ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1446/2025

Ședința publică din data de 16 septembrie 2025

asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei:

I.1. Obiectul cererii de chemare în judecată:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanța, secția I civilă la data de 21.02.2023 sub număr de dosar x/2023, reclamantul A. în contradictoriu cu pârâții B., C., D., E., F., a formulat cerere de chemare în judecată prin care a solicitat instanței să dispună: l. rezoluțiunea promisiunii bilaterale de vânzare -cumpărare autentificată la notar G. sub nr. x/02.08.2018, prin care s-a plătit de către reclamanți suma de 310.000 RON cu titlu de preț integral al vânzării și s-a convenit perfectarea actului de vânzare în formă autentică cel mai târziu la data de 02.08.2020 cu privire la imobilul situat în municipiul Constanța, str. x, jud. Constanța, compus din construcția tip parter, formată din 2 camere și dependințe, cu suprafața construită de 20,45 mp, respectiv suprafața desfășurată de 34,50 mp, precum și transmiterea dreptului de folosință asupra terenului intravilan situat în municipiul Constanța str. x, județul Constanța în suprafață de 50 mp; 2. obligarea pârâților la plata cheltuielilor efectuate de reclamanți pentru încheierea la notar a promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare; 3. debitul să fie indexat cu indicele de inflație la care să se adauge dobândă legală penalizatoare + 4 puncte procentuale potrivit art. 3 alin. (2) din O.U.G. nr. 13/2011, până la data plății efective; 4. obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de acest proces.

În drept, reclamantul a invocat dispozițiile C. civ. și ale O.U.G. nr. 13/2011.

I.2. Hotărârea pronunțată în primă instanță

Prin sentința civilă nr. 1.139 din data de 05.04.2024, pronunțată de Tribunalul Constanța, secția I civilă în dosarul nr. x/2023, a fost admisă cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâții B., C., D., E. și F., fiind dispusă: rezoluțiunea promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare autentificate sub nr. x de notarul public G..

Tribunalul a dispus obligarea pârâților, în solidar, la plata către reclamant a sumei de 3.689 de RON, cu titlu de cheltuieli notariale, actualizată cu indicele de inflație și cu dobânda legală penalizatoare de la 03.08.2020 și până la data plății efective, precum și a sumei de 11.705 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, compuse din taxă judiciară de timbru în cuantum de 6.705 RON și onorariu avocat în cuantum de 5.000 de RON.

I.3. Decizia pronunțată în apel

La termenul de judecată din data de 24 noiembrie 2024, Curtea de Apel Constanța, secția I civilă a constatat transmiterea calității procesuale de reclamant de la defunctul A. la unicul moștenitor al acestuia, H., în baza art. 38 din C. proc. civ., ca urmare a transmisiunii universale a moștenirii defunctului A. pe parcursul procesului în baza certificatului de moștenitor nr. x/19.03.2024, al reclamantului A., decedat la 28.02.2024, ulterior închiderii dezbaterilor în primă instanță, la 12.02.2024, și anterior pronunțării hotărârii apelate, la 05.04.2024.

Prin decizia civilă nr. 234/C din data de 26 noiembrie 2024, pronunțate de Curtea de Apel Constanța, secția I civilă a fost respins ca nefondat, apelul formulat de apelanta pârâtă B. împotriva sentinței civile nr. 1.139 pronunțată de Tribunalul Constanța, secția I civilă la data de 05.04.2024, în dosarul nr. x/2023, în contradictoriu cu intimatul reclamant H. și intimații pârâți C., D., E. și F..

A obligat apelanta la plata către intimatul H. a sumei de 4.000 de RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel, acordate conform art. 451 alin. (2) din C. proc. civ.

II. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 234/C din data de 26 noiembrie 2024, pronunțate de Curtea de Apel Constanța, secția I civilă a declarat recurs pârâtă B..

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă la data de 15 ianuarie 2025 și a fost repartizat aleatoriu completului de filtru nr. 2, astfel cum reiese din fișa Ecris (aflată la dosarul de recurs).

Prin rezoluția din data de 20 ianuarie 2025 s-a dispus efectuarea procedurilor de comunicare, astfel cum acestea sunt reglementate de dispozițiile art. 490 alin. (2) C. proc. civ., stabilind în cadrul verificărilor că cererea de recurs îndeplinește cerințele de formă prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. a), c)-e) C. proc. civ., iar în ceea ce privește cerința impusă de lit. d) al aceluiași articol, s-a constatat că recurenta-pârâtă a procedat la încadrarea criticilor formulate în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În temeiul dispozițiilor art. 24 alin. (2) din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, s-a constatat că recurenta-pârâtă datorează o taxă judiciară de timbru în cuantum de 3.352,50 RON față de invocarea dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin raportare la valoarea totală a prețului vânzării în cuantum de 310.000 RON.

Prin încheierea din camera de consiliu din data de 25 martie 2025 a fost admisă cererea de ajutor public judiciar formulată de recurenta-pârâtă, aceasta fiind scutită de la plata taxei judiciare de timbru aferentă căii de atac a recursului declarat în cauză.

II.1. Motivele de recurs

Prin cererea de recurs, recurenta-pârâtă a solicitat, în temeiul motivului de casare prevăzut de ar. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., admiterea recursului, casarea hotărârii recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare către instanța de apel.

În dezvoltarea acestui motiv de recurs, pârâta a susținut că aceasta dorește încheierea contractului a cărui rezoluțiune o solicită reclamantul, cu condiția achitării integrale a prețului aferent, motiv pentru care a și întreprins demersuri în vederea vânzării.

A arătat că reclamantul, cu scopul de a o păgubi, a chemat-o pe recurentă și pe intimații-pârâți la notar pentru a dezbate o succesiune însă, abia ulterior au realizat că aceștia au semnat și o promisiune de vânzare bilaterală. Cu toate acestea, recurenta a susținut că nu are nicio culpă în derularea promisiunii de vânzare cumpărare, deși a fost încheiată prin fraudarea intereselor sale, reclamantul fiind cel indecis generând mai multe litigii.

În ceea ce privește rezoluțiunea contractului, recurenta a arătat că în contextul în care părțile nu au stabilit expres situația rezoluțiunii, rezultă în mod clar că voința tuturor părților a fost aceea de a exclude sancțiunea rezoluțiunii în situația în care o parte se răzgândește sau nu dorește continuarea executării contractului.

În raport de aceste considerente, recurenta a susținut că instanța de apel, în mod greșit a reținut "absența îndreptățirii promitentului vânzător de a declara în mod unilateral rezoluțiunea convenției ori de a activa pactul comisoriu, întrucât numai aceste doua forme de rezoluțiune sunt condiționate de existența unei clauze contractuale în acest sens, iar nu și rezoluțiunea judiciară pe care creditorul obligației neexecutate este în drept de a o solicita în temeiul legii, respectiv art. 1516 alin. (2) pct. 2 și art. 1549 alin. (1) din C. civ..".

În opinia recurentei, se impunea respingerea cererii de chemare în judecată întrucât în concret reclamatul a fost cel care nu și-a îndeplinit obligațiile contractuale, iar recurenta și intimații-pârâți, în calitate de promitenți-vânzători, și-au îndeplinit toate obligațiile asumate iar reclamantul le-a acceptat astfel cum au fost realizate, fiind efectuat inclusiv cadastru imobilului ce a făcut obiectul promisiunii bilaterale de vânzare.

În contextul în care contractul este înțelegerea părților (legea părților) și prin acesta se poate deroga de la lege fără însă ca prin aceasta să se aducă atingere ordinii de drept, împrejurările descrise de către instanța de apel privind libertatea părților de a alege între continuarea relației contractuale sau de a cerere rezoluțiunea, în cazul în care s-ar aduce atingere bunului curs al desfășurării contractuale sa este, în opinia recurentei, greșită.

Prin această modalitate de interpretare a contractului, părțile nu pot conveni condițiile negociate prin propria capacitate de înțelegere și interes a prevederilor contractuale.

Recurenta a precizat că aceasta clauză nu a fost inserată în mod întâmplător ci pentru ca părțile să aibă posibilitatea de a se apăra asupra unei intervenții ulterioare în neexecutarea sau executarea cu întârziere a obligațiilor, iar în contextul dat, se poate aprecia că, din culpa unui coindivizar sunt prejudiciați și ceilalți coindivizari.

Ori, în nici un caz legiuitorul nu a stabilit reguli aplicabile doar pentru una dintre părți, motiv pentru care soluțiile pronunțate în cauză produc o inechitate între persoanele implicate în prezentul litigiu și ignoră regulile stabilite de părți prin contract, ce nu sunt contrare legii.

Pentru aceste considerente recurenta a apreciat că instanțele de fond au interpretat greșit prevederile legale, aspect ce se subscrie motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Printr-o altă critică subsumată aceluiași motiv de casare, recurenta-pârâtă a susținut nelegalitatea obligării pârâților la plata cheltuielilor de întocmire a antecontractului întrucât aceasta și intimații-pârâți nu au convenit ca aceste cheltuieli să fie avute în vedere în măsura în care se va dispune rezoluțiunea contractului, aceștia fiind induși în eroare la încheierea actului de către reclamant și nu exista niciun motiv pentru întocmirea sa, prețul fiind achitat, după afirmațiile reclamantului iar intabularea era în curs de realizare.

Astfel, convenția de vânzare a fost realizată cu mult timp înainte, aspect recunoscut și de reclamant context în care nu este întâmplător că în procedura de reziliere părțile să nu convină asupra cheltuielilor cu întocmirea actului în formă autentică.

Concluzionând, față de considerentele expuse, recurenta a solicitat admiterea recursului astfel cum a fost formulat.

II.2 Apărările formulate în cauză

La data de la data de 10 februarie 2025, intimatul-reclamant H., în calitate de moștenitor al defunctului A. a depus întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursului, iar pe fond a solicitat respingerea acestuia ca nefondat.

În susținerea excepției nulității, intimatul-reclamant a arătat că recursul formulat în cauză nu conține critici de nelegalitate ci nemulțumiri ale recurentei privind soluția pronunțată în cauză, nefiind identificate susțineri privind încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material de către instanța de apel pentru a fi incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. invocat în mod formal.

Pentru aceste motive, intimatul-reclamant a susținut că recursul formulat nu este motivat, solicitând constatarea nulității acestuia pentru lipsa motivării.

În ceea ce privește criticile recurentei formulate pe fondul cauzei, intimatul-reclamant a susținut că deși aceasta a susținut că nu a primit prețul integral, aceasta afirmație este contrazisă atât de actul autentic semnat chiar de aceasta cât si de intimatul pârât D. care a recunoscut în fața Curții de Apel Constanta primirea de către toți pârâții a sumelor de bani, astfel cum rezultă din încheierea de ședință din 15.03.2023 a Curții de Apel Constanța din dosarul nr. x/2020 având ca obiect acțiune în răspundere contractuală, ce a fost depusă în dosarul primei instanțe.

Având în vedere că intimații-pârâți nu și-au îndeplinit obligațiile pe care și le-au asumat prin promisiunea-bilaterală de vânzare cumpărare, fiindu-le imputabilă neexecutarea și fiind puși în întârziere, în mod corect a reținut instanța de apel îndeplinirea condițiile pentru a se dispune rezoluțiunea.

În ceea ce privește critica recurentei privind obligarea sa la plata cheltuielilor notariale suportate de reclamant, s-a susținut că rezoluțiunea promisiunii a fost dispusă în acord cu prevederile legale astfel că în mod corect au fost obligați pârâții la plata cheltuielilor notariale actualizate cu indicele de inflație și dobândă legală, fiind aplicabile prevederile art. 1531 și 1535 C. civ. care dau dreptul creditorului de a-i fi reparat suferit, astfel cum în mod corect a reținut și instanța de fond.

Pentru aceste considerente, intimatul-reclamant a solicitat respingerea recursului formulat și menținerea ca temeinică și legală a hotărârii recurate, cu obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată.

Nu a fost depus răspuns la întâmpinare.

II.3. Procedura derulată în fața Înaltei Curți

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ. cu aplicare și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471

1

alin. (5) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 15 aprilie 2025, s-a fixat termen de judecată la data de 03 iunie 2025, în ședință publică, cu citarea părților, în vederea soluționării recursului declarat în cauză.

III. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând cu prioritate excepția nulității recursului în conformitate cu dispozițiile art. 248 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte constată că aceasta este nefondată și se impune a fi respinsă, ca atare, pentru următoarele considerente:

Potrivit dispozițiilor art. 483 alin. (3) C. proc. civ., recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. Prin urmare, casarea unei hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate, acestea fiind enumerate în cuprinsul textului art. 488 alin. (1) C. proc. civ., la punctele 1-8.

Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă, între altele, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat, iar, în conformitate cu prevederile alin. (3) al aceluiași text legal, mențiunea privind motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea acestora este prevăzută sub sancțiunea nulității.

Potrivit art. 489 alin. (2) C. proc. civ., recursul este nul dacă motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 din același cod.

A motiva recursul înseamnă, pe de o parte, arătarea cazului de nelegalitate prin indicarea unuia dintre motivele prevăzute limitativ de art. 488 C. proc. civ., iar, pe de altă parte, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici concrete cu privire la judecata realizată de instanța care a pronunțat hotărârea recurată, din perspectiva motivului de nelegalitate invocat.

Așadar, pe lângă cerința încadrării criticilor formulate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., Înalta Curte reține că aceste critici trebuie să vizeze argumentele instanței care a pronunțat hotărârea atacată, în caz contrar neputând fi exercitat controlul judiciar de către instanța de recurs.

Totodată, Înalta Curte reține că sancțiunea nulității privește calea de atac în ansamblul său, astfel încât aceasta nu va opera în măsura în care cel puțin unul dintre motivele invocate reprezintă o critică de nelegalitate, urmând a nu fi primite și analizate criticile de netemeinicie, prin care se urmărește schimbarea situației de fapt reținute de instanța de apel, pe baza probelor administrate, și nici acelea care nu se raportează la decizia atacată.

Examinând cererea de recurs formulată de pârâtă, din perspectiva respectării exigențelor prevăzute de art. 486 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte constată, contrar susținerilor intimatului-reclamant, că, deși în cuprinsul acesteia se regăsesc și susțineri care vizează situația de fapt și materialul probator, susțineri care, în mod evident, nu pot face obiect de analiză pentru instanța învestită cu soluționarea prezentei căi extraordinare de atac, există și critici a căror dezvoltare face posibilă încadrarea lor în motivele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Astfel, recurenta-pârâtă a invocat, printre altele, greșita admitere a cererii de chemare în judecată de către prima instanță, soluție menținută de instanța de apel, motivat de faptul că în contractul încheiat între părți nu a fost inserată o clauză cu privire la rezoluțiunea acestuia în cazul neexecutării obligațiilor contractuale asumate de părți. De asemenea, decizia recurată a fost criticată sub aspectul obligării recurentei la plata cheltuielilor aferente încheierii promisiunii bilaterale de vânzare în contextul în care părțile nu au stipulat această obligație în sarcina promitenților-vânzători în situația rezoluțiunii antecontractului, critici care vizează greșita aplicare a normelor drept material de către instanța de apel.

Deși este adevărat că susțineri similare au fost făcute și în faza procesuală anterioară, nu poate fi reținută nulitatea recursului câtă vreme recurenta s-a raportat la considerentele deciziei atacate, criticile formulate de aceștia tinzând spre a combate argumentele pe care instanța de apel și-a întemeiat soluția.

În considerarea acestor aspecte, reținând că în cuprinsul cererii de recurs se regăsesc și critici ce pot fi subsumate motivului de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, având în vedere dispozițiile art. 486 alin. (1) și pe cele ale art. 489 alin. (2) C. proc. civ., va respinge, ca nefondată, excepția nulității recursului declarat de recurenta-pârâtă aceasta fiind incidentă numai în situația în care niciuna dintre criticile formulate prin cererea de recurs nu poate fi încadrată în motivele de casare prevăzute de lege, ipoteză care nu se verifică în speța de față.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate de recurenta-pârâtă, prin raportare la actele și lucrările dosarului precum și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează a fi expuse:

Printr-o primă serie de critici subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. recurenta-pârâtă a susținut că în mod greșit instanța de apel a reținut că în cauză poate opera rezoluțiunea judiciară a promisiunii bilaterale de vânzare în temeiul art. 1516 alin. (2) pct. 2 și art. 1459 alin. (1) C. civ., întrucât părțile nu au prevăzut această sancțiune în cuprinsul convenției a cărei rezoluțiune se solicită.

De asemenea, recurenta-pârâtă a criticat soluția de admitere a cererii de chemare în judecată, soluție menținută de instanța de apel, în contextul în care aceasta, împreună cu ceilalți promitenți-vânzători, și-a îndeplinit obligațiile asumate prin antecontract, reclamantul fiind, în fapt, cel care nu și-a îndeplinit obligațiile contractuale.

Criticile, ce vizează aplicarea greșită a normelor de drept material, sunt nefondate.

Din situația de fapt stabilită de instanțele de fond și care nu poate fi reevaluată în calea extraordinară de atac a recursului, rezultă că între reclamantul A., în calitate de promitent cumpărător, și pârâții B., C., D., E., F., în calitate de promitenți vânzători, a intervenit promisiunea bilaterală de vânzare-cumpărare autentificată sub nr. x/02.08.2018 la SPN G. și I. de notar public G., prin care pârâții s-au obligat a-i vinde reclamantului un imobil situat în orașul Constanța. Încheierea contractului în formă autentică trebuia să aibă loc la data de 02.08.2020.

Deși reclamantul a achitat în integralitate prețul convenit, pârâții nu și-au îndeplinit obligațiile corelative, de încheiere a actului în forma autentică ulterior îndeplinirii formalităților privind întocmirea documentației cadastrale și intabularea dreptului de proprietate asupra imobilului, iar neexecutarea le este imputabilă.

Astfel cum a rezultat din încheierea de certificare nr. 2/03.08.2020 emisă de notarul public J., deși toți pârâții au fost notificați a se prezenta în vederea încheierii contractului de vânzare, solicitându-li-se a avea asupra lor toate actele necesare încheierii contractului, numai intimatul-pârât C. s-a prezentat personal, fără a avea asupra sa actele de proprietate ale imobilului, documentația cadastrală și dovada intabulării, certificatul de atestare fiscală, arătând că acestea se află la sora sa, B..

Înalta Curte reține că, astfel cum a susținut și recurenta-pârâtă, potrivit art. 1270 alin. (1) C. civ., contractul valabil încheiat are putere de lege între părțile contractante, text de lege care consacră unul dintre principiile ce guvernează efectele contractului, și anume obligativitatea. Astfel, principiul forței obligatorii a contractului (pacta sunt servanda) este o reflectare juridică a respectării acordul de voință al părților la încheierea unei convenții, acestea fiind obligate să execute, în consecință, obligațiile asumate.

Din principiul forței obligatorii a contractului se desprinde regula potrivit căreia executarea obligațiilor trebuie să fie conformă cu clauzele contractului. Dacă o parte nu își execută obligațiile asumate sau nu le execută în acord cu prevederile contractului, cealaltă parte poate utiliza toate remediile juridice pentru a obliga la executarea conformă a contractului sau pentru a solicita desființarea acestuia (rezoluțiunea pentru neexecutare, în temeiul art. 1516 coroborat cu art. 1549 alin. (1) C. civ.).

În cazul rezoluțiunii ce se dispune de instanța de judecată, și anume în cazul rezoluțiunii judiciare, aceasta apare ca efect al încălcării principiului executării integrale, exacte și la timp a obligației, astfel cum acesta este stipulat de art. 1516 alin. (1) C. civ. Creditorul nu poate cere aplicarea acestei sancțiuni atunci când obligația neexecutată de către debitor este de mică însemnătate, astfel cum rezultă din dispozițiile art. 1551 C. civ.

În situația unei rezoluțiuni convenționale, sancțiunea în cauză poate fi stipulată de părți în cuprinsul contractului încheiat, prin inserarea unor pacte comisorii, utilitatea acestora constând în înlăturarea sau limitarea intervenției instanței de judecată în desființarea unui contract pentru cauză de neexecutare.

Raportând aceste considerente în prezenta cauză, Înalta Curte reține că în mod corect instanța de apel a constatat că atunci când părțile nu au reglementat expres o anumită conduită contractuală se aplică dispozițiile legale cu caracter supletiv, în speță, cele instituite de art. 1549 și următoarele C. civ.

În cauză, nu a rezultat că părțile au înlăturat expres răspunderea recurentei-pârâte și a intimaților-pârâți pentru refuzul nejustificat al promitenților-vânzători de a încheia actul autentic translativ de proprietate, răspundere care atrage și soluția desființării actului, în condițiile art. 1549 alin. (1) C. civ. (dacă nu cere executarea silită a obligațiilor contractuale, creditorul are dreptul la rezoluțiunea sau, după caz, rezilierea contractului, precum și la daune-interese, dacă i se cuvin).

Sancțiunea a fost dispusă de instanțele de fond în considerarea conduitei culpabile a recurentei-pârâte și a intimaților-pârâți, care nu și-au respectat obligațiile contractuale asumate și nici nu s-au prezentat în vederea încheierii contractului de vânzare la data limită stabilită, astfel cum rezultă din încheierea de certificare nr. 2/03.08.2020 emisă de notarul public J..

Rezoluțiunea este o cauză de încetare anticipată a contractului care intervine în situația neexecutării culpabile de către o parte contractantă a obligațiilor derivate din încheierea respectivului contract, astfel cum reglementează prevederile art. 1516 alin. (2) C. civ.:

"Atunci când, fără justificare, debitorul nu își execută obligația și se află în întârziere, creditorul poate, la alegerea sa și fără a pierde dreptul la daune-interese, dacă i se cuvin: (…) 2. să obțină dacă obligația este contractuală, rezoluțiunea sau rezilierea contractului ori, după caz, reducerea propriei obligații corelative". Așadar, rezoluțiunea este concepută ca remediu acordat creditorului pentru neexecutarea culpabilă a obligației de către debitor.

Or, nu se poate constata, astfel cum susține recurenta-pârâtă, că, în lipsa unei clauze exprese privind desființarea actului, nu poate interveni rezoluțiunea judiciară, sancțiune pentru care s-a impus examinarea îndeplinirii în concret a condițiilor prevăzute de lege: una dintre părți nu și-a îndeplinit obligația contractuală; neexecutarea obligației se datorează culpei debitorului; rezoluțiunea a fost cerută de către partea care are interes să desființeze contractul, întrucât aceasta nu operează de plin drept; rezoluțiunea se pronunță de către instanța de judecată; acțiunea în rezoluțiune este o acțiune care reclamă punerea în întârziere a debitorului.

Nu pot fi primite nici susținerile recurentei potrivit cărora prin dispunerea rezoluțiunii promisiunii bilaterale de vânzare în lipsa unei clauze contractuale exprese din culpa unuia dintre coindivizari ar fi nelegală pentru că ar prejudicia și pe ceilalți coindivizari întrucât atât recurenta-pârâtă cât și intimații-pârâți au calitatea de promitenți-vânzători și, potrivit convenției încheiate, aceștia și-au asumat împreună obligațiile prevăzute în promisiunea bilaterală de vânzare. Prin urmare, în cauză este vorba despre obligații comune asumate de către toți promitenți-vânzători, aceștia obligându-se împreună la aceleași prestații fără a exista o distincție sau o partajare între obligațiile lor, motiv pentru care sancțiunea rezoluțiunii promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare se aplică tuturor promitenților vânzători.

În concluzie, Înalta Curte apreciază că, din această perspectivă, instanțele devolutive au respectat atât principiul forței obligatorii a contractelor, cât și pe cel al libertății contractuale, dedus din aplicarea art. 1169 C. civ., conform căruia părțile sunt libere să încheie orice contracte și să determine conținutul acestora, în limitele impuse de lege, de ordinea publică și de bunele moravuri.

În consecință, nefiind încălcate prevederile art. 1270 C. civ., Înalta Curte va înlătura critica formulată prin raportare la dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În ceea ce privește susținerile referitoare la îndeplinirea obligațiilor contractuale de către recurenta-pârâtă precum și cele prin care se arată că a fost indusă în eroare de către reclamant la încheierea promisiunii de vânzare, Înalta Curte constată că aspectele legate de situația de fapt stabilită în mod suveran de instanțele de fond precum și cele ce privesc modul de interpretare a probatoriului administrat nu pot constitui critici de nelegalitate care să poată fi deduse judecății în calea extraordinară de atac a recursului, reprezentând aspecte de netemeinicie ce nu pot fi cenzurate de către instanța de control judiciar, trebuind a fi supuse analizei în cadrul cercetării chestiunilor legate de fondul cauzei, motiv pentru care nu vor fi analizate.

De asemenea, Înalta Curte reține că, analizând probele administrate, instanța de apel a reținut faptul că reclamantul a achitat în integralitate prețul convenit, contrar susținerilor recurentei-pârâte și a confirmat considerentele avute în vedere de prima instanța potrivit cărora pârâții nu și-au îndeplinit obligațiile corelative, de încheiere a actului în forma autentică ulterior îndeplinirii formalităților privind întocmirea documentației cadastrale și intabulării dreptului de proprietate asupra imobilului, iar neexecutarea le este imputabilă.

Astfel, Înalta Curte consideră că aspectele de netemeinicie invocate nu pot fi cenzurate în etapa procesuală a recursului, context în raport de care nu se poate reevalua culpa părților contractante.

Printr-o altă serie de critici, subsumată cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susținut, în esență, că în mod greșit a fost obligată la plata cheltuielilor aferente încheierii promisiunii bilaterale de vânzare în lipsa unei clauze contractuale care să dispună în acest sens.

Criticile, ce vor fi analizate prin prisma aceluiași motiv de casare, urmează a fi respinse ca nefondate.

Prima instanță a dispus, odată cu rezoluțiunea promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare, obligarea recurentei-pârâte și a intimaților pârâți la restituirea sumei achitate de reclamant pentru autentificarea actului a cărei rezoluțiune s-a dispus, actualizată cu indicele de inflație și cu dobânda legală penalizatoare de la 03.08.2020 și până la data plății efective, iar instanța de apel a respins apelul pârâtei ca nefondat.

Așadar, restituirea prestațiilor a fost dispusă ca efect al rezoluțiunii, fiind pe deplin aplicabile prevederile art. 1554 alin. (1) teza a doua C. civ., potrivit cărora "Dacă prin lege nu se prevede altfel, fiecare parte este ținută, în acest caz, să restituie celeilalte părți prestațiile primite".

În ceea ce privește existența prejudiciului, în conformitate cu prevederile art. 1530 C. civ., creditorul are dreptul la daune-interese pentru repararea prejudiciului pe care debitorul i l-a cauzat și care este consecința directă și necesară a neexecutării fără justificare sau, după caz, culpabile a obligației. Potrivit art. 1531 C. civ., creditorul are dreptul la repararea integrală a prejudiciului pe care l-a suferit din faptul neexecutării,

În conformitate cu art. 1636 C. civ., "Dreptul la restituire aparține celui care a efectuat prestația supusă restituirii sau, după caz, unei alte persoane îndreptățite, potrivit legii".

Față de aceste prevederi legale, Înalta Curte reține că, în raporturile dintre părți, forța obligatorie a contractului implică regula conformității executării. Răspunderea contractuală este urmarea obligației generale de a răspunde pentru prejudicierea partenerului contractual, urmare a neexecutării contractuale.

Pe cale de consecință, în acord cu instanța de apel, Înalta Curte reține că dreptul reclamantului de a solicita contravaloarea actualizată a cheltuielilor efectuate cu autentificarea promisiunii bilaterale de vânzare față de care s-a dispus rezoluțiunea judiciară ca urmare a neexecutării de către recurenta-pârâtă, este prevăzut de lege, nefiind necesar să existe o clauză contractuală specifică în baza căruia reclamantul să poată solicita repararea integrală a prejudiciului suferit, susținerile recurentei fiind nefondate.

Nu pot fi supuse analizei recursului susținerile recurentei referitoare la încheierea promisiunii bilaterale de vânzare

Pentru toate considerentele expuse, Înalta Curte, constatând că hotărârea recurată a fost pronunțată cu respectarea prevederilor legale, nefiind incidente motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., în temeiul art. 496 alin. (1) din același cod, va respinge recursul declarat în cauză, ca nefondat.

Având în vedere soluția de respingere a recursului se reține că recurenta-pârâtă se află în poziția procesuală de parte care a pierdut procesul, în sensul art. 453 alin. (1) C. proc. civ. astfel că cererea intimatului-reclamant, de acordare a cheltuielilor de judecată aferente recursului, apare ca fiind întemeiată.

Urmează a fi făcută, însă, aplicarea art. 451 alin. (2) C. proc. civ. în sensul reducerii cuantumului cheltuielilor ce vor fi puse în sarcina recurentei-pârâte, apreciindu-se că, față de maniera de formulare a criticilor din recurs și de împrejurarea că această cale de atac a fost soluționată, în ședință publică, la primul termen de judecată, suma de 7.000 RON, ce se va acorda cu acest titlu (față de onorariul de avocat în cuantum de 14.950 RON, pe care intimatul-reclamant l-a achitat prin ordinul de plată din 07 februarie 2025, în temeiul facturii nr. x/20 ianuarie 2025), are caracter rezonabil și echitabil în raport cu dificultatea și complexitatea problemelor de drept care nu a fost una ridicată în această etapă procesuală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția nulității recursului.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta B. împotriva deciziei civile nr. 234/C din data de 26 noiembrie 2024, pronunțate de Curtea de Apel Constanța, secția I civilă.

Obligă pe recurenta-pârâtă B. la plata către intimatul-reclamant H. a cheltuielilor de judecată în cuantum de 7.000 RON, reduse conform art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 16 septembrie 2025.