ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1280/2021

Ședința publică din data de 10 iunie 2021

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă sub nr. x/2018, la data de 14 februarie 2018, reclamanta A. "A." a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Regia Autonomă - Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat (RA APPS), ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea pârâților la plata sumei de 210.424 RON, cu titlu de cotă-parte în valoare de 71,34% din suma de 294.960 RON, achitată de către reclamantă în perioada 01.02.2015 - 4.03.2018, reprezentând contravaloarea serviciilor de pază - control acces poartă pentru imobilul deținut de părți din București, Calea x, precum și a serviciilor de curățenie pentru spațiile comune din același imobil, cu cheltuieli de judecată.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 647 alin. (3), art. 654 alin. (1) și art. 655 C. civ.

Pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive, iar pe fond a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

Prin sentința civilă nr. 2018 din 12 noiembrie 2018, Tribunalul București, secția a III-a civilă a respins, ca neîntemeiată, excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, a admis cererea formulată de reclamanta A. "A." în contradictoriu cu pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Regia Autonomă Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat, a obligat pârâta Regia Autonomă Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat la plata sumei de 210.424 RON, către reclamanta A. "A.", în calitate de administrator al cotei din imobilul situat în București, Calea x, proprietatea Statului Român și la plata sumei de 7814 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată (taxă de timbru și onorariu expert desemnat de instanță), către aceeași reclamantă.

Prin decizia nr. 1619 din 2 decembrie 2019, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a admis apelurile formulate de pârâții Regia Autonomă Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice împotriva sentinței nr. 2018 din 12 noiembrie 2018, pronunțate de Tribunalul București, secția a III-a civilă, în contradictoriu cu reclamanta A. "A.", a schimbat în parte sentința civilă apelată, în sensul că a respins acțiunea, ca neîntemeiată, a păstrat soluția de respingere a excepției lipsei calității procesuale pasive a Statului Român și a respins cererea reclamantei de acordare a cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.

Împotriva deciziei nr. 1619 din 2 decembrie 2019, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a declarat recurs reclamanta A. "A.".

Cererea de recurs a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă la data de 7 iulie 2020, sub nr. x/2018, fiind repartizată aleatoriu, spre soluționare, Completului nr. 8.

Prin cererea de recurs întemeiată în drept pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a solicitat admiterea căii de atac exercitate, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel, întrucât soluția pronunțată este nelegală, fiind rezultatul încălcării și aplicării greșite a normelor de drept material.

A arătat că în mod greșit a apreciat curtea că împărțirea cheltuielilor făcute de recurentă pentru a asigura paza imobilului și curățenia în spațiile comune trebuie să se realizeze în conformitate cu regulile și principiile guvernate de Legea nr. 230/2007, deoarece această chestiune fusese deja tranșată cu putere de lucru judecat printr-o altă hotărâre judecătorească, definitivă și irevocabilă.

Chiar prin acțiunea introductivă, recurenta a solicitat instanței să observe că în dosarul nr. x/2010 s-a judecat cererea formulată de BNP A. și B., în contradictoriu cu Statul Român și RA APPS, având ca obiect, printre altele, și "stabilirea cotelor în care se suportă cheltuielile determinate de administrarea, întreținerea și conservarea bunului comun". Prin decizia nr. 4052 din 29 noiembrie 2017, Tribunalul București a dispus în sensul că "stabilește cotele din dreptul de proprietate deținute de părți astfel: reclamantul BNP A. deține cota de proprietate de 13,36%, reclamanta B. deține cota de proprietate de 15,30%, iar pârâta deține cota de proprietate de 71,34%", respectiv "constată că părțile suportă cheltuielile determinate de administrarea, întreținerea și conservarea imobilului proporțional cu cotele de proprietate".

Așadar, modalitatea de împărțire a acestor categorii de cheltuieli nu mai putea face obiectul unei noi analize în apel, fiind suficient doar să se verifice și să se stabilească dacă cheltuielile efectuate de reclamantă pentru plata serviciilor de pază a imobilului și de curățenie a spațiilor comune intră sau nu în categoria cheltuielilor de administrare, întreținere și conservare a imobilului.

Or, în speță, în mod nelegal instanța de apel a procedat la analizarea temeiniciei pretențiilor recurentei prin raportare la H.G. nr. 1588/2007 (Normele metodologice referitoare la asociațiile de proprietari) și ale Legii nr. 230/2007 privind înființarea, organizarea și funcționarea asociațiilor de proprietari.

Procedând astfel, a încălcat unul din efectele legale ale hotărârii judecătorești irevocabile pronunțate într-o cauză civilă între aceleași părți și în legătură cu aceleași raporturi juridice de coproprietate forțată, care ar trebui să se bucure de autoritate de lucru judecat și să fie opozabilă părților. Curtea a golit de orice conținut și efect juridic dispozitivul deciziei nr. 4052 din 29 noiembrie 2017, referitor la modul în care coproprietarii din condominiu vor fi ținuți să împartă cheltuielile, despre care o altă instanță s-a pronunțat și a stabilit că vor fi suportate "proporțional cu cotele de proprietate", spre deosebire de dispozițiile Legii nr. 230/2007, care reglementează că o parte din cheltuieli vor fi împărțite în funcție de numărul de persoane care folosesc imobilul/locuiesc în condominiu.

De altfel, efectul pozitiv al autorității de lucru judecat a mai fost recunoscut și aplicat de instanțele judecătorești și în dosarul nr. x/2013, având ca obiect acțiunea în pretenții formulată de RA APPS în contradictoriu cu BNP A., prin care s-a solicitat obligarea reclamantei de față la plata sumei de 9.908,74 RON, cu titlu de cote întreținere și dobânda legală, calculate în cadrul condominiului din București, Calea x, pentru perioada decembrie 2012 - martie 2014. Prin decizia civilă nr. 3297A din 25 octombrie 2019, Tribunalul București, secția a V-a civilă a admis numai în parte acțiunea RA APPS, obligând BNP A. la plata doar a sumei de 3.780,52 RON, după ce a reținut mai întâi că aceste cheltuieli trebuie calculate conform regulii stabilite prin hotărâre judecătorească, cenzurând susținerile RA APPS, în sensul că ar fi îndreptățită să calculeze în continuare cheltuielile conform regulilor aplicabile asociațiilor de proprietari.

Recurenta a mai susținut că în mod greșit instanța de apel a interpretat și a aplicat dispozițiile art. 640 și art. 641 C. civ., apreciind că pretențiile deduse judecății vizează cheltuieli făcute cu administrarea bunului proprietate comună, în loc de cheltuieli făcute pentru conservarea bunului, drept pentru care nu ar fi opozabile intimaților contractele de prestări servicii și obligațiile de plată aferente, deoarece aceștia nu și-au exprimat acordul în legătură cu contractarea serviciilor de pază a imobilului și de curățenie a spațiilor comune din condominiu. Or, această interpretare este într-o totală contradicție cu prevederile art. 655 C. civ., care statuează că cheltuielile/serviciile efectuate pentru întreținerea spațiului au ca scop conservarea clădirii, nicidecum administrarea ei. Ca atare, instanța de apel a schimbat natura juridică a serviciilor contractate de recurentă, considerând că nu ar fi aplicabile dispozițiile art. 640 C. civ., care permit oricăruia dintre coproprietari să facă acte de conservare a bunului comun.

A arătat că instanța de apel, deși a constatat că imobilul reprezintă un condominiu căruia îi sunt aplicabile principiile generale ce decurg din Legea nr. 230/2007, nici măcar nu a avut în vedere prevederile subsecvente ale C. civ. (art. 646 - 666) referitoare la coproprietatea forțată și care sunt pe deplin aplicabile raportului juridic dedus judecății, în condițiile în care starea de coproprietate din imobil există doar asupra spațiilor comune.

Prin cererea de chemare în judecată au fost solicitate pretenții în cuantum de 210.424 RON, care au fost generate de cheltuielile făcute de recurentă pentru a asigura servicii de pază - control acces poartă pentru imobilul din București, Calea x, precum și servicii de curățenie pentru spațiile comune din același imobil. Aceste servicii au vizat exclusiv spațiile comune, neavând nicio legătură cu spațiile deținute în proprietate exclusivă de recurentă în imobilul în cauză (pentru securitatea spațiilor de la etajele 2-3 sunt deținute sisteme proprii de supraveghere și de securitate, iar serviciile de curățenie în cele două spații de la etajele 2-3 sunt asigurate de personalul propriu al notariatului).

Recurenta a precizat, că, de altfel, nici intimații nu au contestat realitatea prestării serviciilor de curățenie și de pază sau contravaloarea acestora, motiv pentru care solicită cenzurarea aprecierilor făcute de instanța de apel în cuprinsul considerentelor, prin care s-a susținut ipoteza (nefondată) că "în plus, din conținutul actelor nu a rezultat că serviciile de administrare, protejare și curățenie au privit toate părțile comune ale imobilului situat în București, Calea x, atât timp cât actul prevede și se referea și la controlul accesului clienților și al vizitatorilor pentru prevenirea producerii de pagube materiale în patrimoniul beneficiarului, aspecte ce țin de obiectul de activitate al beneficiarului".

În cauză, realitatea și întinderea prestării serviciilor a putut fi verificată încă de la prima instanță, cu ocazia efectuării raportului de expertiză judiciară contabilă, neexistând vreo observație din partea expertului desemnat în legătură cu eventuale neconcordanțe în ceea ce privește contractele încheiate de recurentă, în calitate de beneficiar, prestarea efectivă a serviciilor, modul de plată și de înregistrare a plăților și a celorlalte documente justificative în evidențele contabile proprii.

Recurenta a învederat că, în materia coproprietății forțate într-un condominiu, prevederile generale ale art. 640 și art. 641 C. civ. sunt completate și de dispozițiile speciale ale art. 655 C. civ., care definesc noțiunea de "conservare a clădirii" (a condominiului) ca pe o "păstrare a clădirii în stare bună". Deși art. 640 C. civ. nu oferă o definiție a noțiunii de "act de conservare a bunului comun", prin simetrie și analogie cu noțiunea de "conservare a clădirii/a condominiului" se poate considera că orice act care vizează păstrarea în stare bună a bunului comun/a spațiului comun reprezintă un act de conservare.

Or, este de necontestat că serviciile de pază și control acces poartă au avut de la început scopul de a preîntâmpina acțiunile de vandalism și de furt la care a fost expusă în trecut clădirea/spațiile comune ale clădirii.

Procedând la încheierea contractelor de prestare a serviciilor de pază, recurenta a asigurat "păstrarea clădirii în stare bună", deci a îndeplinit acte de conservare a bunului comun, pentru care nu era necesar acordul majorității coproprietarilor. A arătat că serviciile de curățenie au fost contractate cu scopul de a asigura condiții adecvate de igienă în spațiile comune, așadar, prin încheierea contractelor de prestare a serviciilor de curățenie a asigurat, de asemenea, "păstrarea clădirii în stare bună", deci a îndeplinit acte de conservare a bunului comun, pentru care nu era necesar acordul majorității coproprietarilor.

Prin urmare, dispozițiile art. 641 C. civ. nu operează în cauză deoarece contractele de prestări servicii de pază și de curățenie nu pot constitui acte de administrare, acestea fiind veritabile acte de conservare, care au vizat să mențină atât condominiul, cât și spațiile comune din condominiu în stare bună.

Intimata Regia Autonomă Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursului raportat la dispozițiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ., iar în subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca neîntemeiat.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 18 martie 2021, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de reclamanta A. "A." împotriva deciziei nr. 1619 din 2 decembrie 2019 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie și a fixat termen de judecată la 15 aprilie 2021, în ședință publică, cu citarea părților.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Prealabil analizei cererii de recurs, Înalta Curte reține că instanța de fond a apreciat că proprietarii din condominiul ce face obiectul litigiului pendinte suportă cheltuielile determinate de administrarea, întreținerea și conservarea imobilului proporțional cu cotele de proprietate, și anume reclamanta A. "A." 13,36%, B. 15,30%, iar RA APPS 71,34%, dată fiind autoritatea de lucru judecat a deciziei civile nr. 4052 din 29 noiembrie 2017 a Tribunalului București, secția a V-a civilă.

Prima instanță a examinat contractele de prestări servicii nr. x/20.12.2008, nr. y/01.06.2015 și nr. 1/10.02.2016, observând că reclamanta a contractat prestarea unor servicii de administrare a imobilului din București, Calea x, iar acestea sunt servicii de pază și de curățenie pentru părțile din condominiu aflate în proprietate comună.

A constatat, astfel, că aceste cheltuieli sunt legate de întreținerea, repararea și exploatarea părților comune în sensul art. 645 alin. (1) C. civ., care, în lipsa unor prevederi legale sau înțelegeri contrare, "se suportă de fiecare coproprietar în proporție cu cota sa parte". Or, în cauză, cota parte care revine Statului Român din aceste cheltuieli este cea stabilită cu autoritate de lucru judecat prin decizia civilă nr. 4052 din 29 noiembrie 2017 a Tribunalului București, secția a V-a civilă.

Instanța de apel a reținut că, prin contractul de prestări servicii nr. x/20.12.2008, încheiat între S.C. C. S.R.L., în calitate de prestator, și A., în calitate de beneficiar, s-a convenit executarea de către prestator, cu personal propriu a serviciilor de administrare și curățenie privind părțile comune din imobilul situat în București, Calea x, inclusiv controlul accesului clienților și al vizitatorilor pentru prevenirea producerii de pagube materiale în patrimoniul beneficiarului, pentru perioada 01.01.2009 - 31.12.2015. Prin contractul de prestări servicii nr. x/01.06.2015, încheiat între S.C. D. S.R.L., în calitate de prestator, și A., în calitate de beneficiar, s-a convenit executarea de către prestator, cu personal propriu a serviciilor de administrare, protejare și curățenie privind părțile comune din imobilul de la adresa anterior menționată, inclusiv controlul accesului clienților și al vizitatorilor pentru prevenirea producerii de pagube materiale în patrimoniul beneficiarului, pentru perioada 01.06.2015 - 31.12.2015. De asemenea, prin contractul de prestări servicii nr. x/10.02.2016, încheiat între S.C. E. S.R.L., în calitate de prestator, și A., în calitate de beneficiar, s-a convenit executarea de către prestator, cu personal propriu a serviciilor de administrare, protejare și curățenie privind părțile comune din imobilul în cauză, inclusiv controlul accesului clienților și al vizitatorilor pentru prevenirea producerii de pagube materiale în patrimoniul beneficiarului.

Curtea de apel, analizând prevederile art. 647, 648 și 654 C. civ., a constatat că: toate cheltuielile legate de întreținerea, repararea și exploatarea părților comune se suportă de fiecare coproprietar, potrivit cotei sale ideale, însă această obligație ia naștere doar în temeiul actelor C. proc. civ. efecte juridice în acest sens, fiind valabil încheiate cu respectarea tuturor cerințelor impuse de starea de coproprietate; niciun act al unui singur coproprietar, indiferent că este act de folosință, administrare sau dispoziție, nu poate să aibă ca obiect cota-parte indiviză din coproprietatea forțată fără consimțământul celorlalți proprietari.

Totodată, a apreciat că, față de dispozițiile art. 659 C. civ., imobilul situat în București, Calea x, reprezintă un condominiu, căruia îi sunt aplicabile principiile generale ce decurg din Legea nr. 230/2007 privind înființarea, organizarea și funcționarea asociațiilor de proprietari, inclusiv cele ale H.G. nr. 1588/2007 de aprobare a Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 230/2007, acte normative în vigoare pentru perioada ce face obiectul litigiului (01.02.2015 - 04.03.2018).

În cadrul cheltuielilor comune pot fi incluse și serviciile de curățenie, respectiv de pază a imobilului (art. 44 din Norme), însă de principiu actele de administrare ale proprietății comune forțate sunt supuse acordului de voință al majorității proprietarilor, acord manifestat în cadrul adunării generale.

În speță, însă, actele juridice, în temeiul cărora reclamanta își formulează pretențiile, nu au fost încheiate cu acordul de voință al majorității proprietarilor din imobil, nerezultând din niciun mijloc de probă exprimarea acordului proprietarului Statul Român la perfectarea acestora. Mai mult, din cuprinsul lor nu reiese împrejurarea că acestea au fost încheiate de un singur coproprietar în numele și pe seama tuturor coproprietarilor, ci doar că au fost convenite de două părți contractante, prestatorul și beneficiarul serviciilor, acesta din urmă fiind indicat exclusiv ca fiind biroul notarial. În plus, din conținutul actelor nu rezultă că serviciile de administrare, protejare și curățenie au privit toate părțile comune ale imobilului, atât timp cât prevăd și se referă la controlul accesului clienților și al vizitatorilor pentru prevenirea producerii de pagube materiale în patrimoniul beneficiarului, aspecte ce țin de obiectul de activitate al reclamantei.

În acest context, instanța de apel a reținut că în absența oricăror alte elemente - dovada unui mandat sau a unei gestiuni de afaceri ratificată, prevederile contractelor de prestări servicii nu sunt opozabile Statului Român, cât timp în convenția încheiată cu reclamanta nu s-a specificat asumarea obligațiilor în favoarea coproprietății. Ca atare, pârâtului nu îi revin în temeiul răspunderii civile contractuale obligații în baza contractelor, încheiate în nume propriu de unul din coproprietarii condominiului, fără acordul majorității proprietarilor.

Curtea a constatat că actele de administrare cu privire la bunul comun pot fi făcute numai cu acordul coproprietarilor ce dețin majoritatea cotelor-părți, așa cum dispune expres alin. (1) al art. 641 C. civ., iar contractele având ca obiect serviciile pentru curățenia și paza imobilului constituie acte de administrare, acestea având caracterul unor acte prin care bunul este pus în valoare din punct de vedere economic.

Printr-o primă critică formulată, recurenta a susținut că în mod greșit instanța de apel a apreciat că împărțirea cheltuielilor pretinse în prezenta cauză trebuie să se facă în conformitate cu regulile și principiile guvernate de Legea nr. 230/2007, deși această chestiune fusese tranșată cu putere de lucru judecat prin decizia nr. 4052 din 29 noiembrie 2017 pronunțată de Tribunalul București. Prin urmare, era suficient să se verifice și să se stabilească dacă cheltuielile efectuate în acest scop intră sau nu în categoria cheltuielilor de administrare, întreținere și conservare a imobilului. Or, instanța de apel a încălcat autoritatea de lucru judecat a hotărârii menționate, care a stabilit că aceste cheltuieli vor fi împărțite "proporțional cu cotele de proprietate", spre deosebire de dispozițiile Legii nr. 230/2007, care reglementează că o parte din cheltuieli vor fi împărțite în funcție de numărul de persoane care folosesc imobilul/locuiesc în condominiu. Mai mult, în mod nelegal instanța de apel a procedat la analizarea temeiniciei pretențiilor recurentei prin raportare la H.G. nr. 1588/2007 și Legea nr. 230/2007.

Înalta Curte observă că, prin decizia civilă nr. 4052 din 29 noiembrie 2017, Tribunalul București, secția a V-a civilă a admis apelurile declarate de reclamanții BNP A. și B. și de pârâta Regia Autonomă - Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat împotriva sentinței civile nr. 5163 din 12 martie 2013, pronunțată de Judecătoria sectorului 1 București, în contradictoriu cu intimatul intervenient Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că a stabilit cotele din dreptul de proprietate deținute de părți astfel, pentru reclamantul BNP A. cota de proprietate de 13,36%, pentru reclamanta B. cota de proprietate de 15,30%, iar pentru pârâtă cota de proprietate de 71,34%, și a constatat că părțile suportă cheltuielile determinate de administrarea, întreținerea și conservarea imobilului proporțional cu cotele de proprietate.

În dosarul soluționat prin această decizie, reclamanții au solicitat stabilirea suprafețelor ce se află în proprietatea exclusivă a fiecărui coproprietar și a suprafețelor aflate în proprietate comună, stabilirea cotelor procentuale ce revin fiecărui coproprietar din imobilul situat în București, Calea x, stabilirea cotelor în care se suportă cheltuielile determinate de administrarea, întreținerea și conservarea bunului comun, obligarea pârâtei la calcularea cotei din cheltuielile de întreținere ce revin reclamanților conform cotei stabilite de instanță.

Prin hotărârea menționată, instanța de apel a reținut că părților de față nu le sunt incidente dispozițiile din Legea nr. 230/2007, însă niciuna dintre acestea nu neagă posibilitatea aplicării principiilor generale inserate în cadrul acestui act normativ. În aceste condiții, dat fiind că regula în materie o reprezintă suportarea de către proprietari a cheltuielilor cu întreținerea conform cotelor de contribuție aferente dreptului de proprietate de care beneficiază, a opinat că impunerea acestei norme și raporturilor locative de față nu poate genera o nesocotire a libertății contractuale.

În litigiul de față, instanța de apel a considerat că tribunalul nu putea admite pretențiile formulate de reclamantă exclusiv prin prisma art. 654 alin. (1) C. civ., care stipulează că "În lipsa unor prevederi legale sau înțelegeri contrare, fiecare coproprietar suportă cheltuielile legate de întreținerea, repararea și exploatarea părților comune, în proporție cu cota sa parte", fără a se verifica modalitatea de încheiere a contractelor în baza cărora se solicită plata unor cheltuieli de administrare din perspectiva opozabilității acestora față de coproprietarii condominiului.

Or, în acest context, Înalta Curte constată că instanța de apel nu a înlăturat efectul pozitiv al autorității de lucru judecat al deciziei civile nr. 4052 din 29 noiembrie 2017 a Tribunalului București, secția a V-a civilă în ceea ce privește stabilirea cotelor în care se suportă cheltuielile determinate de administrarea bunului comun, ci doar a statuat asupra necesității dovedirii îndeplinirii condițiilor prevăzute de art. 641 alin. (1) C. civ. anterior aplicării în cauză a considerentelor și dispozitivului hotărârii menționate prin raportare la dispozițiile din Legea nr. 230/2007, în acord cu art. 654 alin. (1) C. civ.

Conform art. 641 alin. (1) C. civ., "Actele de administrare, precum încheierea sau denunțarea unor contracte de locațiune, cesiunile de venituri imobiliare și altele asemenea, cu privire la bunul comun pot fi făcute numai cu acordul coproprietarilor ce dețin majoritatea cotelor-părți".

Instanța de apel a apreciat că nu poate reține autoritatea de lucru judecat cu privire la aplicarea art. 654 alin. (1) C. civ. în considerarea faptului că textul de lege nu poate fi calificat ca tranșând o chestiune litigioasă, dar și pentru că nu s-a dovedit soluționarea unui litigiu anterior având același obiect și întemeiat pe aceeași cauză, prin urmare s-a pronunțat în legătură cu efectul negativ al autorității de lucru judecat.

Înalta Curte apreciază că rațiunea adoptării art. 430 C. proc. civ. o constituie necesitatea de a se înlătura încălcarea autorității de lucru judecat atunci când instanțele au dat soluții contrare în dosare diferite, atât în ceea ce privește efectul negativ, cât și cel pozitiv.

În ceea ce privește condiția identității de părți, obiect și cauză, Înalta Curte reține că aceasta reprezintă o cerință care valorifică efectul negativ al autorității de lucru judecat: interzicerea reluării aceleiași judecăți în condițiile identității de elemente reglementate prin art. 431 alin. (1) C. proc. civ. - "Nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeași calitate, în temeiul aceleiași cauze și pentru același obiect".

Pe de altă parte, potrivit art. 431 alin. (2) C. proc. civ., "Oricare dintre părți poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluționarea acestuia din urmă".

Astfel cum rezultă din art. 430 alin. (2) C. proc. civ., autoritatea de lucru judecat este prevăzută în mod expres ca atașându-se și considerentelor hotărârii, nu doar a celor decisive, care susțin dispozitivul, ci și considerentelor decizorii. În acest mod legiuitorul a consacrat în mod explicit, in terminis, pe plan normativ și efectul pozitiv al lucrului judecat prin care o chestiune litigioasă, dedusă judecății în mod incidental și dezlegată în cadrul unui proces, a cărei rezolvare nu se va regăsi în dispozitivul hotărârii, este înzestrată cu autoritate de lucru judecat, ceea ce înseamnă că nu va putea fi nesocotită, contrazisă într-un litigiu ulterior, întrucât ceea ce s-a judecat este presupus a exprima adevărul raporturilor juridice dintre părți.

Într-o astfel de situație, efectul pozitiv al autorității de lucru judecat presupune existența unui proces în desfășurare, în cadrul căruia se impun ca un "dat" dezlegările anterioare ale instanței, spre deosebire de efectul negativ, reglementat de art. 431 alin. (1) C. proc. civ., care oprește o nouă judecată în fond, doar dacă există tripla identitate de elemente (părți, obiect, cauză).

În speță, fără a nega dezlegările jurisdicționale din decizia civilă nr. 4052 din 29 noiembrie 2017 a Tribunalului București, secția a V-a civilă, instanța de apel și-a fundamentat raționamentul juridic pe temeiuri juridice cuprinse fie în legea specială, fie în C. civ., negăsind relevantă în adoptarea soluției, față de cauza juridică a dreptului afirmat, măsura dispusă prin hotărârea invocată ca având putere de lucru judecat.

Această împrejurare nu este însă de natură a conduce la admiterea căii de atac exercitate din perspectiva art. 488 pct. 5 C. proc. civ., în raport de care pot fi încadrate criticile de nelegalitate anterior analizate, întrucât, astfel cum susține și recurenta, prioritar împărțirii cheltuielilor pretinse în prezenta cauză, era determinarea naturii juridice a cheltuielilor efectuate, respectiv dacă acestea intră sau nu în categoria cheltuielilor de administrare ori de conservare a imobilului, cu implicații în ceea ce privește suportarea lor de către intimați.

Pe de altă parte, Înalta Curte reține că trimiterea la regulile și principiile guvernate de Legea nr. 230/2007, pe care instanța de apel a făcut-o în analiza regimului juridic al coproprietății forțate, nu conduce la înlăturarea chestiunilor tranșate în mod definitiv prin decizia civilă nr. 4052 din 29 noiembrie 2017 a Tribunalului București, secția a V-a civilă, chiar și instanța de judecată care a pronunțat această hotărâre având în vedere faptul că părțile nu neagă posibilitatea aplicării principiilor generale inserate în cadrul acestui act normativ.

În speță, recurenta a mai susținut că efectul pozitiv al autorității de lucru judecat a fost recunoscut și aplicat și în dosarul nr. x/2013, având ca obiect acțiunea în pretenții formulată de RA APPS în contradictoriu cu BNP A., însă această apărare nu prezintă relevanță juridică pentru că, așa cum s-a arătat deja, instanța de apel nu a înlăturat acest efect al autorității de lucru judecat a deciziei civile nr. 4052 din 29 noiembrie 2017 a Tribunalului București, secția a V-a civilă.

Prin cea de-a doua critică formulată, recurenta a arătat că în cauză în mod greșit au fost interpretate/aplicate dispozițiile art. 640 - 641 C. civ.. De asemenea, au fost încălcate prevederile art. 655 C. civ., întrucât cheltuielile făcute cu paza imobilului și pentru curățenia spațiilor comune din condominiu sunt cheltuieli de conservare a bunului proprietate comună. Or, este de necontestat că serviciile de pază și control acces poartă au avut scopul de a preîntâmpina acțiunile de vandalism și de furt la care a fost expusă în trecut clădirea/spațiile comune ale clădirii, iar, procedând la încheierea contractelor de prestare a serviciilor de pază, recurenta a asigurat "păstrarea clădirii în stare bună", deci a îndeplinit acte de conservare a bunului comun, pentru care nu era necesar acordul majorității coproprietarilor. La fel a procedat și în cazul contractelor de prestare a serviciilor de curățenie.

A mai precizat că instanța de apel, deși a constatat că imobilul reprezintă un condominiu căruia îi sunt aplicabile principiile generale ce decurg din Legea nr. 230/2007, nici măcar nu a avut în vedere prevederile subsecvente ale C. civ. (art. 646 - 666) referitoare la coproprietatea forțată și care sunt pe deplin aplicabile raportului juridic dedus judecății, în condițiile în care starea de coproprietate din imobil există doar asupra spațiilor comune.

Critica întemeiată pe dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ. este nefondată.

Potrivit art. 640 C. civ., "Fiecare coproprietar poate să facă acte de conservare cu privire la bunul comun fără acordul celorlalți coproprietari", iar, conform art. 641 alin. (1)-(3) C. civ., "Actele de administrare, precum încheierea sau denunțarea unor contracte de locațiune, cesiunile de venituri imobiliare și altele asemenea, cu privire la bunul comun pot fi făcute numai cu acordul coproprietarilor ce dețin majoritatea cotelor-părți. (2) Actele de administrare care limitează în mod substanțial posibilitatea unui coproprietar de a folosi bunul comun în raport cu cota sa parte ori care impun acestuia o sarcină excesivă prin raportare la cota sa parte sau la cheltuielile suportate de către ceilalți coproprietari nu vor putea fi efectuate decât cu acordul acestuia. (3) Coproprietarul sau coproprietarii interesați pot cere instanței să suplinească acordul coproprietarului aflat în imposibilitate de a-și exprima voința sau care se opune în mod abuziv la efectuarea unui act de administrare indispensabil menținerii utilității sau valorii bunului".

Înalta Curte reține că art. 640 și 641 C. civ. reglementează modul în care pot fi încheiate actele juridice referitoare la bunul comun.

Astfel, art. 640 C. civ. se referă la actele de conservare, adică la acele acte care au ca efect menținerea unui drept în starea actuală, consolidarea sau împiedicarea pierderii sale. Spre deosebire de actele de administrare și de dispoziție, actele de conservare cu privire la bunul comun - prin care se urmărește preîntâmpinarea pierderii dreptului asupra întregului bun - se pot realiza de către fiecare coproprietar fără a fi necesar acordul celorlalți (urmând a fi obligați, proporțional, la plata cheltuielilor ocazionate de încheierea actului juridic respectiv).

Dispozițiile art. 641 alin. (1)-(3) C. civ. vizează actele de administrare, respectiv acele acte juridice prin care se tinde la o normală punere în valoare și exploatare a unui bun sau a unui patrimoniu, fără pierderea (înstrăinarea) lui, destinate să facă bunul productiv, să-l fructifice. Legea prevede că actele de administrare pot fi încheiate numai cu acordul coproprietarilor care dețin majoritatea cotelor-părți, ceea ce înseamnă că, dacă această majoritate nu a fost întrunită, actul poate fi lovit de sancțiunile prevăzute de art. 642 C. civ.

Legiuitorul s-a preocupat în alin. (2) al art. 641 C. civ. de protejarea interesului fiecărui coproprietar, prevăzând și unele situații în care este necesar și acordul acestuia, chiar dacă majoritatea s-a realizat și fără acest acord. Este vorba despre actele de administrare care limitează în mod substanțial posibilitatea unui coproprietar de a folosi bunul comun, în raport cu cota sa parte, ori care impun acestuia o sarcină excesivă prin raportare la cota sa parte sau la cheltuielile suportate de către ceilalți coproprietari.

Pentru a preveni situațiile în care dreptul unui coproprietar de a se opune la încheierea unui act de administrare este exercitat abuziv, prin alin. (3) al art. 641 C. civ. a fost abilitată instanța de judecată să-i suplinească acordul, la solicitarea coproprietarului sau a coproprietarilor interesați.

Art. 655 C. civ. stipulează că "Proprietarul este obligat să asigure întreținerea spațiului care constituie bunul principal, astfel încât clădirea să se păstreze în stare bună".

Sub titlul marginal "Obligația de conservare a clădirii", acest text de lege impune fiecăruia dintre proprietarii spațiilor care constituie bunuri principale (apartamente de locuit sau spații cu altă destinație decât aceea de locuințe) obligația de a asigura întreținerea corespunzătoare a acestora. Cum aceste spații nu fac obiectul coproprietății forțate, cheltuielile ocazionate de întreținerea lor vor fi în sarcina fiecărui proprietar. Obligația propter rem reglementată de art. 655 C. civ. a fost stabilită în sarcina proprietarului bunului principal pentru a se asigura condițiile păstrării întregii clădiri, deci, și a bunurilor comune, în stare bună.

În speță, contractele încheiate de recurentă, având ca obiect serviciile pentru curățenia și paza imobilului, constituie acte de administrare, acestea având caracterul unor acte prin care bunul a fost pus în valoare din punct de vedere economic, în conformitate cu natura ori cu destinația sa obișnuită.

Acestea nu reprezintă acte de conservare, astfel cum invocă recurenta, contractele opuse de partea reclamantă neavând ca efect menținerea unui drept în starea actuală, consolidarea sau împiedicarea pierderii sale; actele juridice în cauză au fost încheiate exclusiv pentru ca spațiile comune să fie utilizate în limitele unei exploatări normale, pentru menținerea lor în stare bună de funcționare.

De altfel, chiar recurenta arată în cererea de recurs că serviciile de pază și control acces poartă au avut scopul de a preîntâmpina acțiunile de vandalism și de furt la care a fost expusă în trecut clădirea/spațiile comune ale clădirii, pentru "păstrarea clădirii în stare bună", însă califică în mod greșit natura actelor îndeplinite, ca fiind acte de conservare a bunului comun, pentru care nu era necesar acordul majorității coproprietarilor.

Ca atare, în mod corect instanța de apel a făcut aplicarea dispozițiilor art. 641 C. civ. și a reținut că actele juridice nu au fost încheiate cu acordul coproprietarilor care dețin majoritatea cotelor-părți, astfel că cererea de chemare în judecată nu putea fi admisă.

Recurenta avea posibilitatea ca, în cazul în care ceilalți coproprietari ai imobilului s-ar fi opus la încheierea actelor în cauză, să apeleze la dispozițiile art. 641 alin. (3) C. civ., or, nu a procedat în acest sens, perfectând contracte de prestări servicii în calitate de unic beneficiar, cu diverși prestatori de servicii.

În speță, nu sunt incidente dispozițiile art. 655 C. civ., care reglementează obligația coproprietarului de conservare a clădirii care constituie bunul principal, ceea ce are ca efect, implicit, în cazul îndeplinirii acestei obligații, și păstrarea bunurilor comune, în stare bună.

A mai susținut recurenta că instanța de apel, deși a constatat că imobilul reprezintă un condominiu căruia îi sunt aplicabile principiile generale ce decurg din Legea nr. 230/2007, nici măcar nu a avut în vedere prevederile subsecvente ale C. civ. (art. 646 - 666) referitoare la coproprietatea forțată și care sunt pe deplin aplicabile raportului juridic dedus judecății, în condițiile în care starea de coproprietate din imobil există doar asupra spațiilor comune.

În concret, procedând la verificarea considerentelor deciziei recurate, Înalta Curte reține că instanța de apel a analizat coroborat dispozițiile art. 647 C. civ., prin care este indicat regimul juridic general al coproprietății forțate, art. 648 C. civ., care reglementează noțiunea de părți comune și art. 654 C. civ., ce vizează cheltuielile legate de întreținerea, repararea și exploatarea părților comune, concluzionând în sensul că toate cheltuielile legate de întreținerea, repararea și exploatarea părților comune se suportă de fiecare coproprietar, potrivit cotei sale ideale, însă această obligație ia naștere doar în temeiul actelor C. proc. civ. efecte juridice în acest sens, fiind valabil încheiate cu respectarea tuturor cerințelor speciale impuse de starea de coproprietate.

De asemenea, instanța de apel s-a raportat la prevederile art. 659 C. civ., privind constituirea asociațiilor de proprietari, reținând că și în situația în care la nivelul clădirii în litigiu cu mai multe apartamente aparținând unor proprietari diferiți nu a fost constituită asociația de proprietari, imobilul reprezintă un condominiu, căruia îi sunt aplicabile principiile generale ce decurg din Legea nr. 230/2007, inclusiv cele ale H.G. nr. 1588/2007, incidența regulilor stabilite prin aceste acte normative fiind permisă de prevederile art. 1 alin. (2) C. civ.

În aceste condiții, instanța de apel a examinat prevederile C. civ. referitoare la coproprietatea forțată, aplicabile raportului juridic dedus judecății, sens în care criticile sub acest aspect nu pot fi primite.

În privința celorlalte afirmații dezvoltate de recurent, Înalta Curte reține că acestea nu pot forma obiectul controlului judiciar în recurs întrucât reprezintă aspecte care implică evaluarea probatoriului și a situației de fapt, constituind motive de netemeinicie a hotărârii atacate care excedează cazurilor de nelegalitate prevăzute strict și limitativ în art. 488 C. proc. civ., în limita cărora să poată fi exercitat controlul judiciar.

Față de considerentele expuse anterior, Înalta Curte va respinge, conform art. 496 C. proc. civ., ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A. "A." împotriva deciziei nr. 1619 din 2 decembrie 2019 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A. "A." împotriva deciziei nr. 1619 din 2 decembrie 2019 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 10 iunie 2021.