ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 403/2021

Ședința publică din data de 9 martie 2021

Asupra cauzei de față constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

I.1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă la data de 15 septembrie 2016 sub nr. x/2016, reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâții Municipiul București prin Primar General și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, a solicitat instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să oblige pe pârâți la plata contravalorii lipsei de folosință a cotei de 1/2 din imobilul situat în București, str. x, pentru perioada noiembrie 2012 - până la data introducerii cererii de chemare în judecată, valoare estimată la circa 450.000 euro, cu cheltuieli de judecată.

La data de 14 noiembrie 2017, reclamanta a depus la dosar cerere precizatoare prin care a arătat că solicită obligarea pârâtului la plata sumei de 897.729 euro, conform valorii rezultate din raportul de expertiză.

I.2. Hotărârea pronunțată în primă instanță de tribunal

Prin sentința civilă nr. 64 din data de 16 ianuarie 2018, Tribunalul București, secția a V-a civilă a respins cererea formulată în contradictoriu cu Municipiul București, ca fiind introdusă împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă și a respins cererea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, având ca obiect "pretenții-contravaloare lipsă de folosință", ca neîntemeiată.

I.3. Hotărârea pronunțată în apel de Curtea de apel

Prin decizia nr. 35A din data de 16 ianuarie 2019, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins ca nefondat apelul formulat de apelanta-reclamantă B. S.R.L. (continuatoarea în proces a apelantei S.C. A. S.R.L) împotriva sentinței civile nr. 64 din data de 16 ianuarie 2018, pronunțate de Tribunalul București, secția a V-a civilă, în contradictoriu cu intimatul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.

II. Calea de atac formulată în cauză.

Împotriva deciziei pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a declarat recurs reclamanta B. S.R.L.

II. 1. Motivele de recurs

Invocând incidența motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii recurate și trimiterea spre rejudecare la instanța de apel, cu cheltuieli de judecată.

În dezvoltarea motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., susținând că instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, recurenta-reclamantă, în esență, a arătat următoarele:

- prin decizia pronunțată, instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 22 alin. (6) și (7) C. proc. civ.

- au fost nesocotite dispozițiile alin. (2) al art. 9 C. proc. civ., precum și principiu non reformatio in pejus, reglementat la art. 481 C. proc. civ.

- instanța a folosit argumentele explicative invocate de recurenta-reclamantă în cererea de chemare în judecată, argumente care nu au legătură cu petitul cauzei și care, interpretate ca motive sau cereri de sine stătătoare, îi creează o situație rea în propria cale de atac;

- constatarea stării materiale a imobilului, nu face obiectul prezentei cauze, având în vedere că a solicitat instanței să oblige pe intimatul-pârât la plata despăgubirilor, ca urmare a lipsei de folosință a imobilului, și nu să constate starea de degradare a imobilului;

- lipsa unei motivări face ca, prin pronunțarea deciziei atacate, să fie încălcat dreptul la un proces echitabil, astfel cum este prevăzut de art. 6 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, inclusiv a jurisprudenței dezvoltate de instanța europeană și de instanțele naționale.

Susținând incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. - hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină, conține motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei -, recurenta-reclamantă a arătat că:

- în cuprinsul hotărârii nu se regăsesc motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, respectiv argumentele pentru care au fost înlăturate criticile formulate prin motivele de apel;

- apelul formulat a reiterat solicitările formulate pe fond, și anume obligarea Statului Român la plata despăgubirilor aferente exercitării exclusive a folosinței bunului comun, împotriva celorlalți coproprietari și fără acordul acestora, astfel cum este prevăzut în art. 636 alin. (2) C. civ. și a expus aceeași situație de fapt a speței, respectiv că un bun imobil aflat în coproprietate este folosit în mod exclusiv de către un sigur coproprietar fără a avea acordul celorlalți; ceea ce apare ca o noutate în cererea de apel sunt criticile aduse modului în care instanța de fond a înțeles să soluționeze cauza; instanța de apel nu a răspuns acestor critici, ci s-a limitat doar la a afirma că, prin apelul formulat, partea a încercat să schimbe situația de fapt calificată juridic, însă nu a motivat această soluție;

- argumentele care au stat la baza pronunțării deciziei nu pot fi considerate motivări deoarece acestea nu doar că depășesc obiectul dosarului, dar nici nu prezintă o analiză a cererilor formulate de apelanta-reclamantă și au un caracter puternic superficial și contradictoriu;

- instanța nu s-a pronunțat asupra cererilor formulate în baza 636 alin. (2) rap la alin. (1) teza a II-a C. civ., ci doar asupra primei teze a articolului menționat, deși, potrivit celor reținute de către aceasta, a înțeles care este obiectul dosarului și pe ce se fundamentează petitul cererii;

- instanța a soluționat litigiul limitându-se a constata că, prin apelul formulat, a încercat să schimbe temeiul juridic al cererii de chemare în judecată și situația de fapt calificată juridic, reținând că argumentația sa cu privire la natura despăgubirilor prevăzute de art. 636 alin. (2) C. civ. ar fi o schimbare a temeiului de drept sau a situației de fapt; această motivare, pe lângă faptul că nu cuprinde raționamentele pe care se sprijină este în contradicție cu doctrina care stabilește că natura despăgubirilor pentru lipsa de folosință îmbracă formele răspunderii civile delictuale sau contractuale, după caz;

- atât la fond, cât și în apel, a solicitat obligarea pârâtei la plata unei juste despăgubiri, ca urmare a exercitării exclusive a dreptului de folosință de către prepușii și chiriașii Statului Român;

- a prezentat și probat în mod corect și complet situația de fapt care a determinat nașterea litigiului, respectiv faptul că imobilul este deținut în coproprietate împreună cu Statul Român, fiecare dintre cele două coproprietare având o cotă parte ideală și abstractă de 1/2 din dreptul de proprietate - ceea ce semnifică că niciunul dintre coproprietari nu are identificat și delimitat un spațiu determinat din acest imobil; cu toate acestea, Statul Român folosește în mod exclusiv imobilul și, fără acordul tuturor coproprietarilor, a încheiat 25 de contracte de închiriere, prelungite în mod succesiv, fără a ține cont de dreptul său de folosință;

- ne aflăm atât în fața unor acte juridice, pe care le-a contestat separat, respectiv contractele de închiriere pentru 1/2 din suprafețe, care au fost încheiate pentru o perioadă mai mare de 3 ani, dar și în fața unor acte materiale pentru care solicită despăgubiri (actele materiale fiind reprezentate tocmai de ocuparea în întregime a imobilului de către chiriași, nefiind posibil ca aceștia să ocupe și să folosească doar o cotă de 1/2);

- în cauză poate fi reținută și teza a III-a a art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., întrucât pe lângă aspectele expuse anterior, instanța a reținut că apelul pe care l-a formulat este nefondat, întrucât imobilul care face obiectul cauzei se află în stare avansată de degradare și nu poate fi folosit conform destinației de locuit; pe cale de consecință, Statul Român nu poate fi obligat la plata unei despăgubiri pentru o lipsă de folosință a unui imobil impropriu locuirii;

- hotărârea cuprinde motive străine de pricină, întrucât, atât la fond, cât și în apel, s-a pus în discuție posibilitatea unui coproprietar de a fi despăgubit de un alt coproprietar ca urmare a exercitării în mod exclusiv a folosinței unui drept și nu starea materială a bunului, ori posibilitatea sau imposibilitatea de a fi folosit în natură;

- instanța de apel nu a efectuat o cercetare a tuturor motivelor de apel și nu a luat în considerare probele administrate în cauză;

- decizia recurată nu răspunde tuturor criticilor formulate în apel și nici nu cuprinde rațiunile pentru care a fost respins fiecare motiv de apel.

În dezvoltarea criticilor întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susținând că hotărârea a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material, recurenta-reclamantă a arătat următoarele:

- aprecierea instanțelor de fond și de apel, potrivit căreia nu sunt îndeplinite condițiile art. 636 C. civ. este rezultatul aplicării greșite a unor texte legale ceea ce a condus la încălcarea legii;

- instanța a pornit de la un raționament incomplet care nu are aplicare în speță de față, considerând că "...vreo punere, de către pârât, a reclamantei, în imposibilitatea de folosire a imobilului de locuit în calitate de coproprietar neexistând în speță de vreme ce imobilul este impropriu folosirii";

- acest raționament al instanței nu este valabil în prezenta cauză, întrucât dispozițiile art. 636 C. civ. se referiră la exercitarea în mod exclusiv a folosinței unui bun de către un coproprietar și nu la starea materială a bunului;

- dispozițiile art. 636 C. civ. consacră dreptul fiecărui coproprietar de a folosi bunul comun, dar și obligația de a nu aduce atingere drepturilor similare ale celorlalți coproprietari, iar alin. (2) al acestui articole, reglementează răspunderea copărtașului, care fie a exercitat abuziv folosința bunului comun, fie a schimbat destinația bunului comun; instanța de apel a pierdut din vedere acest aspect atunci când s-a pronunțat asupra apelului, arătând că apelul formulat este nefondat, întrucât imobilul se afla in stare de degradare.

Nu au fost identificate motive de casare de ordine publică, în condițiile art. 489 alin. (3) C. proc. civ.

Prin cererea depusă la data de 13 august 2020, recurenta-reclamantă și-a exprimat acordul pentru ca recursul, în situația în care este admisibil în principiu, să fie soluționat în complet de filtru, în condițiile art. 493 alin. (6) C. proc. civ.

II.2. Apărările formulate în cauză

În termen legal, intimatul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice nu a depus întâmpinare.

II.3. Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 26 ianuarie 2021, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de reclamanta B. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 35A din data de 16 ianuarie 2019 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie și a fixat termen de judecată la data de 9 martie 2021, în ședință publică, cu citarea părților.

II.4. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este fondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Motivele de recurs invocate de recurenta B. S.R.L. (continuatoare în proces a apelantei reclamante S.C. A. SRL) se privesc a fi fondate.

Într-o primă critică, fundamentată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., recurenta-reclamantă B. S.R.L. a susținut că instanța de apel a încălcat reguli de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, întrucât nu s-a pronunțat asupra obiectului învestirii, încălcând prevederile art. 22 alin. (6) și (7) din C. proc. civ., agravându-i situația în propria cale de atac, fiind nesocotite astfel și dispozițiile art. 9 alin. (2) și art. 481 din C. proc. civ.

Înalta Curte apreciază că, în esență, aceste critici vizează încălcarea principiului disponibilității în procesul civil, având în vedere trimiterile făcute de recurentă la prevederile art. 9 alin. (2) și art. 22 alin. (6) din C. proc. civ., norme cu valoare generală, de principiu, pentru procesul civil.

Însă, pentru etapa procesuală a apelului, astfel de critici se impun a fi analizate prin prisma regulilor de procedură de la art. 477 și art. 478 din C. proc. civ., întrucât acestea constituie aplicații particulare ale principiului disponibilității în apel, textele invocate stabilind limitele devoluțiunii în apel, determinate de ceea ce s-a apelat (art. 477), precum și de ceea ce s-a supus judecății la prima instanță (art. 478 C. proc. civ.).

Criticile invocate ce vizează încălcarea dispozițiilor art. 22 alin. (6) și (7) și ale dispozițiilor art. 9 alin. (2) C. proc. civ. se privesc a fi fondate atât din perspectiva obiectului cererii de chemare în judecată - pretenția de obligare a pârâtului la plata contravalorii lipsei de folosință a cotei de 1/2 din imobilul situat în București, str. x, pentru perioada noiembrie 2012, până la data introducerii cererii de chemare în judecată, precum și prin raportare la temeiul acțiunii - art. 636 alin. (2) și art. 641 din C. civ. (perioada de referință a litigiului fiind limitată prin admiterea excepției dreptului material la acțiune de către prima instanță pentru intervalul noiembrie 2012 - septembrie 2013).

Astfel, reclamanta a solicitat obligarea Statului Român la plata despăgubirilor aferente exercitării exclusive a folosinței bunului comun, împotriva celorlalți coproprietari și fără acordul acestora, astfel cum este prevăzut în art. 636 alin. (2) C. civ., iar în apel, în legătură cu aceeași pretenție, a arătat că un bun imobil asupra căruia are calitatea de coproprietar este folosit în mod exclusiv de către celălalt coproprietar fără acordul său, fără a schimba obiectul cererii sau temeiul juridic invocat, contrar celor reținute de instanța de apel care a considerat că reclamanta a intenționat schimbarea situației de fapt calificate juridic, anume a cauzei cererii de chemare în judecată - art. 636 alin. (2) din C. civ.

Pe de altă parte, deși prin motivele de apel invocate s-a criticat soluția primei instanțe în raport de temeiul juridic invocat prin cererea de chemare în judecată, devoluțiunea fiind totală în calea de atac, instanța de apel, în analiza sa, a denaturat obiectul criticilor apelantei, întrucât se constată că aceasta nu a invocat alte temeiuri ale pretențiilor sale pentru a se putea stabili concluzia schimbării în apel a cauzei juridice a cererii de chemare în judecată, prin eludarea art. 478 alin. (3) din C. proc. civ., ci s-a raportat și în fapt și în drept la obiectul pretențiilor deduse judecății - solicitarea de despăgubiri pentru împiedicarea folosinței comune a imobilului prin actele de dispoziție efectuate doar de către pârât (art. 641 alin. (4) din C. civ.), coproprietar al imobilului - încheierea și prelungirea contractelor de închiriere pentru spațiile din imobil, pe o durată mai mare de 3 ani, în ciuda opozițiilor sale comunicate coproprietarului.

De asemenea, temeiurile de fapt ale cererii nu au constat în stabilirea stării de degradare a imobilului, aceste aspecte fiind invocate în cererea de chemare în judecată și în motivele de apel cu valoare circumstanțială sau pentru justificarea scopului acțiunii, în intenția de a demonstra necesitatea eliberării imobilului de către chiriași pentru efectuarea unor consolidări sau reparații capitale, dată fiind starea avansată de degradare a acestuia. Apar astfel ca fondate susținerile recurentei privind faptul că nu face obiectul prezentei cauze constatarea stării materiale a imobilului având în vedere că reclamanta a solicitat instanței să oblige pe intimatul-pârât la plata despăgubirilor, ca urmare a lipsei de folosință a imobilului, iar nu să constate starea de degradare a imobilului. De asemenea, sunt justificate menț iuniele din memoriul de recurs privind folosirea de către instanță a argumentelor explicative invocate de reclamantă în cererea de chemare în judecată ca motive sau cereri de sine stătătoare, argumente care nu au legătură cu petitul cererii deduse judecății.

Procedând astfel, instanța de apel a pronunțat o hotărâre cu nesocotirea prevederilor art. 477 și 478 C. proc. civ., astfel încât Înalta Curte constată întrunirea condițiilor motivului de recurs de la art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., ceea ce va atrage casarea deciziei recurate, cu trimiterea cauzei spre rejudecare; în rejudecare, instanța de apel va fi ținută să analizeze criticile reclamatei în limitele fixate de aceasta în mod real prin motivele de apel, în sensul celor reținute prin prezenta decizie.

În ceea ce privește motivul de recurs privind lipsa motivării deciziei, invocat în contextul incidenței art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., care ar face ca, prin pronunțarea deciziei atacate, să fie încălcat dreptul la un proces echitabil, astfel cum este prevăzut de art. 6 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, inclusiv a jurisprudenței dezvoltate de instanța europeană și de instanțele naționale, acesta va fi analizat în continuare prin prisma motivului de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Așadar, Înalta Curte constată că este incident și motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. potrivit căruia hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină, conține motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Textul consacră ipoteze diferite ale aceluiași motiv de recurs - nemotivarea hotărârii - deoarece astfel trebuie calificată atât o hotărâre care nu este deloc motivate, cât și una care cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., hotărârea va cuprinde considerentele, în care se vor arăta obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținute de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

În conformitate cu aceste dispoziții imperative, instanța este obligată să precizeze motivele de fapt și de drept care i-au format convingerea, să enunțe direct cele constatate și dovezile care au determinat această convingere, să arate, de asemenea, motivele pentru care au fost înlăturate cererile părților, iar dispozițiile art. 22 alin. (2) C. proc. civ. obligă judecătorii să stăruie prin toate mijloacele legale pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză.

Obligația instanței de a-și motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.. are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situației de fapt expusă în detaliu încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de fiecare argument relevant, și, nu în ultimul rând, raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată.

Aceste cerințe legale sunt impuse de însăși esența înfăptuirii justiției, iar forța de convingere a unei hotărâri judecătorești rezidă din raționamentul logico-juridic clar explicitat și întemeiat pe considerente de drept.

În practica judiciară, s-a statuat că judecătorii sunt datori să arate în cuprinsul hotărârii motivele de fapt și de drept în temeiul cărora și-au format convingerea, cum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților. Fără arătarea motivelor și a probelor nu se poate exercita controlul judiciar.

Motivarea hotărârii este, deci, necesară pentru ca părțile să cunoască motivele ce au fost avute în vedere de către instanță în pronunțarea soluției, iar instanța ierarhic superioară să aibă în vedere, în aprecierea legalității hotărârii, și considerentele pentru care s-a pronunțat soluția respectivă. Aceasta trebuie să fie clară, precisă și inteligibilă, să nu se rezume la o însușire de fapte și argumente, să se refere la probele administrate în cauză, să fie în concordanță cu acestea, să răspundă în fapt și în drept la toate pretențiile și apărările formulate de părți și să conducă în mod logic și convingător la soluția cuprinsă în dispozitiv. De asemenea, motivarea sumară și confuză a unei hotărâri judecătorești echivalează cu nemotivarea hotărârii.

Art. 6 pct. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului obligă tribunalele să-și motiveze deciziile, dar nu se poate cere să se dea un răspuns detaliat la fiecare argument.

Conform jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, noțiunea de proces echitabil presupune ca o instanță care nu a motivat decât pe scurt hotărârea sa, să fi examinat totuși în mod real problemele esențiale care i-au fost supuse și nu doar să reia pur și simplu concluziile unei instanțe inferioare.

Fără a respecta exigențele impuse de art. 425 din C. proc. civ., Curtea de Apel București s-a limitat la a constata că la prima instanță nu a fost solicitată despăgubirea pe un asemenea temei, al schimbării destinatiei,invocată direct în cererea de apel în baza art. 636 alin. (1) teza unu rap. la art. 1349 alin. (1) și 1387 C. civ., care nici nu a intervenit la data de relevanță a speței, 2004, când autoarea C. a devenit coproprietară prin retrocedarea unei cote părți de 1/2 din dreptul de proprietate, pe calea dispoziției emise în favoarea sa în anul 2004.

Reținerea de către instanța de apel a faptului că despăgubirea a fost solicitată de reclamantă invocându-se art. 636 alin. (2) rap. la alin. (1) teza a doua C. civ. (referitoare la împiedicarea folosinței) și a art. 641 C. civ., pe motiv, că, prelungind contractele de închiriere a locuințelor sociale din imobilul coproprietate, fără acordul autoarei coproprietare și a celor două moștenitoare ale sale, vânzatoare către reclamanta S.C. A. S.R.L., pârâtul a încălcat dreptul de folosință al reclamantei, prelungirile contractelor de închiriere a locuintelor sociale fiind încheiate pentru perioade mai mari de 3 ani cât permitea fără acord art. 641 alin. (4) C. civ., nu poate fi circumscrisă raționamentului logico-juridic al instanței care să fundamenteze soluția adoptată.

Pe de altă parte, nici considerentul din motivarea deciziei recurate care reține că temeiul juridic al cererii de chemare in judecată, ce nu poate fi schimbat în apel, a fost la prima instanță că pârâtul a împiedicat, pe perioada de referință în litigiu (după admiterea exceptiei prescriptiei necriticată în apel pentru intervalul noiembrie 2012 - septembrie 2013), exercițiul folosinței celorlalți coproprietari, autoarele reclamantei și, respectiv, reclamanta, nu răspunde exigențelor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., fiind în fapt doar o reiterare a unor argumente circumstanțiale ale părților, de importanță subsidiară în economia speței.

Mai departe, aceeași instanță de apel, în loc să motiveze de ce a considerat motivele de apel nefondate, constatată, din susținerile reclamantei redate în cuprinsul cererii de apel, că imobilul nu putea fi folosit conform destinației de locuit, nici măcar ca locuință socială, întrucât era și este în stare avansată de degradare ("în pericol de prăbușire"), aspect care nu interesa cauza fundamentată pe temeiul art. 636 alin. (2) din C. civ., câtă vreme imobilul, chiar în starea de degedare în care se afla, în intervalul de referință al speței, a fost ocupat de chriași, titulari ai unor contracte de închiriere încheiate exclusiv de către intimatul-pârât, fără acordul reclamantei sau al autoarelor sale, pe o durată mai mare de 3 ani, deci cu valoarea unor acte de dispoziție (art. 641 alin. (4) din C. civ.).

Cum dispoziția legală privind motivarea hotărârii a fost edictată în scopul bunei administrări a justiției, întăririi încrederii justițiabililor în hotărârile judecătorești și pentru a da instanțelor superioare posibilitatea exercitării controlului judiciar, se constată că decizia recurată nu respectă exigențele acestei dispoziții.

Decizia pronunțată de curtea de apel nu cuprinde motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază, instanța de apel respingând apelul ca nefondat, nu din perspectiva analizării tuturor motivelor de apel, ci doar prin trimitere la susținerile părților, susțineri care au fost greșit calificate, cu încălcarea limitelor devoluțiunii în apel, astfel cum deja s-a arătat.

Or, o atare modalitate de redactare a considerentelor decizie recurate echivalează cu o nepronunțare asupra fondului, întrucât redau considerente străine de susținerile părților relevante pentru cauză, ceea ce atrage casarea hotărârii recurate și pentru motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

În cauză apare ca fiind incident și motivul de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., hotărârea fiind dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, și anume a art. 636 C. civ. ce consacră dreptul fiecărui coproprietar de a folosi bunul comun, dar și obligația de a nu aduce atingere drepturilor similare ale celorlalți coproprietari, reglementând și răspunderea coproprietarului, care fie a exercitat abuziv folosința bunului comun, fie a schimbat destinația bunului comun.

Trebuie reamintit că prin cererea introductivă, reclamanta a solicitat obligarea pârâtului la plata contravalorii lipsei de folosință a cotei de 1/2 din imobilul situat în București, str. x, pentru perioada noiembrie 2012 - până la data introducerii cererii de chemare în judecată (fiind admisă, însă, excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru intervalul noiembrie 2012 - septembrie 2013).

De asemenea, prin contractul de vânzare cumpărare autentificat sub nr. x/09.02.2016 de BNP "D.", reclamanta A. S.R.L. a cumpărat de la E. și F. dreptul de proprietate asupra cotei de 1/2 din imobilul situat în București, str. x. Odată cu transmiterea dreptului de proprietate asupra cotei părți de 1/2 din imobil, s-au transmis și toate drepturile la acțiune rezultate din lipsa de folosință a imobilului de la data dobândirii dreptului de proprietate asupra acestuia și până la data încheierii contractului de vânzare cumpărare.

Conform înscrisurilor depuse la dosarul cauzei, s-a reținut că AFI a prelungit contractele de închiriere cu privire la imobil pentru cota de 1/2 din acesta, ultima prelungire fiind dispusă în temeiul O.U.G. nr. 43/2014. Reclamanta a intentat acțiuni în constatarea inopozabilității contractelor de închiriere încheiate cu privire la imobilul în litigiu, în temeiul art. 642 C. civ. și în evacuarea chiriașilor, în temeiul art. 641 și 642 C. civ.. De asemenea, reclamanta a formulat astfel de acțiuni cu privire la toate contractele de închiriere prelungite cu privire la imobil. Pe de altă parte, de la data la care autoarele reclamantei au devenit coproprietari, dreptul de folosință asupra imobilului a fost exercitat în mod exclusiv de către pârâți.

Pornind de la această situație de fapt reținută de instanțele de fond, reclamanta a invocat incidența prevederilor art. 636 alin. (2) din C. civ. care consacră că "cel care, împotriva voinței celorlalți proprietari, exercită în mod exclusiv folosința bunului comun poate fi obligat la despăgubiri", dispoziții asupra cărora instanța de apel nu s-a pronunțat, astfel cum s-a arătat.

Deși reclamanta a invocat drept temei juridic art. 636 alin. (1) și (2) C. civ. potrivit căruia fiecare coproprietar are dreptul de a folosi bunul comun în măsura în care nu schimbă destinația și nu aduce atingere drepturilor celorlalți coproprietari, iar cel care, împotriva voinței celorlalți proprietari, exercită în mod exclusiv folosința bunului comun poate fi obligat la despăgubiri, instanța de apel a ignorat aceste prevederi legale invocate drept cauză juridică a despăgubirilor solicitate.

Instanța de apel a respins ca nefondat apelul, reținând, cu încălcarea devoluțiunii stabilte de reclamantă în apel, că nu poate fi schimbată, în calea de atac, cauza juridică a cererii de chemare în judecată și că nu există vreo plasare a reclamantei de către pârât în imposibilitate de folosire a imobilului de locuit în calitate de coproprietar deoarece, conform susținerilor reclamantei, imobilul este impropriu folosirii, impunându-se de urgență reabilitarea acestuia, de vreme ce prezintă pericol pentru siguranța locatarilor.

Fără a da eficiență prevederilor legale invocate și procedând la aplicarea greșită a normelor de drept material incidente, dar și cu încălcarea regulilor de procedură a căror nesocotire atrag sancțiunea nulității, curtea de apel a considerat doar că nu se poate reține, cum a pretins reclamanta în cererea de chemare în judecată, că pârâtul ar fi împiedicat, pe perioada rămasă litigioasă, exercițiul simultan și concurent al folosinței sale, în calitate de coproprietar, asupra aceluiași imobil.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 497 rap. la art. 496 alin. (2) și cu aplicarea dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 din C. proc. civ., se va admite recursul declarat de reclamanta B. S.R.L. împotriva deciziei nr. 35A din data de 16 ianuarie 2019 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, se va casa decizia recurată și se va trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanta B. S.R.L. împotriva deciziei nr. 35A din data de 16 ianuarie 2019 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Casează decizia recurată și trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță de apel.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 9 martie 2021.