Decizia nr. 1654/2025 — ÎCCJ, Secția I civilă — cale de atac împotriva sentinței nr. 612/2019 a Tribunalului București

Obiectul cererii de chemare în judecată: Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 20 iunie 2017 pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, reclamanții A. și B. au solicitat obligarea pârâților Statul Român prin Ministerul Finanțelor și Regia Autonomă - Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat, în solidar, la plata contravalorii lipsei de folosință, aferentă perioadei 20 februarie 2006 - 23 februarie 2016, cu privire la imobilul situat în București, str. x A, compus din teren în suprafață de 999,28 mp (997 mp din măsurători) și corp de clădire CI (și C3) situat pe acesta, având nr. cadastral x, înscris în Cartea Funciară nr. x, pe care au evaluat-o provizoriu la suma de 46.000 € (respectiv 207.000 RON) prin echivalent în RON la data plății (cuantumul urmând a fi determinat prin efectuarea unui raport de expertiză). În drept, acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 555, art. 566, art. 1349, art. 1357 din C. civ., art. 194 C. proc. civ. La termenul de judecată din 22 februarie 2019, reclamanții au completat temeiul de drept, indicând și art. 723 C. proc. civ., ca fundament al cererii deduse judecății.

Hotărârea pronunțată de prima instanță: Prin sentința civilă nr. 612 din 29 martie 2019, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a admis în parte cererea formulată de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor și Regia Autonomă Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat. A obligat pe pârâți la plata sumei de 343.800 euro către reclamanți, cu titlu de contravaloare lipsă folosință pentru perioada 1 iulie 2014 - 23 februarie 2016 și la plata sumei de 19.901,12 RON, cu titlul de cheltuieli de judecată.

Hotărârea pronunțată de instanța de apel: Prin decizia civilă nr. 1569A din 29 noiembrie 2023, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins, ca nefondate, apelurile formulate de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor și de pârâta Regia Autonomă Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat împotriva sentinței civile nr. 612 din 29 martie 2019 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimații-reclamanți A. și B.. Au fost obligați apelanții-pârâți la plata sumei de 1500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată către intimații-reclamanți, reprezentând onorariu expert.

Calea de atac formulată în cauză: Împotriva deciziei civile nr. 1569A din 29 noiembrie 2023 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București și Regia Autonomă Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat au declarat recurs. Prin încheierea din 6 mai 2025 pronunțată în complet de filtru, a fost anulat recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București și a fost admis în principiu recursul declarat de Regia Autonomă Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat. Prin cererea de recurs formulată, invocând motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ., pârâta Regia Autonomă Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat a arătat că instanța de apel nu a analizat și nu a răspuns tuturor criticilor formulate de pârâta RAAAPPS, în ceea ce privește neîndeplinirea condițiilor antrenării răspunderii civile delictuale și ignorarea cu desăvârșire a temeiului de drept invocat de reclamanți, respectiv art. 566 din C. civ. și nici în ceea ce privește respectarea standardelor ANEVAR în efectuarea raportului de expertiză întocmit în fața primei instanțe și indicarea modalității de calcul a sumei de 343.800 €. De asemenea, instanța nu a analizat și nu a motivat în niciun fel soluția de respingere a apelului în ceea ce privește cauza de înlăturare a caracterului ilicit al faptei, respectiv exercitarea unui drept legitim, aspect invocat de RAAPPS. În cuprinsul deciziei recurate, referitor la antrenarea răspunderii civile delictuale, instanța de apel a motivat doar respingerea apelului declarat de pârâtul Statul Român în ceea ce privește calitatea sa procesuală pasivă, reținând faptul că acesta era obligat în solidar cu RAAPPS să predea imobilul. Prin apelul formulat s-a criticat că, în raport cu temeiul de drept invocat de reclamanți - art. 566 din C. civ., prima instanță putea, cel mult, să îi oblige pe pârâți să înapoieze fructele încasate, acest motiv de apel nefiind analizat. Instanța de apel nu a motivat respingerea motivelor de apel invocate de pârâta RAAPPS și a încălcat dispozițiile art. 868 și art. 870 din C. civ. Instanța nu a răspuns criticilor privind omologarea expertizei întocmite de expertul C., ci a făcut doar un rezumat al acestui raport, fără a arăta cum este calculată suma de 343.800 €, câtă vreme lipsa de folosință evaluată de acest expert a fost în cuantum de 1.071.000 € pentru perioada 20 februarie 2006 - 23 februarie 2016. Valoarea determinată în raportul întocmit de expertul C. nu este conformă și nu respectă recomandările din cadrul standardelor ANEVAR, astfel că nu poate reprezenta o probă științifică care să poată fi utilă în calculul lipsei de folosință. Motivarea instanței de apel privind opinia expertului parte D. este străină de criticile asupra cărora instanța trebuia să se aplece, deoarece pârâții nu au criticat raportul expertului C. prin raportare la opinia expertului parte. Neconforme cu realitatea și străine de natura pricinii sunt și afirmațiile conform cărora RAAPPS ar fi încasat pentru imobilul situat în venituri de 4.165-5.500 € pe lună. Cea de-a treia expertiză efectuată în cauză a fost întocmită de o comisie formată din trei experți care au inspectat imobilul și, într-un raport detaliat, cu respectarea obiectivului, au tras concluzia că lipsa de folosință a imobilului în litigiu este de 104.912 €. Acest raport respectă standardele ANEVAR, fiind bine structurat cu date reale din piața de la momentul solicitat de instanța de judecată. De altfel, experții au avut cunoștință de expertizele anterioare, precum și de obiecțiunile părților, ceea ce explică valoarea stabilită este redusă cu mai mult de jumătate din valoare exagerată și nerealistă determinată de expertiza efectuată de expertul C.. Având în vedere diferențele extrem de mari între valorile prejudiciului constând în lipsa de folosință, reliefate de cele trei expertize, instanța de apel era obligată să stăruie prin toate mijloacele legale pentru aflarea adevărului și aplicarea corectă a legii, astfel cum prevăd dispozițiile art. 22 alin. (2) C. proc. civ. Contradictorialitatea motivării instanței de apel rezultă și din faptul că raportul întocmit de expertul C. cuprinde comparabile din alte zone, și anume Parcul Carol, Parfumului, Iancului, Piața Victoriei, Cotroceni, Ștefan cel Mare.

Apărările formulate în cauză: Intimații-reclamanți A. și B. au formulat întâmpinare, prin care au solicitat anularea recursului declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor în temeiul art. 489 alin. (2) C. proc. civ. și, în subsidiar, respingerea recursului ca nefondat. De asemenea, au solicitat respingerea recursului declarat de pârâta RAAPPS, ca nefondat.

Procedura de filtru: Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților. Prin încheierea din 6 mai 2025 pronunțată în complet de filtru, a fost anulat recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București și a fost admis în principiu recursul declarat de Regia Autonomă Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat, fiind fixat termen de judecată la 14 octombrie 2025, cu citarea părților în ședință publică, pentru soluționarea căii de atac. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție: Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele: Prin cererea de recurs, pârâta Regia Autonomă Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat a formulat motive de nelegalitate subsumate expres ipotezelor prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ. Astfel, din perspectiva motivului de nelegalitate reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta pârâtă a arătat că instanța de apel nu a analizat și nu a răspuns tuturor criticilor pe care le-a formulat cu privire la neîndeplinirea condițiilor necesare pentru antrenarea răspunderii civile delictuale și nici la existența cauzei de înlăturare a caracterului ilicit al faptei - constând în exercitarea unui drept legitim-, considerentele deciziei recurate limitându-se doar la argumente vizând obligația solidară a pârâților de a preda imobilul. În același context, recurenta a susținut și că instanța de apel a ignorat temeiul de drept invocat de reclamanți, respectiv dispozițiile art. 566 C. civ., dispoziții în temeiul cărora avea dreptul exclusiv la restituirea fructelor percepute. Criticile sunt neîntemeiate căci, dintr-o primă perspectivă, Înalta Curte constată că decizia respectă exigențele impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât, raportat la obiectul analizei (verificarea condițiilor privind angajarea răspunderii civile delictuale) și limitele în care a fost învestită, instanța de apel a expus în mod corespunzător argumentele de fapt și de drept care au condus la formarea convingerii sale, raportându-se la dispozițiile legale aplicabile raportului de drept dedus judecății (art. 1349 C. civ.). Totodată, Înalta Curte amintește că prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. nu obligă instanța să răspundă tuturor apărărilor avansate de parte, acestea putând fi analizate global, printr-un raționament juridic de sinteză ori luând în considerare un singur aspect considerat esențial, astfel că omisiunea de a cerceta un anumit argument sau o afirmație, nu constituie automat motiv de casare a sentinței. Pentru a avea această consecință, omisiunea trebuie să fie decisivă, să afecteze echitatea procedurii, să denote lipsa de "ascultare" a părții, ceea ce nu este cazul în speță. Prin urmare, dincolo de faptul că recurenta susține, în mod generic, că instanța de apel nu a răspuns tuturor criticilor invocate, fără însă a indica și în concret care sunt acestea și ce înrâurire ar fi avut în cauză analiza lor punctuală, Înalta Curte apreciază că decizia recurată cuprinde considerente suficiente și convingătoare, apte să expliciteze în mod clar și logic raționamentul pe baza căruia s-a ajuns la concluzia menținerii soluției de obligare a acesteia la plata de despăgubiri reprezentând contravaloare lipsă de folosință imobil, în temeiul răspunderii civile delictuale. Astfel, judicios a reținut curtea de apel că fapta imputată constă tocmai în nepunerea în executare a Deciziei nr. 287A/1.07.2014 a Curții de Apel București, prin care s-a stabilit în mod irevocabil obligația pârâților Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și RAPPS de a lăsa în deplină proprietate și liniștită posesie reclamanților imobilul din București, str. x și, că, omisiunea de a restitui imobilul a generat lipsirea intimaților reclamanți de exercițiul folosinței asupra bunului, ca atribut important al dreptului de proprietate, precum și de valorificarea concretă a tuturor beneficiilor materiale pe care folosința unui bun le poate asigura titularului dreptului, iar forma de vinovăție este intenția indirectă, întrucât apelantele pârâte, deși nu au urmărit, au acceptat producerea acestui prejudiciu în patrimoniul reclamanților, de vreme ce au cunoscut, cel mai târziu la data de 1.07.2014, faptul că ocupă imobilul aparținând unei alte persoane. În aceeași ordine de idei, contrar afirmațiilor recurentei pârâte referitoare la lipsa unei analize privind incidența unei cauze de înlăturare a caracterului ilicit al faptei, constând în exercitarea unui drept legitim, Înalta Curte reține că instanța de apel a avut în vedere și a tranșat asupra acestei susțineri, atunci când a apreciat că, "aspectele învederate de apelanta pârâtă RAPPS referitoare la exercitarea unui drept prevăzut de lege, respectiv dreptul de administrare al imobilului, nu mai pot fi reținute ulterior datei de 1.07.2014, când s-a stabilit obligația acesteia de a preda imobilul, ulterior acestei date pârâta nemaiavând nicio justificare legală de a păstra imobilul". Dintr-o altă perspectivă, nefondate sunt și criticile privind omisiunea instanței de apel de a analiza cauza în baza dispozițiilor art. 566 C. civ. invocate de reclamanții intimați în cererea de chemare în judecată, cât timp, în considerentele deciziei, curtea de apel a reținut că, "în raport de temeiul de drept al cererii, nu prezintă relevanță faptul că titularul dreptului de administrare a închiriat acest imobil, reclamanții nesolicitând fructele produse de acest bun, ci repararea prejudiciului cauzat de fapta ilicită a pârâților de a preda bunul obținut prin hotărâre judecătorească definitivă". Un alt motiv de recurs susținut de recurenta pârâtă vizează caracterul incomplet și contradictoriu al considerentelor curții de apel referitoare la modul în care a fost evaluat materialul probator administrat, anume rapoartele de expertiză efectuate în cauză pe parcursul mai multor etape procesuale, întrucât, nu a răspuns criticilor privind nerespectarea standardelor ANEVAR în efectuarea raportului de expertiză întocmit în fața primei instanțe, dispunând omologarea acestuia, fără a arăta cum este calculată suma stabilită și, totodată, a înlăturat cel de-al treilea raport de expertiză întocmit de o comisie formată din trei experți, cu respectarea standardelor ANEVAR și cu date reale din piața de la momentul solicitat de instanța de judecată În același sens, recurenta a invocat și aplicarea greșită a dispozițiilor legale aplicabile administrării probelor, prin încălcarea rolului activ al judecătorului consacrat de art. 22 alin. (2) C. proc. civ., în sensul că, deși s-au evidențiat diferențe extrem de mari între valorile prejudiciului constând în lipsa de folosință, reliefate de cele trei expertize, instanța de apel nu și-a respectat obligația de a stărui prin toate mijloacele legale pentru aflarea adevărului și aplicarea corectă a legii. Or, analizând aceste critici, Înalta Curte constată că nu pot fi primite, întrucât nu evocă aspecte de nelegalitate, ci de netemeinicie a hotărârii recurate, nefiind în măsură să declanșeze controlul judiciar de legalitate specific instanței de recurs. Prin urmare, recurenta nu relevă motive de nelegalitate a deciziei atacate ce pot fi deduse judecății în recurs câtă vreme modalitatea de administrare și interpretare a probatoriului reprezintă o chestiune de fapt ce este analizată în cadrul cercetării aspectelor legate de fondul cauzei. În acest context, se impune a fi menționat că atributul stabilirii situației de fapt și al aprecierii probelor utile spre această finalitate, adică a rejudecării fondului, aparține în mod exclusiv instanțelor de fond, nefiind permisă instanței de recurs o substituire în prerogativele determinate de lege câtă vreme obiectul și scopului recursului sunt reglementate, în mod imperativ, prin dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora: "recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile." Împrejurarea că recurenta pârâtă consideră că soluția dată de instanța de apel nu este corectă, prin prisma modului în care a interpretat și evaluat concluziile rapoartelor de expertiză, nu înseamnă că s-ar fi săvârșit vreo greșeală de judecată care să facă incidente dispozițiile art. 488 pct. 6 sau 8 C. proc. civ. Ca atare, instanța de recurs nu poate examina decât susținerile ce reprezintă veritabile critici de nelegalitate la adresa hotărârii pronunțate în apel care să permită încadrarea acestora în vreunul dintre motivele de recurs strict și limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., normă de ordine publică. Drept urmare, nu pot fi deduse judecății instanței de recurs argumente prin care se critică stabilirea situației de fapt ori interpretarea dată de instanțele de fond probelor administrate în cauză, având în vedere că instanța de recurs nu exercită un control judiciar asupra temeiniciei hotărârii recurate. Față de cele ce preced, în considerarea prevederilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ. Înalta Curte constată că recursul este nefondat, urmând a fi respins, cu obligarea recurentului la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 7465,62 RON reprezentând onorariu avocat, conform art. 453 alin. (1) C. proc. civ.