiți, daune care în speță au fost dovedite, urmare a faptului că datorită refuzului autorității de a elibera certificatul de calitate profesională nu a avut posibilitatea să-și exercite profesia.

Față de acest text de lege și modalitatea în care a acționat autoritatea intimată a rezultat că au fost, în ceea ce o privește, încălcate drepturile și interesele sale legitime și încălcarea acestor drepturi au avut drept efect producerea unui prejudiciu atât de ordin material cât și moral.

Prin refuzul autorității de a emite actul i-a fost afectată imaginea reputația și prestigiul de care se bucura în exercitarea profesiei.

Au fost prezentate în cadrul memoriului de recurs o serie de oferte pe care recurenta le-a primit prin intermediul căsuței electronice.

A arătat prin cererea de chemare în judecată și a demonstrat prin probele administrate că prin refuzul de a emite actul, intimata pârâtă a obstrucționat posibilitatea angajării conform statutului profesional și a experienței în domeniu astfel că suma solicitată cu titlu de prejudiciu de 100.000 euro și neacordată de instanța de fond, este sub nivelul prejudiciului înregistrat având în vedere ofertele pe care le-a avut pentru angajare menționate în recurs.

Intimata pârâtă a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat.

5 .Argumente de fapt și de drept relevante

Motivele de recurs invocate de reclamantă se circumscriu cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., respectiv atunci când au fost intepretate sau aplicate greșit normele de drept material.

Prin sentința civilă 131/17.01.2018 s-a dispus admiterea în parte a cererii de chemare în judecată a recurentei reclamante, s-a recunoscut acesteia calitatea de persoană calificată în sensul dispozițiilor art. 766 din Legea nr. 95/2006, privind reforma în domeniul sănătății, republicată și a dispus obligarea pârâtei să emită certificatul care să ateste această calitate.

Pentru a adopta această soluție instanța a reținut că refuzul exprimat de pârâta este unul nejustificat în sensul exprimării sale cu ignorarea dreptului reclamantei la obținerea certificatului solicitat, în contextul dovedirii întrunirii de către aceasta a tuturor cerințelor instituie de legiuitor în sarcina sa.

Aceste dispoziții ale instanței au rămas definitive la momentul soluționării prezentei, prin respingerea recursului pârâtei, conform deciziei civile nr. 6036/28.11.2019 a ICCJ.

Ca efect al admiterii contestației în anulare promovată de reclamantă, prezentul litigiu are ca obiect soluționarea recursului reclamantei în ce privește respingerea capătului său de cerere constând în acordarea despăgubirilor solicitate pentru prejudiciul suferit în urma refuzului autorității de a-i emite certificatul de atestare a calității de persoană calificată, refuz datorită căruia a fost în imposibilitate de a onora oferte de muncă primite în afara țării.

Este de principiu că în contenciosul administrativ de plină jurisdicție, acordarea daunelor materiale și morale este menită să asigure protecția efectivă a drepturilor persoanei vătămate și repararea echitabilă a prejudiciului suferit de reclamant, în raport cu circumstanțele pricinii, conform art. 18 alin. (3) din Legea 554/2004.

Prima instanță a respins solicitarea recurentei reclamante pentru considerentul că în ceea ce privește daunele materiale, acestea nu au fost dovedite.

Din verificarea cererii de chemare în judecată se constată că partea a solicitat suma globală de 100.000 euro cu titlu de despăgubiri, indicând în mod cert că acestea constituie daune materiale, despăgubirile solicitate fiind definite ca prejudiciul suferit ca urmare a imposibilității de exercitare a profesiei conform pregătirii și studiilor sale.

Înalta Curte apreciază că singura bază ce se cuvine a fi reținută pentru acordarea de satisfacții din acest punct de vedere constă în atitudinea autorității al cărei refuz de acordare a certificatului de atestare profesională a supus persoana în cauză unei vătămări în interesele sale legitime, iar această vătămare nu poate fi contestată.

Pentru soluționarea solicitării reclamantei, Înalta Curte va porni analiza de la petitul cererii de chemare în judecată prin care recurenta reclamantă a solicitat suma de 100.000 euro cu titlul de despăgubuiri materiale, știut fiind că spre deosebire de daunele morale, care sunt lăsate la libera apreciere a judecătorului, cele materiale trebuie să aibă un grad ridicat de certitudine, să poată fi cuantificabile și să fie dovedite.

Astfel, dacă pentru daunele morale nu se poate apela la probe materiale, este de principiu că celelalte despăgubiri civile solicitate presupun administrarea unui suport probator judicios, din care să rezulte cu certitudine prejudiciul, legătura de cauzalitate a acestuia cu fapta ilicită, dar și cuantumul prejudiciului.

In cauza de față, recurenta reclamantă a depus la dosar o serie de înscrisuri, respectiv corespondența pentru anumite posturi disponibile în domeniul său de activitate, care însă nu fac dovada unor oferte certe de muncă. De asemenea, nu rezultă din documentele depuse la dosar că recurenta s-ar fi calificat și ar fi îndeplinit toate cerințele angajatorului, mai puțin pe cea reprezentând certificatul ce i-a fot refuzat de autoritatea pârâtă.

Ca atare, totate aceste prezumtive oferte de angajare nu presupun certitudinea materializării într-un contract efectiv de muncă, și nici măcar nu ceează prezumția că reclamanta ar fi avut șanse reale să ocupe o funcție conform pregătirii sale, dacă nu i-ar fi fost refuzată eliberarea certificatului ca efect al atitudinii culpabile a intimatei pârâte, nefiind probată împrejurarea că a fost respinsă la angajare doar pentru acest considerent.

Așadar, Inalta Curte constată că înscrisurile cuprinzând corespondența recurentei reclamante în vederea angării depuse la dosar, nu constituie un început de dovadă cert care să preconstituie certitudinea prejudiciului suferit de reclamantă, care, deși a fost cuantificat la suma de 100.000 euro, nu poate fi estimat în mod corespunzător raportat la împrejurările cauzei și la dovezile administrate.

Deși, pe parcursul recursului s-a făcut referire la un anumit prejudiciu de imagine, reputație și demnitate, precum și la suferințe psihice, motive care ar putea contura existența unui prejudiciu moral, totuși se observă că despăgubirile solicitate au fost calificate cu certitudine ca fiind materiale, raportate la încălcarea dreptului la muncă, astfel încât instanța nu poate trece peste această calificare, dat fiind principiul disponibilității ce caracterizează procesul civil, dar și faptul că partea a beneficiat de asistență juridică calificată în cadrul acestei proceduri.

Nu în ultimul rând, se consemnează că nu sunt contestate considerentele teoretice referitoare la dreptul garantat la muncă și la libera alegere a profesiei, însă instanța de control judiciar achiesează la concluziile primei instanțe în sensul că daunele materiale solicitate nu au fost dovedite.

Pentru toate aceste considerente, în temeiul prevederilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ. și art. 20 din Legea 554/2004 se va dispune respingerea recursului ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamanta A. împotriva sentinței nr. 131 din data de 17 ianuarie 2018 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 25 februarie 2021, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.