Decizia nr. 1452/2025 — ÎCCJ, Secția I civilă — cale de atac împotriva sentinței nr. 488/2021 a Tribunalului Suceava

Obiectul cauzei Prin cererea înregistrată la data de 07 mai 2020, sub nr. x/2020, pe rolul Judecătoriei Câmpulung Moldovenesc, Comuna Frumosu, prin Primar, l-a chemat în judecată pe pârâtul A., pentru ca prin hotărârea ce va pronunța instanța să dispună obligarea la plata sumei de 412.239 RON reprezentând contravaloarea prejudiciului produs bugetului local al comunei prin faptele săvârșite de acesta și reținute prin sentința penală de condamnare nr. 253/2019 din 08.10.2019 a Tribunalului Suceava. Prin sentința civilă nr. 744/1.10.2020, Judecătoria Câmpulung Moldovenesc a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Suceava, pe rolul căruia s-a înregistrat cauza la 17.11.2020.

Hotărârea pronunțată în primă instanță Prin sentința civilă nr. 488 din 9 martie 2021, Tribunalul Suceava, secția I civilă, a respins, ca nefondate, excepția prescripției dreptului la acțiune, precum și cererea de chemare în judecată.

Decizia pronunțată în apel în primul ciclu procesual Curtea de Apel Suceava, secția I civilă, prin decizia nr. 796 din 21 septembrie 2021 a respins, ca nefondat, apelul formulat de reclamanta Comuna Frumosu, prin Primar.

Decizia pronunțată de instanța de recurs Prin decizia nr. 1014 din 12 mai 2022 Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a admis recursul declarat de reclamanta Comuna Frumosu, prin Primar, împotriva deciziei civile nr. 796 din 21 septembrie 2021, pronunțate de Curtea de Apel Suceava, secția I civilă. A casat decizia atacată și trimite cauza, spre rejudecare, aceleiași curți de apel.

Decizia pronunțată în apel în cel de-al doilea ciclu procesual Prin decizia nr. 1217 din 7 decembrie 2023 Curtea de Apel Suceava, secția I civilă a admis apelul declarat de reclamanta Comuna Frumosu prin Primar, împotriva sentinței civile nr. 488 din 9 martie 2021, pronunțată de Tribunalul Suceava, secția I civilă, în dosar nr. x/2020, intimat fiind pârâtul A., pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a admis cererea de chemare în judecată și a obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 412.239 RON reprezentând contravaloarea prejudiciului produs bugetului local al Comunei Frumosu. A menținut celelalte dispoziții ale sentinței apelate care nu sunt contrare deciziei pronunțate.

Decizia pronunțată de instanța de recurs Prin decizia civilă nr. 140 din data de 21 ianuarie 2025, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, în dosarul nr. x/2020 a fost respinsă excepția nulității recursului, invocată de intimata-reclamantă Comuna Frumosu prin primar. A fost respins, ca nefondat, recursul declarat de recurentul-pârât A. împotriva încheierii de ședință din 9 noiembrie 2023 și a deciziei nr. 1217 din 7 decembrie 2023 pronunțate de Curtea de Apel Suceava, secția I civilă. II. Calea de atac exercitată în cauză Împotriva nr. 140 din data de 21 ianuarie 2025, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, în dosarul nr. x/2020, a formulat contestație în anulare contestatorul A.. 1. Înregistrarea contestației în anulare la Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă la data de 13 septembrie 2025 și a fost repartizat aleatoriu, spre soluționare, completului nr. 2. 2. Motivele contestației în anulare Contestatorul a solicitat admiterea căii de atac promovate, anularea hotărârii atacate și în principal admiterea excepției dreptului material la acțiune iar în subsidiar respingerea, ca nefondată, a pretențiilor întrucât nu derivă dintr-un dosar penal. În ceea ce privește motivul contestației în anulare întemeiat pe dispozițiile art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ. contestatorul a susținut că dezlegarea dată recursului prin decizia nr. 140 din 21 ianuarie 2025 este rezultatul unei erori materiale sub aspectul analizării excepției prescripției dreptului material la acțiune, excepție întemeiată pe dispozițiile vechiul C. civ. și care a fost invocată pentru prima dată, în apel după rejudecare, în fața Curții de Apel Suceava. A arătat contestatorul faptul că în dosarul penal nr. x/2016, la soluționarea laturii civile a cauzei, instanța penală de apel a statuat, cu putere de lucru judecat, că legea aplicabilă prejudiciului a debutat în anul 2009 astfel că sunt aplicabile dispozițiile C. civ. de la 1864. Din acest dosar penal a derivat și acțiunea reclamantei, așa cum au reținut și instanțele de judecată. Motivarea instanței de recurs, sub acest aspect, conform căreia excepția prescripției dreptului material la acțiune ar fi intrat în autoritatea de lucru judecat, este, în opinia contestatorului, rezultatul unei erori materiale, fiindcă excepția întemeiată pe dispozițiile vechiul C. civ., nu mai fusese invocată anterior, fiind invocată pentru prima dată în fața instanței de apel, după ce dosarul fusese trimis la rejudecare. Deși excepția prescripției dreptului material la acțiune din dispozițiile C. civ. actual a fost analizată de către prima instanță, contestatorul a arătat că a solicitat ca instanța de recurs să analizeze că excepția prescripției dreptului material la acțiune întemeiată pe dispozițiile C. civ. anterior nu mai fusese analizată în cadrul dosarului și că privea o altă perioadă și un alt termen. Întrucât excepția prescripției dreptului material la acțiune aflată sub regimul de reglementare al Decretului nr. 167/1958 se poate invoca în orice moment și în orice stadiu procesul, așa cum s-a statuat prin Decizia de recurs în interesul legii nr. 1/2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, dezlegarea dată de către instanța de recurs prin raportare la acest aspect a fost, în opinia contestatorului, rezultatul unei erori materiale. În ceea ce privește cel de-al doilea motiv, respectiv cel prevăzut de art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ., contestatorul a arătat că acesta se referă la izvorul real al pretenției solicitate, la suma din care este compusă pretenția solicitată, și la data de la care această sumă este calculată ca fiind datorată. Prin raportare la dispozițiile art. 504 alin. (2) C. proc. civ. dar și la faptul că instanța de recurs a reținut în considerente, la paragraful nr. 8 că motivul invocat nu pot investi legal instanța de recurs cu cercetarea lor deoarece tind la provocarea unui control în temeinicie asupra hotărârii atacate, străin judecății specifice recursului și la o cercetare de fond asupra raportului juridic litigios, inadmisibilă în această etapă procesuală, contestatorul a precizat că prin intermediul contestației formulate critică faptul că nu s-a cercetat în esență că suma de bani la care a fost obligat recurentul a fost calculată de la o dată anterioară soluționării dosarului penal și că dosarul nu era un dosar de pretenții provenit dintr-o cauză penală. În acest sens, a susținut contestatorul faptul că, în cauză, că nu s-a analizat izvorul concret al pretențiilor, din ce este compus debitul solicitat și perioada pentru care a fost calculat, aceste aspecte trebuind corelate întrucât pretențiile nu derivau dintr-un dosar penal, iar acțiunea se impunea a fi respinsă. 3. Apărările formulate în cauză Prin întâmpinarea formulată în termen legal, intimatul Comuna Frumosu prin Primar a invocat excepția tardivității contestației în anulare precum și excepția inadmisibilității iar, în subsidiar, a solicitat respingerea acesteia ca nefondată. 4. Procedura desfășurată în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă Prin rezoluția din data de 20 mai 2025, Înalta Curte a fixat termen de judecată la data de 16 septembrie 2025, în ședință publică, cu citarea părților. III. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând calea de atac în raport de excepția de inadmisibilitate invocată, Înalta Curte constată următoarele: Contestația în anulare este o cale extraordinară de atac de retractare, prin intermediul căreia se poate obține, în cazuri expres și limitativ prevăzute de lege, desființarea unor hotărâri judecătorești pronunțate cu nesocotirea normelor procedurale. Dispozițiile art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ. dispun că "Hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație în anulare atunci când (…) dezlegarea dată recursului este rezultatul unei erori materiale (…)". În sensul dispozițiilor art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., prin erori materiale se înțeleg acele greșeli de natură procedurală, ce vizează omisiunea sau confundarea unor date sau elemente în legătură cu aspectele formale ale judecății, iar nu posibile greșeli de judecată ce privesc fondul cauzei. Pentru a învesti instanța cu soluționarea contestației în anulare, se impune ca motivele formulate să se circumscrie ipotezei prevăzute de textul legal pe care aceasta este întemeiată, în speță, art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ. Totodată, conform art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ., "Hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație în anulare atunci când (…) instanța de recurs, respingând recursul sau admițându-l în parte, a omis să cerceteze vreunul dintre motivele de casare invocate de recurent în termen." Înalta Curte constată că prin motivele de contestație subsumate art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., contestatoarea a susținut că dezlegarea recursului prin decizia atacată este rezultatul unei erori materiale în ceea ce privește excepția prescripției invocate în cauză. Raportând aceste susțineri la dispozițiile legale care reglementează cazurile în care poate fi promovată contestația în anulare, Înalta Curte constată că acestea nu conturează eroarea materială săvârșită de instanța de recurs, ci invocă o prezumtivă greșeală de judecată în sensul că instanța de recurs nu a avut în vedere, în analiza motivelor de recurs referitoare la excepția prescripției dreptului material la acțiune, faptul că nu a mai fost analizată în cadrul dosarului și privea o altă perioadă și un alt termen. Or, acest susțineri nu se pot subsuma motivului pentru care art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ. deschide calea contestației în anulare și care are în vedere, exclusiv, erorile materiale ce țin de judecata formală a recursului. Astfel, greșelile la care se referă art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ. sunt erori de fapt, iar nu eventuale erori legate de modul de interpretare sau de aplicare a legii, prin contestația în anulare tinzându-se la retractarea unei hotărâri pentru înlăturarea neregularităților formale săvârșite de instanță cu ocazia judecății, iar nu pentru motivul că judecata nu a fost corespunzător realizată. Contrar susținerilor contestatorului, se constată că prin decizia atacată au fost analizate susținerile referitoare la prescripția extinctivă. Astfel, instanța de recurs a reținut că independent de regimul legal aplicabil prescripției extinctive, pentru aducerea în fața instanței de apel, contestatorul ar fi trebuit să formuleze apel, principal sau incident, împotriva dezlegării date de tribunal asupra excepției de prescripție întrucât altfel acestuia i se opunea, așa cum corect a reținut instanța de apel, autoritatea dezlegării date pe acest incident procedural de tribunal, care a rămas neatacată în apel. În alte cuvinte regimul de drept material care guvernează prescripția și sprijinit pe care recurentul a contestat soluția instanței de apel este nerelevant față de argumentele care sunt de ordin procedural, pentru care instanța de apel a respins excepția invocată ca apărare prin întâmpinarea la apel formulată de pârât. Prin urmare, pentru considerentele expuse, nu se poate reține incidența motivului de contestația în anulare prevăzut de art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ. Prin cel de-al doilea motiv întemeiat pe dispozițiile art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ., contestatorul a susținut, în esență, că instanța de recurs nu a analizat temeiul pretențiilor reclamantei precum și faptul că acestea nu derivau dintr-un dosar penal, suma la plata căreia a fost obligat fiind calculată la o data anterioară soluționării dosarului penal. Raportat la motivele invocate de contestator, Înalta Curte reține că, pentru a fi admisibilă, contestația în anulare formulată în baza art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ. legea trebuie să privească exclusiv omisiunea analizării motivelor de casare, și nu a argumentelor de fapt sau de drept invocate de recurent, care întotdeauna sunt subsumate motivului de casare pe care îl sprijină. Prin urmare, ipoteza în care nu sunt analizate toate argumentele formulate în susținerea unui motiv de casare sau ipoteza reunirii tuturor argumentelor și analizarea acestora în bloc printr-un considerent comun nu vor genera o contestație în anulare admisibilă, având în vedere că instanța a analizat motivul de recurs. Această soluție este în concordanță cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, care a statuat că instanța de control judiciar este ținută să examineze în substanță motivele și apărările părților, fără însă a fi ținută să dea un răspuns detaliat fiecărui argument în parte. Pe de altă parte, pe calea contestației în anulare pentru acest motiv nu poate fi cenzurat modul în care instanța de recurs a analizat motivele de casare, respectiv temeinicia argumentelor pentru care le-a apreciat nefondate, căci această cale extraordinară de atac este un remediu procedural pentru greșeli săvârșite în legătură cu aspectele formale ale judecății în recurs, iar nu un mijloc de control judiciar asupra legalității deciziei din recurs. Plecând de la aceste premise, procedând la verificarea deciziei atacate, în limitele impuse de art. 503 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., se constată că instanța de recurs a luat în examinare aspectele relevate în cadrul motivului de casare cu care a fost învestită și a reținut că susținerile contestatorului potrivit cărora instanțele ar fi fost induse în eroare cu privire la izvorul pretențiilor ori că nu ar fi analizat de unde derivă acestea, în ce temei au fost stabilite ori din ce este compusă suma solicitată pârâtului precum și cele referitoare la neanalizarea înscrisurilor administrate în cauză, nu corespund cazului de recurs prevăzut la punctul 6 sau la punctul 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ. dar nici nu pot învesti legal instanța de recurs cu cercetarea lor deoarece tind la provocarea unui control în temeinicie asupra hotărârii atacate, străin judecății specifice recursului și la o cercetare de fond asupra raportului juridic litigios, inadmisibilă în această etapă procesuală. Prin urmare, contrar susținerilor contestatorului, Înalta Curte a procedat la examinarea fiecărui motiv de recurs formulat, însă, din perspectiva posibilității de încadrare a acestora în motivele de casare prevăzute de lege, reținând, în ceea ce privește criticile întemeiate pe în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., că acestea depășesc sfera de analiză specifică ipotezei de nelegalitate invocate, fiind chestiuni de temeinicie plasate în afara controlului de legalitate specific instanței de recurs. De asemenea, instanța de recurs a răspuns criticilor recurentului privind temeiul juridic al acțiunii formulate în cauză în contextul în care a reținut "Contrar afirmațiilor sale critice, potrivit cărora instanța de apel n-ar fi tranșat felul răspunderii ce s-a solicitat a fi angajată în privința sa (...) instanța de recurs nu poate decât să constate prezența considerentelor dedicate acestui aspect în cuprinsul hotărârii recurate, chiar subsecvent respingerii apărărilor pârâtului întemeiate pe excepția de prescripție, răspunderea civilă delictuală fiind instituția juridică implicată în cercetarea judecătorească efectuată în cauză." Ca atare, nu pot fi primite susținerile contestatorului întrucât din analiza deciziei contestate, rezultă că instanța de recurs a cercetat criticile formulate prin memoriul de recurs iar împrejurarea că, în urma analizei efectuate, a ajuns la o concluzie care îl nemulțumește pe contestator nu echivalează cu omisiunea de a cerceta motivul de recurs, ipoteză la care se referă temeiul de drept invocat în susținerea contestației în anulare deduse judecății. În acest context al analizei evidențiate de considerentele deciziei atacate prin contestația în anulare, criticile expuse de către contestator în fundamentarea acestei căi de atac sunt unele care se referă la o eroare de judecată prezumtivă imputată instanței, la chestiuni de fond deduse judecății în cadrul ciclurilor procesuale anterioare, respectiv critici de nelegalitate și de netemeinicie pe care acesta, cu nesocotirea regimului special ce guvernează calea extraordinară de atac a contestației în anulare, le aduce hotărârii contestate. Din această perspectivă, Înalta Curte reține că, în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, s-a statuat că nicio parte a unui proces nu poate determina redeschiderea acestuia, soluționat definitiv și irevocabil, numai în scopul de a obține o rejudecare a cauzei. Contestația în anulare nu poate avea semnificația unui "apel-recurs deghizat", ci trebuie să fie justificată numai de circumstanțe esențiale și imperative. O cale extraordinară de atac nu poate fi admisă pentru simplul motiv că instanța a cărei hotărâre este atacată a apreciat greșit probele sau a aplicat greșit legea, în absența unui "defect fundamental." Prin urmare, față de cele anterior reținute, în temeiul art. 508 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca inadmisibilă, contestația în anulare formulată de contestatorul A. împotriva deciziei nr. 140 din data de 21 ianuarie 2025, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, în dosarul nr. x/2020.