ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1759/2025

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată, inițial, pe rolul Tribunalului Prahova, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal sub nr. x/2015, la 13.02.2015, reclamanta Unitatea Administrativ Teritorială Comuna Izvoarele, prin reprezentant legal Primar A., a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Unitatea Administrativ Teritorială Comuna Ștefești, prin reprezentant legal Primar B., pronunțarea unei hotărâri prin care să se dispună obligarea pârâtei să lase reclamantei în deplină proprietate și pașnică folosință terenul ocupat abuziv în suprafață de 66 ha care face parte din suprafața de 133 ha gol alpin cu destinația de pășune, cunoscut sub denumirea de "Moașa", precum și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată. Prin încheierea pronunțată de secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal din cadrul Tribunalului Prahova la 21 mai 2015, a fost admisă excepția necompetenței funcționale a acestei secții, invocată de pârâtă, și, pe cale de consecință, s-a dispus declinarea competenței de soluționare a prezentei cauze în favoarea secției I civile a Tribunalului Prahova. Pe rolul Tribunalului Prahova, secția I civilă, cauza a fost înregistrată sub nr. x/2015*.

Hotărârea pronunțată de prima instanță, în primul ciclu procesual Prin sentința civilă nr. 1656 din 25 aprilie 2017, Tribunalul Prahova, secția I civilă a respins acțiunea formulată de reclamanta Unitatea Administrativ Teritorială Comuna Izvoarele, ca neîntemeiată. A luat act de susținerea pârâtei în sensul că își rezervă dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.

Hotărârea pronunțată în apel, în primul ciclu procesual Prin decizia civilă nr. 379 din 15 februarie 2018, Curtea de Apel Ploiești, secția I civilă a admis apelul declarat de reclamanta Unitatea Administrativ Teritorială Comuna Izvoarele și, în consecință, a anulat sentința civilă atacată și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță de fond.

Sentința pronunțată în primă instanță de tribunal, în al doilea ciclu procesual Prin sentința civilă nr. 2384 din 06 octombrie 2021, Tribunalul Prahova, secția I civilă a admis acțiunea formulată de reclamanta Unitatea Administrativ Teritorială Comuna Izvoarele, prin reprezentant legal, în contradictoriu cu pârâții Unitatea Administrativ Teritorială Comuna Ștefesti, prin reprezentant legal, și Guvernul României; a obligat pârâta să lase reclamantei în deplină proprietate și pașnică posesie terenul în suprafață de 566281 mp, identificat în raportul de expertiză efectuat de expert C.. Prin hotărârea nr. 807 din 30 mai 2023, Tribunalul Prahova, secția I civilă a admis cererea de completare a dispozitivului sentinței civile nr. 2384 din 06 octombrie 2021 a Tribunalului Prahova și a dispus completarea sentinței, în sensul că: a fost obligată pârâta Unitatea Administrativ Teritorială Comuna Izvoarele să plătească reclamantei suma de 37.511 RON, reprezentând cheltuieli de judecată - taxă judiciară de timbru și onorariu de avocat.

Decizia pronunțată în apel de Curtea de Apel, în al doilea ciclu procesual Prin decizia civilă nr. 756 din 22 mai 2024, Curtea de Apel Ploiești, secția I civilă a admis apelul formulat de apelanta-pârâtă Unitatea Administrativ Teritorială Ștefești, prin primar, împotriva sentinței civile nr. 2384 din 06 octombrie 2021 și a încheierii de ședință pronunțată la data de 17 decembrie 2019 de Tribunalul Prahova, în contradictoriu cu intimata-reclamantă Unitatea Administrativ Teritorială Comuna Izvoarele, prin primar, și cu intimatul-pârât Guvernul României. A schimbat, în tot, sentința apelată, în sensul că: A respins acțiunea, ca nefondată. A obligat intimata-reclamantă Unitatea Administrativ Teritorială Comuna Izvoarele să plătească apelantei-pârâte Unitatea Administrativ Teritorială Comuna Ștefești suma de 15.256 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată aferente apelului.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva deciziei civile nr. 756 din 22 mai 2024 pronunțate de Curtea de Apel Ploiești, secția I civilă a declarat recurs reclamanta Unitatea Administrativ Teritorială Comuna Izvoarele. Recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate pentru motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ., și, în rejudecare, admiterea cererii de chemare în judecată, imputând instanței de apel o motivare contradictorie și o interpretare și aplicare greșită a normelor de drept material incidente în cauză. În dezvoltarea motivelor de recurs, a menționat că, în cauză, pot fi incidente numai dispozițiile Legii nr. 213/1998, care reglementează regimul juridic al proprietății publice și al modului de dobândire a acesteia, lege specială, ce derogă de la dreptul comun. Totodată, a apreciat că dispozițiile art. 863 din C. civ. din anul 2009, invocate de instanță, în considerentele deciziei criticate, nu pot fi incidente în cauză, întrucât acest cod nu era în vigoare la data adoptării H.G. nr. 1359/2001. Continuând, a subliniat că, potrivit dispozițiilor art. 21 din Legea nr. 218/1998, prin hotărârea Guvernului este inventariat domeniul public la nivelul fiecărei UAT și se atestă apartenența fiecărui bun la domeniul public al unității administrativ teritoriale. Astfel, se instituie prezumția că toate bunurile inventariate, aflate în domeniul public al fiecărei UAT, sunt proprietatea acesteia. Pe baza aceste atestări prin hotărâre de Guvern, bunurile se cuprind în inventarul domeniului public al fiecărui UAT și se prezumă, până la proba contrarie, că sunt proprietatea acestora. Recurenta a subliniat că atestarea prin hotărâre de Guvern a dreptului de proprietate publică se încadrează în modurile de dobândire a proprietății publice reglementate de art. 7, lit. f) din Legea nr. 213/1998, cu atât mai mult cu cât nu a fost contestată în condițiile art. 23 din lege. A arătat că dreptul de proprietate al UAT asupra pășunii alpine în suprafață totală de 133 ha, cunoscută sub denumirea Moașa, care face obiectul prezentei cauze, este cu mult anterior adoptării H.G. nr. 1359/2001, figurând și în inventarul comunei întocmit în anul 1993, fiind astfel numai confirmat prin această hotărâre de Guvern. În ceea ce privește situația juridică a imobilului în litigiu, a arătat că, din probele administrate, rezultă că pășunea alpină "Moașa" - fostă proprietate D. - a fost expropriată pe seama comunei Homorâciu, actuală Izvoarele, în temeiul Legii din 24 septembrie 1920, privind înființarea pășunilor comunale. Totodată, a menționat că, începând cu anul 1931, există numeroase înscrisuri care atestă eforturile reprezentanților comunei Homorâciu de a obține proprietatea întregului gol alpin Moașa, respectiv Deciziunea nr. 300/16.02.1943 a Comitetului Agricol al Comunei Homorâciu, decizia nr. 1672/1944 a Curții de Apel București, adresa nr. x/05.03.1946 a Direcției Cărților Funciare din cadrul Ministerului Justiției, adresa nr. x/16.04.1946 a aceleiași instituții și chiar Adresa nr. x/1946, care atestă, fără putință de tăgadă, faptul că la data instaurării regimului comunist, întreaga pășune alpină Moașa era proprietatea Unității Administrativ Teritoriale Comuna Izvoarele. Chiar în perioada comunistă, Decizia nr. 360/1971 a fostului Comitet executiv al Consiliului Popular al Județului Prahova menționează pășunea Moașa, în suprafață de 133 ha, ca aparținând de comuna Izvoarele. Pe de altă parte, așa cum în mod corect a reținut și instanța de apel, în considerentele deciziei criticate, pârâta UAT Ștefești a depus numai înscrisuri care atestă faptul că, în perioada comunistă, și chiar în anul 1990, a avut în folosință câte o porțiune din aceasta pășune, fără a produce vreo dovadă cu privire la un eventual drept de proprietate asupra acesteia. Însă, într-o totală contradicție cu probele administrate în cauză, dar și printr-o aplicare greșită a normelor de drept material incidente, instanța de apel a ignorat toate probele vizând dreptul de proprietate al UAT Comuna Izvoarele asupra terenului în litigiu și a validat un abuz, comis de Comuna Ștefești, care nu deține nici un fel de act cu privire la acest teren. Concluzionând, recurenta a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate și, în rejudecare, admiterea cererii de chemare în judecată.

Apărările formulate în cauză Intimata-pârâtă Comuna Ștefești, prin primar, a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursului pentru neîncadrarea criticilor în motivele casare, menționând că motivele de recurs au fost invocate pur formal, recurenta fiind, în realitate, nemulțumită de soluția pronunțată. Pe fondul recursului, a solicitat respingerea acestuia, ca nefondat. Intimata a subliniat că hotărârea de Guvern, emisă în scopul atestării bunurilor ce aparțin domeniului public al județului și al celorlalte unități administrativ teritoriale din cuprinsul acesteia, adoptate în aplicarea dispozițiilor art. 21 din Legea nr. 213/1998, nu are valoare constitutivă de drepturi, ci doar una declarativă, astfel că nu constituie drept de proprietate pentru terenurile menționate în anexă. Totodată, a subliniat că, în mod corect, instanța de apel a reținut că nici celelalte acte invocate de recurenta-reclamantă nu reprezintă titluri de proprietate. Recurenta a formulat răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea excepției nulității și admiterea recursului.

Procedura de filtru Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar, prin încheierea din 5 iunie 2025, completul de filtru a respins excepția nulității recursului, invocată, prin întâmpinare, a admis, în principiu, recursul și a fixat termen de judecată în ședință publică pentru soluționare la 16 octombrie 2025, cu citarea părților. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantă este nefondat, pentru următoarele considerente: Într-un prim motiv de casare, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a invocat ipoteza motivelor contradictorii, susținând că decizia atacată este într-o totală contradicție cu probele administrare în cauză, instanța de apel ignorând toate dovezile care vizează dreptul de proprietate al acesteia asupra terenului în litigiu și validând o ocupare fără drept a imobilului de către pârâtă. Înalta Curte constată că această critică, astfel cum a fost formulată prin cererea de recurs, este nefondată, întrucât nu vizează o contrarietate reală a motivelor care au stat la baza hotărârii atacate. În concret, recurenta nu a indicat existența unor motive contradictorii în cuprinsul deciziei instanței de apel, ci susínut că soluția instanței nu este conformă cu probele administrate în cauză. În acest sens, trebuie subliniat că motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., ipoteza motivelor contradictorii, devine incident atunci când hotărârea atacată expune raționamente sau concluzii incompatibile între ele, generând astfel confuzie și ambiguitate în ceea ce privește soluția pronunțată în cauză. Contradicția trebuie să fie evidentă, astfel încât să rezulte că decizia este lipsită de claritate și consistență, fapt ce poate duce la o lipsă de previzibilitate în aplicarea legii. Or, în cazul de față, această condiție nu este îndeplinită, critica fiind centrată exclusiv pe nemulțumirea recurentei față de modalitatea în care instanța de apel a interpretat și a apreciat probele administrate. Însă, diferențele de opinie cu privire la interpretarea probelor nu echivalează cu incidența unei motivări contradictorii și nu determină incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., nefiind susceptibile de încadrare în niciunul dintre motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. Totodată, argumentația prezentată de recurentă, exclusiv prin concluziile orale de la termenul din 16 octombrie 2025, diferită de cea expusă în cererea de recurs și întemeiată pe pretinsa contradicție a considerentelor instanței de apel - în sensul că aceasta ar fi reținut, pe de o parte, că noțiunea de "titlu" include actul juridic, inclusiv administrativ sau declarativ de proprietate, iar, pe de altă parte, că H.G. nr. 1359/2001 nu constituie un titlu de proprietate - nu poate fi supusă analizei, fiind invocată pentru prima dată în fața instanței de recurs, în ședință publică. Aceasta întrucât, potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă nu doar indicarea motivelor de nelegalitate, ci și dezvoltarea lor, iar conform art. 487 alin. (1) din același act normativ, recursul se motivează prin însăși cererea de recurs, cu excepția cazurilor prevăzute de art. 470 alin. (5), aplicabile și în această cale de atac. Cum nu se aflăm în situația reglementată de art. 470 alin. (5) C. proc. civ., dezvoltarea ulterioară, orală, a motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6, prin prezentarea unor critici noi, diferite de cele formulate în scris, cu depășirea termenului legal de motivare a recursului, este inadmisibilă. Motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., prin care se invocă aplicarea greșită a normelor de drept material este, de asemenea, nefondat. În susținerea acestei critici, recurenta a susținut că instanța de apel a interpretat în mod eronat dispozițiile art. 21 din Legea nr. 213/1998, reținând că H.G. nr. 1359/2001 nu ar constitui dovada dreptului de proprietate, deși acest act normativ instituie o prezumție de proprietate și se încadrează în modalitățile de dobândire a proprietății publice prevăzute de art. 7 lit. f) din aceeași lege, singurul text aplicabil în cauză. În opinia recurentei, aplicarea art. 863 C. civ. de către instanța de apel este nejustificată. De asemenea, aceasta a susținut că soluția pronunțată este nelegală, întrucât pârâta UAT Comuna Ștefești nu a administrat nicio probă care să dovedească existența unui eventual drept de proprietate asupra imobilului litigios. Prealabil examinării propriu-zise a acestui motiv de recurs, Înalta Curte are în vedere că obiectul litigiului pendinte, astfel cum a fost supus judecății și analizat de către instanțele de fond, îl reprezintă acțiunea prin care reclamanta Unitatea Administrativ Teritorială Comuna Izvoarele a solicitat instanței să oblige pârâta Unitatea Administrativ Teritorială Ștefești să lase reclamantei, în deplină proprietate și posesie, terenul în suprafața de 66 ha, care face parte din suprafața de 133 ha gol alpin cu destinația de pășune, cunoscut sub denumirea "Moașa". Prin decizia atacată, instanța de apel a admis apelul formulat de pârâta UAT comuna Ștefești, a schimbat, în tot, sentința apelată, în sensul că a respins acțiunea formulată de reclamanta UAT comuna Izvoarele, ca nefondată. Pentru a pronunța această soluție, instanța de apel a reținut că reclamanta nu a făcut dovada dreptului de proprietate asupra imobilului revendicat, având în vedere că hotărârea de Guvern de atestare a domeniului public/privat nu constituie în sine un titlu de proprietate în favoarea unității administrativ teritoriale, reținând necesitatea dovedirii modului de dobândire a dreptului de proprietate, astfel cum este reglementat de art. 863 C. civ., respectiv de art. 7 din Legea nr. 213/1998. Sub un prim aspect, Înalta Curte observă cu titlu preliminar că în reglementarea noului C. proc. civ., aplicabil cauzei prezente, recursul reprezintă o cale de atac exclusiv de legalitate, care se grefează pe situația de fapt stabilită de instanțele devolutive ale fondului. Această apreciere rezultă din enunțarea acestui caracter, în mod expres, prin alineatul prim al art. 488 din C. proc. civ., din enumerarea limitativă și expresă a motivelor de nelegalitate, care pot fi invocate în recurs, conform pct. 1 - 8 din respectivul text procesual, precum și din prevederile art. 483 alin. (3) din același Cod, care statuează în mod expres că "Recursul urmărește să supună instanței competente examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile". Drept urmare, instanța de recurs, în cadrul controlului de legalitate, pe care îl exercită, este ținută de situația de fapt astfel cum a fost ea stabilită în mod definitiv, de instanța de fond sau după caz, de apel. Utilitatea acestor precizări preliminare derivă din împrejurarea că unele argumente expuse de recurenta-reclamantă, în fundamentarea motivului subsumat ipotezei de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., cuprind referiri critice la situația de fapt stabilită în etapele procesuale anterioare și la modalitatea în care au fost evaluate probele administrate. Astfel, criticile recurentei care vizează aprecierea situației de fapt nu pot fi primite spre analiză de instanța de recurs, aceasta neavând competența de a reexamina faptele într-o cale de atac ce are caracter exclusiv de legalitate. Această concluzie se impune, întrucât o eventuală reapreciere a situației de fapt și o reevaluare a probelor, în contextul criticilor formulate de recurenta-reclamantă, nu ar constitui exercitarea unui control de legalitate asupra deciziei pronunțate, ci ar echivala cu refacerea analizei faptice și, eventual, stabilirea unei situații noi, la care ar urma să se aplice dispozițiile legale. Realizând această constatare cu titlu preliminar, instanța de recurs reamintește că acțiunea în revendicare este acțiunea reală prin care cel care se pretinde titular al dreptului de proprietate, dar nu are stăpânirea materială a bunului (adică elementul material al posesiei - corpus), îl cheamă în judecată pe cel care deține această stăpânire, solicitând recunoașterea dreptului său de proprietate și restituirea posesiei, diferendul purtând așadar asupra stabilirii calității de proprietar al bunului revendicat, iar sarcina probei revine reclamantului, care trebuie să facă dovada dreptului său de proprietate. Conform art. 3 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, bunurile din domeniul public trebuie să fi fost dobândite cu respectarea prevederilor legale în vigoare la data intrării lor în patrimoniul titularului. În privința obiectului dreptului de proprietate publică, Înalta Curte subliniază condiția impusă imperativ de legiuitor, aceea ca dobândirea acestor bunuri care, fie prin natura lor, fie prin declarația expresă a legii, sunt de uz sau de interes public, să se facă prin unul dintre modurile prevăzute de lege: "Domeniul public este alcătuit din bunurile prevăzute la art. 135 alin. (4) din Constituție, din cele stabilite în anexa care face parte integrantă din prezenta lege și din orice alte bunuri care, potrivit legii sau prin natura lor, sunt de uz sau de interes public și sunt dobândite de stat sau de unitățile administrativ-teritoriale prin modurile prevăzute de lege". Prin urmare, sintagma "prin modurile prevăzute de lege" primește o dublă interpretare, respectiv dobândirea trebuie să se facă printr-unul dintre modurile specifice, prevăzute de art. 7 din Legea 213/1998, iar în cadrul acestora, bunul să fi fost dobândit cu respectarea cerințelor legii în vigoare la data dobândirii lui. Cu alte cuvinte, chiar dacă un bun este declarat prin lege ca fiind de uz sau de interes public, el trebuie să fi intrat legal în patrimoniul titularului său, astfel încât partea să poată face dovada unui titlu legal de proprietate asupra bunului revendicat. În acest sens, s-a stabilit că includerea unui imobil într-un inventar centralizat al bunurilor aparținând domeniului public, cum este cel local, de care s-a prevalat recurenta-reclamantă, sau aparenta identitate a bunului cu unul dintre cele menționate în art. 136 alin. (3) din Constituție sau art. 7 din Legea 213/1998 nu constituie, în sine, un titlu de proprietate în favoarea unității administrativ-teritoriale. Valabilitatea atestării domeniului public rămâne condiționată de existența, ca premisă, a unui mod legal de dobândire a proprietății publice. Prin urmare, simplul fapt că bunul în litigiu se regăsește în inventarul bunurilor din domeniul public nu constituie o prezumție irefragabilă a existenței unui drept de proprietate al statului cu privire la acesta, ci trebuie verificat modul de dobândire, dintre cele prevăzute de art. 7 din Legea 213/1998, astfel încât partea să poată face dovada unui titlu legal de proprietate asupra bunului revendicat. În acord cu instanța de apel, Înalta Curte relevă că actul juridic, prin care un bun este inventariat ca făcând parte din domeniul public al statului, nu dovedește dreptul de proprietate publică al acestuia. Din nicio dispoziție a legii nu rezultă că actul administrativ prin care a fost aprobat inventarul bunurilor proprietatea publică (în litigiul pendinte fiind invocată, în acest sens, H.G. nr. 1359/2001) ar constitui titlu de proprietate. Dimpotrivă, întocmirea inventarului este destinată să servească atestării situației juridice a bunurilor, dar cu valoare strict declarativă, iar nu constitutivă sau translativă de proprietate. Efectul acestei atestări, prevăzută a fi realizată prin hotărâre a Guvernului, inițial potrivit art. 21 alin. (3) din Legea nr. 213/1998 și, în prezent, potrivit art. 288 din Codul administrativ, nu este diferit de efectul oricărei inventarieri, adică declarativ, iar nu constitutiv sau translativ de proprietate. Conform art. 20 din Legea nr. 213/1998: "Inventarul bunurilor din domeniul public al statului se întocmește, după caz, de ministere, de celelalte organe de specialitate ale administrației publice centrale, precum și de autoritățile publice centrale care au în administrare asemenea bunuri. Centralizarea inventarului menționat la alin. (1) se realizează de către Ministerul Finanțelor și se supune spre aprobare Guvernului.". Drept urmare, în mod corect, a reținut instanța de prim control judiciar că atestarea prin H.G. nr. 1359/2001 nu este aptă de a face dovada dreptului de proprietate publică al reclamantei asupra imobilului în litigiu. Totodată, Curtea de Apel a reținut că toate celelalte înscrisuri invocate de reclamantă pentru dovedirea dreptului său de proprietate nu constituie acte de proprietate în sensul art. 863 C. civ., aspect recunoscut implicit chiar de recurentă, care, prin propriile susțineri, a arătat că aceste înscrisuri atestă eforturile reprezentanților Comunei Izvoarele de a dobândi proprietatea întregului gol alpin Moașa, ceea ce conduce la concluzia că, la momentul respectiv, unitatea administrativ-teritorială nu era titulară a acestui drept de proprietate. În ceea ce privește temeiul de drept invocat de instanța de apel, respectiv dispozițiile art. 863 C. civ., contestat de recurentă ca neaplicabil în speță, întrucât nu era în vigoare la momentul adoptării H.G. nr. 1359/2001, Înalta Curte reține că aceste prevederi reglementează, în prezent, modurile de dobândire a dreptului de proprietate publică și au același conținut juridic cu art. 7 din Legea nr. 213/1998, așa cum a reținut și Curtea de Apel . Aceasta relevă că instanța de apel a analizat, în mod corespunzător, prevederile art. 7 din Legea nr. 213/1998, ajungând la concluzia că, indiferent dacă se aplică art. 863 C. civ. sau art. 7 din Legea nr. 213/1998, reclamanta nu a dovedit modul de dobândire a dreptului de proprietate. Nu în ultimul rând, acțiunea în revendicare reprezentând cel mai eficient mijloc de apărare a dreptului de proprietate, care este un drept perpetuu, vizează un ansamblu de acte normative, inclusiv cele în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată, respectiv dispozițiile art. 863 C. civ. Susținerea recurentei, conform căreia intimata-pârâtă nu a făcut dovada existenței unui titlu de proprietate asupra imobilului, urmează a fi, de asemenea, respinsă, ca nefondată. Acesta întrucât, într-o atare acțiune, astfel cum s-a arătat supra, reclamantul care se pretinde proprietar este ținut să facă dovada titlului său de proprietate și, doar după ce o astfel de probă a fost efectuată în cauză, instanța urmează a analiza titlul exhibat de către pârât. În situația în care reține că ambele părți înfățișează titluri valabile, procedează la compararea lor. Altfel spus, în faza inițială a acțiunii în revendicare, sarcina probei, în conformitate cu dispozițiile art. 249 din C. proc. civ. (actor incumbit probatio), aparține reclamantului, care trebuie să facă dovada dreptului său de proprietate. Pârâtul, având elementul corpus, beneficiază de prezumția existenței elementului animus și, pe această bază, de prezumția de proprietate instituită de art. 919 alin. (3) din C. civ. (art. 1854 din C. civ. de la 1864). Dacă reclamantul prezintă probe pentru dovedirea dreptului său și pentru răsturnarea prezumției de proprietate de care beneficiază pârâtul, acesta din urmă are obligația, la rândul său, să facă dovada că dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu se află în patrimoniul său. Până la acest moment procesual, al administrării probelor de către reclamantă, în dovedirea dreptului său de proprietate, pârâtului i se recunoaște o stare de pasivitate în ceea ce privește probarea acestui drept. Cum în cauză, reclamanta a invocat drept titlu de proprietate H.G. nr. 1359/2001, hotărâre de Guvern care nu este aptă de a face dovada dreptului de proprietate, împrejurarea că pârâta nu a făcut dovada dreptului său de proprietate nu are relevanță juridică, sarcina probei revenind reclamantei, care nu a demonstrat că este titularul dreptului pretins. În ceea ce privește ansamblul aserțiunilor recurentei-reclamante din cadrul cererii de recurs, referitoare la probele aduse în dovedirea dreptului de proprietate, însoțite de trimiterea la înscrisurile de la dosar, se reține că acestea implică aprecierea probelor administrate în cauză, instanța de recurs nefiind competentă însă, astfel cum s-a dezvoltat anterior, să reaprecieze situația de fapt în această cale de atac exclusiv de legalitate. Pentru aceste considerente, grefat pe situația de fapt stabilită definitiv, Înalta Curte reține că decizia atacată este legală pe toate aspectele invocate, nefiind incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., astfel că recursul declarat în cauză urmează a fi respins, ca nefondat. Soluția de respingere vizează și cererea de acordare a cheltuielilor de judecată, reprezentând taxă judiciară de timbru achitată în recurs, formulată de reclamantă care, fiind parte căzută în pretenții în sensul art. 453 alin. (1) C. proc. civ., nu este îndreptățită la recuperarea sumelor de bani avansate cu acest titlu. În ceea ce privește solicitarea intimatei-pârâte de acordare a cheltuielilor de judecată, reprezentând taxă judiciară de timbru achitată în apel, se constată că aceste cheltuieli au fost solicitate și în calea de atac anterioară și au fost acordate de Curtea de Apel, astfel cum rezultă din dispozitivul deciziei atacate.