ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1443/2025

Ședința publică din data de 16 septembrie 2025

I. Circumstanțele cauzei

I.1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 16.01.2023, pe rolul Judecătoriei Brașov și declinată apoi conform sentinței civile nr. 4656/12.05.2023 în favoarea Tribunalului Brașov, reclamanții A. și B. au solicitat în contradictoriu cu pârâții C., D., E. și F., constatarea nulității parțiale absolute a actului de dezmembrare și partaj și voluntar autentificat sub nr. x/05.08.2009 de G., astfel încât suprafața de teren de 10 000 mp înscrisă în CF nr. x Predeal la Al sub nr. cad. x (top. 7183/3, 7188/4, 7184/3, 7185/3, 7188/3 și 7190/2)/2, proprietatea în cote de câte 1/2 a pârâților H. și 1/2 a pârâților Lăzărescu să revină în proprietatea reclamanților, cu cheltuieli de judecată.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 1250 și următoarele din C. civ. vechi.

Prin încheierea de ședință din data de 25 ianuarie 2025 Tribunalul a respins, ca inadmisibilă, cererea de intervenție forțată a S.C. I. S.A. (fostă J.) formulată de reclamanți, în temeiul art. 68 C. proc. civ., și, în temeiul art. 78 alin. (2) C. proc. civ. a dispus introducerea în cauză a S.C. I. S.A. (fostă J.) în faliment reprezentat prin lichidator judiciar K..

Prin încheierea de ședință de la termenul din 21 martie 2024 Tribunalul a respins, ca neîntemeiată, excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de societatea S.C. I. S.A.

I.2. Încheierea și hotărârea pronunțată în primă instanță

Prin sentința civilă nr. 121/S din 10.05.2024 a Tribunalului Brașov a fost respinsă cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâții C., D., E., F. și intervenientul forțat S.C. I. S.A., prin lichidator judiciar K..

I.3. Hotărârea pronunțată în apel

Prin decizia civilă nr. 1822/Ap din data de 27 noiembrie 2024, pronunțate de Curtea de Apel Brașov, secția civilă a fost respins apelul declarat de apelanții reclamanți A. și B., în contradictoriu cu intimații pârâți C., D. și E. împotriva sentinței civile nr. 121/S din 10.05.2024 a Tribunalului Brașov.

II. Calea de atac a recursului formulată în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 1822/Ap din data de 27 noiembrie 2024, pronunțate de Curtea de Apel Brașov, secția civilă au declarat recurs reclamanții A. și B..

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă la data de 20.02.2025 și a fost repartizat aleatoriu completului de filtru nr. 2, astfel cum reiese din fișa Ecris (aflată la dosarul de recurs).

Prin rezoluția din data de 24 februarie 2025 s-a dispus efectuarea procedurilor de comunicare, astfel cum acestea sunt reglementate de dispozițiile art. 490 alin. (2) C. proc. civ., stabilind în cadrul verificărilor că cererea de recurs îndeplinește cerințele impuse de dispozițiile art. 486 alin. (1) lit. a) și c) C. proc. civ.

În ceea ce privește cerința impusă de lit. d) a aceluiași articol, s-a reținut că recurenții-reclamanți au procedat la încadrarea criticilor formulate în motivele de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ.

S-a constatat că recurenții-reclamanți datorează o taxă judiciară de timbru în cuantum 3.402,5 RON, în temeiul dispozițiilor art. 24 alin. (1) și (2) teza I coroborat cu art. 3 alin. (1) lit. f) din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, taxă ce a fost achitată conform chitanței de plată aflată la dosarul de recurs.

II.1. Motivele de recurs

Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenții-reclamanți au solicitat casarea hotărârii recurate, iar pe fond admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată.

În dezvoltarea motivului de recurs invocat, recurenții-reclamanți au susținut că instanța de apel a respins apelul formulat în considerarea priorității principiului libertății contractuale față de prevederile art. 730 alin. (1) C. civ. vechi (aplicabil în cauza) potrivit cărora partajul voluntar poate fi realizat între părți " oricum ar voi". Prin urmare se consideră că împărțeala realizată prin actul de partaj voluntar (fără sultă) și în privința căruia toate părțile recunosc că au reglementat alte raporturi juridice, nu constituie un motiv de nulitate absolută întrucât părțile sunt suverane în alegerea modalității în care se modifică sau se sting raporturile juridice dintre ele.

Acest considerent este valabil, cu excepția situației în care s-ar încălca dispoziții legale imperative, încălcare, ce se regăsește, în opinia recurenților, în prezenta cauză.

În acest sens, s-a susținut că un act de dezmembrare și partaj prin care partea transmite un bun fără a primi sultă reprezintă o donație, iar donația reprezintă un act în privința căruia respectarea formei reprezintă o condiție ad validitatem, fiind aplicabile condițiile prevăzute în mod expres de către art. 823 C. civ. de la 1864, care impune, sub sancțiunea nulității absolute, ca în conținutul contractului de donație să fie menționate în mod expres dacă aceasta este încheiat pentru satisface datorii sau sarcini care nu existau la epoca donațiunii sau care nu erau arătate în actul de donație.

Recurenții au considerat că expresia cuprinsă în conținutul art. 730 alin. (1) din C. civ. de la 1864 în sensul că partajul se poate realiza de părți "oricum ar voi" în niciun caz nu poate fi interpretată în sensul că părțile pot încălca orice dispoziții legale de ordine publică cum e cea prevăzută de art. 823 din același cod.

Prin contractul de partaj a cărui nulitate se cere, cei trei copartajanți au dezmembrat terenul obiect al contractului două loturi, S.C. J. dobândind o suprafață corespunzătoare cotei sale de proprietate însă recurenții nu au primit nicio suprafață de teren, cota acestora fiind inclusă în totalitate în lotul atribuit pârâților, fără ca aceștia să achite o sultă corespunzătoare suprafeței de teren primite în plus față de cota lor de proprietate.

Față de aceste circumstanțe, recurenții au susținut caracterul de donație al contractului încheiat între părți, în contextul în care nu a existat o contraprestație în favoarea lor iar intimații au primit o suprafață mai mare de teren decât cea corespunzătoare cotei lor de proprietate.

Contrar susținerilor intimaților, în cauză nu este vorba despre o simulație care ar fi trebuit să fie constatată de instanța de judecată printr-un petit distinct al cererii de chemare în judecată ci în situația în care denumirea actului - aceea de dezmembrare și partaj - nu corespunde în totalitate cu conținutul său, care este parțial un act cu titlu gratuit, într-un mod evident, fără a exista un act secret sub acest aspect.

În condițiile în care prin actul atacat în prezenta cauză nu s-a realizat un echilibru al prestațiilor, acesta este un act cu titlu gratuit iar acest lucru rezultă în mod explicit din conținutul său fără a fi nevoie ca instanța să reinterpreteze voința părților, respectiv să constate simulația conversiunea actului juridic, sens în care invocă practica judiciară depusă la dosarul cauzei în apel, prin care s-a dispus obligarea la plata unei sulte chiar și în situația în care cei îndreptățiți nu au solicitat acest lucru.

Întrucât recurenții și intimații au susținut existența unor raporturi juridice diferite pentru care actul a fost încheiat fără plata unei sulte, prin memoriul de recurs recurenții au susținut că în cauză nu are relevanță fondul raporturilor juridice reglate prin încheierea actului ci existența lor conduc la aplicabilitatea prevederilor art. 823 din C. civ. de la 1864, în special teza a doua, fiind nulă donația care s-a făcut cu condiția de a satisface datorii și sarcini care nu erau arătate în actul de donațiune.

În contextul în care actul trebuia să cuprinsă în mod expres sarcinile și datoriile pe care părțile au înțeles să le stingă prin încheiere actului, nerespectarea formei ad validitatem prevăzute de lege constituie, în opinia recurenților, o cauză ilicită a actului în sensul dispozițiilor art. 823 C. civ. de la 1864 .

Concluzionând asupra acestui motiv de recurs, recurenții-reclamanți au susținut că încălcarea acestor dispoziții legale aduce atingere unui interes public, acela că o donație, în forma autentică obligatorie, să cuprindă în mod transparent motivele încheierii acesteia, respectiv dacă a fost încheiat cu "condiția de a satisface datorii sau sarcini".

Prin motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenții-reclamanți au solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel.

În dezvoltarea acestui motiv de recurs, recurenții au făcut referire la cadrul procesual stabilit în cauză, în privința căruia instanța de apel a considerat ca instanța de fond a apreciat în mod corect că nu impune introducerea în cauză a părții din imobil dobândite de intimata S.C. J. iar că prevederile art. 39 alin. (2) nu instituie o obligație de introducerea a acesteia în cauză ci reprezintă o chestiune de apreciere a instanței.

Față de aceste considerente, recurenții-reclamanți au considerat că aprecierea instanței trebuia să fie bazată pe un criteriu obiectiv, care să rezulte dintr-o justificare a motivelor pentru care nu se consideră necesară introducerea în cauză a acestei părți, iar singurul criteriu obiectiv în acest sens îl constituie cel prevăzut de art. 435 C. proc. civ. conform căruia hotărârea produce efecte numai între părți și succesorii acestora.

Prin urmare, în opinia recurenților, era necesară introducerea în cauză, din oficiu, a succesorului cu titlu particular al intervenientei, conform prevederilor art. 39 alin. (2) și (3) C. proc. civ.. S.C. I. S.R.L. a arătat ca a înstrăinat imobilul, însă în condițiile în care constatarea nulității are efect retroactiv, repunerea părților în situația anterioară ar putea aduce atingere drepturilor succesorului cu titlu particular al intervenientei, cel puțin în privința operațiunilor de carte funciară, aceasta fiind îndreptățită să cunoască faptul că s-a formulat o acțiune în anularea actului în temeiul căruia a devenit proprietară și să formuleze apărări în măsura în care apreciază că hotărârea i-ar putea afecta dreptul dobândit.

II.2. Apărările formulate în cauză

La data de 14 martie 2025 intimatul-pârât C. a formulat întâmpinare prin intermediul căreia a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

În ceea ce privește primul motiv de recurs întemeiat pe cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., intimatul-pârât a arătat că recurenții nu solicită nulitatea actului de partaj pentru nerespectarea formei cerute ad validitatem, ci pentru nerespectarea conținutului actului de donație.

Normele legale referite în motivele de recurs (art. 730 alin. (1) și art. 823 din C. civ. 1864) nu pot fi aplicate simultan aceluiași act juridic, deoarece fiecare se referă la un alt tip de act juridic, respectiv partaj (art. 730) și donație (art. 823).

Or, recurenții au sesizat instanța de judecată cu o cerere având ca obiect constatarea nulității absolute a unui act de partaj voluntar, iar nu a unei donații, astfel cum corect au apreciat instanțele anterioare, plecând de la denumirea și conținutul neechivoc al actului semnat, precum și de la voința concordantă a tuturor părților în acest sens, cu atât mai mult cu cât recurenții aveau și au în continuare calitatea de avocat (A.), respectiv de notar public (B.), actul fiind încheiat la biroul notarial deținut de către cea din urmă.

Actul juridic supus analizei instanței este un act unitar, astfel că acesta are același regim juridic pentru toate părțile contractante, neputându-se aprecia că pentru recurenți și intimații H. și L., ar fi o donație, iar pentru recurenți și cealaltă parte (J., actualmente I. SRL) ar fi un act de partaj.

De altfel, pentru prima dată în apel, recurenții au susținut că actul de dezmembrare și partaj este doar parțial cu titlu gratuit, invocând pretinsa lipsă a unei contraprestații din partea intimaților respectiv lipsa unei sulte compensatorii, deși, prin actul de vânzare cumpărare anterior partajului, au dobândit dreptul de proprietate asupra unei cote - părți din terenul care a făcut obiectul dezmembrării și partajului.

Intimatul pârât a arătat că actul de dezmembrare și partaj voluntar a cărei nulitate parțială se solicită a fost încheiat la data de 05.08.2009, sub imperiul vechiul C. civ., cu respectarea tuturor condițiilor cerute de legea în vigoare pentru încheierea sa valabilă iar stabilirea și atribuirea celor două loturi s-a făcut potrivit voinței părților valabil exprimată, în acord cu dispozițiile art. 730 alin. (1) C. civ. 1864, astfel cum corect a reținut și instanța de apel.

În ceea ce privește motivul de recurs reglementat de dispozițiile art. 488, alin. (1), pct. 5 C. proc. civ., intimatul-pârât a susținut că nu poate fi primit, deoarece vizează o nulitate condiționată de o vătămare adusă părții care o invocă, reglementată de art. 175 C. proc. civ. iar recurenții nu au indicat ce vătămare li s-a adus prin pretinsa stabilire greșită a cadrului procesual în raport de o altă parte din proces față de care nu a emis niciun fel de pretenții prin cererea de chemare în judecată, iar nulitatea invocată nu se încadrează în sfera de aplicabilitate a dispozițiilor art. 176 C. proc. civ.

La data de 02 aprilie 2025, intimații-pârâți E. și F. au depus întâmpinare, prin intermediul căreia au solicitat respingerea recursului ca nefondat.

În combaterea primului motiv de recurs formulat în baza art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., intimații-pârâți au susținut că în cauză sunt aplicabile regulile partajului reglementate de dispozițiile vechiul C. civ. și nu regulile de drept ce guvernează instituția donației cum greșit invocă recurenții, iar în materia sistării stării de indiviziune nu există reguli de ordine publică care să impună o anumită modalitate de realizare a acesteia, fiind suveran principiul autonomiei de voință a părților.

În acest sens, intimații-pârâți au arătat că prin modalitatea în care s-a realizat sistarea stării de indiviziune din actul de partajare autentificat sub nr. x/05.08.2009 reclamantul A. a stins o parte din datoria pe care a avea fata de pârâtul E. și pârâtul C., datorie constatată prin Convenția din 07.03.2008 astfel cum a fost modificată prin Actul adițional cu încheierea de legalizare de semnătură nr. 2265/07.04.2009.

De asemenea, au susținut intimații-pârâți faptul că lipsa sultei nu este sancționată de lege cu nulitate absolută pentru cauză ilicită, convenția fiind legea părților și fiind prezumată a avea o cauză licită/morală, cât timp nu sunt încălcate norme de drept imperative, de ordine publică.

În ceea ce privește motivul de recurs privind introducerea în cauză a terțului S.C. J., intimații au susținut că instanțele de fond au făcut o corectă interpretare și aplicare a normelor de drept procesual atunci când au apreciat că nu se impune introducerea acestuia în cauză.

Intimații-pârâți au considerat că terțul S.C. J. nu are legitimare procesuala pasivă în condițiile în care cererea de chemare în judecată care ca obiect nulitatea parțială a actului de partaj ce vizează raporturile dintre recurenți și intimați.

De asemenea, au menționat și faptul că normele de procedură ce recurenții pretind că au fost încălcate nu atrag sancțiunea nulității astfel cum impune motivul de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

II.4. Răspunsul la întâmpinare

La data de 02 aprilie 2025, prin poșta electronică, recurenții-reclamanți A. și B. au depus răspuns la întâmpinarea formulată de intimatul-pârât C. prin intermediul căreia a solicitat respingerea apărărilor formulate.

La data de 23 aprilie 2025, prin poșta electronică, recurenții-reclamanți A. și B. au depus răspuns la întâmpinarea formulată de intimații-pârâți E. și F. prin intermediul căruia a solicitat respingerea apărărilor formulate.

II.3. Procedura derulată în fața Înaltei Curți

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471

1

alin. (5) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 08 aprilie 2025, s-a fixat termen de judecată la data de 16 septembrie 2025, în ședință publică, cu citarea părților, în vederea soluționării recursului declarat în cauză.

III. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție asupra recursului.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Din analiza situației de fapt, astfel cum a fost reținută de prima instanță și confirmată de cea de apel, pe baza probatoriului administrat, ce nu poate fi reevaluată în calea de atac a recursului, rezultă că părțile au încheiat Actul de dezmembrare și Partaj Voluntar autentificat sub nr. x/05.08.2009, prin care aceștia au înțeles să partajeze în două loturi imobilul, proprietate comună, cu datele cadastrale din cererea introductivă și reprezentat de teren în suprafață de 22796 mp.

Tribunalul Brașov a constatat că potrivit acestui act, lotul nr. x, a fost atribuit în proprietate copartajantei S.C. J. iar lotul nr. x a fost atribuit în proprietate copartajanților D. și C. în cota de 1/2 părți, ca bun comun, și pentru E. și soția F., în cota de 1/2 părți, ca bun comun.

Prin cererea introductivă, reclamanții au invocat nulitatea absolută a contractului pentru cauza ilicită reprezentată de împrejurarea că în favoarea lor nu a fost stabilită sultă și nici le-a fost atribuită vreo cotă din imobil.

Ulterior, prin precizările ulterioare formulat în fața Judecătoriei Brașov, respectiv a Tribunalului Brașov investit ca urmare a declinării, recurenții-reclamanți au susținut că instanța trebuie să constate lipsa calității de proprietari a pârâților pe cotele indicate, iar în ceea ce privește temeiul juridic au învederat că s-au referit la art. 1250 C. civ. nou care are corespondent în art. 966-968 C. civ. vechi. Aceștia au invocat și aplicarea art. 742 și art. 1294 C. civ. vechi, subliniind că prin prisma acestor prevederi este ilicită cauza actului atacat. De asemenea, față de lipsa sultei au invocat recurenții-reclamanți faptul că nu rezultă din conținutul său intenția părților de a încheia o donație și nu au fost respectate cerințele art. 823 C. civ. vechi pentru că nu au fost indicate eventualele datoriile compensate.

Prima instanță a reținut că, în mod indirect, recurenții-reclamanți au recunoscut că au achitat pârâților o datorie prin modul în care au partajat imobilul prin intermediul actului de partaj voluntar, teză susținută de Actul adițional la convenția încheiată la data de 07.03.2008, autentificat sub nr. x/07.04.2009, necontestat de reclamanți și anterior încheierii actului de partaj voluntar, prin care reclamantul A. a recunoscut o datorie în cuantum de 500.000 euro, în favoarea pârâților E. și C. și s-a obligat să stingă această datorie inclusiv prin trecerea în proprietatea acestora a unei suprafețe de 5000 mp din terenul învecinat și a întregului teren indicat în cerere.

Tribunalul a înlăturat, în final, incidența art. 823 C. civ. vechi întrucât din conținutul actului și conform recunoașterii reclamanților nu a rezultat intenția părților de a încheia un act de donație.

Instanța de apel, în motivarea soluției de respingere a apelului formulat de reclamanți, a reținut că prima instanță a calificat corect actul juridic dedus judecății drept un partaj convențional, iar nu o donație. În ceea ce privește simulația actului, aceasta nu a constituit obiectul investirii primei instanțe astfel că nu se impune examinarea apărărilor realizate de intimații pârâți pe acest palier.

În ceea ce privește criticile privind introducerea în cauză a cumpărătorul lotului x, s-a reținut că prevederile art. 39 alin. (2) C. proc. civ. nu instituie o obligație a instanței de a introduce în cauză succesorul cu titlu particular, ci o facultate a acesteia care trebuie relaționată de împrejurările cauzei, iar în cadrul acțiunilor având ca obiect constatarea anulării unui act juridic calitatea procesuală revine, conform art. 36 C. proc. civ., părților semnatare, ca efect al transpunerii raportului juridic substanțial în plan procesual.

Prin cererea de recurs, subsumat cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenții-reclamanți au criticat greșita aplicare a prevederilor art. 730 alin. (1) din C. civ. de la 1864 întrucât, față de lipsa contraprestației din actul de partaj, în cauză sunt aplicabile dispozițiile art. 823 din C. civ. de la 1864 care impune sancțiunea nulității absolute a contractului de donație în situația în care nu este menționat, în mod expres, că acesta a fost încheiat pentru a satisface datorii sau sarcini care nu existau la momentul încheierii donației sau nu erau arătate în actul de donație.

Recurenții au reiterat susținerile din apel privind caracterul de donație al contractului încheiat între părți față de lipsa sultei susținând că, în contextul în care contractul a fost încheiat pentru a regla diferite raporturi juridice dintre părțile semnatare, în cauză instanțele trebuiau să facă aplicarea dispozițiilor art. 823 din C. civ. de la 1864, contractul fiind lovit de nulitate absolută pentru cauză ilicită.

Criticile urmează a analizate prin prisma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. întrucât privesc aplicarea și interpretarea normelor de drept material, însă sunt nefondate.

Înalta Curte are în vedere că, pentru a fi valabilă, cauza (scopul) actului de partaj, ca a oricărui act juridic civil, trebuie să existe și să fie licită și morală (art. 966), legea instituind în cuprinsul art. 967 două prezumții legale, relative, privind valabilitatea și existența cauzei. Astfel, cauza este ilicită atunci când este contrară legii și ordinii publice precum și în ipoteza fraudei la lege, atunci când contractul este doar mijlocul pentru a eluda aplicarea unei norme legale imperative.

Rezultă din cuprinsul dispozițiilor legale citate că frauda la lege reprezintă acea operațiune prin care, la întocmirea unui act juridic, în scopul eludării unor norme legale imperative, sunt uzitate alte norme legale, prin deturnarea acestora din urmă de la scopul în care au fost edictate de legiuitor.

Din punct de vedere structural, frauda la lege conține două elemente: un element obiectiv (exterior), constând în mijloacele aparent legale care sunt utilizate și un element subiectiv, care rezidă în intenția de eludare ori de sustragere de la norma legală aplicabilă. Prin urmare, simpla încălcare a prevederilor legale nu reprezintă fraudă la lege, ci este necesar să se facă dovada faptului că părțile au acționat de conivență pentru a eluda prevederile legale și dovada utilizării unui mijloc/mecanism fraudulos prin care au fost eludate prevederi legale imperative.

Sarcina probei cu privire la existența unei fraude la lege îi revine reclamantului, acesta neputându-se baza pe simple afirmații, ci este necesar să facă dovada atât a intenției pârâtei de a frauda legea, cât și a procedeului fraudulos prin care au fost eludate prevederi imperative ale legii.

Cu acestea, în speță, reclamanții-recurenți nu a demonstrat această ipoteză.

În acord cu opinia instanțelor de fond, Înalta Curte constată că în prezenta cauză nu se poate reține existența unei cauze ilicite și nici fraudarea legii atât timp cât nu există nicio prevedere legală imperativă care să impună partajarea bunurilor aflate în coproprietate în loturi perfect egale și obligația de a se stabili sulta în sarcina părții care a primit bunuri de o valoare mai mare decât cota care îi revenea. În virtutea principiului libertății contractuale, raportat la situația de fapt din cauza dedusă judecății, părțile pot conveni partajarea bunurilor, chiar dacă loturile sunt inegale sau fără existența unor contraprestații. De altfel, dacă partajul în natură este posibil, chiar dacă loturile sunt inegale, nici instanța de judecată nu poate, fără consimțământul copărtașilor, să recurgă la o altă modalitate de împărțeală.

Or, câtă vreme părțile și-au partajat bunurile prin bună învoială, în considerarea unor raporturi juridice anterioare astfel cum chiar recurenții-reclamanți au recunoscut, astfel cum ele au apreciat-o, nu se poate reține cauza ilicită a actului contestat, cu atât mai mult cu cât reclamanții-recurenți nu a făcut nici dovada intenției pârâților de a frauda legea.

Recurenții-reclamanți au semnat actul juridic a cărui anulare a solicitat-o în deplină cunoștință de cauză, aceștia declarând în conținutul său că împărțeala se realizează fără plata unei sulte, actul de partaj neputând fi calificat ca reprezentând instrumentul prin care s-a încercat fraudarea unor presupuse norme imperative, așa cum se susține.

Totodată, se reține și faptul că înțelegerea cuprinsă în actul de partaj a fost executată, recurenții-reclamanți depunând alăturat cererii de chemare în judecată extrasul de carte funciară nr. x/21.07.2022 care atestă înscrierea în cartea funciară a imobilelor a Actului de Dezmembrare și Partaj voluntar autentificat sub nr. x/05.08.2009 a cărui anulare o solicită prin acțiunea ce face obiectul prezentului dosar.

Astfel, atât timp cât actul cuprinde voința reală a părților, nu se poate reține că nu există cauza actului, aceasta fiind de altfel prezumată de art. 967 din C. civ. de la 1864. Or, voința părților a fost aceea de a realiza partajul voluntar fără plata unei sulte pentru a stinge o datorie anterioară, fără existența intenției de a gratifica, condiție specifică contractului de donație.

Înalta Curte reține că potrivit art. 801 C. civ. de la 1864 "Donațiunea este un act de liberalitate prin care donatorele da irevocabil un lucru donatarului care-l primește". Din această dispoziție legală rezultă caracterul juridic al donației de contract gratuit prin care cu intenția de a gratifica, donatorul își micșorează în mod irevocabil patrimoniul fără a urmări să primească ceva în schimb.

Astfel, contractul de donație presupune trecerea unor valori dintr-un patrimoniu în altul, fără echivalent, donatorul urmărind gratificarea donatarului prin diminuarea ireversibilă a patrimoniului său.

Caracterul gratuit al donației constă în aceea că donatarul acceptă să dobândească unul sau mai multe bunuri fără să se oblige la plata vreunui echivalent al bunurilor respective. Micșorarea patrimoniului donatorului, corelativ cu mărirea patrimoniului donatarului, are drept cauză intenția liberală sau animus donandi, caracteristică donației ca specie de liberalitate.

Astfel, donația presupune existența a două elemente: un element material, obiectiv - diminuarea patrimoniului dispunătorului și mărirea corelativă a patrimoniului gratificatului, și un element subiectiv, intențional - intenția liberală - animus donandi, respectiv, motivele determinante ale actului: intenția liberală și interesul.

Prin urmare, numai existența intenției de a gratifica dă naștere unei donații indirecte.

Or, este de principiu că, stabilirea existenței intenției de a gratifica, ca element al cauzei donației, reprezintă, în primul rând o chestiune de fapt, cu privire la care au un drept suveran de apreciere prima instanță și cea de apel, ca instanțe de fond.

Desigur, însă, că instanța de recurs poate aprecia cu privire la semnificația juridică a unor chestiuni de fapt deja stabilite; din acest unghi de analiză, Înalta Curte are a observa că circumstanțele factuale concrete reținute de prima instanță, confirmate de instanța de apel, îi fundamentează îndestulător soluția de a înlătura susținerile recurenților-reclamanți privind gratificarea pârâților în condițiile în care tot reclamanții au susținut că înțelegerea s-a încheiat pentru reglarea unor raporturi juridice anterioare, care justifică, pe deplin, modalitatea de încheiere a actului de partaj fără plata unei sulte, motiv pentru care actul astfel încheiat nu poate fi considerat o donație, contrar susținerilor recurenților-reclamanți.

Totodată, se reține că dispozițiile art. 969 C. civ. de la 1864 potrivit cărora contractele valabil încheiate au putere de lege între părțile contractante reglementează efectele între părți și forța obligatorie a contractului în mod în care acestea au înțeles să îl perfecteze.

Pe cale de consecință, instanța de apel în mod corect și-a fundamentat raționamentul juridic pe aplicabilitatea principiului libertății de voință a părților la încheierea actul de partaj fără existența unei contraprestații, câtă vreme nu au fost nesocotite limitele trasate de art. 966-968 din C. civ. de la 1864 (normele imperative, ordinea publică și bunele moravuri) în considerarea prevederilor art. 730 alin. (1) din C. civ. de la 1864 privind încheierea actului de partaj voluntar.

Încheierea contractului de partaj, în modul în care părțile au ales să îl perfecteze, în absența unor cauze dovedite de ineficacitate a actului juridic, nu se poate constitui, per se, într-un argument adecvat și suficient pentru a trage concluzia ignorării restricțiilor aduse libertății contractuale prin dispozițiile art. 966-968 din C. civ. de la 1864 știut fiind că ordinea publică include reguli imperative iar bunele moravuri conceptualizează regulile de conduită care s-au conturat în conștiința socială și a căror respectare s-a impus printr-o experiență și practică îndelungată, cu un conținut variabil în timp și spațiu, incluse în ordinea publică căreia îi conferă o valoare morală.

Așadar, contrar susținerilor din memoriul de recurs, concluzia valabilității cauzei actului juridic este rezultatul aplicării corecte a dispozițiilor legale incidente la faptele juridice stabilite în devoluarea fondului, impunându-se a fi reiterat că atare chestiuni de fapt sunt apartenente sferei controlului de temeinicie, incompatibil cu scopul recursului.

În ceea ce privește invocarea de către reclamanți a dispozițiilor art. 823 din C. civ. de la 1864 care prevăd că este nulă donația care s-a făcut sub condiția de a se satisface datorii sau sarcini care nu existau la epoca donațiunii sau care nu erau arătate în actul de donațiune, instanța reține că textul de lege se referă la plata de către donatar a datoriilor pe care donatorul le-ar contracta în viitor sau a căror valoare nu ar fi specificată prin actul de donație, fiind o clauză incompatibilă cu principiul irevocabilității donațiilor, inserarea unei asemenea clauze în contractul de donație atrăgând nulitatea absolută a contractului.

În speță, însă o asemenea situație nu se verifică, întrucât astfel cum s-a reținut anterior, actul de partaj nu reprezintă un contract de donație iar din situația de fapt stabilită de instanțele de fond rezultă că actul de partaj a fost încheiat în modalitatea convenită de părți pentru a stinge o datorie anterioară încheierii acestuia, conform probatoriului administrat în cauză, fără a exista obligația de a determina cuantumul acestora, cum este cazul contractului de donație.

Față de aceste considerente, nu pot fi primite susținerile recurenților-reclamanți prin care se invocă caracterul "parțial" de act cu titlul gratuit al contractului de partaj încheiat între părți.

Drept urmare, nu subzistă motivul invocat de recurenți, relativ la cauza ilicită a actului juridic, la aplicabilitatea dispozițiilor art. 823 din C. civ. de la 1864 și încălcarea dispozițiilor ce reglementează contractul de donație.

Printr-o altă serie de critici, subsumată motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenții-reclamanți critică hotărârea instanței de apel pentru neintroducerea în cauză a succesorului cu titlu particular al pârâtei I. S.A.

Susținerile sunt nefondate.

Analizând hotărârea recurată prin prisma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte reține că în cauză instanța de apel nu a încălcat norme de procedură care să atragă nulitatea acesteia.

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. cuprinde încălcarea tuturor regulilor de procedură imperative, însă neregularitatea procedurală în sine nu este suficientă pentru a determina casarea, ci trebuie constatată și vătămarea cauzată de această neregularitate, vătămare care, în cazul nulităților exprese, se prezumă, iar în cazul celor virtuale, trebuie demonstrată.

Prin cererea de apel, reclamanții au criticat sentința primei instanțe pentru neintroducerea în cauză a succesorului cu titlul particular al intervenientei I. S.R.L. în contextul în care aceasta a susținut că a înstrăinat imobilul, fiind încălcate dispozițiile art. 39 alin. (2) și (3) C. proc. civ., aspecte reiterate și prin memoriul de recurs.

Potrivit art. 39 alin. (1) C. proc. civ. dacă în cursul procesului dreptul litigios este transmis prin acte între vii cu titlu particular, judecata va continua între părțile inițiale", iar potrivit art. 39 alin. (2) C. proc. civ. "În toate cazurile, succesorul cu titlu particular este obligat să intervină în cauză, dacă are cunoștință de existența procesului, sau poate să fie introdus în cauză, la cerere ori din oficiu. În acest caz, instanța va decide, după împrejurări și ținând seama de poziția celorlalte părți, dacă înstrăinătorul sau succesorul universal ori cu titlu universal al acestuia va rămâne sau, după caz, va fi scos din proces. Dacă înstrăinătorul sau, după caz, succesorul universal ori cu titlu universal al acestuia este scos din proces, judecata va continua numai cu succesorul cu titlu particular care va lua procedura în starea în care se află la momentul la care acesta a intervenit sau a fost introdus în cauză."

Totodată, potrivit alin. (3) al art. 39 C. proc. civ.: "Hotărârea pronunțată contra înstrăinătorului sau succesorului universal ori cu titlu universal al acestuia, după caz, va produce de drept efecte și contra succesorului cu titlu particular și va fi întotdeauna opozabilă acestuia din urmă, cu excepția cazurilor în care a dobândit dreptul cu bună-credință și nu mai poate fi evins, potrivit legii, de către adevăratul titular."

Din aceste dispoziții legale, rezultă că și în situația în care dobânditorul cu titlu particular nu a intervenit și nici nu a fost introdus în proces, hotărârea pronunțată contra înstrăinătorului sau succesorului universal ori cu titlu universal al acestuia, indiferente de poziția procesuală, va produce drept efecte și contra dobânditorului cu titlu particular și va fi opozabilă acestuia din urmă, afară de cazurile în care succesorul cu titlu particular a dobândit dreptul cu bună-credință și nu mai poate fi evins.

În consecință, art. 39 reglementează transmiterea dreptului litigios prin acte între vii cu titlu particular pe parcursul soluționării litigiului, care de altfel nu determină în mod automat scoaterea din proces a transmițătorului, judecata continuând între părțile inițiale până la introducerea în cauză a succesorului cu titlu particular, din oficiu sau la cerere, când instanța decide în funcție de împrejurări.

Instanța de apel a reținut că înstrăinarea lotului x din actul de partaj s-a realizat anterior deschiderii procedurii insolvenței intervenientei I. S.R.L. din anul 2012 și, prin urmare, înainte de demararea prezentului litigiu, motiv pentru care în cauză nu se aplică dispozițiile art. 39 alin. (2) și (3) C. proc. civ. și nici nu sunt încălcate dispozițiile art. 435 din același act normativ privind efectele hotărârii judecătorești, aceste prevederi nefiind incidente raportat la situația de fapt reținută de instanța de apel.

În final, trebuie menționat și faptul că neintroducerea din oficiu a succesorului cu titlul particular de către prima instanță, soluție confirmată de instanța de apel, nu atrage incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. în contextul în care recurenții-reclamanți nu au arătat, în cuprinsul memoriului de recurs, în ce a constat vătămarea drepturilor lor procesuale prin soluționarea cauzei fără citarea dobânditorului imobilului ce a făcut obiectul actului de partaj, astfel cum este reglementată de art. 175 C. proc. civ., în contextul în care nulitatea invocată nu se încadrează în sfera de aplicabilitate a dispozițiilor art. 176 C. proc. civ. privind cazurile de nulitate ce nu sunt condiționate de existența unei vătămări, criticile fiind nefondate și prin prisma acestui aspect.

Pentru aceste considerente, reținând că nu există motive care să justifice casare deciziei atacate, Înalta Curte, în temeiul art. 496 C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții A. și B. împotriva deciziei civile nr. 1822/Ap din data de 27 noiembrie 2024, pronunțate de Curtea de Apel Brașov, secția civilă.

Având în vedere prevederile art. 453 C. proc. civ., precum și culpa procesuală a recurenților, va obliga pe recurenții-reclamanți A. și B. la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 5.000 RON către intimații-pârâți C. și D..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții A. și B. împotriva deciziei civile nr. 1822/Ap din data de 27 noiembrie 2024, pronunțate de Curtea de Apel Brașov, secția civilă.

Obligă pe recurenții-reclamanți A. și B. la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 5.000 RON către intimații-pârâți C. și D..

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 16 septembrie 2025.