ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 978/2021

Ședința publică din data de 11 mai 2021

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Obiectul cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București la data de 14 noiembrie 2014 sub nr. x/2014, reclamanta Regia Autonomă Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat (RA-APPS) a solicitat, în contradictoriu cu pârâta S.C.A. A., să dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 1.648.357,93 RON, cu titlu de daune-interese, ca urmare a îndeplinirii defectuoase a obligațiilor derivând din încheierea contractului de asistență juridică nr. x din 6 noiembrie 2009, cu cheltuieli de judecată.

Prin cererea modificatoare din data de 28 ianuarie 2015, reclamanta a chemat în judecată și pe pârâții B. și societatea C. S.A., în calitate de asigurător al pârâtului persoană fizică.

Hotărârea pronunțată în primă instanță

Prin sentința nr. 1361/11.11.2015, Tribunalul București, secția a V-a civilă a respins cererea ca neîntemeiată.

Decizia pronunțată în apel

Prin decizia nr. 1073/22.11.2017, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins ca nefondat apelul incident declarat de pârâta S.C.A. A. împotriva încheierii din 10 iunie 2015 și a sentinței nr. 1361/11.11.2015, pronunțate de Tribunalul București, secția a V-a civilă, a admis apelul declarat de reclamanta RA-APPS împotriva aceleiași sentințe, pe care a schimbat-o în tot, în sensul că a admis în parte cererea de chemare în judecată și a obligat pe pârâții B. și S.C.A. A., în solidar, la plata sumei de 412.089,48 RON reprezentând despăgubiri civile către reclamantă, fiind respinsă ca neîntemeiată cererea formulată în contradictoriu cu pârâta C. S.A.

Decizia pronunțată în recurs

Prin decizia nr. 894/18.04.2019, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a respins excepția lipsei capacității procesuale de folosință a S.C.A. A.; a admis recursurile declarate de pârâta S.C.A. A. prin lichidator judiciar CII D. și de pârâtul B. împotriva deciziei menționate, pe care a casat-o și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe; a respins ca nefondat recursul declarat de reclamanta RAAPPS împotriva aceleiași decizii.

Decizia pronunțată în apel, în rejudecare

Prin decizia nr. 1320/1.10.2019, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a admis apelul declarat de reclamantă și apelul incident declarat de pârâta S.C.A. A. împotriva sentinței nr. 1361/11.11.2015, pe care a schimbat-o în tot, în sensul că a admis în parte cererea de chemare în judecată, a obligat pe pârâtul B. la plata sumei de 412.089,48 RON despăgubiri civile către reclamantă și a respins cererea în contradictoriu cu pârâtele C. S.A. și S.C.A. A..

Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva deciziei menționate, au declarat recurs reclamanta Regia Autonomă Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat și pârâtul B., după cum urmează:

Prin recursul declarat, reclamanta Regia Autonomă Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat a invocat incidența motivelor reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. și a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate, trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de apel, pentru admiterea în tot a acțiunii și obligarea în solidar a intimaților-pârâți la plata sumei de 1.648.357,48 RON, cu titlu de daune-interese.

În esență, s-au susținut următoarele:

S-a susținut, astfel, că instanța de apel, deși a constatat ca sunt întrunite condițiile răspunderii civile contractuale, pentru neîndeplinirea obligațiilor asumate prin contractul de asistență și reprezentare juridică, a considerat în mod greșit că pârâtul are o culpă parțială, mai exact o împarte la jumătate, conform șanselor de succes, punând nelegal în sarcina RA-APPS îndeplinirea a jumătate din diligențele ce îi reveneau avocatului mandatat, în baza contractului încheiat și a prevederilor legale indicate.

Orice persoană fizică sau juridică apelează la serviciile unui avocat pentru a se bucura de înaltul profesionalism al acestuia pentru dezlegarea pricinii ce i-a fost încredințată, în cel mai favorabil mod posibil, prin efectuarea tuturor diligențelor necesare atingerii acestui scop.

Or, din reinterpretarea dată de instanța de apel art. 998 și art. 999 C. civ. reiese că RAAPPS și-a cauzat singură un prejudiciu ca urmare a angajării unui avocat, fiind totodată direct responsabilă pentru fapta culpabilă a avocatului mandatat care, din neglijență sau prin imprudență, nu și-a îndeplinit obligațiile ce îi reveneau conform contractului de asistență și reprezentare juridică și prevederilor legii și statutului ce guvernează profesia de avocat.

Recurenta a susținut că stabilirea culpei comune a RAAPPS, alături de pârâtul B., relevă interpretarea și aplicarea greșită și a dispozițiilor din Statutul profesiei de avocat, deoarece au fost puse în sarcina RAAPPS obligații ce nu au fost asumate prin contractul de asistență juridică încheiat cu Cabinetul de avocat B., anume cele de diligență în locul avocatului mandatat și de urmărire a activității desfășurate de acesta, raționament vădit eronat, ce reduce la ineficacitate totală rolul oricărui contract de servicii juridice și implicit a profesiei de avocat.

Se deduce că instanța de apel a considerat că se aplică răspunderea civilă contractuală și cu privire la RAAPPS, cu toate că în cuprinsul deciziei nu se indică vreun temei de drept pentru culpa RAAPPS și nu se motivează în fapt hotărârea pe acest aspect, baza sancționării fiind aprecierea și evaluarea incorectă și nelegală a motivelor ce au determinat prejudiciul.

Contrar aprecierii instanței de apel, din probele administrate, înscrisuri și declarațiile celor doi martori (directorul general și directorul juridic de la RAAPPS în funcție la data producerii situației), chemați chiar de pârâtul B., coroborate cu prezentarea clară a derulării faptelor, rezultă în mod neechivoc faptul că unicul vinovat pentru perimarea dosarului nr. x/2010 este avocatul titular al Cabinetului Individual de avocat.

RAAPPS nu a fost în "totală pasivitate", așa cum consideră eronat instanța, întrucât s-au comunicat avocatului B. înscrisurile solicitate de instanța de judecată în dosarul nr. x/2010 înainte de termenul de judecată de la 11.02.2011, termen la care s-a dispus suspendarea cauzei din cauza lipsei de diligență a avocatului. Nu s-a cunoscut faptul că acesta nu s-a prezentat la termen, nu a depus la dosar înscrisurile ce i-au fost comunicate și nici nu era de așteptat ca avocatul să nu își îndeplinească cu profesionalism mandatul oneros încredințat.

Chiar dacă la RAAPPS există o direcție juridică, consilierii juridici din cadrul său se ocupă de instrumentarea propriilor dosare de instanță, nu de urmărirea și administrarea dosarelor încredințate spre instrumentare avocaților mandatați; în cadrul direcției este desemnat un singur angajat care ține evidența corespondenței cu avocații, în vederea furnizării informațiilor solicitate de aceștia, fără a avea rolul de gardian sau detectiv al muncii prestate de avocați în dosarele instrumentate de aceștia în numele și pentru regie.

Pe lângă faptul că RAAPPS nu avea o obligație contractuală și legală de a urmări activitatea avocatului căruia îi acordase un mandat de reprezentare, volumul de dosare derulate la nivelul anilor 2009-2011 în cadrul direcției juridice nu permitea timpul fizic de a urmări fiecare termen de judecată și în dosarele predate avocaților mandatați. Încărcătura activității juriștilor din direcția juridică în acea perioadă a constituit unul dintre motivele pentru care s-au încredințat dosare unor avocați mandatați, aceștia fiind selecționați după criterii de profesionalism, experiență și renume.

Considerentele deciziei referitoare la culpa comună sunt și contradictorii cu privire la modul de instrumentare al dosarului nr. x/2010, iar argumentul potrivit căruia RA-APPS "nu era ținută să conducă singură procesul" pe care l-a încredințat prin mandat de reprezentare avocatului pârât B. este cel puțin de neînțeles din punct de vedere juridic, prin prisma prevederilor legale care definesc, guvernează și justifică profesia de avocat. Rolul unui avocat ar fi neutralizat dacă trebuie să plecăm de la premisa unor suspiciuni cu privire la munca sa, dacă acesta trebuie urmărit, verificat și anchetat cu privire la cum își desfășoară profesia, deși există în acest sens Legea nr. 51/1995 și Hotărârea nr. 64/2011 a UNBR.

La data introducerii acțiunii, Cabinetul individual de avocat "B." se reorganizase în Societatea Civilă Profesională "A.", conform Deciziei nr. 403/10.02.2014 a Baroului București.

Instanța de apel, respingând cererea RA-APPS în contradictoriu cu A.", pe motiv că răspunderea acesteia nu poate fi angajată pentru obligațiile avocatului B. contractate anterior nașterii asocierii, nu a ținut cont de faptul ca societatea, deși a fost înregistrată în anul 2014, a fost înființată prin transformare, și anume prin fuziunea Cabinetului individual de avocat B. și a Cabinetului de avocat E.- augustin.

Or, interpretarea de către instanța de apel a dispozițiilor legale incidente, conform căreia orice obligație asumată de avocați înainte de schimbarea modului de organizare a activității într-o nouă formă de organizare a profesiei s-ar stinge odată cu desființarea vechii forme de desfășurare a activității profesionale, încălcă toate drepturile conferite persoanelor fizice și juridice (clienți) reprezentați de avocați în baza Legii nr. 51/1995 și prin Statutul profesiei de avocat, în calitatea lor primordială de cetățeni ai României, prin art. 24 din Constituția României și art. 13 C. proc. civ.

Pe parcursul derulării litigiului în cauză, A." a trecut prin mai multe modificări administrative: schimbarea sediului profesional, retragerea unor asociați din societate, trecerea pe Tabloul avocaților incompatibili a pârâtului B. ca urmare a numirii acestuia în funcția de consul, ca apoi prin Hotărârea Baroului București nr. 466/06.03.2018 să se decidă dizolvarea A." și numirea Cabinetului Individual de insolvență "D." în calitate de lichidator.

Astfel, după cum a constatat și instanța supremă prin Decizia nr. 894/18.04.2019, A." are capacitate de folosință până la finalizarea procedurii de lichidare.

Prin respingerea cererii RA-APPS în contradictoriu cu A.", instanța de apel a încălcat vădit dispozițiile art. 241 alin. (2) C. civ., pe temeiul căruia, în cazul transformării unei persoane juridice, toate drepturile și obligațiile Cabinetului de avocat B., care și-a încetat existența, se transferă în patrimoniul persoanei juridice nou-înființate, fără ca prin hotărârea Baroului București, prin care a fost înființată A." să se fi făcut vreo mențiune cu privire la preluarea condiționată a drepturilor și obligațiilor Cabinetului de avocat B..

În rejudecare, instanța de apel a respins cererea RA-APPS în contradictoriu cu pârâta C., considerând ca reclamanta nu a contestat "neîndeplinirea condiției ca asiguratul să notifice asigurătorul în perioada de valabilitate a poliței cu privire la necesitatea acoperirii unui prejudiciu rezultat din culpă profesională, situație în care răspunderea pârâtei C. S.A. nu poate fi angajată".

Or, prin cererea de apel depusă în termen legal la dosar, RA-APPS a solicitat instanței admiterea apelului, schimbarea în tot a hotărârii instanței de fond și admiterea cererii de chemare în judecată în totalitate, astfel cum a fost formulată, implicit obligarea în solidar la plata prejudiciului în valoare de 1.648.357,93 RON a celor trei pârâți indicați prin cererea de chemare în judecată: B., A." și C..

În rejudecarea apelului, instanța s-a limitat la o analiza rigidă a apelului RA-APPS, fără a ține cont că prin acesta s-a solicitat instanței și obligarea societății de asigurare la plata prejudiciului și fără a avea în vedere apărările formulate prin concluziile scrise depuse de apelanta - reclamantă înainte de pronunțarea instanței asupra apelurilor.

Astfel, instanța de apel a considerat în mod greșit că apelanta nu a formulat critici cu privire la respingerea acțiunii îndreptate împotriva asigurătorului C., deși acestea au fost arătate atât prin cerere de apel, cât și prin apărările depuse la dosar înainte de pronunțare.

Prin recursul declarat, pârâtul B. a invocat incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C. proc. civ., susținând următoarele:

În cursul judecății la Înalta Curte de Casație si Justiție, finalizate prin casarea cu trimitere spre rejudecare, la cererea instanței supreme pentru reprezentarea în recurs, recurentul - pârât a trimis o adresă de la New York în care a indicat ca citarea sa să se facă în București.

În rejudecare la Curtea de Apel București, pârâtul nu a fost citat nici la adresa de domiciliu din cartea de identitate, nici la adresa unde acesta se afla în fapt, respectiv la sediul Consulatului General al României din New York, cu toate că în prima fază procesuală a cauzei, odată cu depunerea motivelor de apel, pârâtul a arătat că înțelege să fie citat la sediul din New York.

De altfel, se poate observa că pârâtul nici nu a fost reprezentat de un avocat, iar citațiile erau primite la sediul firmei de avocatură a domnului avocat F., anume A. G., fără a se fi semnat vreun contract de reprezentare cu societatea respectiva, cu atât mai mult cu cât în acest proces, între pârât și fosta A. A., exista o incompatibilitate consacrată și de soluția Curții de Apel București.

Recurentul - pârât a mai arătat că și-a încetat misiunea diplomatică în calitate de Consul General al României la New York - Sef Misiune la data de 17.12.2020 și a solicitat citarea sa la adresa de domiciliu din București.

Cu toate că instanța de apel a reținut că pârâtul ar fi depus împuternicire avocațială pe care figura împreună cu avocații H. și I., din împuternicirea existentă la dosar rezultă că aceștia din urmă au avut împuterniciri avocațiale semnate direct de către directorul Direcției Juridice, domnul J. din cadrul Regiei Autonome Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat (cu nr. x din 09.09.2010), pârâtul figurând în mod formal, întrucât doar cei doi avocați au realizat în mod efectiv prestarea serviciilor juridice pentru RAPPS.

Curtea de Apel, ignorând total rolul său activ, nu a constatat nici faptul că pârâtul nu a participat efectiv în dosar, nu a realizat nicio activitate ca avocat în cauză, în caz contrar, nefiind necesară o împuternicire avocațială separată pentru cei doi avocați, când în mod normal, ca avocat titular implicat în cauză, putea asigura substituirea pentru fiecare termen.

Instanța de apel a reținut în mod greșit că cererile de recuzare de la termenele din 19.11.2010 și 17.12.2010 ar fi fost formulate prin avocat B., în condițiile în care încheierile de ședință consemnează prezența avocatului H..

Mai mult decât atât, suspendarea procesului a fost determinată de absența răspunsului Regia Autonomă Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat la solicitările instanței, neluând în considerare adresa primită de la această instituție, care fusese, de altfel, emisă ca urmare a unei cereri semnate de avocatul H.. La dosar apare raportul de activitate cu privire la dosar în care avocatul colaborator semnează informând societatea RAPPS de existența suspendării cauzei, precum și alte înscrisuri a căror evaluare ar fi evidențiat lipsa culpei pârâtului.

Recurentul a criticat, totodată, aprecierea instanței de apel referitoare la încălcarea de către pârât a mai multor dispoziții din Legea nr. 51/1995, pentru a sublinia pasivitatea RAPPS prin neacordarea unui mandat în vederea continuării judecății și evitarea perimării, cu toate că a cunoscut situația reală și comunica permanent, prin juriștii săi, cu societatea de avocatură, în toate celelalte dosare gestionate de aceasta. S-a susținut și că instanța de apel a reținut în mod greșit că pârâtul a primit înscrisurile indicate de instanță, ce ar fi trebuit trimise în vederea repunerii pe rol a cauzei, în condițiile în care RAPPS nu a făcut vreo dovadă în legătură cu conținutul plicului trimis pârâtului la data de 9.02.2011. S-au invocat clauzele de la art. 6.1.1, 6.1.2 și 6.1.5 din contractul de asistență juridică, din care reiese că prima vinovată de neexecutarea contractului este chiar reclamanta, care nu a pus la dispoziția avocatului I., nu lui B., documentația solicitată.

Recurentul a susținut că este speculativă aprecierea vizând șansele de succes ale reclamantei, pe baza căreia pârâtul a fost obligat să suporte jumătate din valoarea unui prejudiciu presupus, incert și nefondat, întrucât, în acest fel, instanța de apel s-a substituit celei învestite cu evaluarea probatoriului pentru stabilirea prejudiciului.

Cu privire la analiza din considerentele deciziei a situației juridice rezultate în urma desființării Cabinetului Individual de Avocat B. potrivit Deciziei Baroului București nr. 403/10.02.2014, recurentul a precizat că noua entitate creată, respectiv Societatea Civilă Profesională "A.", nu a preluat ca entitate patrimoniul cabinetului individual de avocatură, acesta fiind radiat și din baza fiscală a Administrației sector 1 București. În absența unei transmiteri a patrimoniului, nu se poate pune în discuție opozabilitatea procedurilor de lichidare dispuse de către A.", prin avocat F., procedură realizată prin intermediul lichidatorului D..

Pârâtul a devenit avocat incompatibil la 14 septembrie 2017, dată la care nu a mai fost membru avocat titular în A.". După revenirea de la post, starea de incompatibilitate a încetat, sens în care Baroul București a emis Decizia nr. 58/1 din 7 ianuarie 2020 privind desfășurarea activității profesionale ca avocat titulat al Cabinetului Avocat B., acordându-i-se cod de înregistrare fiscală.

Decizia de lichidare a A." a fost dispusă de avocații titulari rămași în activitate, fără ca pârâtul să fi fost consultat și să fi semnat vreun document, acesta aflând de existența lichidatorului cu ocazia rejudecării la Curtea de Apel București. Prin decizia nr. 446/6.03.2018 emisă de Consiliul Baroului București, s-a confirmat numirea lichidatorului, la data prezentei judecăți a recursului, patrimoniul societății nefiind împărțit și nici stabilite condițiile de preluare a drepturilor și obligațiilor societății dizolvate.

Recurentul a susținut că nu poate fi atrasă răspunderea sa și obligarea pârâtului la plata sumei indicate.

Potrivit legii de organizare și funcționare a avocaturii, un avocat își realizează întreaga sa activitate în interesul clientului pentru asigurarea tuturor diligențelor de reprezentare a acestui client în instanță și nu se angajează să asigure o certitudine a unui anumit rezultat.

Pe de altă parte, pârâtul nu a reprezentat RAPPS în acea cauză, reprezentarea fiind exclusiv asigurată de avocații K. și I..

Ca să se poată vorbi de existența unei cauze de încălcare a statutului său profesional de avocat față de RAPPS, pârâtul ar fi trebuit să fie măcar o dată prezent în cauză, să fi formulat o cerere, să fi ridicat o excepție, dar cel mai important lucru pe care Curtea de Apel nu l-a observat a fost acela că nici măcar contractul de asistență juridică și împuternicirile avocațiale aferente nu au fost semnate de pârât, ci de avocații desemnați, cărora le-au fost achitate în mod direct facturile pentru asistența juridică și reprezentarea în instanță.

Potrivit art. 1537 teza I C. civ., în materia mandatului este interzisă extinderea prin analogie a puterii de reprezentare a mandatarului.

Pe acest temei și întrucât efectele contractului semnat de RAPPS cu cei doi avocați nu este opozabil pârâtului, acesta nu avea vreo calitate procesuală care să îi atragă răspunderea pentru prejudiciul presupus a fi fost creat reclamantei, s-a conchis prin motivele de recurs.

Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 23 martie 2021, completul de filtru a admis în principiu recursurile și a fixat termen de judecată la data de 20 aprilie 2021, în ședință publică, cu citarea părților.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele:

Cu titlu preliminar, se impune precizarea că recursul pârâtului B. urmează a fi soluționat cu precădere față de recursul reclamantei Regia Autonomă Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat, față de conținutul motivelor de recurs și de efectele eventualei admiteri a recursului pârâtului.

Astfel, recurentul - pârât a invocat și nerespectarea procedurii de citare în cursul rejudecării apelurilor, iar în măsura în care această critică ar fi găsită ca fiind fondată, soluția ar fi aceea de casare în totalitate a deciziei și de trimitere a cauzei spre rejudecare, făcând inutilă cercetarea motivelor referitoare la modul de soluționare a apelurilor, invocate prin ambele recursuri.

În ceea ce privește recursul declarat de pârâtul B., Înalta Curte constată următoarele:

Așadar, se pretinde că, în pofida indicării chiar de către pârât în recurs, în ciclul procesual anterior, a adresei poștale la care să fie citat și chiar dacă aceasta corespundea sediului societății de avocatură "G.", în rejudecarea apelurilor ar fi trebuit ca pârâtul să fie citat fie la adresa de domiciliu, fie la sediul Consulatului General al României din New York.

Astfel formulată, critica nu este fondată.

După cum a susținut chiar pârâtul B., acesta s-a aflat în misiune diplomatică la New York în perioada 14.09.2017 - 17.12.2020, iar potrivit art. 155 alin. (1) pct. 12 C. proc. civ., citarea personalului misiunilor diplomatice și al oficiilor consulare se citează prin Ministerul Afacerilor Externe.

În conformitate cu prevederile art. 156 C. proc. civ., "Persoanele care se află în străinătate, citate potrivit art. 155 alin. (1) pct. 12 și 13, pentru primul termen de judecată, vor fi înștiințate prin citație că au obligația de a-și alege un domiciliu în România unde urmează să li se facă toate comunicările privind procesul. În cazul în care acestea nu se conformează, comunicările li se vor face prin scrisoare recomandată, recipisa de predare la poșta română a scrisorii, în cuprinsul căreia vor fi menționate actele ce se expediază, ținând loc de dovadă de îndeplinire a procedurii".

Această procedură de citare a fost urmată în cursul judecării recursului declarat împotriva deciziei Curții de Apel București nr. 1073/22.11.2017 și, după cum s-a arătat chiar prin motivele de recurs, pârâtul personal a indicat, pentru citare și comunicarea actelor de procedură, adresa sediului societății de avocatură "G." din București, str. x, sector 3 .

La această adresă poștală s-a efectuat comunicarea întâmpinării depuse de RAPPS, actul de procedură fiind semnat personal de către pârât și, mai mult decât atât, contrar susținerilor recurentului, în dosarul de recurs a fost depusă împuternicire avocațială din partea A. "G." pentru reprezentarea pârâtului B..

Or, în condițiile în care situația pârâtului a rămas neschimbată până la data de 17.12.2020, în sensul că acesta s-a aflat până la acea dată în misiune diplomatică, se constată că, în mod corect, s-a dat eficiență dispozițiilor art. 156 C. proc. civ. și în cursul rejudecării apelurilor, dispunându-se citarea pârâtului la aceeași adresă din România, aleasă de către acesta pentru citare și comunicarea actelor de procedură.

Rațiunea alegerii de domiciliu este aceea a indicării locului citării și al comunicării actelor de procedură, după cum rezultă din prevederile art. 156 C. proc. civ., iar atare opțiune a părții este autonomă față de reprezentarea convențională a părții în proces, fiind vorba despre instituții procesuale distincte, în sensul că partea, în măsura în care este reprezentată prin avocat, nu are obligația alegerii domiciliului la sediul societății de avocatură, dar nici nu poate fi împiedicată să opteze pentru un asemenea loc al comunicării la sediul unui cabinet sau al unei societăți de avocatură, chiar în absența reprezentării în proces prin intermediul respectivei forme de organizare a avocaturii.

Drept urmare, alegerea de domiciliu în România, făcută în condițiile art. 156 C. proc. civ. își produce pe deplin efectele, în sensul citării părții și al comunicării actelor de procedură la acea adresă poștală, astfel cum, în mod corect, a procedat instanța de apel pentru singurul termen de judecată acordat în cursul rejudecării.

De altfel, pârâtul a fost reprezentat prin același avocat și în cursul rejudecării după casare, fiind depusă la dosar împuternicire avocațială în dovedirea reprezentării convenționale, în care figurează domnul avocat F. .

Nu în ultimul rând, se impun a fi menționate prevederile art. 10 C. proc. civ., conform cărora părțile au obligația nu numai de a îndeplini actele de procedură în condițiile, ordinea și termenele stabilite de lege sau de judecător, dar și de a urmări procesul, contribuind la desfășurarea fără întârziere și la finalizarea acestuia.

În același timp, eventuala renunțare la mandatul de reprezentare dat unui avocat sau revocarea acestui mandat trebuie aduse la cunoștința instanței și a celeilalte părți, în condițiile și în termenul prevăzute de art. 89 C. proc. civ., sub sancțiunea explicit menționată în aceeași normă.

Din perspectiva acestor prevederi legale, prezintă relevanță faptul că pârâtul B. a avut cunoștință de proces, în condițiile în care, după cum s-a arătat în cele ce preced, în ciclul procesual anterior, a primit și a efectuat personal acte de procedură și, totodată, faptul că nici nu a contestat existența raporturilor de asistență juridică stabilite cu A. "G." pentru reprezentarea sa în proces ori, cel puțin, a avut o conduită procesuală pasivă în legătură cu actele de procedură prevăzute de art. 89 C. proc. civ.

În acest context și ținându-se cont de constatarea anterioară potrivit căreia instanța de rejudecare a apelurilor a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor art. 156 C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că, prin susținerile din motivarea căii extraordinare de atac, referitoare la lipsa efectelor propriei alegeri de domiciliu și la inexistența unui mandat de reprezentare, pârâtul se prevalează de neîndeplinirea propriilor obligații procesuale pentru a reclama pretinse neregularități procedurale săvârșite de instanța de apel, ceea ce nu poate fi acceptat, în virtutea principiului nemo auditur propriam turpitudinem allegans.

Față de toate considerentele expuse, Înalta Curte va respinge ca nefondat primul motiv de recurs al pârâtului.

Recurentul a susținut că, precedându-se în acest fel, nu a fost respectată decizia de casare, de asemenea, instanța de rejudecare nu a exercitat un rol activ pentru stabilirea corectă a situației de fapt, pe baza probelor administrate. Recurentul a făcut referire generică și la dispozițiile C. civ., care interzic extinderea prin analogie a puterii de reprezentare a mandatarului și a susținut, totodată, că, prin modalitatea speculativă de stabilire a întinderii prejudiciului, instanța de apel s-a substituit în mod nepermis instanței învestite cu evaluarea probatoriului pentru stabilirea prejudiciului.

Față de conținutul criticilor formulate, Înalta Curte constată că acestea, în măsura în care reprezintă veritabile critici de nelegalitate, pot fi încadrate în cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ. și analizate ca atare, pentru argumentele ce vor fi arătate în fiecare situație în parte.

Astfel, în ceea ce privește nerespectarea deciziei de casare, critica este susceptibilă de analiză din perspectiva dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., urmând a se verifica modul de aplicare de către instanța de apel, în privința angajării răspunderii pârâtului B., a prevederilor art. 501 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora "În caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru instanța care judecă fondul".

În acest context, Înalta Curte reține că prin decizia nr. 1073/22.11.2017 pronunțată de Curtea de Apel București în ciclul procesual anterior, s-a constatat întrunirea condițiilor răspunderii civile delictuale atât în persoana pârâtului B., cât și în persoana pârâtei A.", astfel încât s-a dispus obligarea în solidar a acestor pârâți la plata de despăgubiri în cuantum de 412.089,48 RON, sens în care a fost admis apelul reclamantei RAPPS, a fost schimbată în tot sentința, iar cererea de chemare în judecată a fost admisă în parte.

Din perspectiva acestei soluții, se reține că prin decizia nr. 894/18.04.2019, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a admis recursurile declarate de pârâta A." și de pârâtul B. împotriva deciziei menționate, pe care a casat-o și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

După cum rezultă din decizia de recurs, motivul casării a fost acela al încălcării prevederilor art. 5 din Legea nr. 51/1995, ale art. 180 alin. (1), art. 182 alin. (1) și art. 187 alin. (1) și (2) din Statutul profesiei de avocat, precum și reținerea unor situații juridice contradictorii, în condițiile în care instanța de apel s-a referit, pe de o parte, la o răspundere solidară între pârâtul avocat și societatea pârâtă, pentru ca, pe de altă parte, să se refere la reorganizarea cabinetului individual de avocatură "B." și la consecința transmiterii patrimoniului acestuia către A.", urmând ca, în rejudecare, să se lămurească situația juridică rezultată în urma desființării Cabinetului Individual de Avocat "B.", potrivit Deciziei Baroului București nr. 403/10.02.2014.

Așadar, contrar susținerilor recurentului - pârât, prin decizia de casare nu a fost infirmată aprecierea instanței de apel din ciclul procesual anterior referitoare la antrenarea răspunderii pârâtului persoană fizică. Considerentele hotărârii au făcut în mod explicit referire exclusiv la răspunderea societății pârâte, ce fusese reținută în solidar cu răspunderea pârâtului B. prin decizia de apel casată, normele a căror încălcare a fost constatată vizând tocmai transformarea formei de organizare a profesiei de avocat și efectele acesteia.

Drept urmare, nu au temei susținerile recurentului potrivit cărora prin decizia de casare s-ar fi invalidat "teza probatorie" și motivarea deciziei de apel anterioare pe aspectul posibilității angajării răspunderii civile delictuale a pârâtului B., acest aspect nefăcând măcar obiectul analizei instanței de recurs.

Înalta Curte va respinge, în consecință, ca nefiind nefondate, susținerile recurentului referitoare la încălcarea dispozițiilor art. 501 alin. (1) C. proc. civ. prin decizia recurată, neexistând niciun impediment, din punctul de vedere al dezlegărilor cu caracter obligatoriu din decizia de casare, ca instanța de rejudecare, în urma propriei analize asupra condițiilor răspunderii civile delictuale în persoana pârâtului persoană fizică, să ajungă la aceeași concluzie ca instanța de apel din ciclul procesual anterior.

În ceea ce privește susținerile referitoare la neexercitarea unui rol activ de către instanța de rejudecare pentru stabilirea corectă a situației de fapt, Înalta Curte constată că, alegațiile recurentului, deși evocă dispozițiile art. 22 C. proc. civ., ce reglementează obligațiile judecătorului în aflarea adevărului, în realitate, tind la constatarea inexistenței vreunei fapte ilicite culpabile în sarcina recurentului.

Astfel, instanța de apel a reținut săvârșirea de către pârât a unei fapte ilicită ca inacțiune, respectiv omisiunea de a aduce la îndeplinire măsuri stabilite de instanța de judecată în dosarul nr. x/2010 al Tribunalului București, secția a VIII -a conflicte de muncă și asigurări sociale, cauzând suspendarea judecății pe temeiul art. 155

1

din C. proc. civ. de la 1865 și, ulterior, perimarea, faptă omisivă ce relevă încălcarea obligațiilor asumate prin contractul de asistență juridică nr. x/724/20.09.2009, încheiat între RAPPS și Cabinetul Individual de Avocat "B.", prevăzute ca obligații profesionale de lege.

Prin motivele de recurs, au fost reiterate in extenso toate susținerile ce au fundamentat apărarea pârâtului în cursul prezentei cauze, pentru a se contesta existența vreunei implicări a acestuia în gestionarea dosarului respectiv.

S-a susținut, în primul rând, că, deși pârâtul figurează pe împuternicirea existentă în dosarul având ca obiect conflictul de muncă, cuprinsul acesteia relevă că RAPPS a încheiat separat contracte de asistență juridică cu alți doi avocați, care s-au ocupat în mod efectiv de dosar, au participat la ședințele de judecată și au efectuat acte de procedură, astfel încât acestora le revine răspunderea pentru omisiunea de a se conforma dispozițiilor instanței de judecată din dosarul nr. x/2010.

Înalta Curte constată că aceste susțineri nu relevă critici veritabile de nelegalitate, susceptibile de a fi încadrate în vreunul dintre cazurile de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. și analizate ca atare.

Fapta săvârșită de un terț poate reprezenta o împrejurare exoneratoare de răspundere, fie pentru a se demonstra că altcineva a săvârșit fapta pretinsă, fie cel puțin pentru înlăturarea vinovăției autorului.

Simpla invocare a faptei altuia nu este, însă, suficientă pentru neangajarea răspunderii, atare apărare trebuind a fi însoțită de demonstrarea, după caz, a săvârșirii uneia și a aceleiași fapte de către o altă persoană, respectiv a lipsei totale de vinovăție a autorului.

În ceea ce privește săvârșirea faptei, este relevant că, în speță, după cum s-a arătat anterior, fapta ilicită reținută în sarcina pârâtului decurge din mandatul de reprezentare acordat de reclamantă prin contractul de asistență juridică încheiat cu Cabinetul Individual de Avocat "B." și, nu mai puțin, din încredințarea chiar pârâtului, în baza acestui contract, a gestionării intereselor clientului în dosarul în cauză al Tribunalului București.

Or, recurentul - pârât face referire la contracte de asistență juridică încheiate separat de reclamanta RAPPS cu terți, ceea ce ar putea releva, eventual, fapte ilicite distincte de fapta de încălcare de către pârât a propriilor obligații profesionale, născute din contractul de asistență juridică încheiat cu Cabinetul Individual de Avocat "B.".

Este adevărat că, prin motivele de recurs, pârâtul s-a referit și la împrejurarea că nu a semnat personal, ca avocat titular, contractul de asistență juridică încheiat de Cabinetul Individual de Avocat "B.", însă doar pentru a nega vreo legătură cu reprezentarea juridică a reclamantei în dosarul nr. x/2010 al Tribunalului București.

Recurentul nu a contestat că acel contract a fost legal încheiat și a produs efecte juridice, în pofida eventualei delegări a altor persoane pentru reprezentarea cabinetului la perfectarea contractului și nu a dezvoltat un raționament juridic prin care să demonstreze că este terț față de contractul încheiat de cabinetul individual în care își exercită profesia în calitate de avocat titular, contract ce nu i-ar fi opozabil, cu trimitere la dispozițiile Statutului profesiei de avocat, la actul de înființare a cabinetului individual și la eventuale contracte de colaborare sau de salarizare încheiate în cadrul acestui cabinet.

În absența unui astfel de raționament, referirea recurentului la dispozițiile C. civ. referitoare la contractul de mandat, în sensul că "este interzisă extinderea prin analogie a puterii de reprezentare a mandatarului", este formală, nefiind înfățișat niciun argument în legătură cu relativitatea și opozabilitatea față de terți a efectelor contractului.

Pe de altă parte, pârâtul nu a contestat că a figurat pe împuternicirea avocațială de reprezentare a RAPPS, depusă în dosarul nr. x/2010, ceea ce înseamnă că nu a negat că și-a asumat, dintre avocații angajați sau colaboratori ai cabinetului său, sarcina prestării serviciilor juridice specifice în executarea contractului.

Partajarea atribuțiilor în cadrul cabinetului este strict o problemă internă a acestei forme de organizare a avocaturii, după cum nici intenția preluării de către pârât a acestei sarcini, respectiv dacă a urmărit o prezență formală în dosar, nu interesează cauza, cât timp împuternicirea avocațială a fost emisă în scopul legitimării avocatului față de terți, având forță probantă deplină până la înscrierea în fals, întocmai precum contractul însuși, astfel cum prevede art. 239 alin. (1) și (3) din Statutul profesiei de avocat, aprobat prin Hotărârea nr. 64/3.12.2011 a UNBR.

În ceea ce privește caracterul culpabil al faptei omisive reținute în sarcina pârâtului, s-a arătat deja că răspunderea autorului faptei poate fi înlăturată numai dacă fapta unui terț conduce la lipsa totală de vinovăție a autorului.

Exonerarea autorului s-ar putea invoca și reține atunci când terțul a determinat săvârșirea faptei ilicite a autorului.

Or, apărarea pârâtului nu este aptă a contura o asemenea situație, întrucât nu s-a pretins că avocații care, potrivit celor susținute, ar fi gestionat interesele reclamantei în dosarul Tribunalului București, în mod efectiv și fără implicarea pârâtului, l-ar fi împiedicat pe acesta să-și exercite propriile obligații profesionale și nici măcar nu s-a invocat existența vreunei înțelegeri cu reclamanta ca numai unii dintre avocații care, potrivit susținerilor recurentului, ar fi semnat separat cu reclamanta contracte de asistență juridică, să efectueze acte de procedură în dosarul respectiv.

În măsura în care reclamanta s-ar fi conformat măsurilor dispuse de instanță în dosarul nr. x/2010 și nu s-ar fi ajuns la perimarea judecății, în mod evident, de diligențele în acest sens ale altor avocați implicați în dosar ar fi beneficiat și pârâtul, însă, cum acest lucru nu s-a întâmplat în cauză, pârâtul nu poate invoca lipsa unor diligențe adecvate ale celorlalți pentru a justifica neîndeplinirea propriilor obligații profesionale.

Față de cele ce preced, rezultă că susținerile recurentului referitoare la asigurarea asistenței juridice prin intermediul mai multor avocați nu au aptitudinea de a indica nelegalitatea raționamentului juridic al instanței de apel, nereprezentând critici care să permită instanței de recurs efectuarea controlului de legalitate al deciziei recurate.

Înalta Curte reține, totodată, că, în al doilea rând, recurentul este nemulțumit de modul în care instanța de apel a analizat apărările sale referitoare la diferite aspecte de fapt, respectiv la actele de procedură efectuate de către pârât, discuțiile și corespondența purtate cu reclamanta RAPPS.

Din această perspectivă, s-a pretins o greșită apreciere a probelor administrate, respectiv a înscrisurilor și a depozițiilor martorilor, recurentul urmărind fie înlăturarea sau reevaluarea acelor mijloace de probă socotite relevante de către instanța de apel, fie valorificarea celor care susțin apărarea pârâtului, cu finalitatea stabilirii de către instanța de control judiciar a unei alte situații de fapt.

Nici aceste susțineri nu relevă critici de nelegalitate a deciziei recurate, în condițiile în care tind la reaprecierea de către această instanță de control judiciar a situației de fapt reținute de către instanța de rejudecare, pe baza probelor administrate.

Or, verificarea temeiniciei deciziei recurate, prin prisma statuărilor în fapt ale instanței care judecă fondul, nu se încadrează în vreunul dintre motivele de casare expres și limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., excedând, așadar, controlului de legalitate realizat de către instanța de recurs.

În consecință, se constată că susținerile cu acest obiect ale recurentului nu pot fi primite, astfel încât vor fi înlăturate.

În ceea ce privește întinderea prejudiciului, din perspectiva dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte reține că, prin decizia recurată, pârâtul B. a fost obligat la plata unei sume de bani ce reprezintă un sfert din contravaloarea prejudiciului, ce corespunde valorii obiectului pretențiilor din dosarul nr. x/2010 al Tribunalului București.

Astfel, instanța de apel a considerat că și reclamanta RAPPS se face vinovată de producerea prejudiciului în proporție de 50%, iar în privința participării pârâtului B. la crearea pagubei pretinse, a estimat că șansele reclamantei de câștigare a procesului erau de 50%, dacă avocatul său și-ar fi îndeplinit corect obligațiile.

Prin motivele de recurs, s-a susținut că, prin modul de stabilire a întinderii prejudiciului de care se face vinovat recurentul - pârât, instanța de apel s-a substituit în mod nepermis instanței din dosarul nr. x/2010, învestite cu evaluarea probatoriului pentru stabilirea temeiniciei cererii reclamantei RAPPS.

Critica, astfel formulată, este nefondată.

Întinderea prejudiciului produs printr-o faptă ilicită se stabilește potrivit principiului reparării integrale a prejudiciului, care este consacrat în mod expres în art. 1385 din noul C. civ., dar a fost recunoscut în doctrină și în practica judiciară și în condițiile reglementării anterioare a răspunderii civile delictuale, aplicabile ratione temporis în prezenta cauză.

Astfel, autorul prejudiciului are obligația să acopere nu numai prejudiciul efectiv (damnum emergens), dar și beneficiul nerealizat de către victimă (lucrum cessans), iar acesta din urmă poate consta și în pierderea șansei de a obține un avantaj sau de a evita o pagubă, astfel cum s-a reținut, în mod corect, în considerentele deciziei de apel.

Or, în situația în care o cauză a fost soluționată prin constatarea perimării judecății, ca urmare a neîndeplinirii, în termenul prevăzut de lege, a obligațiilor procedurale fixate de instanță în sarcina părții și, totodată, se constată culpa profesională a avocatului, împrejurarea că pricina nu a fost judecată pe fond, cu consecința că reclamanta a fost lipsită de orice posibilitate de a obține pretenția dedusă judecății, poate releva pierderea unei șanse de câștig material, necesar a fi reparată în cadrul acțiunii formulate împotriva avocatului părții și întemeiate pe răspunderea civilă delictuală.

În caz contrar, nu s-ar ajunge la o reparare integrală a prejudiciului, deși acesta este cert, atât ca existență, cât și ca întindere, fiind întrunite și celelalte condiții ale răspunderii civile delictuale.

Estimarea șanselor de câștigare pe fond a unui proces nu echivalează cu soluționarea acelei cauze, întrucât instanța învestită cu repararea prejudiciului nu analizează probele administrate, în vederea pronunțării unei soluții asupra fondului raportului juridic dedus judecății, ci apreciază dacă, în mod rezonabil și în condițiile îndeplinirii obligațiilor procesuale, pretențiile părții care reclamă prejudiciul ar fi putut fi soluționate favorabil.

Din moment ce instanța nu se va pronunța asupra cererii de chemare în judecată, evaluarea sa se limitează la cântărirea elementelor favorabile și a celor defavorabile părții, pentru a stabili dacă demersul său judiciar este lipsit de orice suport ori, dimpotrivă, ar fi fost posibilă o soluționare pe fond a cauzei, în sensul dorit de partea în proces.

Instanța de apel în prezenta cauză a procedat chiar în acest fel, motivând alegerea acelor elemente care nu excludeau o soluție favorabilă reclamantei - existența unui temei juridic al acțiunii în regres împotriva salariaților, absența unui mecanism de unificare a practicii sau a unei jurisprudențe din care să rezulte că nu este posibilă atragerea răspunderii salariaților -, iar aprecierea pe acest aspect nu poate fi cenzurată în recurs, interesând temeinicia, și nu legalitatea deciziei recurate.

Drept urmare, Înalta Curte constată că susținerile recurentului nu au temei și le va respinge ca atare și, față de toate considerentele expuse, va respinge recursul pârâtului ca nefondat, în aplicarea dispozițiilor art. 496 C. proc. civ.

În ceea ce privește recursul declarat de reclamanta Regia Autonomă Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat, Înalta Curte constată următoarele:

Recurenta a formulat, în esență, următoarele susțineri: încheierea unui contract de asistență juridică exclude asumarea de către persoana reprezentată a vreunei obligații de diligență în locul avocatului mandatat și de urmărire a activității desfășurate de acesta, în caz contrar, fiind reduse la ineficacitate totală rolul oricărui contract de servicii juridice și, implicit, profesia de avocat; decizia este nemotivată în ceea ce privește culpa concurentă a reclamantei, nefiind indicat vreun temei juridic; au fost evaluate incorect și nelegal motivele care au determinat prejudiciul.

Înalta Curte constată că susținerile privind modul de aplicare a legii nu constituie critici de nelegalitate a deciziei, susceptibile de încadrare în cazul din art. 488 alin. (1) pct. 8 sau în vreunul dintre celelalte motive de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

După cum s-a arătat deja, în cadrul analizei recursului pârâtului, instanța de apel a constatat îndeplinirea condițiilor răspunderii civile delictuale în persoana pârâtului, ca urmare a neîndeplinirii obligațiilor ce i-au revenit în executarea contractului de asistență juridică încheiat cu reclamanta și, totodată, că vinovăția pârâtului este diminuată în concurs cu mai mulți factori, printre care și conduita reclamantei înseși.

Prin susținerile sale, recurenta urmărește excluderea celui din urmă factor din ansamblul circumstanțelor care au concurat la crearea prejudiciului și stabilirea vinovăției exclusive a autorului faptei.

Or, intervenția anumitor factori independent de manifestarea de voință a autorului faptei ilicite reprezintă un aspect de fapt, evaluat de instanța de fond pe baza probatoriului administrat, iar situația de fapt stabilită cu privire la gradul de vinovăție al autorului în raport de circumstanțele concrete ale săvârșirii faptei nu poate fi reapreciată de către instanța supremă, din moment ce netemeinicia deciziei de apel nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Această constatare nu este infirmată de referirea recurentei la efectele contractului de asistență juridică și, totodată, la prevederile Legii nr. 51/1995 privind organizarea și exercitarea profesiei de avocat și la cele ale Statutului profesiei de avocat.

Instanța de apel nu a reținut în sarcina recurentei - reclamante neîndeplinirea vreunei obligații asumate prin contractul de asistență juridică, pentru a se invoca o încălcare, prin decizia recurată, a efectelor contractului, iar, pe de altă parte, nerespectarea obligațiilor profesionale prevăzute de lege și de Statutul profesiei de avocat nu conduce ipso facto la concluzia vinovăției exclusive a autorului faptei.

Susținând contrariul, recurenta invocă, practic, o prezumție de vinovăție exclusivă, desprinsă din caracterul ilicit al faptei săvârșite, care este, însă, lipsită de temei, în condițiile în care nu o prevăd nici C. civ. și, în particular, nici normele de organizare și de exercitare a profesiei la care recurenta face referire.

Săvârșirea faptei ilicite și vinovăția autorului sunt condiții distincte ale răspunderii civile delictuale și trebuie probate și apreciate separat, nef