ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1649/2025

Obiectul cererii de chemare în judecată: Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 29 septembrie 2022 pe rolul Tribunalului Galați, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Unitatea Administrativ Teritorială Municipiul Galați, stabilirea unei despăgubiri reprezentând valoarea reală integrală a imobilului situat în Galați, str. x, aferent bl. L1, amplasat pe terenul concesionat, cu număr cadastral x, înscris în C.F. x Galați, construcție având destinația de spațiu comercial, în suprafață de 63 mp, pentru care, prin Hotărârea CL nr. 387/29.06.2022 și prin dispoziția Primarului Municipiului Galați nr. 3002/14.07.2022, s-a stabilit o despăgubire de 45.232 RON, fără TVA. A solicitat, de asemenea, obligarea pârâtei la plata sumei de 268.782 RON, reprezentând diferența dintre suma de 314.014 RON - valoarea provizorie a estimării despăgubirilor și valoarea despăgubirii acordate, în sumă de 45.232 RON.

Hotărârea pronunțată de prima instanță: Prin sentința civilă nr. 699 din 5 iulie 2024 pronunțată de Tribunalul Galați, s-a admis, în parte, cererea de chemare în judecată. A fost obligată pârâta să plătească reclamantului suma de 2.673 RON, reprezentând diferența valoare răscumpărare imobil, spațiu comercial fără teren, situat în Municipiul Galați, Micro 19, str. x, jud. Galați. A fost obligată pârâta să achite reclamantului suma de 1092 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Hotărârea pronunțată de instanța de apel: Prin decizia nr. 235/A din 13 noiembrie 2024 pronunțată de Curtea de Apel Galați, secția I civilă, a fost admis apelul declarat de apelantul-reclamant A., în contradictoriu cu intimata-pârâtă Unitatea Administrativ Teritorială Galați împotriva sentinței civile nr. 699 din 5 iulie 2024 pronunțată de Tribunalul Galați. A fost schimbată, în parte, sentința apelată și, în consecință, a fost obligată pârâta să plătească reclamantului suma de 74.768 RON, reprezentând diferență valoare răscumpărare imobil, spațiu comercial fără teren, situat în Municipiul Galați, Micro 19, str. x, jud. Galați. A fost obligată pârâta să achite reclamantului suma de 8600,36 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată. Au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței contestate. Au fost înlăturate orice dispoziții contrare deciziei. A fost obligată pârâta Unitatea Administrativ Teritorială Municipiul Galați la plata către reclamantul A. a sumei de 3273,45 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

Calea de atac formulată în cauză: Împotriva deciziei nr. 235/A din 13 noiembrie 2024 pronunțată de Curtea de Apel Galați, secția I civilă, pârâta Unitatea Administrativ Teritorială Municipiul Galați a declarat recurs. După prezentarea parcursului procesual al cauzei, recurenta-pârâtă a arătat că prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/06.05.2008 la BNP B., reclamantul împreună cu soția sa, C., au dobândit dreptul de proprietate asupra construcției cu destinația spațiu comercial, în suprafață construită de 62,30 mp, situată în Mun. Galați, str. x, terenul fiind concesionat de Primăria Galați. Prețul vânzării a fost de 60.000 RON. Ulterior, între părțile din cauză, a fost încheiat contractul de concesiune nr. x/26.05.2008 având ca obiect preluarea în concesiune a terenului situat în Galați, str. x, în suprafață de 63 mp. Potrivit art. 3 din contract, pe acest teren este realizată o construcție cu destinația spațiu comercial, destinație precizată și în certificatul de urbanism și amenajarea teritoriului din cadrul Consiliului Local al Mun. Galați. Potrivit art. 14.b. din același contract, în cazul în care interesul național sau local o impune, răscumpărarea concesiunii se poate face numai prin act administrativ al organului care a aprobat concesionarea, concesiunea poate fi răscumpărată, concedentul asigurând și achitând concesionarului despăgubirea corespunzătoare valorii investiției, care trebuie să fie promptă, adecvată și efectivă, pentru a se întocmi o documentație tehnico-economică în care se va stabili prețul răscumpărării. Cazul de interes public se probează prin acte autentice emise de autoritatea municipală sau prin hotărâri ale Guvernului. Prin notificarea înregistrată sub nr. x/24.11.2021, reclamantului i s-a pus în vedere de către pârâtă denunțarea unilaterală a contractului de concesiune, urmând ca, în termen de 30G de zile să procedeze la desființarea construcției și aducerea terenului la starea inițială. Prin Hotărârea nr. 387/29.06.2022 a C.L. Mun. Galați s-a aprobat încetarea contractului de concesiune nr. x/26.05.2008, prin răscumpărare, precum și suma de 45.232 RON fără T.V.A., cu titlu de valoare răscumpărare imobil, spațiu comercial fără teren, situat în Mun. Galați, Micro 19, str. x, jud. Galați. Potrivit procesului-verbal de constatare a refuzului ofertei reale de plată încheiat de BEJ D. la data de 26.09.2022 pârâta a consemnat la dispoziția reclamantului sume de 45.232 RON, reprezentând valoare răscumpărare a imobilului spațiu comercial fără teren din Galați, Micro 19, str. x, bl. Ll, jud. Galați, iar la data de 29.09.2022, suma a fost virată în contul indicat de reclamant, conform ordinului de plată din aceeași dată. Prin încheierea din 17 mai 2023, instanța i-a pus în vedere reclamantului să depună la dosarul cauzei eventuale contracte de închiriere pentru spațiul comercial, în vederea efectuării expertizei depuse în cauză, cu privire la stabilirea prejudiciului constând în beneficiu nerealizat. Reclamantul a depus planșe foto și un contract de închiriere. Potrivit raportului de expertiză efectuat în cauză de expert tehnic E. valoarea de piață a imobilului, prin metoda comparației directe, este de 120.000 RON (24.270 EUR), iar valoarea de piață a chiriei aferente perioadei decembrie 2021-mai 2030, pentru spațiul comercial este de 111.442 RON. Prin cererea introductivă, reclamantul a susținut că valoarea reală a imobilului este de 314.014 RON, având în vedere și împrejurarea că, până la primirea notificării de demolare, din noiembrie 2021, spațiul comercial a fost închiriat și îi aducea garantat un venit de 300 euro/lună. Odată cu notele de ședință pentru termenul de judecată din 12 iunie 2024, reclamantul a depus contracte de comodat și certificatul constatator din care rezultă că societatea al cărei administrator era, S.C. F. S.R.L., avea sediul secundar la adresa imobilului din cauză. Totodată, reclamantul a precizat că nu a încasat chiria aferentă contractului de închiriere depus la dosarul cauzei și nu era obligat să îl înregistreze la ANAF. În drept, potrivit dispozițiilor art. 969 alin. (1) C. civ. 1864, aplicabil față de prevederile art. 102 din Legea nr. 71/2011, "convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante", acestea trebuind a fi executate cu bună-credință, astfel cum impun prevederile art. 970 alin. (1) C. civ. De asemenea, potrivit art. 1073 C. civ., creditorul are dreptul la îndeplinirea exactă a obligației și, în caz contrar, are dreptul la dezdăunare, executarea silită în natură a unei obligații constând în plata unei sume de bani fiind întotdeauna posibilă. În cauză, potrivit dispozițiilor contractuale, art. 14.b., mai sus redate, în cazul răscumpărării concesiunii, pentru interes local, concedentul asigură și achită concesionarului despăgubirea corespunzătoare valorii investiției. Din concluziile raportului de expertiză extrajudiciară întocmit de expertul tehnic G., rezultă că expertul a procedat la evaluarea valorii imobilului prin mai multe metode, opinând pentru valoarea de piață actualizată a imobilului din cauză, având destinația spațiu comercial, în sumă de 47.905 RON. Argumentul reclamantului, în sensul că spațiul comercial era perfect funcțional și nu prezenta uzură, la data notificării înregistrate sub nr. x/24.11.2021, nu a fost primit de instanță, întrucât nu este susținut de nicio probă administrată în cauză. Pe de altă parte, expertul tehnic E. a procedat la evaluarea imobiliară din cauză doar în baza unor planșe foto nedatate, puse la dispoziție de reclamant, întrucât, la data evaluării, imobilul era demolat. Astfel, expertul a apreciat că valoarea de piață a imobilului este de 120.000 RON, menționând că valoarea este o predicție, ținând seama exclusiv de ipotezele speciale și aprecierile exprimate, pentru imobilul având destinația spațiu comercial. În acest context, văzând și planșele foto realizate anterior declanșării procedurii răscumpărării concesiunii, din care rezultă că imobilul construcție se afla închis și în stare avansată de degradare, instanța a reținut constatările și concluziile motivate ale expertului G., cu privire la valoarea de piață actualizată a imobilului din cauză, ca fiind de 47.905 RON, întrucât acesta a evaluat bunul imobil la momentul cel mai apropiat de demararea acestei proceduri. Cu privire la despăgubirile constând în beneficiu nerealizat, instanța a reținut că demersul reclamantului urmărește obținerea de despăgubiri pentru încetarea contractului de concesiune a terenului pe care a fost edificată construcția proprietatea sa, acesta susținând în esență că încetarea contractului s-a produs înainte de expirarea termenului și că, în acest fel, devin incidente dispozițiile art. 326 alin. (8) din Codul administrativ. Fără să analizeze caracterul de proprietate publică sau privată a terenului din cauză, instanța a constatat, contrar susținerilor reclamantului, că aceste dispoziții legale nu pot fi incidente în cauză, iar cererea reclamantului este neîntemeiată, pentru considerentele care succedă. Astfel, părțile au convenit altceva la încheierea contractului de concesiune, respectiv au prevăzut obligația de dezdăunare în sarcina concedentului doar în caz de modificare unilaterală a prevederilor contractuale, după cum rezultă din art. 24, potrivit căruia, în cazul în care modificarea contractului în mod unilateral îi aduce un prejudiciu, concesionarul are dreptul să primească o despăgubire adecvată și efectivă. Or, în cauză nu au produs efecte dispozițiile contractuale care reglementează modificarea unilaterală a contractului, întrucât nu a intervenit o astfel de modificare, ambele părți fiind de acord la încheierea contractului cu clauzele privind încetarea concesiunii prin răscumpărare. Așadar, posibilitatea încetării concesiunii prin răscumpărare a fost stipulată prin contract la art. 14.b., în cazul interesului local, iar clauza menționată nu a fost declarată nulă de vreo instanță de judecată, reclamantul nepromovând vreo acțiune în anularea parțială a contractului. Or, așa cum s-a reținut anterior, convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante. Cum părțile au convenit în mod expres care sunt cazurile care dau naștere la plata despăgubirilor, renunțând la drepturi stipulate în alte acte normative, părțile contractante nu se mai pot prevala de acele norme, întrucât contractul semnat este cel care constituie legea părților. Instanța a respins și argumentația vizând incidența în cauză a Legii nr. 255/2010 vizând exproprierea, întrucât solicitarea pârâtei de a-i fi restituit terenul, liber de construcții, a avut la bază dispozițiile contractuale. În plus, pârâta nici nu a revendicat vreun drept asupra construcției, neexpropriind-o, ci și-a invocat dreptul de a răscumpăra concesiunea, în scopul satisfacerii interesului public. În final, instanța a reținut că, oricum, în cauză, din probatoriul administrat, nu rezultă că, la data încetării concesiunii, în construcția edificată pe terenul concesionat s-ar fi desfășurat vreo activitate comercială, simplul fapt că în 2010 sediul secundar al societății comerciale, al cărei administrator era reclamantul, figura la acea adresă, nefiind suficient sub aspectul analizat. De asemenea, nu poate fi primit nici argumentul referitor la închirierea spațiului - în condițiile în care contractul de închiriere depus la dosarul cauzei nu are dată certă. Astfel, reclamantul a susținut, prin cererea introductivă, că primea o chirie de 300 euro, ulterior a depus un contract de închiriere pentru suma de 200 euro, urmând ca, prin note scrise să precizeze că, de fapt, nu a încasat nicio chirie. În același context, nu au fost primite estimările efectuate de expertul tehnic, privind un beneficiu nerealizat de 22.520 euro, întrucât consecințele negative ca urmare a răscumpărării concesiunii au fost evaluate ipotetic, în condițiile în care expertul a fost în imposibilitatea de a constata starea în care se găsea imobilul. Pentru toate aceste considerente, instanța a admis, în parte cererea de chemare în judecată și a obligat pârâta să achite reclamantului suma de 2673 RON, reprezentând diferență de valoare răscumpărare imobil, spațiu comercial fără teren, situat în Mun. Galați, Micro 19, str. x, jud. Galați, rezultată prin scăderea din suma de 47.905 RON a sumei achitate deja reclamantului. După redarea integrală a considerentelor deciziei recurate, recurenta-pârâtă a arătat că hotărârea instanței de apel este nelegală pentru mai multe argumente. În ceea ce privește îndeplinirea condițiilor antrenării răspunderii apreciază că instanța de fond a soluționat pricina în mod corect. Se impune respingerea cererii de chemare în judecată formulată de reclamant, ca fiind inadmisibilă. Cererea este formulată pe calea procedurii speciale a Legii nr. 255/2010 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, în temeiul dispozițiilor art. 23 alin. (1) din lege. Potrivit art. 23 din Legea nr. 255/2010, cererile adresate instanței judecătorești pentru stabilirea, în contradictoriu cu statul român sau cu unitățile administrativ-teritoriale, după caz, a dreptului la despăgubire pentru expropriere și a cuantumului acesteia sunt scutite de taxa judiciară de timbru și sunt de competenta instanțelor de drept comun. Din analiza acestui text de lege rezultă domeniul de aplicare pentru procedura referitoare la cererile privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, legiuitorul prevăzând, pe lângă condițiile generale pentru exercitarea oricărei acțiuni în justiție, îndeplinirea cumulativă a unor cerințe speciale. Astfel, este necesar ca expropriatorul Municipiul Galați să fi procedat la exproprierea imobilului proprietatea reclamantului A., anterior cererii de chemare în judecată. Potrivit art. 4 din Legea nr. 255/2010, etapele procedurii de expropriere sunt următoarele: a) aprobarea indicatorilor tehnico-economici ai lucrărilor de interes național, județean saulocal; b) consemnarea sumei individuale aferente reprezentând plata despăgubirii pentru imobilelecare fac parte din coridorul de expropriere și afișarea listei proprietarilor imobilelor; c) transferul dreptului de proprietate; c) finalizarea formalităților aferente procedurii de expropriere. Recurenta-pârâtă apreciază că, față de dispozițiile art. 247 C. proc. civ., excepția inadmisibilității cererii de chemare în judecată trebuia admisă. Pentru punerea în aplicare a dispozițiilor H.C.L. nr. 420 din 15.09.2020, prin care s-au aprobat indicatorii tehnico-economici pentru obiectivul, "Regenerare urbană și reparații sistem rutier cartierele Micro 19, Micro 20, Micro 21", Municipiul Galați a procedat la punerea în executare a dispozițiilor art. 14 lit. b) din contractul de Concesiune nr. x din 26.05.2008, având ca titular pe reclamantul A.. Potrivit contractului de concesiune, încetarea contractului poate avea loc prin răscumpărare, în speță nefiind necesară aplicarea Legii nr. 255/2010 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică. Se impune, așadar, respingerea cererii de chemare în judecată ca nefondată. Referitor la nelegalitatea actelor administrative emise, în speță a Notificării nr. x/29.11.2021, susținerile reclamantului sunt neîntemeiate, în condițiile în care din acestea nu rezultă care sunt motivele concrete de încălcare a legii la emiterea actului administrativ al notificării, prin care s-a adus la cunoștință reclamantului denunțarea unilaterală a contractului de concesiune. În ceea ce privește legea aplicabilă contractului de concesiune încheiat de reclamant cu Municipiul Galați, a arătat că acesta a fost încheiat și reînnoit succesiv, începând din anul 2000 și până la data de 26.05.2008, așa cum rezultă din înscrisurile identificate în arhiva instituției. În cauză, contractul de concesiune inițial, cu nr. x/22.05.2000, a fost încheiat de UAT Mun. Galați cu H., iar ulterior, urmare a vânzării de către aceasta a spațiului comercial, a intervenit contractul de concesiune cu nr. x din 26.05.2008, încheiat de Mun. Galați cu reclamantul A.. Astfel, prin voința părților, a fost încheiată o nouă concesiune, legea aplicabilă acestuia fiind Legea nr. 50/1991, acordul de voință al părților producându-se sub imperiul acesteia. Potrivit art. 41 alin. (1) și (2) din Legea nr. 50/1991: "(1) Dreptul de concesiune asupra terenului se transmite în caz de succesiune sau de înstrăinare a construcției pentru a cărei realizare acesta a fost constituit. în aceleași condiții se transmite și autorizația de construire. (2) Dreptul de concesiune asupra terenului se înscrie în cartea funciară în temeiul actului juridic prin care a fost transmis dreptul de proprietate asupra construcției conform art. 40 alin. (1) și prezentului articol, chiar și în situațiile în care nu a fost emis un act administrativ cu acest obiect, iar în actul juridic de transfer al dreptului de proprietate nu s-a stipulat în mod expres transmiterea concesiunii". La data emiterii actelor administrative pentru spațiul comercial situat în Galați, din str. x din Micro 19, între părți exista încheiat contractul de concesiune cu nr. x din 26.05.2008, având ca obiect concesiunea terenului proprietatea Municipiului Galați în suprafață de 63 mp. Prin Notificarea cu nr. 247679/29.11.2021, emisă de Primarul Mun. Galați, reclamantul a fost înștiințat cu privire la denunțarea unilaterală a contractului de concesiune, potrivit dispozițiilor art. 22 din contract, potrivit cărora concedentul, în speță Municipiul Galați, poate modifica unilateral partea reglementată a contrarului cu notificarea prealabilă a concesionarului, din motive excepționale legate de interesul local. Potrivit dispozițiilor art. 327 alin. (1) din O.G. nr. 57/2019 privind Codul Administrativ, încetarea contractului de concesiune de bunuri proprietate publică are loc în cazul în care interesul național sau local o impune, prin denunțarea unilaterală de către concedent, situație în care concedentul va notifica de îndată concesionarului intenția de a denunța unilateral contractul de concesiune de bunuri proprietate publică și va face mențiune cu privire la motivele ce au determinat aceasta măsură. Intenția autorității publice de a cere încetarea contractului s-a raportat la dispozițiile H.C.L. nr. 62 din 26.02.2015, prin care s-a aprobat documentația de urbanism, respectiv și la dispozițiile H.C.L. nr. 420 din 15.09.2020, prin care s-au aprobat indicatorii tehnico-economici pentru obiectivul "Regenerare urbană și reparații sistem rutier cartierele Micro 19, Micro 20, Micro 21". Potrivit dispozițiilor legale indicate, modificarea contrarului are loc conform art. 327 alin. (3) din O.G. nr. 57/2019, iar aceasta va opera de plin drept după expirarea unei perioade de 30 de zile de la data înregistrării intenției de încetare, în baza unei notificări transmisă de partea interesată, cu motivarea cauzelor ce au determinat-o. Mai mult, potrivit art. 969 din C. civ. de la 1864, act normativ incident în cauză, întrucât sub imperiul acestuia au fost încheiate contractele între părți, contractul valabil încheiat reprezintă legea părților, acestea fiind ținute să își îndeplinească obligațiile asumate. În mod contrar susținerilor reclamantului, în sensul că Municipiul Galați și-ar fi manifestat intenția de încetare a contractului de concesiune în baza prevederilor art. 327 din Codul administrativ și în subsidiar în baza prevederilor art. 22 din contractul de concesiune, pârâtul Municipiul Galați a dispus a se efectua o expertiză tehnică de evaluare a imobilului ce urmează a se demola, în urma expertizei rezultând o valoare de piață a imobilului de 42.299 RON. Raportul de expertiză a fost comunicat reclamantului, prin intermediul avocatului acestuia, care a formulat un punct de vedere cu privire la cuantumul sumei pretinse Municipiului Galați pentru imobilul ce urmează a se demola. A arătat pârâtul că nu a procedat la exproprierea reclamantului, având în vedere procedura dificilă și de lungă durată, în condițiile în care prin contractul de concesiune, la art. 14 lit. b), exista posibilitatea încetării contractului prin răscumpărare. Prin Hotărârea nr. 420 din 15.09.2020 emisă de Consiliul Local al Municipiului Galați, s-au aprobat indicatorii tehnico-economici pentru obiectivul "Refacere sistem rutier și regenerare urbană interior cartier cartierele Micro 19, Micro 20, Micro 21". Pentru realizarea acestui obiectiv, s-au prevăzut a se executa mai multe lucrări. Unitatea Administrativ Teritorială a Municipiului Galați, prin Primar în temeiul art. 154 alin. (6) din O.U.G. nr. 57/2019, privind Codul Administrativ, a adus la cunoștință reclamantului faptul că Direcția Dezvoltare, Infrastructură și Lucrări Publice, Serviciul Investiții solicită eliberarea amplasamentului în vederea sistematizării zonei. Urmare a negocierilor purtate în data de 11.04.2022 la sediul instituției, cu privire la răscumpărarea imobilului-spațiu comercial, situat în Micro 19, str. x, aferent blocului LI, au fost comunicate către reclamant Dispoziția nr. 3002/14.07.2022, precum și Hotărârea nr. 387 din 29.06.2022, emise de Consiliul Local Galați, prin care s-a aprobat încetarea contratului de concesiune 173/738/2008 și s-a stabilit suma de 45.232 RON, fără TVA, cu titlu de valoare de răscumpărare a imobilului spațiu comercial. Ulterior, s-a efectuat plata sumei de 45.232 RON, fără TVA, în contul indicat de reclamant, așa cum rezultă din Ordinul de Plată din data de 29.09.2022. Biroul Executorului Judecătoresc D., urmare a îndeplinirii procedurii menționate anterior, a încheiat procesul-verbal de constatare a acceptării ofertei reale de plată nr. x/2022, la data de 28.09.2022, de unde rezultă că suma a fost acceptată de reclamant și transferată în contul indicat de către acesta, iar debitorul Municipiul Galați a fost în acest fel liberat de obligațiile asumate, potrivit Contractului de concesiune nr. x/26.05.2008. În cauză, se constată că, potrivit dispozițiilor contractuale - art. 14.b., mai sus redate, în cazul răscumpărării concesiunii, pentru interes local, concedentul asigură și achită concesionarului despăgubirea corespunzătoare valorii investiției. Din concluziile raportului de expertiză extrajudiciară întocmit de expertul tehnic G. la data de 23.03.2022, rezultă că expertul a procedat la evaluarea valorii imobilului prin mai multe metode, opinând pentru valoarea de piață actualizată a imobilului din cauză, având destinația spațiu comercial- 47.905 RON. Argumentul reclamantului, în sensul că spațiul comercial era perfect funcțional și nu prezenta uzură, la data notificării înregistrate sub nr. x/24.11.2021, nu poate fi primit de instanță, întrucât nu este susținut de nicio probă administrată în cauză. Pe de altă parte, expertul tehnic E. a procedat la evaluarea imobiliară din cauză doar în baza unor planșe foto nedatate, puse la dispoziție de reclamant, întrucât, la data evaluării, imobilul era demolat. Astfel, expertul a apreciat că valoarea de piață a imobilului este de 120.000 RON, menționând că valoarea este o predicție, ținând seama exclusiv de ipotezele, ipotezele speciale și aprecierile exprimate, pentru imobilul având destinația spațiu comercial. În acest context, văzând și planșele foto realizate anterior declanșării procedurii răscumpărării concesiunii, din care rezultă că imobilul construcție se afla închis și în stare avansată de degadare, instanța de fond în mod corect a reținut constatările și concluziile motivate ale expertului G., cu privire la valoarea de piață actualizată a imobilului din cauză, ca fiind de 47.905 RON, întrucât acesta a evaluat bunul imobil la momentul cel mai apropiat de demararea acestei proceduri. Cu privire la despăgubirile constând în beneficiu nerealizat, demersul reclamantului urmărește obținerea de despăgubiri pentru încetarea contractului de concesiune a terenului pe care a fost edificată construcția proprietatea sa, acesta susținând în esență că încetarea contractului s-a produs înainte de expirarea termenului și că, în acest fel, devin incidente dispozițiile art. 326 alin. (8) din Codul Administrativ. Fără să analizeze caracterul de proprietate publică sau privată a terenului din cauză, instanța de fond în mod corect a constatat, contrar susținerilor reclamantului, că aceste dispoziții legale nu pot fi incidente în cauză, iar cererea reclamantului este neîntemeiată. Astfel părțile au convenit altceva la încheierea contractului de concesiune, respectiv au prevăzut obligația de dezdăunare în sarcina concedentului doar în caz de modificare unilaterală a prevederilor contractuale, după cum rezultă din art. 24, potrivit căruia, în cazul în care modificarea contractului în mod unilateral aduce un prejudiciu, concesionarul are dreptul să primească o despăgubire adecvată și efectivă. Or, în cauză nu au produs efecte dispozițiile contractuale care reglementează modificarea unilaterală a contractului, întrucât nu a intervenit o astfel de modificare, ambele părți fiind de acord la încheierea contractului cu clauzele privind încetarea concesiunii prin răscumpărare. Oricum, în cauză, din probatoriul administrat, nu rezultă că, la data încetării concesiunii, în construcția edificată pe terenul concesionat s-ar fi desfășurat vreo activitate comercială, simplul fapt că, în 2010, sediul secundar al societății comerciale al cărei administrator era reclamantul figura la acea adresă, nefiind suficient sub aspectul analizat. De asemenea, nu poate fi primit nici argumentul referitor la închirierea spațiului - în condițiile în care contractul de închiriere depus la dosarul cauzei nu are dată certă. Astfel, reclamantul a susținut, prin cererea introductivă, că primea o chirie de 300 euro, ulterior a depus un contract de închiriere pentru suma de 200 euro, urmând ca, prin note scrise să precizeze că, de fapt, nu a încasat nicio chirie. În același context, nu pot fi primite estimările efectuate de expertul tehnic, privind un beneficiu nerealizat de 22.520 euro, întrucât consecințele negative ca urmare a răscumpărării concesiunii au fost evaluate ipotetic, în condițiile în care expertul a fost în imposibilitatea de a constata starea în care se găsea imobilul. Cu referire la prejudiciu, recurenta-pârâtă a arătat că reclamantul nu au reușit să dovedească prin cererea de chemare în judecată existența unui prejudiciu care să îi fie imputabil. În legătură cu denumirea condițiilor de existență a răspunderii civile, în literatura juridică s-au purtat și se vor mai purta discuții, însă, în privința prejudiciului, există acord deplin, doctrinar și jurisprudențial, în sensul că acesta constituie un element de sine stătător în raport cu celelalte elemente ale răspunderii, că, mai mult, reprezintă condiția sine qua non a răspunderii civile sau, altfel spus, o constantă a acestei răspunderi. Ea rezultă din cuprinsul prevederii art. 1349 C. civ. respectiv art. 998 și urm. C. civ. 1865, unde se dispune că debitorul datorează creditorului daune-interese de se cuvine pentru neexecutarea, executarea defectuoasă ori întârzierea executării obligației. Din înscrisurile atașate cererii de chemare în judecată, dar și din prezentarea situației de fapt nu rezultă cu exactitate și obiectivitate dacă reclamanții au suferit un prejudiciu real și efectiv, rezultat exclusiv derularea activităților pârâtei, nemijlocit. Întrucât nu s-a făcut dovada existentei prejudiciului, recurenta apreciază că prejudiciul creat nu reprezintă consecința vreunei fapte săvârșite de ea. Fapta debitorului este prejudiciabilă când neexecutarea sau executarea defectuoasă sau tardivă a obligației a cauzat un prejudiciu creditorului; dacă însă neexecutarea nu a cauzat niciun prejudiciu, nu există temei legal pentru promovarea acțiunii în răspundere contractuală. Mai mult decât atât, răspunderea civilă se reduce la repararea pagubelor cauzate. Cu alte cuvinte, prejudiciul este "nu numai condiția răspunderii, dar și măsura ei, în sensul că autorul răspunde numai în limitele prejudiciului cauzat". În această materie, prejudiciul constă în consecințele dăunătoare materiale și corporale, efecte ale încălcării, în principiu, de către debitor a dreptului de creanță aparținând creditorului (suma de bani cuvenită cu titlu de preț), prin neexecutarea lato sensu a obligațiilor care sunt datorate6. Prejudiciul patrimonial sau material este alcătuit din paguba efectiv suferită (damnum emergens), adică valoarea prestației datorate de către debitor și neexecutată, și câștigul nerealizat (lucrum cessans), în înțelesul de creștere patrimonială pe care ar fi dobândit-o, în condițiile normale ale circuitului civil, dacă debitorul ar fi executat prestația datorată sau ar fi executat-o la termenul stabilit, pe care însă nu 1-a respectat7. Pentru a fi reparat, prejudiciul trebuie să fie direct, cu alte cuvinte, să fie consecința directă a faptei prejudiciabile. Intre prejudiciul suferit de victimă și fapta ilicită trebuie să existe o legătură cauzală directă. Din perspectiva raportului de cauzalitate, fapta ilicită trebuie să fie cauza și prejudiciul să fie efectul ei. În unele situații, analiza raportului de cauzalitate este facilă. Creditorul este victima imediată și directă a neexecutării lato sensu, având dreptul la repararea prejudiciului ce i-a fost cauzat. în alte cazuri, este greu să se stabilească dintr-un ansamblu de împrejurări concrete, care preced ori coexistă cu fapta ilicită și care în mod incontestabil o influențează, care dintre ele constituie sursa prejudiciului. Pentru soluționarea dilemei, trebuie să se analizeze toate faptele și împrejurările care au valoare cauzală, dar și cele care le pot influența, care constituie condiții favorizante. În literatura de specialitate se arată că este necesar să se facă distincție în antecedentele prejudiciului între cauzele sale ordinare sau preponderente, determinante, ceea ce într-o succesiune de evenimente trebuie în mod firesc să se producă, și cauzele extraordinare, excepționale sau secundare, care sunt condiții de a fi ale prejudiciului. Analizând condițiile prejudiciului, majoritatea autorilor subliniază că el trebuie să prezinte caracterul de a fi direct. Argumentul legislativ al cerinței caracterului direct al prejudiciului rezultă și din conținutul art. 1533 C. civ. respectiv art. 1085 C. civ. 1865, în care se arată că "daunele-interese nu cuprind decât ceea ce este o consecință directă și necesară a neexecutării obligației". Într-o opinie exprimată în literatura română mai veche, se reținea că și prejudiciul indirect trebuie să fie reparat. Această teză a fost combătută, observându-se că principalul impediment pe care îl presupune repararea prejudiciilor indirecte este acela că răspunderea civilă s-ar perpetua în mod nelimitat. Analiza cerinței caracterului direct al prejudiciului ridică problema stabilirii modului în care se poate face deosebire între prejudiciul direct și cel indirect. în acest context, unii autori au abordat problema prejudiciului prin ricoșeu sau prin reflectare și a prejudiciilor colective, dacă ele au caracter direct sau, dimpotrivă, sunt daune indirecte. În literatura română, s-a apreciat de către unii autori că prejudiciul suportat de apropiații victimei în urma decesului ei ar fi un prejudiciu indirect, denumit prejudiciu prin ricoșeu sau reflectat, care trebuie indemnizat14. în realitate, prejudiciul prin ricoșeu trebuie să fie direct pentru a putea antrena obligația de reparare. în mod similar, și prejudiciul colectiv trebuie să aibă caracterul de a fi direct pentru a suscita reparația. Această caracteristică a prejudiciului de a fi consecința directă a faptei ilicite trebuie să fie prezentă, indiferent de persoana care solicită repararea sa. În situația de față nu se poate vorbi despre o faptă ilicită a pârâtei deoarece aceasta a apelat la profesioniști în domeniu, răspundere revenindu-le acestora ceea ce exclude culpa pârâtei. Față de argumentele prezentate, apreciază că, la acest moment, nu s-a făcut dovada existenței vreunui prejudiciu suferit de reclamant și care să fie rezultatul direct și nemijlocit al acțiunii sau inacțiunii pârâtei. În lipsa unui prejudiciu, rezultă că nu sunt îndeplinite condițiile pentru a se atrage răspunderea sa, ceea ce impune respingerea acțiunii ca nefondată. În ceea ce privește condiția existenței legăturii de cauzalitate, recurenta-pârâtă a arătat că pentru antrenarea răspunderii civile este necesară existența raportului de cauzalitate între neexecutarea lato sensu a obligațiilor și prejudiciul suferit de creditor. Sistemul cauzalității necesare, care, pornind de la definiția categoriei de "cauză" ca fiind acel fenomen care, precedând efectul, îl provoacă în mod necesar, propune drept criteriu de stabilire a raportului de cauzalitate criteriul legăturii necesare dintre fapta ilicită (neexecutarea obligațiilor în sens larg) și efectul păgubitor produs. Această condiție este reglementată în mod expres în art. 1533 C. civ. respectiv art. 1085 C. civ. 1865, care prevede: "Daunele-interese nu cuprind decât ceea ce este o consecință directă și necesară a neexecutării obligației". Așadar, dreptul la reparație poate fi recunoscut numai pentru prejudiciile care sunt consecința directă a neexecutării. Spre exemplu, datoriile neplătite ale victimei care a decedat într-un accident, datorită stării tehnice necorespunzătoare a mijlocului de transport în care era pasager plătitor, nu pot fi considerate prejudicii directe - o asemenea daună este indirectă. Or, neexecutarea pârâtei nu poate sta la baza unei legături de cauzalitate câtă vreme creditorii înșiși nu și-au executat propriile obligații. Noțiunea de prejudiciu direct nu trebuie confundată cu aceea de prejudiciu cauzat în mod direct. Sfera noțiunii de prejudiciu direct este mai largă, înțelegându-se atât prejudiciul cauzat printr-o legătură cauzală directă, cât și printr-o legătură cauzală indirectă. Dimpotrivă, prejudiciul este indirect atunci când între el și neexecutarea contractului nu există niciun raport ca de la efect la cauză, adică nu există raport de cauzalitate. Din prevederile art. 1530 C. civ. respectiv art. 1082 C. civ. 1865, conform cărora creditorul are dreptul la daune-interese pentru repararea prejudiciului pe care debitorul i 1-a cauzat și care este consecința directă și necesară a neexecutării fără justificare sau, după caz, culpabile a obligației, rezultă o prezumție de cauzalitate instituită de legiuitor, din faptul neexecutării lato sensu și a existenței prejudiciului direct și necesar. Așadar, în temeiul acestei prezumții, numită și prezumție de responsabilitate, creditorul nu este scutit de dovada legăturii de cauzalitate dintre fapta debitorului și prejudiciu20. Parcurgând în continuare textul art. 1351 C. civ. respectiv art. 1083 C. civ. 1865, se observă că debitorul nu poate fi obligat la plata de daune-interese atunci când neexecutarea prestațiilor pozitive (de a da și de a face) se datorează forței majore sau unui caz fortuit. Potrivit doctrinei și jurisprudenței noțiunea de "cauză străină" este totuși mai largă, desemnând, pe lângă forța majoră și cazul fortuit, fapta creditorului și fapta unei terțe persoane, dacă îndeplinește condițiile forței majore și creditorul nu este ținut să răspundă pentru fapta sa. Sub acest aspect, trebuie menționat faptul că noul C. civ. enumera în mod expres, printre cauzele exoneratoare de răspundere, alături de forța majoră și cazul fortuit, și "faptă victimei sau a terțului", în art. 1352: "Fapta victimei înseși și fapta terțului înlătură răspunderea chiar dacă nu au trăsături similare forței majore, însă numai în cazurile în care, potrivit legii sau convenției părților, cazul fortuit este exonerator de răspundere.". Culpa creditorului este asimilată cazului fortuit sau forței majore. Ea liberează pe debitor de răspundere dacă constituie cauza exclusivă a neexecutării sau întârzierii în executarea obligației. Din argumentele prezentate și la analiza prejudiciului, coroborate cu lipsa legăturii de cauzalitate, acțiunea reclamantului este nefondată, deoarece nu se stabilește cu exactitate că ar fi vreo legătură directă eventualul prejudiciu suferit și acțiunile noastre. Concluzionând, față de argumentele prezentate in extenso, recurenta-pârâtă solicită respingerea acțiunii, ca nefondată, odată cu rejudecarea în recurs.

Apărările formulate în cauză: Intimatul-reclamant A. a formulat întâmpinare, comunicată, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat și acordarea cheltuielilor de judecată în cuantum de 3000 RON, reprezentând onorariu avocațial.

Procedura în fața instanței de recurs: Având în vedere data înregistrării cererii de chemare în judecată pe rolul instanțelor judecătorești (29 septembrie 2022), în cauză sunt aplicabile dispozițiile C. proc. civ., cu modificările aduse prin Legea nr. 310/2018. Constatându-se încheiată procedura de comunicare, în condițiile art. 490 alin. (2) coroborat cu art. 471 1 a alin. (5) și (6) C. proc. civ., a fost fixat termen de judecată la 14 octombrie 2025, cu citarea părților, în ședință publică, termen la care instanța a rămas în pronunțare asupra recursului. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție: Examinând recursul în raport de excepția nulității pentru neîncadrarea criticilor în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., a cărei analiză este prioritară față de prevederile art. 248 C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele: Potrivit dispozițiilor imperative prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază și dezvoltarea lor, iar în conformitate cu prevederile art. 487 C. proc. civ. "recursul se va motiva prin însăși cererea de recurs, în afară de cazurile prevăzute la art. 470 alin. (5), aplicabile și în recurs." Totodată, conform art. 489 alin. (1) C. proc. civ., "recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal", iar potrivit alin. (2) al aceluiași articol, sancțiunea nulității intervine și în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488 C. proc. civ. Examinând cererea de recurs, se constată că aspectele evidențiate, astfel cum au fost formulate, nu conțin precizări care să reprezinte o minimă argumentare în drept a vreunei critici de nelegalitate care să permită încadrarea în motivele de nelegalitate expres prevăzute de dispozițiile art. 488 C. proc. civ. După prezentarea detaliată a istoricului cauzei, a soluției pronunțate de prima instanță și după redarea integrală a considerentelor deciziei recurate, pretinzând nelegalitatea deciziei din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta susține că, în ceea ce privește îndeplinirea condițiilor antrenării răspunderii, instanța de fond a soluționat pricina în mod corect și că se impune respingerea cererii de chemare în judecată, ca fiind inadmisibilă, fiind formulată pe calea procedurii speciale a Legii nr. 255/2010 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică. Aceste susțineri ale recurentei, pe lângă faptul că nu aduc critici de nelegalitate hotărârii pronunțate de instanța de apel, nu țin cont nici de cele reținute de prima instanță în cuprinsul sentinței, hotărâre împotriva căreia pârâta nu a înțeles să formuleze calea de atac a apelului. Curtea de apel a fost învestită cu apelul declarat de reclamant, care a formulat critici referitoare la ignorarea expertizei, acordarea unei despăgubiri într-un alt cuantum (la valoarea de piață) și acordarea beneficiului nerealizat, nefiind criticate considerentele sentinței vizând răspunderea contractuală a pârâtului față de reclamant în temeiul art. 969 și 1073 C. civ. de la 1864, raportat la art. 14.b din contractul de concesiune. Așadar, părțile nu au formulat apel pe aspectele vizând răspunderea contractuală, astfel încât statuările primei instanțe referitoare la faptul că în cauză nu au produs efecte dispozițiile contractuale care reglementează modificarea unilaterală a contractului, întrucât nu a intervenit o astfel de modificare și cele referitoare la posibilitatea încetării concesiunii prin răscumpărare stipulată prin contract (art. 14.b), au căpătat caracter definitiv. În mod contrar susținerilor recurentei, Înalta Curte reține că cererea de chemare în judecată nu a fost întemeiată pe procedura specială, iar instanța a respins argumentația vizând incidența în cauză a Legii nr. 255/2010 privind exproprierea, întrucât solicitarea pârâtei de a-i fi restituit terenul, liber de construcții, a avut la bază dispozițiile contractuale. În plus, pârâta nici nu a revendicat vreun drept asupra construcției, neexpropriind-o, ci și-a invocat dreptul de a răscumpăra concesiunea, în scopul satisfacerii interesului public. În continuarea cererii de recurs, după ce a expus ample considerații teoretice cu privire la prejudiciu, recurenta-pârâtă a arătat că reclamantul nu au reușit să dovedească prin cererea de chemare în judecată existența unui prejudiciu care să îi fie imputabil. În consonanță cu cele reținute anterior, se observă că recurenta omite să formuleze o argumentație concretă, care să se raporteze la cele reținute de către instanța de apel și care să fie de natură a permite cenzura instanței de recurs. Relevant este că, în prezenta fază procesuală, nu este supus verificării jurisdicționale raționamentul judiciar al primei instanțe, chiar și în ipoteza în care acesta a fost menținut, ca legal și temeinic, de către instanța de apel, în urma propriei sale examinări a cauzei (în limitele prescrise de art. 477 și art. 478 C. proc. civ.), din moment ce aceasta ar echivala, în mod nepermis, cu o lipsire de eficiență a judecății realizate în calea ordinară de atac. Așadar, obiectul recursului, conform celor statuate anterior, nu este reprezentat de sentința primei instanțe, ci de hotărârea pronunțată chiar în urma cercetării legalității și temeiniciei acestui prim act jurisdicțional pronunțat în cauză. Recurenta era ținută a dezvolta aspectele de nelegalitate care să se refere la argumentele reținute de instanța de apel în justificarea soluției pronunțate, în caz contrar neputând fi exercitat controlul jurisdicțional specific instanței de recurs. Lipsite de aptitudinea de a declanșa controlul judiciar de legalitate specific instanței de recurs sunt și susținerile recurentei-pârâte privitoare la inexistența faptei ilicite din perspectiva faptului că "a apelat la profesioniști în domeniu, răspunderea revenindu-le acestora", ceea ce exclude culpa sa, apreciind că în cauză nu s-a făcut dovada existenței vreunui prejudiciu suferit de reclamant și care să fie rezultatul direct și nemijlocit al acțiunii sau inacțiunii pârâtei. Criticile, în ansamblul lor, au un caracter formal, în condițiile în care supun, în realitate, o greșită determinare a cadrului factual, cu nesocotirea limitelor judecății din recurs și cu eludarea faptului că susținerile nu au fost supuse analizei instanței de apel prin formularea căii de atac, fiind o reiterare a apărărilor formulate de pârâtă. Or, prezentarea unor aspecte care nu au făcut obiect al examinării instanței de apel, fără a combate, de o manieră efectivă, considerentele regăsite în hotărârea atacată în legătură cu aceste aspecte, echivalează cu lipsa dezvoltării unor motive de nelegalitate. Prin urmare, dată fiind omisiunea formulării unor critici concrete privind dezlegările date de către instanța de apel (care, suplimentar, să și antameze chestiuni de nelegalitate), instanța de recurs nu poate examina în mod efectiv susținerile părții, care lasă în afara judecății statuările instanței de apel asupra celor invocate. Demersul recurentei-pârâte, care ignoră, practic, dezlegările instanței de prim control judiciar, urmărind, în această manieră inadecvată procedural, să obțină o nouă devoluare a cauzei, apare ca fiind incompatibil cu natura juridică a căii extraordinare de atac exercitate, în cadrul căreia pot fi supuse judecății numai aspecte de nelegalitate ale hotărârii atacate, apte să determine o încadrare corespunzătoare. Condiția legală a dezvoltării motivelor de recurs implică determinarea greșelilor anume imputate instanței și încadrarea lor în motivele de nelegalitate limitativ prevăzute de art. 488 pct. 1-8 C. proc. civ. Motivarea recursului înseamnă nu doar exprimarea nemulțumirii față de hotărârea pronunțată și indicarea formală a unor texte de lege, ci expunerea tuturor motivelor pentru care, din punctul de vedere al părții, instanța a pronunțat o hotărâre nelegală, motive care să poată fi încadrate în vreunul dintre cazurile de nelegalitate prevăzute de lege. Dezvoltarea recursului trebuie să cuprindă o motivare corespunzătoare, în sensul arătării cu claritate a acelor critici care, circumscrise fiind motivelor de recurs îngăduite de lege, sunt de natură a evidenția nelegalitatea deciziei civile nr. 235/A din 13 noiembrie 2024 pronunțată de Curtea de Apel Galați, secția I civilă. Cum susținerile recurentei-pârâte nu reprezintă critici concrete de nelegalitate a hotărârii atacate, susceptibile de a fi încadrate în vreunul dintre motivele de casare expres și limitativ reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., acestea nu pot face obiectul analizei în calea de atac a recursului, care, așa cum deja s-a menționat, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., urmărește să supună instanței examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. Având în vedere considerentele expuse, reținând că în cauză nu este posibilă o încadrare a criticilor de recurs, ceea ce echivalează cu nemotivarea căii de atac, în condițiile dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., coroborate cu prevederile art. 489 C. proc. civ., Înalta Curte urmează a aplica sancțiunea expres prevăzută de lege, respectiv anularea căii de atac. Dată fiind culpa procesuală a recurentei-pârâte, în temeiul dispozițiilor art. 453 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte va dispune obligarea acesteia la plata sumei de 2000 RON către intimatul-reclamant A., cu titlu de cheltuieli de judecată reduse, apreciindu-se că, față de maniera de formulare a criticilor din recurs și de împrejurarea că recursul a fost soluționat pe calea excepției procesuale a nulității, la primul termen de judecată în ședință publică, suma acordată cu acest titlu are caracter rezonabil și echitabil.